Este puțin cam dificil să găsim astăzi o formă adecvată de a continua cele prezentate în ultimele conferințe antroposofice; într-adevăr, au apărut mulți prieteni care nu au participat la conferințele anterioare. Dar, pe de altă parte, nu ar fi bine ca tocmai astăzi, când trebuie să fie aduse unele completări la conferințele anterioare, să abordăm un subiect nou, așadar, prietenii noștri nou sosiți vor trebui să accepte faptul că în considerațiile noastre, care se leagă în mod interior, nu exterior, cu ceea ce a fost spus mai înainte, multe lucruri sunt, poate, pentru ei greu de înțeles. Ciclul de conferințe complet va trebui să fie încheiat până la Paști, și atunci el va fi înțeles de la sine. Dar astăzi trebuie să continui ceea ce am început. De altfel, noi nu puteam prevedea că tocmai azi vor apărea atâția prieteni, ceea ce, pe de altă parte, este pentru noi un lucru foarte îmbucurător.
Ultimele noastre considerații aveau ca obiect niște raporturi karmice concrete, care au fost prezentate de fiecare dată nu pentru a spune ceva senzațional în legătură cu viețile pământești succesive, ci pentru a ne conduce încetul cu încetul spre înțelegerea real-concretă a raporturilor karmice din cadrul vieții umane. Am descris câteva vieți succesive, le-am descris, pur și simplu, așa cum pot fi ele observate mai ales în cazul unor personalități istorice, pentru a ne face o idee – ceea ce nu este tocmai ușor – despre modul în care o viață pământească acționează asupra altei vieți pământești. Aici trebuie să nu pierdem niciodată din vedere faptul că începând de la Congresul de Crăciun [Nota 16] în Mișcarea antroposofică a intrat un suflu nou. Și despre acest suflu nou aș vrea să spun, foarte succint, în chip de introducere, câteva cuvinte.
Dvs. știți, dragi prieteni, că după 1918 în cadrul Societății Antroposofice au existat tot felul de tendințe [Nota 17]. Aceste tendințe aveau o origine bine definită. Când, în 1913, a fost întemeiată Societatea Antroposofică, era vorba de a se pune o dată întrebarea, izvorâtă dintr-un real impuls de natură ocultă: Oare această Societate Antroposofică se va dezvolta ea în continuare prin forța dobândită până atunci de membrii săi? Această experiență nu putea fi făcută decât dacă eu însumi, care până atunci, ca secretar general, fusesem conducătorul Secției Germane – formă pe care o avea mișcarea antroposofică în cadrul Societății Teosofice –, dacă eu însumi nu mai aveam în mână conducerea Societății Antroposofice; eu voiam să văd cum s-ar dezvolta această Societate Antroposofică de acum înainte prin propriile ei forțe.
Vedeți, dragi prieteni, ar fi fost cu totul altfel dacă atunci aș fi spus, ca și cu ocazia Congresului de Crăciun, că îmi voi asuma eu însumi conducerea Societății Antroposofice. Căci se înțelege de la sine că Societatea Antroposofică este în mod necesar cu totul alta, după cum ea este condusă de mine sau de altcineva. Și, din anumite motive profunde, Societatea Antroposofică ar fi putut fi cu atât mai bine condusă cu cât nu-mi asumam eu însumi conducerea administrativă. Dacă inimile ar fi vorbit, s-ar fi putut întâmpla multe lucruri care nu s-au întâmplat, care nu au fost făcute, și care, tocmai din cauza împotrivirii antroposofilor, au fost făcute din exterior.
Și astfel s-a întâmplat – în timpul războiului nu existau prea multe posibilități pentru a se desfășura forțele în toate direcțiile –, s-a întâmplat că, după anul 1918, situația existentă, aș fi tentat să spun, a fost folosită pentru a se face un lucru sau altul în toate direcțiile posibile. Dacă atunci aș fi spus, nu trebuie să faceți asta, astăzi s-ar spune, bineînțeles: Ei bine, dacă am fi fost lăsați să facem ce am vrut, acum am avea în toate domeniile întreprinderi înfloritoare.
Acesta este motivul pentru care, în toate epocile, aș putea spune, a existat obiceiul ca aceia care conduc o mișcare ocultă să-i lase să acționeze pe cei care vor să facă ceva, pentru ca aceștia să se convingă de rezultate prin intermediul realităților faptice. Acesta este singurul mod posibil de a-i convinge pe oameni. Și acest lucru trebuia să se întâmple și în cazul nostru.
Dar toate acestea au avut ca efect faptul că tocmai după 1918 adversitatea față de noi a crescut până la a deveni cea de astăzi. Căci în 1918 nu exista încă această adversitate care există astăzi. Desigur, existau câți¬va oamenii izolați care ne erau ostili. Nu ne nelinișteam deloc din cauza aceasta și nu aveam de ce să ne neliniștim. Dar, propriu-zis, adversarii s-au înmulțit abia începând din 1918. Și acest lucru a provocat situația actuală, din cauza căreia, de exemplu, îmi este imposibil să țin conferințe publice în interiorul granițelor Germaniei.
