Spuneam ieri că, deși studiul relațiilor karmice individuale este o întreprindere riscantă, aș dori totuși să prezint aici câteva dintre ele ca exemple, și voi face acest lucru în legătură cu personalitățile despre care v-am expus ieri anumite date biografice individuale caracteristice. Vom putea studia mai târziu din punct de vedere karmic și personalități mai puțin reprezentative, dar aș vrea să aleg mai întâi asemenea personalități, fiindcă ele ne permit să vedem cum, prin desfășurarea karmică a vieții umane pe parcursul unor faze succesive de existență, evoluția omenirii în ansamblul ei progresează. În cultura și civilizația modernă se vorbește despre istorie ca și cum ea ar fi un curent neîntrerupt de evenimente; lucrurile sunt prezentate raportându-se ceea ce se întâmplă în secolul 20 la secolul al 19-lea, și ceea ce se întâmplă în secolul al 19-lea, la secolul al 18-lea ș.a.m.d. Dar oamenii înșiși sunt cei care transpun lucrurile dintr-o epocă a istoriei în alta; așadar, oamenii care trăiesc în prezent sunt cei care au adus în acest prezent, provenind din epoci istorice trecute, ceea ce trăiesc ei astăzi, și abia acest fapt creează realitatea, viața, abia acest fapt creează în viața istorică o adevărată coeziune internă.
Când avem doar cauza și efectul, nu avem o adevărată coeziune. Când sufletele umane care au trăit pe Pământ într-o epocă străveche trec într-o epocă mai recentă, prin vieți mereu reînnoite, atunci apare o coeziune reală în sânul evoluției omenirii. Acestei coeziuni reale nu i se poate sesiza semnificația decât studiind aceste personalități, care pot fi observate tocmai pentru că ele sunt reprezentative.
V-am vorbit ieri mai întâi despre cel pe care l-am numit Vischer-Șvabul, esteticianul Friedrich Theodor Vischer, și l-am caracterizat întru câtva. V-am spus că vreau să aleg numai exemple în legătură cu care dispun de rezultate reale ale cercetărilor. Cercetările sunt efectuate prin clarvedere, pe baza acelor mijloace spirituale despre care a fost vorba deja și despre care ne putem informa din literatura antroposofică. Iată de ce nu este posibil să vorbim despre aceste lucruri decât sub formă de relatări. Căci în acest domeniu poate fi comunicat numai ceea ce rezultă din viziunea directă. În momentul în care facem trimitere de la o viață pământească la una anterioară, orice înțelegere pe baza unor concepte raționale este exclusă. Nu mai există decât o posibilitate: aceea a viziunii. O urmă de înțelegere pe baza conceptelor raționale se menține atunci când este vorba să facem o apropiere între o viață pământească dată și ceea ce a fost viețuit între moarte și ultima naștere, așadar, când facem legătura între viața pământească și elementul spiritual-sufletesc din care provine aceasta în mod nemijlocit, înainte de a coborî pe Pământ; aici, până la un anumit punct, legătura este ușor de înțeles. Dar firul care ne conduce înapoi, de la o viață pământească la alta, acesta nu poate fi prezentat decât sub formă de relatare, căci determinantă este aici viziunea. Cine este în stare să observe o personalitate ca aceea a lui Vischer-Șvabul și să sesizeze realitatea veșnică ce trăiește într-o asemenea personalitate, adică ceea ce trece dintr-o viață pământească în alta, acela poate, dacă discerne corect, aș putea spune, curenții dintr-o viață pământească, acela poate să vadă apărând această personalitate într-o existență anterioară. Desigur, în ceea ce privește cercetarea, ne întoarcem înapoi mai întâi la ceea ce a fost viețuit înainte de viața pe Pământ. Dar acum, în ceea ce voi prezenta despre aceste trei personalități, vreau să las pe planul secund reîntoarcerea la ceea ce a trăit o asemenea personalitate în viața preterestră și să atrag atenția asupra vieții pământești precedente, care apare în dosul celei actuale.
Trebuie neapărat, atunci când vrem să facem astfel de investigații, să nu avem nici o idee preconcepută. A avea o părere sau alta despre viața pământească a unui om sau despre viața lui precedentă înseamnă să-ți imaginezi că poți raționa astfel: această persoană, fiind ceea ce este, trebuie să fi fost într-o viață anterioară într-un fel sau altul; dacă ne formăm astfel de judecăți, înseamnă să mergem în realitate pe o cale greșită, sau putem spune, cel puțin, că putem foarte ușor să mergem pe o cale greșită. A-ți forma o judecată în mod rațional deducând o încarnare din alta, asta înseamnă să acționezi ca și cum te-ai afla pentru prima dată într-o casă: Privești prin fereastra de la nord și vezi afară niște copaci, și atunci deduci, după acești copaci văzuți prin fereastra de la nord, cum trebuie să fie cei care sunt în dreptul ferestrei de la sud. Dar pentru a-i vedea trebuie să mergi la fereastra de la sud, trebuie să privești copacii care se află în dreptul ei, fără a avea o idee preconcepută. Într-adevăr, orice raționament intelectual trebuie eliminat atunci când este vorba să sesizăm acele Imaginațiuni care, pur și simplu, sunt prezentate Imaginațiuni corespunzătoare vieților pământești trecute ale unor asemenea personalități.
