Ne vom ocupa încă o vreme de corelațiile legice ale evoluției karmice a omului și voi începe astăzi prin a expune unele lucruri cu privire la configurația internă a formării karmei, și anume cu privire la acea parte a karmei care este legată mai ales de aspectul moral, etic și spiritual al vieții umane.
Acum, dvs. trebuie să țineți seama de faptul că în momentul în care privim dincolo de lumea fizică – și tocmai acest lucru îl facem când examinăm karma, raporturile karmice sunt de natură spirituală, chiar dacă ele se manifestă în domeniul fizic, să spunem, de exemplu, prin boli – atunci ceea ce ține de karmă în cazul unei boli are o cauză spirituală. Așadar intrăm oricum în domeniul spiritual, când abordăm karma. Noi vom avea astăzi în vedere îndeosebi partea etic-spirituală a karmei, cea care se referă la suflet.
Cândva, eu v-am atras deja atenția asupra raportului care există între karmă, formarea karmei, și acele entități care în niște vremuri foarte vechi ale evoluției pământești erau prezente pe Pământ; ele au părăsit apoi Pământul, cu ocazia plecării Lunii, pentru a-și ocupa locul în Univers ca locuitori ai Lunii, ca entități lunare.
Trebuie să privim ceea ce numim Lună și a cărei parte fizică, cea pe care o descriem de obicei, nu este, aș spune, decât un rudiment, noi trebuie să privim Luna ca fiind purtătorul anumitor entități spirituale, dintre care cele mai importante sunt entitățile care au locuit Pământul drept marii Învățători originari ai omenirii; sunt acele entități care au întemeiat pe Pământ, printre oameni, această înțelepciune primordială despre care eu am vorbit foarte adesea. Așadar aceste entități au trăit odinioară pe Pământ. Ele erau aici din timpul în care Luna nu era încă separată de Pământ. Ele, așa cum am descris acest lucru mai demult, le-au inspirat oamenilor, într-un fel, înțelepciunea primordială, astfel încât oamenii au avut acces la această înțelepciune printr-un fel de iluminare interioară. Și modul în care au acționat aceste ființe este cu totul diferit de modul în care pot acționa astăzi oamenii pe Pământ.
Căci, vedeți dvs., ar trebui să spunem despre modul de a acționa al acestor vechi Învățători originari ai oamenilor că era vorba de un fel de efect magic, de efecte care se produceau, fiindcă voința umană avea atunci o influență mult mai mare decât astăzi, inclusiv asupra a ceea ce se poate întâmpla în lumea exterioară. Astăzi, voința noastră nu poate acționa asupra lumii exterioare decât prin intermediul unor mijloace fizice. Când vrem să împingem un obiect, când vrem să ne manifestăm voința, trebuie să atingem obiectul cu ajutorul brațului și al mâinii. Acțiunea directă a voinței asupra fenomenelor exterioare, pe care le-am numi astăzi fenomene ale naturii, exista încă din epoca vechilor Învățători originari, dar într-un mod pe care l-am numi astăzi magic. Putem spune aproximativ următoarele: Au mai existat, până la o dată relativ recentă, niște ultime resturi ale unor asemenea efecte produse de voința umană. Astfel, de exemplu, Rousseau relatează și el [Nota 60>] cum, în anumite regiuni mai calde, el era în stare să paralizeze și chiar să omoare broaștele râioase care se apropiau de el, numai ațintindu-și asupra lor, în mod intens, o privire fixă. Această eficacitate a voinței umane, care s-a menținut în regiunile calde încă până în secolul al 18-lea, a sfârșit prin a dispărea. Ea mai exista în vechiul Egipt, unde voința umană era în stare să acționeze asupra creșterii plantelor; voința mai putea stimula creșterea plantelor. Iar atunci când mai existau încă pe Pământ vechii Învățători originari ai omului, era absolut posibil, de asemenea, ca procesele lumii neînsuflețite să se afle în puterea voinței umane.
