Permiteți-mi să fac acum legătura [Nota 1] cu ceea ce v-am prezentat în ultima vreme despre karmă. V-am arătat cum, pe parcursul istoriei, impulsurile sufletești ale omului se transmit de la o viață pământească la alta, astfel încât întotdeauna ceea ce trece dintr-o epocă mai veche într-una mai recentă este transpus prin intermediul oamenilor înșiși.
Nu trebuie să abordăm o asemenea idee doar într-un mod pur teoretic, o asemenea idee trebuie să ne cuprindă întreaga simțire, întregul suflet, întreaga inimă. Trebuie să simțim cum noi, care, de fapt, așa cum ne aflăm aici, am fost prezenți de mai multe ori în sânul existenței pământești, am luat de fiecare dată ceva în sufletul nostru din civilizația în care am trăit. Am unit acest ceva cu sufletul nostru. De fiecare dată l-am transpus în încarnarea următoare, după ce l-am prelucrat din punct de vedere spiritual între moarte și o nouă naștere, astfel că abia atunci când privim în acest fel în urmă ne simțim, propriu-zis, integrați în mod just în ansamblul omenirii. Și, pentru ca să putem simți acest lucru, pentru ca să putem trece mai ușor în conferințele următoare la ceea ce, aș spune, ne privește în mod absolut intim pe noi înșine și care ne va face să înțelegem cum suntem situați în contextul karmic, v-am prezentat niște exemple concrete. Prin aceste exemple am încercat să vă arăt cum ceea ce a trăit o anumită personalitate în niște epoci mai vechi, ceea ce și-a elaborat ea, continuă să acționeze până în prezent, căci aceasta face parte din karma sa.
Astfel, eu v-am atras atenția asupra lui Hârun al Rashîd; v-am arătat că Hârun al Rashîd [Nota 2], acest succesor remarcabil al lui Mahomed din secolul al 8-lea și al 9-lea d.Ch., a trăit în centrul unei admirabile culturi, o cultură care depășea cu mult ceea ce exista în Europa în același timp. Căci în Europa de atunci exista, într-adevăr, o cultură foarte primitivă. În perioada când în Europa domnea Carol cel Mare, tot ceea ce putea concentra civilizația asiatică fecundată de Europa venise să conflueze acolo, la curtea lui Hârun al Rashîd, în Orient: era floarea a ceea ce cultura greacă și vechile culturi orientale realizaseseră în toate domeniile. Arhitectura, astronomia – așa cum erau practicate pe atunci –, filosofia, mistica, artele, geografia, poezia, toate acestea înfloreau la curtea lui Hârun al Rashîd.
Și Hârun al Rashîd a adunat în jurul său elita personalităților marcante din Asia acelui timp. Erau, în marea lor majoritate, oameni care se formaseră în cadrul școlilor inițiatice. Și exista în anturajul califului o personalitate – o voi aminti doar pe aceasta – care, în acel timp – noi suntem acum, și pentru Orient, tot în Evului Mediu –, a fost capabilă să asimileze sub o formă mai curând intelectuală admirabila moștenire spirituală a timpurilor trecute. La curtea lui Hârun al Rashîd trăia o personalitate care într-o epocă mult mai veche trecuse prin inițiere.
După cum v-am spus, se poate întâmpla foarte bine ca o personalitate care a trăit ca inițiat într-o anumită epocă să revină, dar – prin faptul că ea este obligată să utilizeze acel corp care îi stă acum la dispoziție și să treacă prin educația care îi stă la dispoziție –, se poate întâmpla ca o asemenea personalitate de inițiat să nu mai reapară ca inițiat, deși poartă în sufletul său tot ceea ce a perceput în viața sa anterioară de inițiat.