În cazul lui Vischer-Șvabul suntem conduși înapoi la o încarnare precis determinată – între aceasta și cea actuală se pot afla altele, mai indiferente și poate, de asemenea, mai scurte, dar acest lucru nu este acum important –, o încarnare în cursul căreia viața sa actuală pământească – actuală, în sensul larg al cuvântului, căci el a murit la sfârșitul anilor ‘80 ai secolului trecut – așadar, ultima sa viață pământească a fost pregătită din punct de vedere karmic. Această încarnare se situează în secolul al 8-lea d. Chr. Îl vedem aparținând atunci acelor populații mauro-arabe care, în acea epocă, venind din Africa, au ajuns în Sicilia și au intrat în luptă cu oamenii care coborau din nord spre Sicilia.
Esențialul este că această individualitate despre care vă vorbesc, în această încarnare trecută, precis determinată, a primit o formație exclusiv arabă, cu toate detaliile sale, și anume în așa fel încât ea și-a asimilat ceea ce este artistic, aș zice, dar poate și ceea ce este neartistic în arabism și, în același timp, toată energia cu care arabismul a invadat Europa; ceea ce înseamnă mai ales legături umane cu un număr destul de mare de alți oameni aparținând aceleiași populații arabe.
Această individualitate care a trăit în secolul al 19-lea cu numele de Friedrich Theodor Vischer a căutat în secolul al 8-lea să stabilească legături strânse cu mulți oameni aparținând aceluiași popor arab, aceleiași civilizații arabe; acești oameni, care, în acest moment, intraseră prin forță în contact cu Europa, au avut tentative constante să se fixeze în Sicilia și a trebuit să dea lupte dure – adică, de fapt, mai curând europenii au trebuit să dea lupte dure. Această individualitate a participat într-o mare măsură la aceste lupte. Și se poate spune că era o personalitate genială, în sensul în care se înțelegea pe atunci ceea ce este geniul.
Acum să reținem, în primul rând, că această individualitate a trăit în secolul al 8-lea. Dar lucrurile se continuă. Când această personalitate a trecut pragul morții și a ajuns în viața dintre moarte și o nouă naștere, ea aparținea comunității intime care era formată în special din sufletele cu care a fost împreună pe Pământ. Acestea sunt sufletele despre care vă vorbeam când am arătat în considerațiile noastre că individualitatea respectivă a avut legături strânse cu ele. Dar tocmai între acești oameni – este greu să găsim în limbajul care este, bineînțeles, adecvat condițiilor pământești expresii care să ne permită să caracterizăm lucruri din domeniul suprasensibil –, între oamenii de care era legată individualitatea noastră după ce ea și ei au trecut pragul morții, s-a format o comunitate spirituală, o legătură spirituală care s-a menținut de-a lungul tuturor secolelor următoare până în secolul al 19-lea.
Dumneavoastră veți fi aflat din conferința despre karmă, pe care am prezentat-o acum opt zile, că ceea ce se întâmplă pe Pământ este trăit mai înainte de entitățile celei mai înalte Ierarhii: Heruvimi, Serafimi și Tronuri, și că cel care trece prin viața dintre moarte și o nouă naștere își coboară privirea asupra unui cer spiritual-sufletesc, așa cum noi ne înălțăm privirea spre cer. În acest moment, Serafimii, Heruvimii și Tronurile, vă spuneam, trăiesc ceea ce va deveni destinul nostru, ceea ce vom realiza conform destinului nostru când vom coborî din nou pe Pământ.
În contextul lumii spirituale, această întreagă comunitate – care, bineînțeles, era o comunitate spirituală și căreia îi aparținea individualitatea despre care vorbim –, această comunitate a trăit faptul că ea trebuie să vegheze prin secole asupra unui progres al omenirii fără să fie influențată de creștinism. Ceea ce vă spun acum vă va părea un lucru absolut straniu; căci noi ne reprezentăm că a conduce lumea este un lucru tot atât de simplu cum l-am dori și cum l-am organiza noi, oamenii. Dar conducerea lumii nu are loc în acest fel, ci, dacă, pe de o parte, Misteriul de pe Golgotha introduce în întreaga evoluție a Pământului impulsul cel mai puternic, mai există, pe de altă parte, și necesitatea de a nu lăsa să se piardă imediat ceea ce a existat înainte de Misteriul de pe Golgotha, necesitatea de a lăsa ca acest curent să-și urmeze cursul său, așadar, de a lăsa să-și urmeze cursul său, de-a lungul secolelor, curentul pe care îl voi numi nu antichristic, ci achristic, care nu ține seama deloc de creștinism.