Aceste lucruri țin, bineînțeles, sau țineau, de faptul că oamenii posedau o privire instinctivă și precisă asupra corelațiilor din Univers, care rămân total ascunse științei grosiere de azi. Faptul că trebuie să ținem seama neapărat de influențele căldurii, de exemplu, asupra efectelor voinței umane, acest lucru îl vedem clar din faptul că același Rousseau, care era în stare să omoare cu privirea o broască râioasă într-o țară caldă, n-a mai reușit, fiind apoi la Lyon, să fixeze în ochi o broască, în așa fel încât măcar s-o paralizeze. Ba, mai mult, nu numai că el nu a mai paralizat-o, dar această broască râioasă l-a fixat cu o asemenea acuitate, încât el însuși a fost ca paralizat și a trebuit ca medicul să-l readucă la viață administrându-i venin de șarpe. Acest mod de manifestare a voinței este legat de cunoașterea instinctivă a ceea ce se întâmplă în ambianța omului.
Vechii Învățători originari, chiar prin temeiurile ființei lor spirituale, aveau o cunoaștere a naturii absolut diferită de aceea pe care o au oamenii de astăzi, mai intimă, mai pătrunzătoare. Într-un cuvânt, acești Învățători originari erau înzestrați în realitate cu ceva ce nu poate fi exprimat sub formă de legi ale naturii. În epoca în care ei acționau pe Pământ nici nu era necesar ca această cunoaștere să fie transpusă sub formă de legi ale naturii, căci, bineînțeles, știința, așa cum o cunoaștem noi astăzi, nu exista pe atunci. De altfel ea li s-ar fi părut oamenilor absolut inutilă, ei n-ar fi fost în stare să înțeleagă ce se urmărea cu această știință. Căci orice acțiune se baza pe o cunoaștere și o știință mult mai interioară decât astăzi.
Acești Învățători originari, cum spuneam, și-au mutat scena activității lor de pe Pământ pe Lună, și ei au acum de îndeplinit în Univers o mare misiune în ansamblul evenimentelor cosmice. Ei au de îndeplinit o muncă extraordinar de importantă în ceea ce privește karma, formarea karmei omului. Căci o parte componentă importantă în formarea karmei este aceea pe care o putem observa atunci când omul, după moarte, după ce și-a depus la câteva zile corpul eteric, își retrăiește existența în sens invers – nu viața sa de veghe, ci timpul în care a dormit. Așadar imediat după ce a trecut pragul morții, omul are o viziune clară, ca un tablou puternic de o dimensiune considerabilă, a ceea ce a trăit în timpul vieții. Dar aceasta este o retrospectivă în imagini. După câteva zile, corpul eteric se dizolvă în eterul cosmic, și atunci această retrospectivă se șterge treptat. Dar abia acum începe o adevărată retrospectivă.
Nu-i așa, viața noastră pe Pământ se desfășoară în așa fel încât noi am avea, bineînțeles, o iluzie, dacă în amintirea noastră am considera-o ca pe o unitate; căci desfășurarea vieții noastre nu este o unitate, ci noi trăim întotdeauna în stare de conștiență în timpul zilei, în stare inconștiență în timpul nopții, în stare de conștiență în timpul zilei, în stare inconștiență în timpul nopții, și așa mai departe. Când ne dăruim amintirii, uităm că între momentele în care suntem conștienți se intercalează nopțile. În cursul acestor nopți se întâmplă multe lucruri cu sufletul, cu corpul astral și cu Eul, despre care omul nu știe, în general, absolut nimic. Ceea ce se întâmplă atunci, ceea ce trăiește omul în mod inconștient în timpul existenței sale pământești, aceasta regăsește el când parcurge drumul în sens invers, astfel încât, după moarte, timpul îi pare într-adevăr că merge înapoi; el își retrăiește atunci, dar în deplină conștiență, nopțile.