Tocmai în acest moment al vieții Mișcării antroposofice nu ar trebui să ascundem nimic din toate acestea. Ar trebui să privim acest lucru cu toată claritatea, căci nu vom avansa dacă nu lucrăm cu claritate.
S-au făcut, desigur, tot felul de experimente. Gândiți-vă numai câte experimente au fost făcute, fiindcă trebuie să fim, nu-i așa, „oameni de știință” – ceea ce provine, în mod absolut sigur, din caracterul oamenilor. De ce nu s-ar putea ca oamenii de știință, pentru că în Societatea noastră avem și oameni de știință, să vrea să se comporte științific? Dar tocmai acest lucru îi irită pe adversari. Căci atunci când le spui că se poate demonstra caracterul științific cu privire la un lucru sau altul, atunci ei vin cu aspirațiile lor, pe care le numesc științifice, și, bineînțeles, se înfurie. Trebuie să fim pe deplin edificați asupra acestui lucru. Nimic nu a stârnit mai mult mânia adversarilor decât faptul că ei ar fi vrut ca despre aceleași teme să vorbim în același fel cu ei, chiar dacă introduceam acolo, cum se spunea de fiecare dată, „un strop” de antroposfie. Acest strop de antroposofie este tocmai ceea ce ne atrage legiuni întregi de adversari.
Dar dacă ne-am lăsa pradă iluziei, să spunem, că i-am putea câștiga pentru antroposofie pe oamenii aparținând diferitelor confesiuni religioase, păstrând același limbaj cu ei sau un limbaj analog, chiar dacă și aici am introduce un strop de antroposofie, dacă ne-am lăsa pradă acestei iluzii, abia atunci am păcătui în mod grav chiar împotriva vieții antroposofice.
În tot ceea ce se înfăptuiește pe tărâm antroposofic trebuie să pătrundă, începând de la Congresul de Crăciun, un suflu cu totul nou. Cei care au observat cum este acum prezentată antroposofia aici, cum a fost prezentată la Praga, cum tocmai a fost prezentată la Stuttgart, aceia vor fi perceput că există pe viitor impulsuri care, și în legătură cu adversarii, fac să ia naștere ceva cu totul nou. Căci dacă am vrea să fim oameni de știință în sensul obișnuit al cuvântului, așa cum, vai, mulți ar vrea să fie, atunci ar însemna că pornim de la ipoteza că am putea discuta cu adversarii. Dar dacă dvs. luați în considerare conferințele prezentate aici, cele pe care le-am prezentat la Praga, conferința pe care am prezentat-o la Stuttgart, mai puteți crede o singură clipă că ar putea măcar fi vorba de a discuta cu adversarul? Este evident că nu putem discuta cu adversarii când vorbim despre aceste lucruri; cum am putea discuta cu un reprezentant oarecare al civilizației actuale spunându-i că sufletul lui Muâwija a reapărut în sufletul lui Woodrow Wilson! [Nota 18]
Așadar acum, în întreaga Mișcare antroposofică trăiește un suflu nou, iar de aici nu poate rezulta altceva decât faptul de a înceta o dată pentru totdeauna să discutăm cu adversarii. În orice caz, nu ajungem la nimic cu argumentele. Se va înțelege totuși într-o zi că în legătură cu adversarii nu poate fi vorba de nimic altceva decât de a le respinge calomniile, neadevărurile și minciunile. Nu trebuie să ne lăsăm pradă iluziei că despre asemenea lucruri se poate discuta. Acestea trebuie să se răspândească prin propria lor putere. Aici nu decide dialectica.
Ținând seama tocmai de atitudinea Mișcării antroposofice începând de la Congresul de Crăciun, poate că acum acest lucru va fi înțeles din ce în ce mai bine de membrii noștri. Și iată de ce, încă de pe acum, Mișcarea antroposofică este plăsmuită în așa fel încât ea nu mai ia în considerare nimic altceva decât ceea ce cere de la ea lumea spirituală.
Eu m-am angajat acum, din acest punct de vedere, în diferite considerații karmice, și cei dintre dvs. care au fost prezenți aici sau cei care au asistat ultima dată la conferința mea de la Stuttgart își vor aminti că eu am încercat să arăt cum individualitățile care erau prezente în secolele 8 și 9 la curtea lui Hârun al Rashîd, în Asia, și-au continuat după moarte evoluția în diverse direcții, și apoi, în încarnările lor ulterioare, au jucat un anumit rol. În acea perioadă, pe care o putem numi și perioada Războiului de Treizeci de Ani, cu puțin timp mai înainte, avem, pe de o parte, individualitatea lui Hârun al Rashîd, reîncarnată în persoana englezului Baco de Verluam, și îl avem, pe de altă parte, pe marele organizator care a trăit la curtea califului, firește, nu în calitate de inițiat, și a cărui individualitate am regăsit-o în persoana lui Amos Comenius. Acesta din urmă a fost activ în special în Europa Centrală. Dar din aceste două curente s-au revărsat multe lucruri în viața spirituală a civilizației moderne. Astfel că în viața spirituală a civilizației moderne a trăit Orientul Apropiat din epoca de după Mahomed, grație, pe de o parte, lui Hârun al Rashîd, reîncarnat în persoana lui Baco de Verulam, și, pe de altă parte, lui Amos Comenius, marele său consilier.