Iar sarcina de a duce acest curent în Europa, de a prelungi într-un fel epoca precreștină până în secolele creștinismului, această sarcină revenea unui anumit număr de oameni care s-au născut în secolul al 8-lea, în secolele 7-8, în sânul arabismului, pentru că acest arabism nu era în mod direct creștin, și pentru că el nici nu rămăsese atât de mult în urmă, ca vechile religii păgâne, el progresase totuși în cursul secolelor, într-o anumită direcție. Astfel, în sânul arabismului s-au încarnat niște suflete care, după aceea, neatinse de condițiile pământești, trebuiau să facă să evolueze în lumea spirituală ceea ce poate cunoaște spiritul uman, ceea ce poate încerca și simți el atunci când este izolat de creștinism. Ele trebuiau într-un fel să întâlnească abia mai târziu creștinismul, în epoci ulterioare ale evoluției pământești. Și este într-adevăr profund semnificativ, grandios și zguduitor, să vezi cum o comunitate relativ mare continuă să trăiască în lumea spirituală, departe de evoluția creștinismului, până când, exact în secolul al 19-lea, aceste suflete, în marea lor majoritate, coboară spre încarnarea pământească. Acestea erau, desigur, individualități foarte diferite, înzestrate cu predispozițiile cele mai variate.
Printre sufletele care făceau parte din această comunitate, Vischer-Șvabul, Friedrich Theodor Vischer, a fost unul dintre primele care au coborât în secolul al 19-lea. Și, pentru el, posibilitatea de a afla multe despre creștinism a fost extrem de redusă. Dimpotrivă, pe când era încă în existența prepământească i-a fost dată posibilitatea de a primi impulsuri ale ghizilor spirituali ai omenirii care erau mai mult sau mai puțin apropiați de creștinism, dar care, de fapt, nu își impregnaseră, în sens christic interior, concepția lor despre lume, impulsurile lor de viață.
Este desigur paradoxal să vorbești despre aceste lucruri așa cum se vorbește despre realitățile pământești, dar, după cum v-am spus, îmi iau acest risc cu bună știință. Pentru un suflet cum este sufletul pe care îl avem noi în vedere, trecerea prin această încarnare din secolele 7-8 a fost o pregătire deosebit de favorabilă pentru a se dezvolta în lumea spirituală în strânsă legătură cu sufletul lui Spinoza [Nota 46] sau cu alte suflete asemănătoare, și mai ales cu un mare număr de reprezentanți ai unei civilizații necreștine, care au murit în același secol și care trecuseră în lumea spirituală, reprezentanți ai culturii Kabbalei, în special.
Și astfel pregătit, acest suflet – altele nu au intervenit decât puțin mai târziu – a pătruns în secolul al 19-lea în existența pământească. Celelalte suflete, tocmai datorită faptului că ele au ajuns puțin mai târziu, au fost reprezentantele mentalității științifice din a doua jumătate a secolului 19. Căci, în realitate, și acesta este, dragii mei prieteni, secretul straniei evoluții a gândirii științifice din a doua jumătate a secolului al 19-lea, aproape toate spiritele care au purtat acest curent al gândirii naturalist-științifice din a doua jumătate a secolului al 19-lea, acest curent naturalist-științific bazat pe o gândire mai originară și mai sensibil, fuseseră în viața lor precedentă determinantă arabi, tovarăși ai acelei individualități care a luat apoi pe Pământ numele de Friedrich Theodor Vischer. Numai că Friedrich Theodor Vischer – ca printr-o naștere sufletesc-spirituală prematură – apăruse mai curând.
Acest lucru este într-adevăr profund întemeiat în karma sa, prin legăturile sale cu acele suflete de care era legat și Hegel înainte de a coborî spre o existență pământească. Așadar cu aceste suflete avusese legătură și Friedrich Theodor Vischer în timpul vieții în lumea spirituală. Datorită orientării sale individuale deosebite, acest fapt a exercitat asupra lui o influență, și anume, în sensul a ceea ce a fost pe Pământ hegelianismul. Prin aderarea sa la acest hegelianism, el a fost ferit să alunece spre o concepție asupra lumii mai mult sau mai puțin materialist-mecanicistă. Dacă s-ar fi născut puțin mai târziu, ca ceilalți tovarăși spirituali ai săi, el ar fi luat cu etica sa o orientare cu totul obișnuită, materialistă. El a fost ferit de acest lucru, datorită experiențelor făcute în viața preterestră și coborârii sale premature pe Pământ. Dar el nu s-a putut menține pe această poziție. De aceea a scris apoi această critică ucigătoare a propriei sale estetici, căci această estetică nu corespunde întru totul karmei sale, ci a intervenit ca o schimbare de orientare a karmei. Ar fi corespuns întru totul karmei sale ca el să se fi născut în același timp și cu aceeași orientare de gândire ca oamenii de știință radicali din a doua jumătate a secolului al 19-lea, care fuseseră tovarășii săi în viața precedentă și care aparțineau arabismului.