Fiindcă omul doarme aproximativ o treime din viața sa, el parcurge acest drum în sens invers într-un interval de timp egal cu o treime din timpul pe care l-a trăit. Așadar dacă cineva moare la vârsta de șaizeci de ani, drumul înapoi va dura pentru el aproximativ douăzeci de ani. Apoi va intra în lumea spirituală propriu-zisă; acolo, el va trăi într-alt fel. Dar ceea ce trăiește omul mai întâi după moartea sa este această retrospectivă, viziunea a ceea ce s-a petrecut în timpul nopților. Suntem frapați să vedem cât este de diferită această trăire retrospectivă de ceea ce trăiește omul de obicei în timpul nopții.
Cu excepția viselor care apar în somn și care nu reproduc foarte fidel experiențele vieții, ci le prezintă adesea sub o formă iluzorie, sub forma unor fantasme, așadar, cu excepția a ceea ce apare astfel ca vise în viața nocturnă, omul are foarte puțin conștiența diverselor lucruri care se întâmplă cu el. Eu am descris acest lucru și aici mai demult [Nota 61], ce se întâmplă cu el în timpul somnului; dar după moarte omul trăiește aceste lucruri cu o extraordinară claritate, sub o formă extraordinar de concretă. Astfel încât putem spune că această viață în lumea sufletelor după moarte ne impresionează mult mai mult decât viața pământească. Imaginile pe care le percepem, modul în care participăm la această percepție, toate acestea sunt extraordinar de intense și nu au nimic dintr-un vis, ci sunt extraordinar de intense. Trăim ca și cum ar fi vorba, ca să spunem așa, de un fel de negativ fotografic. Așadar dacă în timpul vieții pământești ați provocat cuiva o suferință, în timpul vieții pământești dvs. ați trăit această acțiune din propriul dvs. punct de vedere. Ați săvârșit și ați trăit ceva care emana de la ființa dvs. Dar când vă retrăiți viața în sens invers, nu mai trăiți ceea ce ați trăit în timpul vieții pământești, ci dvs. simțiți acest fapt ca și cum v-ați fi strecurat în celălalt, în ceea ce a simțit celălalt.
Astfel, dacă aș alege un exemplu dur, presupuneți că ați dat cuiva o palmă; dvs. nu trăiți acum ceea ce ați simțit în intenția dvs., apoi în actul de a da o palmă, în absența durerii pentru dvs. înșivă – numai să nu fi făcut un efort excesiv care să vă fi provocat o durere la mână –, ci dvs. trăiți ceea ce a simțit cel căruia i-ați dat palma. Trăirea celuilalt devine trăirea dvs., extraordinar de concretă, cu o forță intensificată.
Astfel încât, de fapt, cu ocazia acestei întoarceri în urmă, ne spunem: Vai! ceea ce trăiesc acum este extraordinar de impresionant! Nici o impresie simțită pe Pământ nu acționează tot atât de puternic ca impresiile simțite astfel în acel interval de timp de după moarte corespunzător unei treimi din viața pământească. Astfel, pe durata acestui timp, trăiți împlinirea karmică a tuturor faptelor și gesturilor vieții dvs., dar din punctul de vedere al celuilalt. Așadar acum trăiți împlinirea karmică a întregii dvs. vieți pământești, dar încă nu pe Pământ – veți face acest lucru în timpul existenței următoare –, dar o trăiți, chiar dacă, în ceea ce privește acțiunea ca atare, nu atât de intens cum o veți trăi mai târziu pe Pământ, dar, ca impresie, mai puternic decât se întâmplă în orice viață pământească.
Există aici ceva frapant, dragii mei prieteni. Această saturație, dacă pot spune, această intensitate a trăirii este, într-adevăr, ceva extraordinar, ceva ciudat.