Acum vrem să subliniem o dată acest lucru, și anume faptul că omul nu evoluează numai cât timp trăiește pe Pământ, ci evoluția lui se desfășoară, în esență, și când el se află între moarte și o nouă naștere. Așadar, putem spune: Atât Bacon, cât și Amos Comenius, după ce au consolidat, ca să spunem așa, arabismul în civilizația europeană, pornind din două direcții diferite, au intrat după moarte în viața dintre moarte și o nouă naștere. Acolo s-au găsit, atât Bacon cât și Amos Comenius, împreună cu diferite suflete care trăiseră pe Pământ mai târziu decât ei, care muriseră în special în secolul al 17-lea și își urmau existența în lumea spirituală. Apoi, sufletele au venit pe Pământ în secolul al 19-lea, după ce se aflaseră între secolele 17 și 19 în lumea spirituală în compania sufletelor lui Bacon și Comenius.
Dar au existat suflete care s-au adunat de preferință în jurul celui mai influent, în jurul lui Bacon; altele, în jurul sufletului lui Amos Comenius. Și, chiar dacă acest lucru este prezentat mai mult sub formă imaginativă, nu trebuie să uităm că și în lumea spirituală există, deși în cu totul alte condiții, maeștri și discipoli. Și asemenea individualități au acționat nu numai prin ceea ce au realizat ele aici, pe Pământ, de exemplu, scrierile lui Bacon sau cele ale lui Comenius, sau numai prin ceea ce s-a perpetuat prin tradiție din opera lor aici, pe Pământ, ci aceste spirite conducătoare au acționat, desigur, și prin ceea ce au făcut să germineze, în timpul șederii lor în lumea spirituală, în sufletele pe care le-au trimis pe Pământ, sau care se găseau în compania lor și au fost trimise apoi pe Pământ. Există, așadar, printre oamenii secolului al 19-lea, suflete care deja din evoluția lor în timpul existenței preterestre au devenit dependente de unul dintre aceste două spirite, de Amos Comenius dezîncarnat și de Bacon dezîncarnat.
Aș vrea să vă atrag atenția – pentru a vă conduce, așa cum am spus, tot mai mult spre înțelegerea felului concret în care acționează karma – asupra a două personalități din secolul al 19-lea, ale căror nume pot fi recunoscute cel mai bine după faptul că una dintre ele a fost influențată în viața sa preterestră în special de Bacon, cealaltă de Comenius.
Când îl privim pe Bacon, care în viața sa pământească a fost Lord Cancelar al Angliei, ne putem spune: El a acționat în așa fel încât în dosul acțiunii sale poate fi simțită prezența unui inițiat. Întreaga dispută pe care o întrețin specialiștii în istoria literaturii în jurul lui Bacon și Skakespeare, pornind de la fapte exterioare, este extraordinar de sterilă; sunt avansate tot felul de argumente frumoase care vor să arate, de exemplu, că nu actorul Shakespeare este cel care și-a scris dramele, ci filosoful și cancelarul Bacon.
Toate aceste considerații, care se folosesc de mijloace exterioare și caută similitudini între lumea de gânduri din dramele lui Shakespeare și operele filosofice ale lui Bacon, toate aceste considerații exterioare sunt, de fapt, sterile, căci ele nu ating în nici un fel miezul problemei. Adevărul este că în epoca în care își desfășurau activitatea Bacon, Shakespeare, Jakob Böhme [Nota 19] și încă o altă personalitate, exista un inițiat care, în realitate, vorbea prin acești patru oameni. De aici înrudirea lor, căci totul provine dintr-un izvor unic. Dar, bineînțeles, oamenii care ajung la dispute slujindu-se de argumente exterioare nu poartă dispute cu privire la inițiatul care rămâne în dosul evenimentelor, cu atât mai mult cu cât în istorie acest inițiat este prezentat, ca mulți inițiați moderni, firește, cu trăsăturile unui personaj destul de incomod. Dar el nu era doar atât. Prin modul său de a acționa, el era, desigur, acest personaj, dar el nu era doar atât, ci el era o individualitate din care radiau niște forțe extraordinare și aceste forțe sunt cele care au inspirat, în realitate, atât operele filosofice ale lui Bacon, cât și dramele lui Shakespeare, precum și operele lui Jakob Böhme și, de asemenea, pe cele ale iezuitului Jakob Balde [Nota 20]. Dacă ținem seama de acest lucru, atunci trebuie să vedem în Bacon inițiatorul unui curent filosofic de o amploare extraordinară.