Astfel, noi am aflat în legătură cu Garibaldi [Nota 3] cum ceea ce trăise el într-o viață anterioară ca inițiat irlandez a făcut din el un vizionar al voinței, dăruit cu totul condițiilor epocii sale. Dar se vede clar, în cazul său, cum, integrându-se în aceste condiții ale mediului său ambiant, el purta, totuși, în sine alte impulsuri decât cele pe care le-ar fi putut primi un om obișnuit datorită educației, mediului. În Garibaldi acționa, într-adevăr, acel impuls care îi venea din inițierea sa irlandeză. Acest impuls era doar ascuns și probabil că dacă Garibaldi ar fi fost atins de o lovitură deosebită a destinului sau dacă ar fi făcut niște experiențe care să fi ieșit din cadrul a ceea ce se putea trăi în epoca sa, atunci din adâncurile ființei sale ar fi țâșnit brusc la suprafață sub formă de imaginațiuni tot ceea purta în sine din inițierea sa irlandeză.
Și așa s-a întâmplat întotdeauna, până în zilele noastre. Cineva poate fi inițiat într-o anumită epocă și, din cauză că într-o epocă ulterioară trebuie să folosească un corp care nu poate primi ceea ce conține în sine sufletul, el să nu reapară ca inițiat în această epocă, dar impulsul ce rezultă din inițierea anterioară să se regăsească în faptele sale sau în alte împrejurări ale vieții. Și așa s-a întâmplat că o personalitate care fusese în viața sa anterioară un mare inițiat a trăit la curtea lui Hârun al Rashîd. Această personalitate, deși nu ar fi putut să transpună sub o formă clară într-o epocă ulterioară, în epoca lui Hârun al Rashîd, conținutul inițierii sale, ea a fost, totuși, una dintre cele mai strălucite personalități ale culturii orientale din secolele 8 și 9. Este, ca să spunem așa, personalita-tea care a organizat tot ce se realiza la curtea lui Hârun al Rashîd în domeniul științelor și artelor.
Am vorbit deja despre drumul urmat de individualitatea lui Hârun al Rashîd de-a lungul timpului. Când a trecut prin poarta morții, în sufletul său a rămas imboldul de a merge mai departe spre vest, de a transporta în vest, prin propriul său suflet, arabismul care se răspândea în direcția vest. Astfel încât Hârun al Rashîd, păstrându-și privirea îndreptată asupra tuturor ramurilor artei și științei orientale, s-a reîncarnat în persoana marelui Baco de Verulam [Nota 4], organizatorul și reformatorul vieții spirituale filosofice și științifice a timpurilor moderne. Vedem reapărând la Bacon, dar occidentalizat, ceea ce Hârun al Rashîd percepuse, într-un fel, în jurul lui.
Iar acum, dragii mei prieteni, priviți acest drum pe care l-a parcurs Hârun al Rashîd din Bagdad, din patria sa asiatică, până în Anglia. Apoi, din Anglia, s-a răspândit în Europa, cu mult mai multă forță și intensitate decât se crede de obicei, ceea ce a gândit Bacon cu privire la organizarea științelor (vezi desenul, roșu).
Tabla 1Putem spune cam așa: aceste două personalități, Hârun al Rashîd și marele său consilier, personalitatea eminentă care într-o epocă anterioară fusese un mare inițiat, s-au despărțit; dar ele s-au despărțit, de fapt, pentru a exercita o acțiune comună după ce au trecut prin poarta morții. Hârun al Rashîd, care dusese viața strălucitoare a unui prinț, a luat drumul pe care vi l-am arătat, ajungând până în Anglia, pentru a acționa, ca Baco de Verulam, pe tărâmul științelor. Celălalt suflet, cel al consilierului său, a ales un alt drum (săgeata verde), pentru a întâlni în Europa Centrală influența care emana de la Bacon. Chiar dacă epocile nu se potrivesc, aceasta nu are mare importanță, căci se întâmplă adesea ca impulsuri separate de secole să acționeze împreună în civilizația ulterioară.
În timpul existenței sale dintre moarte și o nouă naștere, consilierul lui Hârum al Rashîd a ales drumul care, traversând Estul Europei, duce în Europa Centrală. Și el s-a reîncarnat în Europa Centrală, în sânul vieții spirituale central-europene, în persoana lui Amos Comenius [Nota 5].