Aici ne întâmpină ceva deosebit: Printr-o deviere a karmei, care va fi rectificată în încarnări ulterioare, Friedrich Theodor Vischer devine mai întâi discipol al lui Hegel, adică el a deviat; desigur, faptul este determinat prin existența preterestră, dar nu prin karma pământească, el a deviat de la linia dreaptă a karmei sale. Dar, ajuns la o anumită vârstă, el nu se mai menține pe această poziție. El trebuie să-și regăsească linia karmei. El își reneagă atunci cele cinci volume ale esteticii sale și este enorm de tentat să construiască o estetică așa cum ar dori-o oamenii de știință. În prima sa estetică, el a procedat de sus în jos, pornind de la principii și trecând după aceea la domeniul sensibil. Acum, el își critică propria metodă din temelii. El vrea acum să-și construiască estetica de jos în sus, pornind de la fapte, pentru a se înălța în mod treptat la principii. Vedem aici un conflict teribil, care îl face să lucreze la distrugerea primei sale concepții estetice. Vedem karma sa deviind, apoi el este împins spre orientarea reală a acesteia, adică este condus spre cei cu care fusese tovarăș într-o viață pământească trecută.
Este într-adevăr profund zguduitor să vezi cum de fapt Friedrich Theodor Vischer nu izbutește să termine această a doua construcție a esteticii sale și cum se introduce ceva haotic în întreaga sa viață spirituală. Eu v-am vorbit despre acest filistinism, despre atitudinea sa specific filistină față de «Faust»-ul lui Goethe. Toate acestea provin din faptul că el nu se simte sigur pe el și vrea să se reîntoarcă spre vechii tovarăși. Trebuie numai să ținem seama de faptul că inconștientul acționează cu putere în karmă, acest inconștient care, desigur, într-un stadiu superior al clarvederii, este un conștient. Trebuie să ne fie clar acest lucru: Câți savanți filistini nu au detestat «Faust»-ul lui Goethe! Amintiți-vă declarația lui Du Bois-Reymond, pe care v-am citat-o ieri: Goethe ar fi fost mai bine să facă din Faust un cercetător, în loc să-l facă să invoce spirite, Spiritul Pământului, de exemplu, apoi să-l facă pe Mefisto să-l întinerească, și să-l pună să seducă fete fără să se însoare cu ele. Ei bine, toate acestea sunt, în realitate, pentru Du Bois-Reymond, niște baliverne. Goethe ar fi făcut mai bine să prezinte un erou, care inventează o mașină electrică sau pneumatică! – Cu siguranță, el ar fi ocupat atunci o poziție socială solidă și ar fi putut deveni chiar primar al Magdeburgului. Și, mai ales, ar fi fost necesar să nu apară tragedia Margaretei, atât de șocantă, iar în locul scenei Închisorii să aibă loc o adevărată nuntă burgheză. Desigur, faptul este justificat, dintr-un anumit punct de vedere, bineînțeles; dar, cu siguranță, nu așa ceva avea Goethe în minte.
Friedrich Theodor Vischer, nu-i așa, nu mai era deloc sigur de sine atunci când a trecut, așa cum spuneam, prin această întorsătură a karmei. Dar el era în permanență atras spre trecut și, pentru inconștientul său, deși a fost un spirit liber, era întotdeauna o încântare să-i audă pe filistini tunând și fulgerând împotriva lui «Faust». El devenea atunci spiritual, asista ca la o bătaie cu bulgări de zăpadă. Și tocmai când observăm la un om lucrurile care sunt accesibile mai ales viziunii, atunci ajungem la Imaginațiuni care ne conduc în dosul culiselor existenței sensibile. Le vedem desprinzându-se.
Iată, de exemplu, o imagine rafinată. Pe de o parte, filistinii de prim ordin, cum era, de pildă, Du Bois-Reymond: Goethe ar fi trebuit să aducă pe scenă un Faust primar de Magdeburg, inventator al mașinii de electrizat și al mașinii pneumatice; el l-ar fi căsătorit cu Margareta – nu-i așa, aceștia sunt filistinii de prim ordin! Aceasta se întâmplă în subconștient, fiindcă există o relație karmică. Toți acești oameni erau mauri, legați de Friedrich Theodor Vischer prin curentul arabismului. Acum, faptul îl atrăgea, se simțea înrudit cu el, și totuși nu în întregime; între timp, el fusese în contact cu alte curente, tocmai acele curente care îi modificaseră karma. Și atunci, când filistinii de prim ordin îi aruncau mingea, el le-o trimitea înapoi, spunând: Ar trebui să fie cineva care să scrie o lucrare, de exemplu, despre raportul dintre degerăturile Doamnei Christiane von Goethe și figurile simbolic-alegoric-mitologice din partea a doua a lui «Faust». Iată, nu-i așa, un filistinism genial, dar un filistinism de ordinul al doilea.