Dar dacă omul nu ar putea dezvolta în Eul său și în corpul său astral decât forța pe care o posedă în momentul în care trece pragul morții, el ar trăi acest drum de întoarcere cel mult ca un vis foarte viu. La prima vedere ne-am putea aștepta, dacă ținem seama numai de viața pământească și de ceea ce poate face ea din noi –, ne-am putea aștepta ca acest drum de întoarcere, pe care îl parcurgem după ce am murit, să nu fie trăit decât ca în felul unui vis foarte, foarte viu. Dar lucrurile nu stau deloc în acest fel. Nu este un vis mai viu, ci este o trăire extraordinar de intensă, mult mai intensă decât trăirile pământești.
Acum nu avem nici corp fizic, nici corp eteric, aceste corpuri cu ajutorul cărora ne facem experiențele pe Pământ. Reprezentați-vă ceea ce ați trăi pe Pământ, în starea de conștiență obișnuită, dacă nu ați avea nici corp fizic, nici corp eteric. Ați pluti pe deasupra Pământului, un vis venindu-vă din când în când; apoi v-ați continua somnul.
Ne putem imagina foarte bine faptul că un vis pe care l-ar avea un sexagenar după viața pământească ar dura în mod continuu timp de douăzeci de ani, o treime din viața sa; dar tocmai că aici nu e vorba de un vis, ci avem o trăire foarte puternică, foarte intensă. Și de unde provine acest lucru? Vedeți dvs., acest lucru provine din faptul că în momentul în care omul a trecut pragul morții și și-a depus corpul eteric, în acest moment când începe întoarcerea sa înapoi în trecut, imediat locuitorii Lunii se apropie de om și ei sunt cei care, cu vechea lor putere magică, pătrund în el, pătrund în ceea ce trăiește el atunci și îi impregnează imaginile cu substanță cosmică.
Vedeți dvs., este exact ceea ce s-ar întâmpla, ca să fac o comparație, dacă aș picta un tablou. La început eu doar pictez un tablou – acest lucru nu face rău nimănui, numai să nu fie prea groaznic, și încă nu ar fi vorba decât de o impresie morală –, așadar, acest lucru nu-i face rău nimănui. Dar imaginați-vă că într-un tablou eu vă pictez, să zicem, pe trei dintre dvs., și că, prin faptul că eu am impregnat tabloul cu o forță magică, acești trei oameni ies din pânză și pun imediat în aplicare ceea ce urzeau împotriva unuia dintre oamenii prezenți aici. Ei s-ar arăta mai puternici, mai activi decât sunt de obicei antroposofii. Astfel se prezintă lucrurile. Întreaga trăire este legată de o extraordinară vivacitate, deoarece aceste entități lunare impregnează cu întreaga lor ființă imaginile pe care le trăiește omul – aș spune că ele le pătrund și le saturează cu o „supraexistență”
Așadar după moarte noi traversăm regiunea acestor ființe lunare. Dar, prin aceasta, în eterul cosmic se fixează puternic ceea ce simțim în acest fel drept compensare pe care trebuie s-o realizăm pentru propriile noastre fapte, exact așa cum am descris. Această întoarcere în urmă, dacă nu ne mulțumim să-i arătăm numai principiul, așa cum am făcut în cartea Teosofia, ci dacă încercăm, așa cum aș vrea s-o fac acum, s-o descriem într-un mod concret-intuitiv – atunci această trăire retrospectivă este extraordinar de interesantă, așa cum, în general, trăirea retrospectivă pe care o avem imediat după moarte este o parte a vieții de o extremă importanță.