Dacă vrem să ne imaginăm acum ce se poate întâmpla cu un suflet care în timpul existenței sale suprapământești a rămas timp de două secole în întregime sub influența lui Bacon dezîncarnat – aceasta este o problemă foarte interesantă –, atunci trebuie să privim modul în care a trăit Bacon după moarte. Va veni ziua când va fi important ca atunci când vom considera desfășurarea vieții umane să nu rămânem numai la viața lor pământească, pe care au dus-o până la moarte, ci să ținem seama și de activitatea lor de după moarte, când ei, mai ales dacă au jucat un rol important pe tărâm spiritual, continuă să acționeze în favoarea sufletelor care coboară atunci pe Pământ.
Aceste lucruri sunt uneori, bineînțeles, puțin cam șocante pentru contemporanii noștri. Iată un exemplu – acesta este un mic intermezzo pe care îl inserez aici -: Mă aflam într-o zi în gara unui mic oraș german universitar, mă aflam la intrarea în gară, în compania unui medic, a unui medic cunoscut [Nota 21], care se preocupă mult de ocultism. În jurul nostru era multă lume. El se agita și în entuziasmul său îmi spuse, ridicând puțin vocea, astfel încât mulți oameni din jur l-au putut auzi: Vă voi oferi biografia lui Robert Blum, dar ea începe abia o dată cu moartea sa. În preajmă am putut remarca un fel de șoc. În zilele noastre nu se poate spune dintr-o dată oamenilor: Vă voi oferi biografia cuiva, dar ea începe abia o dată cu moartea sa.
Dar, în afară de această biografie în două volume a lui Robert Blum [Nota 22], biografie care nu a început cu nașterea, ci cu moartea sa, în acest sens nu s-a scris mare lucru, nu s-a mai vorbit din punct de vedere biografic despre niște oameni după moartea lor. Se începe de la naștere, pentru a se încheia cu moartea. Nu prea există multe lucrări care să înceapă cu moartea personajului.
Dar, din punctul de vedere al desfășurării reale a lucrurilor, este extraordinar de important ceea ce face omul după moartea sa, când comunică sufletelor care coboară după el rezultatele activității sale pământești, transpuse în spiritual. Iar dacă nu ținem seama de această latură a existenței, atunci nu înțelegem absolut deloc o perioadă care urmează alteia.
Pentru mine se punea problema de a studia odată acele individualități care îl înconjurau pe Bacon după moartea sa. În jurul lui Bacon se aflau unele individualități care au devenit într-o epocă ulterioară naturaliști, dar și individualități care s-au reîncarnat ca istorici. Când observăm influența pe care a exercitat-o Lordul Bacon asupra acestor suflete după moartea sa, vedem că ceea ce a întemeiat el pe Pământ, materialismul, cercetarea limitată la lumea simțurilor – tot restul fiind pentru el idolatrie –, o dată ridicat la un nivel superior, transpus în spiritual, se transformă într-un soi de radicalism. Astfel încât, în realitate, aceste suflete au primit în lumea spirituală niște impulsuri care au avut ca efect faptul că după nașterea lor, după coborârea lor pe Pământ, ele nu au atribuit valoare decât faptelor accesibile simțurilor.
Mă voi exprima acum într-un mod puțin mai popular, dar vă rog să nu luați această exprimare populară ad litteram, căci, desigur, atunci ușor veți putea spune: E ceva grotesc. Unele dintre aceste suflete au fost predispuse, prin viețile lor anterioare, să devină istorici. Unul dintre ele era – vreau să spun: dincolo, în viața preterestră – unul dintre cele mai eminente. Sub efectul impulsurilor primite de la Bacon, toate aceste suflete și-au spus: Istoria nu mai trebuie să fie scrisă așa cum au scris-o predecesorii noștri, adică având idei, studiind contextele, ci cercetarea trebuie să se aplice asupra faptelor reale.
Dar vă întreb: Ce înseamnă, în istorie, a utiliza faptele reale? – Lucrul cel mai important în istorie sunt intențiile oamenilor, și acestea nu sunt fapte tangibile. Aceste suflete nu și-au mai permis să facă din aceasta obiectul cercetării și, mai puțin decât oricine, acel suflet care a devenit unul dintre cei mai mari istorici ai secolului al 19-lea, Leopold von Ranke [Nota 23], unul dintre elevii Lordului Bacon în viața sa preterestră, care a reapărut ca Leopold Ranke.
Dacă urmărim acum cariera pământească de istoric a lui Leopold von Ranke, care a fost principiul său fundamental? Principiul fundamental al lui Ranke, în calitate de istoric, este acesta: Istoria nu trebuie să conțină nimic altceva decât ceea ce citește istoricul în arhive; întreaga istorie trebuie să constea dintr-un ansamblu de date culese din arhive, din tratativele diplomaților.
Ranke este, așa cum se știe, un protestant german, dar acest fapt nu compromite cu nimic simțul realității cu care era înzestrat; Ranke lucrează cu obiectivitate, adică el redactează cu obiectivitatea arhivistului istoria papilor, cea mai bună istorie a papilor care a fost scrisă dintr-un punct de vedere pur arhivistic. Când îl citim pe Ranke suntem puțin iritați, suntem chiar teribil de iritați. Căci este oarecum lamentabil să ni-l reprezentăm pe acest bătrân domn, încă vioi și sprinten, petrecându-și tot timpul în arhive pentru a colecționa tratative diplomatice. Asta nu este absolut deloc istorie adevărată. Ci este o istorie care nu ține seama decât de faptele sensibile, și pentru istoric tocmai acestea sunt arhivele.