A aprecia aceste lucruri la justa lor valoare, iată ce ne abate de la simpla examinare intelectuală și ne permite să ne apropriem mai mult de viziune. Eu am vrut să vă dau mai întâi o indicație în acest sens – voi reveni la aceste lucruri –, arătând cum poate fi înțeleasă o viață pământească prin prisma celor care au precedat-o.
Personajul pe care îl vedeam mergând și venind la Stuttgart avea cu adevărat pentru mine o importanță considerabilă, zguduitoare. Vi l-am descris ieri: ochii albaștri minunați, o barbă mare brun-roșcată, brațele cam în această poziție. Vedeți dumneavoastră, viziunea despre care v-am vorbit era prezentă, dar statura fizică a lui Vischer-Șvabul, așa cum putea fi văzută la Stuttgart, nu este în acord cu ea, căci pentru privirea ocultistului el nu avea, într-adevăr, alura unui arab reîncarnat. Și eu lăsam în permanență acest lucru deoparte, căci, în realitate, poți fi față de propriile viziuni, pur și simplu, nu pot spune sceptic, căci ele sunt prezente, dar poți fi neîncrezător. Noi vrem ca ele să fie confirmate în modul cel mai clar. Așadar eu le-am abandonat în permanență, până în momentul când enigma s-a rezolvat în felul următor:
Acest bărbat – în încarnarea trecută este vorba tot de un bărbat –, acest bărbat nu a privit ca un ideal ființele care veneau spre el din nord, mai ales din Sicilia. Dar pe atunci exista posibilitatea să preiei chipul cuiva care îți plăcea în mod deosebit, această posibilitate era foarte mare. Astfel că, în încarnarea următoare, el a luat înfățișarea acelor oameni împotriva cărora luptase. Acest lucru, așa cum am spus adineaori, a pus în lumină soluția enigmei legate de statura sa.
Ieri am evocat în fața sufletului nostru o a doua personalitate: Franz Schubert, și legătura sa cu Baronul von Spaun, prieten și binefăcător, am arătat natura sa elementară, care, pe de o parte, în cazuri rare, așa cum a fost cel pe care vi l-am prezentat, putea exploda, putea face din el un bătăuș; pe de altă parte, el era extraordinar de delicat și scria dimineața ca un somnambul, îndată ce se trezea, cele mai frumoase melodii ale sale. Este extraordinar de dificil să-ți faci o imagine despre această personalitate. Dar tocmai prietenia cu Spaun ne oferă în acest caz o imagine despre această personalitate. Căci, în cazul lui Franz Schubert, când vrem să-l găsim prin viziunea retrospectivă în câmpul ocult – dacă pot folosi această expresie – avem sentimentul, pentru a mă exprima în mod familiar, că Schubert ne scapă mereu printre degete atunci când vrem să ne întoarcem la încarnarea sa precedentă. Nu o regăsim ușor, fiindcă el ne alunecă mereu printre degete.
Acesta este oarecum destinul invers, aș putea spune, față de cel al operelor lui Schubert după moartea sa. La moartea sa, într-adevăr, foarte puține opere ale lui erau cunoscute, foarte puține erau familiare oamenilor. Apoi, cu trecerea anilor, el a fost din ce în ce mai cunoscut, și mult mai târziu deja, în anii ‘70, ‘80 ai secolului al 19-lea, în fiecare an ieșeau la iveală noi opere ale sale. Lucru interesant, Schubert s-a arătat dintr-o dată, multă vreme după moartea sa, drept cel mai fecund compozitor. Și se revenea mereu la Schubert.
Dar când ne întoarcem înapoi, pe cale spirituală, de la viața sa din secolul al 19-lea până la viața pământească precedentă, urmele sale se pierd. Nu le găsim ușor.
Dimpotrivă, este întotdeauna posibil și relativ ușor să dăm de urmele Baronului von Spaun. Și această linie conduce spre secolele 8, 9, dar în Spania. Și anume, Baronul von Spaun era un prinț castilian care trecea drept extraordinar de înțelept și se ocupa de astrologie, astronomie, în spiritul acestei epoci – care a chiar rectificat și formulat tabelele astronomice –, și care, la un anumit moment al vieții sale, a trebuit să fugă din patria sa, găsindu-și refugiul la dușmanii cei mai înverșunați ai populației castiliene de atunci, la mauri.
El este obligat să rămână aici câtva timp după fuga sa, și a legat o prietenie delicată cu o personalitate maură, în care trăia individualitatea viitorului Franz Schubert. Și, fără îndoială, prințul castilian ar fi murit dacă această personalitate maură fină și spirituală nu l-ar fi întreținut și nu l-ar fi ajutat atunci, astfel încât el a putut să-și continue un timp viața pământească, spre profunda satisfacție a amândurora.