Este un spectacol neobișnuit, semnificativ și plin de măreție pe care ni-l oferă aici devenirea istorică: personalitatea lui Hârun al Rashîd evoluează pentru a duce din vest în direcția est un curent de cultură marcat de pecetea abstractismului, legat de ceea ce este exterior-senzorial; iar Amos Comenius își desfășoară activitatea venind din est, din Transilvania, prin actuala Cehoslovacie și până în Germania, fiind apoi exilat în Olanda. Cine urmărește viața lui Amos Comenius, acela vede cum acest reformator al pedagogiei timpului său, autorul așa-numitei „Pansophia”, a adus din Orient ceea ce elaborase la curtea lui Hârun al Rashîd pornind de la o inițiere anterioară. În perioada când a fost întemeiată Uniunea „Fraților Moravi” [Nota 6], când, de asemenea, rosicrucianismul acționase deja timp de câteva secole, când au apărut „Nunta chimică” și „Reformarea întregului Univers” de Valentin Andreae [Nota 7], Amos Comenius, acest spirit eminent al secolului al 17-lea, și-a introdus importantele sale impulsuri în tot ceea ce se adăpa din același izvor.
Și astfel, dvs. vedeți succedându-se trei încarnări importante – iar exemplul vieților atât de importante ne permite să le studiem și pe cele care sunt mai puțin importante și să ne ridicăm, grație lor, la înțelegerea propriei karme –, vedeți succedându-se trei încarnări importante: mai întâi, în îndepărtata Asie, aceeași individualitate care apare mai târziu în persoana lui Comenius, asimilându-și într-un vechi lăcaș de Misterii întreaga înțelepciune a străvechii Asii. Ea duce această înțelepciune până în încarnarea următoare, pe care o trăiește la curtea lui Hârun al Rashîd, evoluând aici pentru a deveni genialul organizator a ceea ce a înflorit și a prosperat sub protecția și prin grija binevoitoare a acestui prinț. Apoi ea reapare, pentru a veni, într-un fel, în întâmpinarea lui Baco de Verluam, reîncarnarea lui Hârun al Rashîd, și pentru a se întâlni din nou cu el în ceea ce amândoi au făcut să se reverse în cultura europeană.
Ceea ce spun aici este deja foarte important. Urmăriți numai scrisorile [Nota 8] care au fost scrise și care au parcurs drumul – bineînțeles, pe o cale mult mai complicată decât e cazul cu scrisorile de astăzi – de la partizanii lui Bacon, sau de la oamenii care erau apropiați într-un fel de cultura lui Bacon, până la partizanii școlii lui Comenius, ai înțelepciunii lui Comenius. Veți găsi în acest schimb de scrisori confirmarea a ceea ce am indicat aici în imagine prin câteva linii (vezi desenul) trasate pe tablă.
Ceea ce s-a scris în aceste scrisori care făceau drumul de la vest la est și de la est la vest era curentul viu al celor două suflete care se întâlneau în acest fel, după ce puseseră bazele acestei întâlniri pe vremea când acționau împreună în Orient, în secolele 8 și 9, și care apoi s-au unit din nou pentru a acționa din direcții opuse și totuși în armonie.
Vedeți dvs., în acest fel putem studia istoria, în acest fel vedem forțele umane vii intervenind în istorie!
Sau să luăm un alt caz. Împrejurări absolut speciale au făcut ca privirea mea să fie îndreptată asupra unor evenimente care, cum am spune noi astăzi, se desfășoară în nord-estul Franței, dar ele se petrec tot în secolele 8 și 9, la puțin timp după evenimentele despre care tocmai am vorbit. Acolo s-au desfășurat niște evenimente deosebite. Era, desigur, o epocă în care marile formațiuni statale nu existau încă, o epocă în care ceea ce se întâmpla avea loc în sânul unor comunități umane mai restrânse.