Dacă, în schimb, ținem seama și de posibilitatea vieții suprapământești, atunci putem să înțelegem și acest fapt: Cum a ajuns Ranke la această concepție?
Dar, când facem considerații de acest fel, putem să privim și în cealaltă direcție și să vedem cum acționează Amos Comenius asupra voinței preterestre a sufletelor care s-au reîncarnat după aceea. Și, așa cum Leopold von Ranke a fost discipolul cel mai eminent al lui Bacon în viața de după moarte, Schlosser [Nota 24] a fost discipolul cel mai eminent al lui Comenius în viața de după moarte.
Luați acum opera istorică a lui Schlosser și vedeți cum își conduce el pana, care este tonul fundamental al operelor sale: Peste tot, cel care vorbește este moralistul, care vrea să emoționeze sufletele, care vrea să vorbească inimilor. Uneori ajunge cu greu s-o facă, pentru că este, totuși, puțin cam pedant. Da, el vorbește inimilor într-un mod pedant, dar el vorbește inimilor, pentru că este un discipol preterestru al lui Amos Comenius și pentru că a primit de la Amos Comenius ceva din orientarea spiritului caracteristică acestuia.
Nu uitați că el vine, totuși, din sânul mahomedanismului. Este un spirit absolut diferit de spiritele care s-au atașat de Lordul Bacon; dar și Amos Comenius s-a angajat în lumea realităților sensibile, când s-a încarnat sub numele de Amos Comenius. Peste tot, el cerea ca învățământul să fie concret-intuitiv, să se sprijine întotdeauna pe imagini. El cerea prezentarea lucrurilor vizibile, să se pună accentul pe elementul senzorial, dar într-un alt mod. Căci Amos Comenius este în același timp unul dintre cei care, în perioada Războiului de Treizeci de Ani, era convins în modul cel mai viu, de exemplu, că se intra în așa-numita „împărăție de o mie de ani”; el este cel care a cuprins în lucrarea sa „Pansophia” niște idei grandioase înglobând întreg Universul, el este cel care își propusese să influențeze educația oamenilor în mod energic. Aceasta mai acționează încă la Schlosser, se regăsește în sufletul lui Schlosser.
Dacă am menționat aceste două figuri, Ranke și Schlosser, este pentru a vă arăta că nu putem înțelege ceea ce apare ca productiv din punct de vedere spiritual în ființa umană decât dacă ținem seama și de viața extrapământească. Abia atunci înțelegem acest aspect, tot așa cum am înțeles multe lucruri prin faptul că am luat în considerare viețile pământești succesive.
Acum, dvs. ați putut remarca, din considerațiile dezvoltate aici în ultimele conferințe, că o încarnare acționează asupra alteia într-un mod neobișnuit, și eu menționez aceste exemple, așa cum am spus-o deja, pentru ca să vă conduc apoi spre înțelegerea modului în care fiecare poate să reflecteze asupra propriei sale karme. Înainte de a vedea cum acționează binele și răul de la o încarnare la alta, precum și bolile, și alte aspecte asemănătoare, trebuie să începem prin a ne face o idee despre felul în care este transpusă dintr-o existență în alta viața spirituală propriu-zisă a unei anumite civilizații.
Trebuie să vă mărturisesc, dragii mei prieteni, că, în cadrul vieții spirituale moderne, una dintre personalitățile cele mai interesante din punctul de vedere al karmei sale a fost pentru mine Conrad Ferdinand Meyer [Nota 25]. Când îl privim pe Conrad Ferdinand Meyer în ființa sa, cum a trăit el în persoana poetului Conrad Ferdinand Meyer, vedem că cele mai frumoase opere ale sale se bazează pe faptul că întotdeauna, așa cum se prezenta în întreaga sa constituție de ființă umană, exista în el ceva ca o dorință a Eului și a corpului astral de a-și lua zborul din corpurile fizic și eteric.
La Conrad Ferdinand Meyer se constată stări maladive, mergând până la limita tulburărilor mintale. Sunt stări ce reprezintă doar forma extremă de manifestare a ceea ce există la el întotdeauna în mod latent: Spiritual-sufletescul vrea să se desprindă, el nu este legat decât printr-un fir subțire de constituția fizic-eterică.