În epoca noastră, trăirile pe care le poate avea omul sunt extraordinar de complicate. Dar gândiți-vă cât de diferită este, în esență, dispoziția sufletească generală la aceste ființe lunare față de aceea a locuitorilor Pământului. Aceste ființe lunare cu care, așa cum am descris, avem atât de mult de-a face după moarte, sunt acele ființe care le-au dat oamenilor această înțelepciune primordială, care, tocmai în epoca noastră, s-a stins; ea nu a durat cu o anumită intensitate decât până în secolele 3 și 4 d.Chr., apoi ea a fost prezentă în tradiție, pentru a se stinge după aceea complet. Eu am arătat în repetate rânduri că oamenii nu ar fi putut ajunge niciodată la libertate dacă ar fi dăinuit grandioasa și puternica înțelepciune a acestor Învățători originari. Așadar, ea s-a stins. În locul ei a apărut altceva, a apărut gândirea abstractă. Omul gândește astăzi cu ajutorul conceptelor, care, în realitate, nu mai au aproape nimic comun cu lumea spirituală. Aș vrea, în legătură cu aceasta, să folosesc o comparație pe care am mai folosit-o deja aici: Aristotel a stabilit zece concepte, care erau propriu-zis vestigiile vechii înțelepciuni: ființa, cantitatea, calitatea, relația, poziția, spațiul, timpul, posesia, acțiunea, pasiunea. El le-a numit categorii. Acestea sunt zece concepte simple. De obicei, aceste zece concepte simple se găsesc în manualele noastre de logică. Liceenii trebuie să le învețe pe dinafară, iar profesorii de filosofie le cunosc. Dar tocmai că ei cunosc doar aceste zece concepte: ființa, posesia, poziția, spațiul, timpul ș.a.m.d. Dar ce știm, când cunoaștem aceste zece concepte? Pentru oamenii de astăzi, aceste zece concepte sunt, bineînțeles, ceva plictisitor, dar pentru cel care le pătrunde semnificația, ele nu sunt mai plictisitoare decât cele douăzeci și două sau douăzeci și trei de litere ale alfabetului nostru.
Dacă nu ați cunoaște din alfabet decât aceste litere: a, b, c, d, e, f, g și așa mai departe, până la z, și nimic altceva, imaginați-vă ce ar fi pentru dvs. „Faust” de Goethe! Deschideți cartea, găsiți acolo în dezordine aceste douăzeci și două de semne. De fapt, „Faust” nu conține nimic altceva decât aceste douăzeci și două de semne, însă combinate în cele mai diferite feluri. Dar dacă nu ați ști nimic altceva, dacă nu ați fi învățat niciodată să citiți, dacă v-ați mulțumi să deschideți cartea și să faceți acum cunoștință cu aceste litere, cât de diferit ar fi totul față de astăzi, când știți să citiți, și luați în mână „Faust”! Este cu totul altceva, nu-i așa? Dar nici o carte din lume pe care o puteți citi nu conține altceva decât aceste douăzeci și două de semne și, totuși, ce nu faceți cu aceste douăzeci și două de semne dacă știți să citiți! Întreaga lume sensibilă vă este deschisă datorită faptului că știți să vă slujiți de ele, puteți jongla cu ele, le puteți combina într-un anumit fel.
Ei bine, logicienii care cunosc astăzi cele zece categorii: ființa, cantitatea, calitatea, relația, poziția, spațiul, timpul, posesia, acțiunea, pasiunea, ei nu știu cu nimic mai mult la ce slujesc ele decât cel care, din cauză că nu a învățat niciodată să citească, nu ar vedea niciodată în toate cărțile din lume altceva decât literele a, b, c, d, e, f și așa mai departe. Este exact același lucru. Căci noi trebuie să înțelegem cele zece concepte fundamentale, cele zece concepte ale logicii lui Aristotel, pentru a le putea întrebuința în diferite feluri, așa cum, în lumea fizică, noi trebuie să combinăm în diferite feluri literele alfabetului. Atunci, cu aceste zece concepte putem citi în lumea spirituală. Ele sunt niște litere!
Dar, în epoca noastră, noi am ajuns încetul cu încetul să nu mai cunoaștem decât conceptele, ca și cum nu am mai cunoaște din alfabet decât succesiunea literelor. Gândiți-vă la tot ce ați pierde dacă nu ați ști să citiți, ci ați vedea numai a, b, c, d. La fel, tot ceea ce există în lumea spirituală îi scapă omului care nu știe să se slujească, modificându-le, de cele zece concepte ale lui Aristotel pentru a citi în lumea spirituală.