Așadar, o personalitate înzestrată cu un caracter energic poseda un domeniu întins tocmai în regiunea pe care o numim astăzi Franța de Nord-Est. Acest om își administra domeniul său într-un mod extraordinar de ordonat, extraordinar de sistematic, aș putea spune, pentru acea epocă. El știa ce voia, în ființa lui se îmbinau într-un mod ciudat omul ordonat și metodic și aventurierul, astfel că el întreprindea, cu mai mult sau mai puțin succes, mici expediții războinice, plecând de pe domeniul său cu oamenii pe care, după obiceiul timpului, îi închiria ca mercenari. Aceștia formau o mică trupă, îi ducea în campanie și încerca să facă jafuri.
Acest om pleacă din nord-estul Franței cu o mică trupă de mercenari. Și se întâmplă că un alt personaj, ceva mai puțin aventurier decât el, dar energic, profitând de absența proprietarului – astăzi, așa ceva pare absurd, dar pe vremea aceea lucruri de acest fel se puteau întâmpla –, a pus mâna pe pământurile și pe toate bunurile acestuia. Când proprietarul s-a întors înapoi – el era celibatar –, a constatat că altcineva își însușise pământurile și bunurile sale. Și lucrurile au luat o asemenea întorsătură, încât el nu a putut face, de fapt, nimic împotriva celui care îi luase acum în stăpânire averea. Acesta din urmă era mai puternic, avea mai mulți vasali și mai mulți soldați. Nu se putea măsura cu el.
Dar, pe timpul acela, nu se obișnuia ca atunci când nu puteai să te descurci în patria ta să pleci imediat în străinătate. Desigur, această personalitate era un aventurier; dar lucrurile nu se puteau rezolva atât de repede, nu avea mijloacele necesare, astfel încât omul respectiv a devenit, împreună cu o parte dintre partizanii săi, un fel de iobag pe domeniul pe care îl posedase nu demult. El a trebuit să lucreze acolo ca iobag, împreună cu unii dintre cei care plecaseră cu el în aventură în timp ce i se răpiseră bunurile.
S-a întâmplat atunci că la acești oameni, care din stăpâni deveniseră iobagi, s-a dezvoltat o mentalitate deosebit de ostilă, aș spune, față de principiul autorității senioriale. Iar în aceste ținuturi, care erau împădurite, uneori se aprindeau noaptea focuri, în jurul cărora acești oameni se adunau pentru a unelti tot felul de conjurații împotriva celor care le răpiseră bunurile.
S-a întâmplat, pur și simplu, că omul care devenise, din mare proprietar, un fel de iobag, un fel de sclav, a rămas așa tot restul vieții, dar, pe lângă munca pe care trebuia s-o îndeplinească, el urzea tot felul de planuri pentru a putea intra din nou în stăpânirea pământurilor și bunurilor sale. Îi ura pe cei care puseseră stăpânire pe ele.
Acum, vedeți dvs., aceste două personalități de odinioară au trecut, ca individualități, prin poarta morții, au participat în lumea spirituală dintre moarte și o nouă naștere la toate evenimentele la care au putut participa în această epocă, și au reapărut în secolul al 19-lea. Cel care își pierduse casa și pământurile, devenind un fel de iobag, a reapărut în persoana lui Karl Marx [Nota 9], întemeietorul socialismului modern. Celălalt, care îi răpise pământurile, a reapărut în persoana prietenului său Engels [Nota 10]. Ceea ce aveau ei de rezolvat unul cu altul s-a transformat, în timpul lungului drum dintre moarte și o nouă naștere, în imboldul de a compensa răul pe care ei și-l făcuseră unul altuia.
Citiți ceea ce s-a întâmplat între Marx și Engels, considerați configurația spirituală deosebită a lui Karl Marx și faceți legătura cu faptul că în secolele 8 și 9 erau prezente aceste două individualități, așa cum v-am relatat. Fiecare frază a lui Marx și Engels vă va apărea atunci într-o nouă lumină și nu veți mai putea fi pândiți de pericolul de a vă spune, în mod abstract, că un anumit fapt își are o anumită cauză, un altul, o altă cauză, ci veți vedea cum oamenii transportă într-o anumită epocă ceva ce apare atunci, ce-i drept, sub o altă formă, dar prezintă, totuși, o anumită similitudine cu faptele anterioare.