În aceste stări, în care spiritual-sufletescul este legat doar printr-un fir subțire de constituția fizic-eterică, iau naștere la Conrad Ferdinand Meyer cele mai frumoase creații ale sale, atât cele mai frumoase dintre marile sale opere, cât și cele mai frumoase dintre micile sale poeme. Se poate spune că operele cele mai frumoase ale lui Conrad Ferdinand Meyer s-au născut în timp ce el se afla în afara corpului. Îmbinarea celor patru elemente constitutive ale naturii umane la el era absolut specifică. Există, într-adevăr, o deosebire între o personalitate ca aceasta și un om obișnuit din zilele noastre. La omul obișnuit al epocii materialiste suntem de obicei în prezența unei legături foarte robuste între spiritual-sufletesc și fizic-eteric. Spiritual-sufletescul a intrat adânc în fizic-eteric, el se scufundă în întregime acolo. La Conrad Ferdinand Meyer, această scufundare nu avusese loc. Între aceste două elemente exista, la el, o legătură slabă. A descrie psihicul acestui om este, într-adevăr, unul dintre lucrurile cele mai interesante pe care le putem face în legătură cu evoluția spirituală a timpurilor moderne. Este extraordinar de interesant să vedem că multe dintre lucrurile care apar la Conrad Ferdinand Meyer se prezintă ca un fel de amintire imprecisă, dar care devin frumoase tocmai grație acestei imprecizii. Avem mereu sentimentul: Când Conrad Ferdinand Meyer scrie, el își amintește de ceva, dar nu într-un mod exact. El modifică amintirea, transformând-o în frumusețe, dându-i o formă desăvârșită. Este minunat să observi acest lucru în unele dintre poeziile sale.
Este caracteristic karmei interne a unei persoane faptul că între cele patru elemente constitutive ale naturii umane – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul – există un raport precis determinat. Trebuie să examinăm această ciudată legătură intimă întorcându-ne în urmă pe firul timpului. Ajungem mai întâi în perioada Războiului de Treizeci de Ani. Mi-a apărut clar în legătură cu această personalitate: aici e vorba de ceva dintr-o existență precedentă, din perioada Războiului de Treizeci de Ani. Apoi, o existență anterioară ne face să ne întoarcem înapoi la epoca precarolingiană și ne trimite foarte clar în Italia.
Dar când studiezi karma lui Conrad Ferdinand Meyer, estomparea caracteristică a ființei sale, care apare, totuși, într-o asemenea desăvârșire a formei, se transmite, aș spune, și asupra cercetării, astfel încât ai sentimentul: începi să devii și tu confuz. Dar, pentru a proceda corect, eu trebuie să descriu lucrurile așa cum rezultă ele din cercetările mele. Atunci când te întorci în urmă la secolele 7, 8 în Italia, ai sentimentul că te angajezi pe un teren extraordinar de nesigur. Ceva te respinge fără încetare, și numai încetul cu încetul observi că acest lucru nu ține de tine, ci de problema în sine; că în acest suflet, în individualitatea lui Conrad Ferdinand Meyer, există ceva care te derutează în cercetare. Când întreprindem o astfel de cercetare, trebuie să revenim mereu și mereu la încarnarea prezentă, sau la cea care a precedat-o imediat, și apoi la precedenta, pentru ca din nou, dacă pot să spun așa, să prindă contur, și să ne întoarcem fără încetare în trecut.
Și atunci descoperim următoarele: Trebuie să vă reprezentați că tot ceea ce a trăit într-un suflet uman în încarnările precedente apare sub formele cele mai diverse, cu niște asemănări care uneori scapă complet observației exterioare. Dvs. ați văzut acest lucru în cazul altor încarnări pe care le-am prezentat aici în ultimele săptămâni.
Am ajuns, așadar, la o încarnare din Italia în primul secol al erei creștine, la începutul primei jumătăți a primului mileniu, când sufletul la care trebuie să ne oprim mai întâi a trăit multă vreme la Ravenna, la curtea imperială. Și acum suntem derutați, dacă trebuie să ne întrebăm: Ce trăia în acest suflet? – În momentul în care punem această întrebare, pentru a stimula cercetarea ocultă: Ce trăia în acest suflet? –, totul se șterge imediat din fața ochilor noștri. Ajungem la trăirile pe care le-a avut acest suflet la curtea de la Ravenna, la curtea romană; pătrundem în aceste trăiri, credem că le deținem, dar ele se șterg imediat. Suntem atunci trimiși înapoi spre acest personaj care a trăit într-o epocă recentă, Conrad Ferdinand Meyer, până în momentul când descoperim: În această ultimă încarnare, el șterge din fața privirii noastre ceea ce trăia în sufletul său cu ocazia existenței sale anterioare. Și, într-adevăr, trebuie să ne dăm multă osteneală pentru a afla cine este el. Descoperim atunci acest lucru: Conrad Ferdinand Meyer, adică individualitatea care trăia în el, trăise odinioară în Italia, fiind într-o anumită relație cu un papă [Nota 26], care l-a trimis, împreună cu alții, în Anglia, într-o misiune creștin-catolică. Astfel încât această individualitate, care a trăit mai târziu în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, își asimilase mai întâi acest admirabil simț al formei ce putea fi dobândit atunci în Italia, despre care vorbește mai ales arta mozaicului și arta picturală a vechilor italieni, și care s-a distrus de atunci în cea mai mare parte – a fost, desigur, lichidată –, și această personalitate s-a dus apoi cu o misiune creștin-catolică la anglo-saxoni.