Ceea ce vă povestesc aici este departe de orice speculație intelectuală. Eu chiar v-am indicat drumul ocolit care trebuie parcurs pentru a ajunge la aceste lucruri. Dar acesta este drumul ocolit care ne conduce, în realitate, la înțelegerea faptului că în Franz Schubert trăia o personalitate maură reîncarnată, o personalitate aparținând cercului maurilor, care pe atunci era destul de departe de facultatea de a produce în sufletul său muzică, ci a cărei tendință intimă a fost, dimpotrivă, aceea de a cultiva ceea ce exista în sânul culturii arabe drept element artistic delicat și talentul subtil, nu al gândirii, aș spune, ci al speculației, care venea din Asia și care apoi, după ce a trecut prin Africa, a ajuns în cele din urmă în Spania.
În cursul acestei încarnări, în această personalitate s-a dezvoltat, înainte de toate finețea sufletească ce nu excludea energia, din care s-a născut ca prin vrajă imaginația artistică somnambulică pe care o întâlnim la Franz Schubert. Pe de altă parte, această personalitate a trebuit să ia parte la lupte dure, care aveau loc între mauri și populația autohtonă, castilieni, aragonezi ș.a.m.d. Aceasta este originea fibrei emoționale, care, aș putea spune, așa cum am văzut, nu apărea decât sub un văl și numai la ocazii deosebite în existența lui Schubert.
Și mi se pare, tot așa cum nu putem înțelege ultima viață pământească a lui Friedrich Theodor Vischer decât dacă o privim pe fundalul arabismului său, că nu putem înțelege natura cu totul aparte a muzicii lui Schubert, și mai ales fundalul pe care se bazează numeroase din liedurile sale, decât dacă ajungem la această viziune – eu nu am construit-o, ea rezultă din fapte –, dacă ajungem la această viziune: un element spiritual venit din Asia și asupra căruia a strălucit un timp soarele pustiului, iar după aceea s-a limpezit în Europa, apoi a traversat lumea spirituală între moarte și o nouă naștere, și a reapărut drept omenesc pur, care nu s-a lăsat atras de artificiile condiției sociale, la un biet profesor de școală.
A treia personalitate de care v-am vorbit ieri – așa cum spuneam, eu vreau mai întâi să schițez lucrurile, și vom mai putea reveni la unele dintre ele –, a treia personalitate despre care v-am vorbit, Eugen Dühring, m-a interesat într-adevăr fiindcă, pe când eram tânăr, m-am ocupat extraordinar de mult cu operele sale. Eram încântat de lucrările de fizică și de matematică ale lui Dühring [Nota 47], în special de «Noi mijloace fundamentale și descoperiri în domeniul analizei, algebrei, calculului funcțiunilor și geometriei aferente», și de modul său de-a trata legea corespondențelor între temperaturile de fierbere. Dar cartea sa «Cauză, viață și dușmani», care este un fel de autobiografie, m-a făcut să mă înfurii. Această scriere este plină de o autosatisfacție îngrozitoare, deși, într-adevăr, o autosatisfacție genială; fără a mai vorbi de altele, care amintesc de pamfletele cele mai odioase, cum este, de exemplu, «Supraestimarea lui Lessing și pledoaria sa în favoarea evreilor». Pe de altă parte, eu îi puteam admira lucrarea «Istorie critică a principiilor generale ale mecanicii», atâta vreme cel puțin cât nu se vedea leul, ci numai ghearele sale. Lucrarea făcea o impresie puțin cam penibilă; este o istorie a mecanicii, dar se află în ea prea multă bârfă, cam prea mult se vorbește acolo de Doamna Helmholtz, căci e vorba mai puțin de Hermann Helmholtz, pe care Dühring îl critică atât de clar, decât de flecărelile cercului doamnei Helmholtz. Dar ce-i cu asta; acestea sunt lucruri care se întâmplă. Se trăncănește în cercurile cele mai diferite, inclusiv în cercurile antroposofice. Deși, începând de la Crăciun, ar trebui să fie luată o orientare nouă, multe lucruri despre care se flecărește în micile întâlniri antroposofice sunt într-adevăr absolut superficiale și, în unele împrejurări, pot crea multe neajunsuri respectivilor vorbăreți și vorbărețe; ne putem da seama de asta. Dar, așa cum spuneam, studiind lucrările lui Dühring, eu am trecut, față de un om, prin toate nuanțele, de la respect, stimă, la critică și la iritare. Veți găsi explicabil să vrei într-un asemenea caz să studiezi cel puțin fundalul încarnării precedente, pentru a vedea cum s-a putut dezvolta așa ceva.
Dar nici aici nu a fost ușor și, la început – și nu aș vrea să omit să vorbesc despre aceasta –, am văzut apărând imagini înșelătoare. Tocmai atunci când întreprinzi asemenea cercetări, primești tot felul de impresii, uneori teribile. Odată m-am așezat la o masă de cafenea la Budapesta și i-am văzut reuniți acolo, reîncarnați, pe Iosif al II-lea, Frederic cel Mare, Marchiza de Pompadour, Seneca, Ducele de Reichstadt, pe Marie-Antoinette, și apoi, spre seară, a mai venit și Wenzel Kaunitz. Ei erau așezați la o masă, vreau să spun că oamenii care erau acolo credeau că sunt aceste personalități. Iată la ce se ajunge când oamenii se dedau unor speculații sau încep să folosească vreo viziune confuză. Așa cum am spus, putem foarte ușor să fim orbiți, căci, într-adevăr, este vorba să pornim de la punctul cel mai semnificativ din viața unui om, adică să pornim de la o anumită viață pământească pentru a fi conduși în mod just în trecut, la o altă viață pământească. Iar în cazul lui Dühring mi-a fost imposibil multă vreme să găsesc un punct semnificativ.