În legătură cu acest subiect, filosofilor chiar li se întâmplă de multă vreme un lucru teribil de ciudat. Pe la mijlocul Evului Mediu trăia un om foarte deștept, Raimundus Lullus [Nota 62], care mai cunoștea încă, pe baza tradiției, ceva în legătură cu folosirea categoriilor logice, a conceptelor fundamentale ale logicii; el a făcut cunoscut ceea ce știa, dar cu ajutorul imaginii, după obiceiul timpului. Dacă ar fi formulat ceea ce voia să spună în realitate, s-ar fi exprimat astfel: Contemporanii mei sunt toți niște capete încuiate, căci ei nu știu spune decât a, b, c, d, dar nu știu citi cu ajutorul acestor concepte originare, fundamentale. Trebuie să fim capabili să punem aceste concepte de bază în legătură unele cu altele, prin gândire, tot așa cum punem în legătură unele cu altele literele, pentru a face din ele cuvinte și fraze. Atunci putem citi în lumea spirituală. – Dar el n-a spus acest lucru tot atât de deschis, așa ceva nu era în obiceiul acelor vremuri. El a spus: Să scriem aceste concepte fundamentale pe niște bucăți de hârtie, să luăm după aceea un fel de ruletă și să învârtim, și atunci aceste concepte se vor amesteca; și apoi să citim. Atunci, de aici va ieși ceva.
Dar aceasta nu era decât o comparație, căci Raimundus Lullus nu voia să vorbească de o ruletă moartă, ci el voia să spună că cel care trebuie să amestece aceste concepte este capul spiritual. Însă cei care au auzit vorbindu-se despre aceasta au luat povestea în serios, și de atunci ea îi face să râdă. Ei găsesc că aici e vorba de ceva extraordinar de pueril. Dar puerilă este filosofia modernă, care nu înțelege despre ce este vorba.
Vedeți dvs., în realitate, s-a pierdut aproape tot din ceea ce aduseseră omenirii în timpurile vechi acești Învățători originari, despre care noi trebuie să vorbim astăzi ca despre locuitorii Lunii. Iar omul face cunoștință într-un mod cu totul special cu această altă formă de cunoaștere când își parcurge drumului vieții în sens invers imediat după moarte. El știe atunci, de fapt, în ce mod gândeau și cunoșteau acești înțelepți ai timpurilor vechi. De unde caracterul intuitiv, concret, a ceea ce-i apare atunci.
Dar tocmai în epoca noastră lucrurile se complică. Se complică din cauză că există un fel de neînțelegere între oamenii care trăiesc acum pe Pământ – de când s-a stins vechea înțelepciune –, cu noțiunile lor abstracte, pe de o parte, și dispoziția sufletească pe care o au acești Învățători originari acum, după ce s-au unit cu Luna, pe de altă parte.
Și așa se și întâmplă: când un savant modern traversează existența pământească, el vorbește o altă limbă decât acești Învățători originari, care, în realitate – așa cum voi arăta mai departe în detaliu –, au mult de-a face cu formarea karmei sale. Acești Învățători originari și oamenii care mor după ce au trecut prin educația și civilizația timpului nostru, nu se înțeleg bine.
Este extraordinar de dificil să înțelegem asemenea lucruri, căci a observa ceea ce se întâmplă atunci cu omul nu este foarte ușor. Dar, în cazuri caracteristice, putem ajunge, totuși, să vedem ce se întâmplă. De exemplu, ne putem face o idee despre astfel de lucruri, dragii mei prieteni, dacă observăm doi oameni care au murit în epoca noastră și care și-au parcurs drumul invers după moarte, care, așadar, într-un anumit sens, erau în întregime integrați în cultura și civilizația timpului nostru, fiind, cu toate acestea, foarte diferiți unul de altul.