Vedeți clar faptul: în secolele 8 și 9, când niște oameni se adunau în păduri în jurul focurilor aprinse, ei se exprimau altfel decât aveau oamenii ocazia s-o facă în secolul al 19-lea, când își desfășura activitatea Hegel, când totul se baza pe dialectică. Dar încercați să vă reprezentați o dată pădurea din nord-estul Franței în secolul al 9-lea: conjurații așezați împreună, jurând, blestemând și înjurând în limba din timpul lor. Și apoi, transpuneți-vă în elementul matematic-dialectic din secolul al 19-lea și veți avea atunci ceea ce găsim la Marx și Engels.
Acestea sunt lucruri care ne îndepărtează de aspectul pur senzațional, care ușor poate apărea în legătură cu ideile referitoare la condițiile concrete ale reîncarnării, și ne introduc în înțelegerea vieții istorice. Ne putem feri cel mai bine [Nota 11] de erori dacă nu căutăm senzaționalul, dacă nu vrem doar să știm: Cum este cu reîncarnarea? – ci dacă încercăm să înțelegem tot ceea ce este legat, în devenirea istorică, de fericirea și nefericirea, de suferința și de bucuria oamenilor, pornind de la viețile succesive ale unor oameni individuali.
Astfel, pe când trăiam încă în Austria, deși mă găseam într-un mediu german, pentru mine a fost întotdeauna deosebit de interesantă o personalitate, personalitatea unui deputat polonez în Parlamentul Imperiului. Mulți dintre dvs. și-l vor reaminti, cred că am vorbit adesea despre deputatul austriac-polonez Otto Hausner [Nota 12], care a fost deosebit de activ în anii '70. Cei care sunt aici de un anumit timp își vor aminti de el. Și eu, într-adevăr, la sfârșitul anilor '70 sau la începutul anilor '80, l-am văzut și l-am auzit vorbind în mod frecvent în Parlamentul austriac, și de atunci îl am mereu în fața ochilor pe acest om ciudat: El purta un monoclu; privirea celuilalt ochi era de o inteligență superioară, însă cu ochiul care purta monoclu stătea la pânda slăbiciunilor adversarului. În timp ce vorbea, căuta să vadă dacă săgeata și-a atins ținta.
(Tabla 1)El mai avea și o mustață – în autobiografia mea, eu nu am vrut să intru în aceste detalii –, și ceea ce spunea însoțea cu o curioasă mișcare euritmică a acestei mustăți, atunci când azvârlea ceva, în modul descris, în capul unui adversar.
Spectacolul era interesant:
(Tabla 1)imaginați-vă extrema stângă, stânga, centrul, clubul Ceh, apoi extrema dreaptă, clubul Polonez; aici stătea Hausner și adversarii săi dincolo. Erau toți prezenți; și cel mai curios era că atunci când Hausner, fiind vorba de problema ocupării Boemiei, se pronunța în favoarea Austriei, aceasta însemna un ropot de aplauze din direcția oamenilor de stânga. Când, mai târziu, el s-a pronunțat cu privire la construirea căii ferate de la Arlberg [Nota 13], el a întâlnit o opoziție absolută din partea acelorași deputați din extrema stângă. Și această opoziție s-a menținut în legătură cu tot ceea ce a mai declarat el după aceea.
Dar multe lucruri spuse de Hausner ca avertisment, multe lucruri pe care le-a profetizat el în anii '70-80, s-au realizat cuvânt cu cuvânt în zilele noastre. Tocmai astăzi avem ocazia să ne reamintim adesea de ceea ce spunea atunci Hausner.