Iată ce am făcut. Mi-am actualizat ce îmi era la el cel mai simpatic: concepția sa mecanicist-materialistă despre lume, care totuși, într-un anumit sens, exprima cel puțin un intelectualism spiritual. Eu m-am consacrat unor reflecții despre o lume spațială finită, despre o lume temporală finită, și am reconstruit, așadar, întreaga concepție despre lume a lui Dühring. Asemenea lucruri se pot face ușor. Când, înarmat astfel, începi să privești în trecut pentru a găsi încarnările anterioare, îți apar nenumărate încarnări și ești din nou orbit. Într-adevăr, nu găsești nimic; apar nenumărate încarnări, care, bineînțeles, nu sunt și nu pot fi atâtea; acestea sunt pur și simplu oglindirile încarnării actuale. Căci, tot așa, dacă aveți aici în sală o oglindă și acolo o alta, vă vedeți reflectat la infinit. Am avut atunci ideea să-mi reprezint cu intensitate următoarele: Cum ne apare, dacă o gândim absolut clar, această concepție despre lume a lui Dühring? Las acum la o parte toate criticile sale pline de animozitate, ponegririle sale sau tot ceea ce a scris el banal, neglijez complet toate acestea și iau numai ce a fost grandios, care, în calitate de concepție despre lume, îmi este destul de antipatică, dar modul în care o prezenta Dühring mi-a făcut-o simpatică –, eu îmi reprezint toate acestea în mod viu. Apoi, încep să-mi formulez cu claritate ce devine realitatea la Dühring. Dar, începând cu un anumit an, el privește totul fiind orb! Dar un orb nu vede absolut nimic din lume! Așadar el și-o reprezintă altfel decât dacă ar vedea-o. Și, într-adevăr, materialiștii obișnuiți, aș spune, materialiștii de rând, materialiștii mecaniciști, sunt diferiți de Dühring. În comparație cu ei, Dühring este genial. Căci toți oamenii care au construit o concepție despre lume, corpolentul Vogt, Büchner, Moleschott, Spiller, Wießner [Nota 48] și alții – nu-i așa, douăsprezece duzini, exact douăsprezece duzini –, tot ceea ce au spus ei este altceva decât modul în care și-a construit Dühring concepția despre lume. Vedem de asemenea că el era predispus, că el era orientat spre o formă aparte a acestei concepții încă din perioada când mai vedea și că, în realitate, această concepție a luat forma care îi convenea abia atunci când a orbit, când spațiul din jurul lui a fost scufundat în beznă. Căci, de fapt, cu acest spațiu întunecat se potrivesc toate elementele din care a construit Dühring lumea. Ar fi inexact să ne reprezentăm: Acest lucru a fost realizat de un om care vede lumea.
Gândiți-vă că la Dühring acesta este un adevăr teribil – căci, așa cum spuneam, și alții au construit asemenea concepții, au existat o sută patruzeci și patru, provenind de la douăsprezece duzini de oameni –, dar la Dühring lucrurile sunt diferite, la el, acesta este adevărul adevărat: Ceilalți văd și își construiesc concepțiile lor ca niște orbi; Dühring este orb și construiește o concepție despre lume ca un orb. Este ceva extrem de frapant. Și, dacă îl observăm pe acest om, atunci știm: Aici avem de-a face cu un om care era orb din punct de vedere interior, prin dezvoltarea lui sufletească, care a devenit mecanicist fiindcă era orb. Îl regăsim, în cazul acesta – și aici intră în considerare două încarnări –, în mijlocul acelei mișcări din Orientul creștin care, în jurul secolelor 8, 9, când promova distrugerea imaginilor, devenind iconoclastă, când repunea imaginile în drepturile lor. Această luptă între o religie care cultiva imaginile și o alta, în care ele nu mai au loc, s-a desfășurat mai ales la Constantinopol. Regăsim aici individualitatea care va fi mai târziu Dühring, într-o încarnare în care el luptă cu un mare entuziasm, ca un adevărat lăncier pedestraș, pentru o viață culturală lipsită de imagini. Și eu aș afirma că în lupta pe care el o duce în domeniul pur fizic se vede tot ceea ce va ieși la iveală mai târziu în modul său de a se exprima.