Unul dintre tovarășii săi a întemeiat Episcopatul de Canterbury [Nota 27], și esențialul a ceea ce s-a întâmplat la Canterbury se leagă de această întemeiere. Individualitatea care a reapărut în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer era acolo împreună cu alții, dar era atât de activă, încât a stârnit iritarea unei căpetenii anglo-saxone și a fost asasinată la instigarea acestuia din urmă. Iată ce aflăm mai întâi. În timp ce stătea în Anglia, în sufletul lui Conrad Ferdinand Meyer exista ceva care îl împiedica să se bucure de viață. La drept vorbind, acest suflet își avea rădăcinile în arta italiană de atunci, dacă vrem s-o numim astfel, în viața spirituală din Italia. Sufletul său nu și-a găsit fericirea în îndeplinirea acestei activități de misionar, totuși, el s-a consacrat în mod intens acestei misiuni, ceea ce a provocat reacția care a făcut ca el să fie asasinat.
Această neputință de a-și găsi acolo fericirea, această repulsie față de ceva ce – îndemnat dintr-o altă direcție, dintr-un un impuls al inimii sale – îndeplinea din toate puterile și cu tot devotamentul, a avut, într-un fel, ca efect faptul că în cursul următoarei sale vieți pământești s-a produs o întunecare cosmică a memoriei sale. Exista un impuls, dar acesta nu mai era legat de nici o idee precisă.
S-a întâmplat astfel că după aceea, în încarnarea sub numele de Conrad Ferdinand Meyer, i-a apărut un impuls fără conținut precis; el avea sentimentul de a fi desfășurat o activitate în Anglia, ceva în legătură cu Canterbury, și că fusese asasinat din cauza legăturii sale cu Canterbury.
Apoi se desfășoară viața extraordinară în încarnarea lui drept Conrad Ferdinand Meyer. Conrad Ferdinand Meyer studiază istoria Angliei, el studiază despre Canterbury, ce s-a întâmplat în legătură cu istoria Angliei și cu Canterbury. Dă de figura lui Thomas Becket [Nota 28], cancelar al regelui Henric al II-lea în secolul al 12-lea, dă de acest destin foarte deosebit al lui Thomas Becket, care a fost mai întâi cancelar atotputernic al regelui Henric al II-lea, dar apoi a fost asasinat, din cauza uneltirilor lui Henric al II-lea. Atunci, lui Conrad Ferdinand Meyer, în încarnarea sa drept Conrad Ferdinand Meyer, i se înfățișează în acest Thomas Becket propriul său destin, pe jumătate uitat – vreau să spun, pe jumătate uitat în subconștientul său, căci eu vorbesc, bineînțeles, de subconștient, care se manifestă aici. Și iată că el își descrie propriul său destin din acele vremuri îndepărtate, îl descrie în creația sa „Sfântul”, scriind istoria care a avut loc în secolul al 12-lea între regele Henric al II-lea și Thomas Becket de Canterbury. Această poveste este exactă – numai că toate acestea se desfășoară în subconștient, care cuprinde viețile pământești succesive –, și este la fel ca atunci când cineva ar fi trăit în prima copilărie, poate la vârsta de doi-trei ani, un eveniment în legătură cu un anumit loc, apoi l-a uitat, evenimentul nu mai urcă în conștiență. Apoi se prezintă un alt destin analog, indicându-se locul: numele acestui loc are o asemenea rezonanță, încât persoana respectivă încearcă o simpatie deosebită pentru acest destin și el îl simte altfel decât o persoană căreia acest loc nu-i trezește nici o asociație de idei. Așa cum se poate întâmpla în cadrul unei vieți pământești, la fel s-a întâmplat în acest caz concret, pe care vi-l prezint: Acțiunea desfășurată la Canterbury, asasinarea de către regele Angliei a unei personalități legate de Canterbury – căci Thomas Becket era Arhiepiscop de Canterbury. Astfel, datorită interferenței acestor motive, Conrad Ferdinand Meyer, prin ceea ce zugrăvește, își descrie propriul său destin.
Apoi lucrurile continuă, cu Conrad Ferdinand Meyer – și iată ce este interesant: În epoca Războiului de Treizeci de Ani, Conrad Ferdinand Meyer se reîncarnează în persoana unei femei, o femeie activă, plină de interes pentru problemele spirituale și care vede multe evenimente aventuroase. Această femeie s-a căsătorit cu un bărbat care mai întâi a luat parte la toată agitația din timpul Războiului de Treizeci de Ani, dar într-o zi a venit momentul când el s-a săturat; a emigrat în Elveția, în cantonul Grizon, pentru a duce viața banală a unui burghez filistin. Dar soția lui a perceput tot ceea ce s-a întâmplat în cantonul Grizon sub influența evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani.