Dar există un lucru care ieșea în evidență la Hausner aproape în toate discursurile sale, și acest lucru din viața lui Hausner, fără a mai vorbi de alte aspecte fără prea mare importanță, mi-au dat imboldul de a studia drumul karmic al acestei personalități.
Otto Hausner cu greu putea rosti un discurs fără să aducă, între paranteze, un fel de elogiu la adresa Elveției. Totdeauna îi dădea Austriei, ca exemplu, Elveția. Căci, în Elveția, trei naționalități trăiesc în bune relații, în această privință ele sunt un exemplu, și el voia ca și cele treisprezece naționalități din Austria să ia Elveția ca model și ca aceste treisprezece naționalități să încheie un tratat ca cele trei naționalități din Elveția, să devină o federație. El nu înceta să revină asupra acestui lucru, era ceva ciudat. Discursurile lui Hausner erau pline de ironie, de umor și, de asemenea, de logică interioară; nu întotdeauna, dar adesea revenea elogiul la adresa Elveției. Acest lucru se vedea întotdeauna: el manifesta o simpatie pură pentru Elveția; era ca o mâncărime de limbă și trebuia s-o spună. Iar el știa să-și aranjeze discursurile în așa fel încât, la drept vorbind, nimeni nu se supăra, cu excepția unui grup de stânga, de deputați liberali, dar atunci era groaznic! Era foarte interesant, după ce un asemenea deputat liberal de stânga își încheia discursul, să-l vezi pe Otto Hausner ridicându-se ca să răspundă și, fără a-și abate o clipă privirea de la el cu ochiul său cu monoclu, lansându-și spre stânga cuvintele cele mai incredibil de jignitoare. Existau acolo oameni importanți, dar nici unul nu era cruțat. Și punctele sale de vedere erau, într-adevăr, mărețe; era unul dintre cei mai cultivați oameni din Parlamentul austriac.
Karma unui om ca Hausner are de ce să ne intereseze. Am pornit de la acest soi de pasiune pe care o avea de a reveni mereu la elogierea Elveției și, de asemenea, de la faptul că într-o zi, într-un discurs despre „Spiritul german și Imperiul german”, care a apărut și sub formă de broșură [Nota 14], el a reunit în mod absolut inutil, dar cu genialitate, tot ceea ce se putea spune pe atunci în favoarea spiritului german și împotriva Imperiului german. Există, într-adevăr, ceva ca o profeție grandioasă în acest discurs rostit la începutul anilor '80, în care, ca să spunem așa, din Imperiul german, Hausner nu a lăsat piatră pe piatră, l-a încărcat cu toate păcatele și l-a calificat drept distrugătorul spiritului german. Și aceste fraze ale sale erau însoțite de dovezi. Acesta era pentru mine al doilea aspect, această specifică, aș spune, ură iubitoare și această iubire amestecată cu ură pe care o purta spiritului german și Imperiului german.
Al treilea lucru a fost felul extraordinar de viu în care s-a exprimat Otto Hausner atunci când s-a pus problema construirii tunelului de la Arlberg, a căii ferate de la Arlberg, această cale ferată care duce din Austria în Elveția și care, așadar, trebuia să lege Europa Centrală de Europa Occidentală. Bineînțeles, Hausner a făcut să se audă atunci elo-giul său la adresa Elveției, căci această cale ferată trebuia să ducă în El-veția. Totuși, atunci când a rostit acest discurs, care era, bineînțeles, sărat și pipărat, dar într-un mod cu adevărat delicat, puteai avea, în realitate, sentimentul: acest om știe să vorbească despre niște lucruri al căror germene – lucru curios – fusese depus în el cu ocazia unei vieți pământești anterioare.