Pentru mine, era grozav de interesant un lucru: În volumul al doilea al cărții despre Julius Robert Mayer se află un cuvânt ciudat. Problema începe, într-adevăr, să se explice! Pe când era iconoclast, Dühring avea un anumit mod de a mânui sabia, acel iatagan ciudat care își dobândea atunci, încetul cu încetul, forma sa definitivă. Eu am găsit aici o concordanță – ajungem, nu-i așa, la niște detalii metaforice – o concordanță cu un cuvânt care figurează în cartea despre Julius Robert Mayer. Unul dintre capitolele acestei cărți este intitulat «Sinuologie», sinuologie în viața universitară germană ș.a.m.d.! Acolo unde se trag linii, acolo unde se intră pieziș: sinuologie!*
* Sinuologie – în germană: „Schlichologisches”, de la Schlich = tertip, uneltire, intrigă; în românește, se face trimitere la adjectivul „sinuos” – n. t.
Tot așa cum a format frumoasa expresie „intelectualii”, prin analogie cu canalii, el formează cuvântul „sinuologie”; el inventează cuvintele cele mai variate. Putem vedea, așa cum am spus, mult mai multe în aceste lucruri aparent secundare. Oricât de paradoxal ar părea, nu poți ajunge să vezi legătura între diferitele vieți pământești dacă nu ai un simț pentru a vedea ceva în simptome. Cel care nu știe să deducă caracterul unui om din felul în care merge sau în care își pune piciorul apăsând pe talpă, acela nu va putea progresa ușor în privința unor lucruri de felul celor despre care vă vorbesc acum. Modul în care această individualitate își mânuia sabia odinioară trebuie să-l vedem transpunându-se în cuvintele pe care le formează acum.
Și tocmai acest Dühring era cel care tuna și fulgera atât de mult, mai ales împotriva „erudiților”! El spunea că tare i-ar mai plăcea să nu mai fie nevoit să se slujească de termenii care îi amintesc de bătrâna știință de altădată. El nu mai vrea logică, vrea o anti-logică, nu o Sophia, ci o anti-Sophia, nu o știință ci o anti-știință. El ar fi vrut de fapt să transforme totul în „anti”; o spune în mod expres. Dar acest om care a tunat și a fulgerat atâta împotriva oricărei erudiții, el fusese, tocmai în încarnarea care, la rândul ei, o precedase pe aceea când a fost un lăncier pedestraș iconoclast, el fusese un autentic filosof stoic grec, în cadrul școlii stoicilor greci. Dühring a fost în Antichitate tocmai ceea ce el a injuriat cel mai mult: în a treia încarnare, a doua, dacă pornim de la cea actuală, el a fost un adevărat filosof, și anume, un filosof stoic, așadar, unul dintre cei care se retrăgeau din lume.
Acest lucru mi-a apărut mai întâi: Foarte multe forme de gândire care se află la Dühring le găsim la stoici! Numai că lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple! Studenții unui seminar întreg ar putea scrie disertații despre forma gândurilor la stoici și la Dühring.
Așadar ne întoarcem în urmă mai întâi până în epoca iconoclaștilor, în secolului al 9-lea, în estul Europei, când Dühring a fost iconoclast, și după aceea, pornind de aici, până în secolul al 3-lea, în epoca greacă a stoicismului.
Există aici ceva cu adevărat zguduitor: Stoicul, care nu cere nimic de la viață, care se îndepărtează de tot ceea ce nu este indispensabil vieții în mod nemijlocit, care se resemnează, el renunță, în a doua viață petrecută în lumea spirituală care urmează după aceea, pentru încarnarea viitoare, la lumina ochilor. Și, prin aceasta, el devine adevărat. Și, atunci, el ilustrează în mod grandios orbirea concepției moderne despre lume.
Oricare ar fi atitudinea adoptată față de concepția despre lume a lui Dühring, tragic și zguduitor este faptul că el reprezintă, prin personalitatea sa, adevărul concepției despre lume a secolului al 19-lea, și că acest adevăr este exprimat de Dühring chiar prin ființa sa. Acest stoic, care nu voia să-și îndrepte privirea spre lume, devine orb; acest iconoclast, care voia să distrugă imaginile, nu poate suporta nici o imagine și face din istoria literaturii, face din poezie, ceea ce a devenit aceasta în cele două cărți ale sale despre marii scriitori, din care nu numai Goethe și Schiller sunt expulzați, dar în care cel mult Bürger [Nota 49] mai joacă un anumit rol. Acolo devine adevăr ceea ce de altfel este minciună. Căci oamenii pretind, în general, că mecanicismul, materialismul din a doua jumătate a secolului al 19-lea, vede clar! Nu, acesta este un neadevăr, el nu vede clar, este orb, și acest lucru îl ilustrează Dühring prin adevărul său!
Astfel că o personalitate reprezentativă, studiată în mod just, încadrată acolo unde îi este locul, ne dezvăluie în același timp karma istoriei lumii, karma civilizației înseși, așa cum apare ea în concepția despre lume pe care a dezvoltat-o această civilizație în a doua jumătate a secolului al 19-lea.
Data viitoare vom continua pornind de la aceste lucruri.