Toate acestea sunt, iarăși, ca acoperite de un văl, căci ceea ce poartă această personalitate în sine în viața cosmică, aș spune, se uită ușor, și totuși, este ca și cum ar fi fost readus în conștiență, dar modificat, pentru a reapărea atunci cu mai multă strălucire și intensitate. Iar din ceea ce a perceput această femeie s-a născut admirabilul portret al personajului „Jürg Jenatsch”, al omului din cantonul Grizon. Când îl privim pe Conrad Ferdinand Meyer în ultima sa încarnare nu ne putem explica, dacă nu suntem în stare să-i studiem karma, caracterul specific al acestui om. Căci nu mă pot împiedica să spun – dar acest lucru trebuie să fie luat, bineînțeles, cum grano salis, căci cuvântul nu se potrivește exact – că eu îi invidiez pe oamenii care îl înțeleg pe Conrad Ferdinand Meyer cu inima ușoară, fără să-și pună prea multe întrebări. Înainte de a-i cunoaște încarnarea precedentă, eu înțelegeam numai ... că nu-l înțeleg. Căci această admirabilă coeziune a formei, bucuria profundă pe care ți-o dă forma, puritatea acesteia, această forță, această putere care se află în „Jürg Jenatsch”, în personalitatea extraordinar de accentuată și vie a „Sfântului” – trebuie să fii destul de superficial pentru a crede că le poți înțelege de la bun început.
Dar când ne dăm seama: în aceste forme frumoase, care au ceva liniar, ceva sever, care sunt și nu sunt pictate, retrăiesc mozaicurile de Ravenna; în „Sfântul” reînvie o istorie trăită odinioară de această individualitate, dar un fel de abur a venit să-i învăluie sufletul, astfel încât acest abur este o altă formă care a ieșit din el; și când știm: ceea ce trăiește în creația despre „Jürg Jenatsch” din cantonul Grizon este îmbibat de o sensibilitate feminină, și că în multe lucruri care ne izbesc în această povestire trăiește din nou luptătorul din cantonul Grizon din timpul Războiul de Treizeci de Ani, care era un domn destul de filistin, dar, totuși, un luptător; când știm că în acest suflet retrăiesc, într-o formă specifică, experiențe pământești anterioare – abia atunci începem să înțelegem. Și atunci ne spunem: În vechile epoci ale evoluției omenirii, oamenii au vorbit în mod nestingherit despre felul în care spiritele suprapământești coboară aici, pe Pământ, cum, la rândul lor, oamenii de pe Pământ se ridică în înălțimi pentru a acționa în continuare din lumea spirituală; și acestea sunt lucruri care trebuie să fie găsite din nou, căci altfel omul se limitează la materialismul său de râmă târâtoare. Căci ceea ce poartă astăzi numele de concepție naturalist-științifică este, desigur, o concepție ce reprezintă punctul de vedere al râmei.
La drept vorbind, oamenii trăiesc pe Pământ ca și cum numai Pământul i-ar interesa, ca și cum Cosmosul întreg nu ar acționa asupra lumii pământești și nu ar trăi în om, ca și cum epocile anterioare nu s-ar continua prin faptul că ceea ce a trăit omul atunci este transpus de el într-o viață ulterioară. A înțelege karma, asta nu înseamnă a fi în stare să vorbești în mod abstract de încarnări succesive, ci înseamnă a simți în inima ta ceea ce poți simți atunci când vezi trecând în sufletele umane din epocile ulterioare ceea ce exista deja în epocile anterioare. Când vedem cum acționează karma, viața se umple de un conținut cu totul diferit. Ne simțim pe noi înșine integrați cu totul altfel în viață.
Un spirit cum a fost Conrad Ferdinand Meyer apare și simte în ființa sa prezența existențelor anterioare ca pe un fel de ton fundamental, ca pe niște subtonuri ce răsună până la el. Înțelegem asemenea lucruri numai dacă dezvoltăm înțelegere pentru aceste tonuri fundamentale. Va exista progres spiritual pentru omenire în măsura în care ea va fi în stare să privească viața în așa fel încât să vadă cu adevărat ce trece, prin intermediul oamenilor înșiși, din epocile anterioare ale evoluției în epocile ulterioare. Atunci vom înceta să explicăm în mod stupid particularitățile unui suflet cam așa cum o fac psihanaliștii când vorbesc despre „provinciile ascunse ale sufletului” – poți pune tot ce vrei pe seama a ceea ce este ascuns –, și vom porni în căutarea adevăratelor cauze. Căci practicile psihanaliștilor – care, desigur, în anumite privințe obțin, la rândul lor, niște rezultate foarte bune – ne fac uneori să ne gândim la cuvintele cuiva care ar spune: în anul 1749, în familia unui patrician din Frankfurt s-a născut un fiu care mai târziu a manifestat diverse talente; astăzi, se mai poate încă stabili locul din Frankfurt unde s-a născut omul pe care îl întâlnim mai târziu în persoana lui Wolfang Goethe. Să săpăm în pământ, pentru a descoperi emanațiile cărora le datora el predispozițiile sale. Așa este impresia pe care ne-o fac uneori psihanaliștii! Ei sapă în solul sufletelor, în „provinciile ascunse” pe care le descoperă ei înșiși în mod ipotetic, pe când, de fapt, noi trebuie să căutăm în viețile pământești anterioare și în viața dintre moarte și o nouă naștere. Atunci se deschide înțelegerea sufletelor umane. Sufletele umane sunt, în realitate, mult prea bogate pentru a le putea cunoaște conținutul din perspectiva unei singure vieți pământești.