Era tocmai epoca în care se discuta despre marile avantaje pe care civilizația europeană le-ar avea de pe urma alianței dintre Germania și Austria. Otto Hausner a dezvoltat atunci în fața Parlamentului austriac – ceea ce i-a provocat tunete și fulgere din partea colegilor săi din Parlament – această idee că trebuie să fie construită calea ferată de la Arlberg, deoarece un stat așa cum își reprezenta el Austria, după modelul federativ al Elveției, reunind treisprezece națiuni, trebuia să aibă posibilitatea de a-și alege aliații; și, dacă acest lucru i-ar conveni, ea ar putea avea Germania ca aliat; dar, într-o altă ipoteză, dacă acest lucru i-ar conveni, ea ar trebui să aibă o cale strategică dinspre Europa Centrală spre Occident, pentru a se putea alia cu Franța. Bineînțeles, când Hausner a emis această idee în Austria de atunci, el a fost, cum se spune în Austria, doborât la pământ. Dar discursul său era, într-adevăr, condimentat într-un mod splendid. Acest discurs m-a făcut să-mi orientez cercetările spre Vest.
Reunind atunci toate aceste date, am găsit că individualitatea lui Otto Hausner trecuse de la vest la est, via nordul Elveției, în aceeași epocă în care sfântul Gallus și sfântul Columban [Nota 15] urmau și ei acest drum. Misiunea sa era de a aduce creștinismul. El făcea acest drum spre est împreună cu acei oameni care își primiseră impulsurile de la inițierile irlandeze. Împreună cu ei, trebuia să transplanteze creștinismul pe continent. Pe drum, cam în regiunea Alsaciei actuale, el a simțit o atracție extraordinară pentru elementele vechi ale păgânismului germa-nic, pentru tot ceea ce supraviețuia în Alsacia, în regiunile germanice, în Elveția, din amintirea vechilor Zei, din ritualurile cultice divine, din imaginile și statuile Zeilor. El s-a impregnat în mod profund de toate acestea.
Și iată că în el s-a dezvoltat, pe de o parte, ceva ce putem numi înclinație pentru spiritul germanic, pentru germanitate, iar pe de altă parte s-a dezvoltat forța opusă: sentimentul că a mers prea departe. Și ceea ce a trăit el drept puternică transformare interioară, drept profundă metamorfoză interioară, a apărut apoi sub forma acestor cuprinzătoare puncte de vedere. El putea vorbi despre spiritul german și despre Imperiul german ca un om care odinioară fusese profund legat de toate acestea, dar care, în realitate, nu ar fi trebuit să se impregneze de ele. Misiunea sa fusese aceea de a răspândi creștinismul. El pătrunsese în aceste ținuturi – se înțelegea acest lucru chiar din anumite aspecte ale frazelor sale –, în timp ce n-ar fi trebuit s-o facă, și voia să revină asupra pașilor săi pentru a-și repara greșeala. De aici provenea pasiunea sa pentru Elveția, pasiunea sa pentru construirea căii ferate de la Arlberg. Putem spune că aceasta se exprima până și în înfățișarea sa exterioară – el nu avea deloc aerul unui polonez. Și nu evita să spună cu orice ocazie că nici nu era de origine poloneză prin ereditate, ci numai prin mediul educației sale, că prin venele sale circulau, cum spunea el, globule de sânge „reto-alemanic”. El simțea nevoia, dintr-o încarnare anterioară, de a privi mereu spre regiunea unde se aflase odinioară, unde venise cu sfântul Columban și cu sfântul Gallus cu intenția de a răspândi acolo creștinismul, dar, de fapt, spiritul germanic îl reținuse aici. Astfel, el a căutat să se reîncarneze într-o familie cât mai puțin poloneză și să rămână departe de țara unde trăise mai înainte, dar păstrând în același timp nostalgia după această țară.
Vedeți dvs., dragi prieteni, acestea sunt niște exemple pe care voiam să vi le prezint mai întâi, pentru a vă face atenți asupra modului ciudat în care se desfășoară karma. Data viitoare vom discuta mai mult despre modul în care se dezvoltă binele și răul pe parcursul și prin intermediul vieții istorice. În acest fel vom putea, pornind tocmai de la exemplele cele mai marcante pe care ni le oferă istoria, să aruncăm o anumită lumină și asupra unor corelații ale vieții cotidiene.