Vedeți dvs., putem lua un savant modern plin de geniu, da, genial în felul său, dar asemenea savanți există, totuși, cu duzina, de exemplu, putem să-l luăm pe Du Bois-Reymond sau pe un altul, și putem observa drumul pe care îl face în sens invers după moarte. Dar putem lua o altă personalitate. O personalitate foarte interesantă pentru această călătorie prin lumea sufletelor este cea care îmi plutea în fața ochilor atunci când, scriindu-mi dramele-misterii, am creat personajul Strader. În dramele-misterii, Strader este copia unui personaj autentic care a intrat în tinerețea sa în condiția monahală, de unde evoluția sa personală l-a făcut după aceea să iasă; el și-a consacrat apoi activitatea unui fel de filosofie a luminilor, și el a activat și ca profesor la Universitate, predând această filosofie modernă a luminilor.
Ei bine, această personalitate – care a scris numeroase lucrări –, în întregul mod în care dezvoltă conceptele este, propriu-zis, un om abstract, la el găsim adevăratul abstractism al gânditorului modern; dar el gândește pătrunzător, extraordinar de pătrunzător și din toată inima. Este, de fapt, o adevărată binefacere să întâlnești la un gânditor modern o asemenea dăruire.
Desigur, a pune în aceasta tot atâta inimă ca Hegel, de exemplu, care a prezentat cu o teribilă emoție, dar și cu o extraordinară claritate, conceptele cele mai abstracte – omul modern nu mai este în stare de așa ceva; Hegel a fost, de fapt, un om care putea sparge lemne cu conceptele sale, atât erau de solide și de concrete, încât putea sparge lemne cu ele, dar omul modern, bineînțeles, nu mai poate fi tot atât de concret. Însă cel despre care vorbesc punea multă inimă în mânuirea noțiunilor abstracte. Acum, firește, plutindu-mi prin fața ochilor, cum spuneam, viața acestui om, atunci când am creat personajul Strader din dramele-misterii, am găsit foarte interesant drumul vieții parcurs în sens invers al acestei personalități. Un lucru s-a arătat aici foarte important, faptul că la această personalitate exista, în tot ceea ce gândea, o trăsătură care reamintea de atitudinea teologului; era, pe de o parte, ceva foarte abstract, în felul naturalistului sau cel puțin al filosofului modern al naturii, dar, pe de altă parte, străbătea peste tot ceva din atitudinea teologului – această trăsătură provenea, bineînțeles, de la încarnările anterioare ale acestei personalități –, ceva din conștiența că putem vorbi, cel puțin, despre o lume spirituală reală.
Ideile proprii acestei personalități au, așadar, o mai mare înrudire cu dispoziția sufletească a ființelor lunare, decât ideile unui savant dintre aceia pe care îi găsim cu duzina, cum a fost, de exemplu, Du Bois-Reymond. Putem vedea că pentru acești învățați, din care găsim cu duzina, traversarea lumii sufletelor, a sferei lunare, se face într-o stare de totală neînțelegere, ca atunci când trăim într-o țară străină, a cărei limbă nu o putem învăța niciodată: ceilalți nu-l înțeleg și el nu-i înțelege pe cei¬lalți. Cam așa stau lucrurile, pentru cel care a fost format în întregime de civilizația modernă, când își parcurge în sens invers viața.
Dar în cazul acestei personalități, în cazul acestui „model” al personajului meu Strader [Nota 63], lucrurile s-au întâmplat altfel. Și tocmai la el putem percepe, când ne îndreptăm privirea asupra acestui drum parcurs în sens invers, că ființele care țin de Lună aveau un interes extraordinar – eu sunt nevoit, firește, să mă folosesc de expresii împrumutate de pe Pământ, deși ele sunt de o teribilă platitudine față de ceea ce trebuie să descriu –, aceste ființe aveau un anumit interes pentru felul în care își introducea el gândurile, gândurile sale abstracte, în această lume a sufletelor. Iar el, în ceea ce-l privește, cunoștea o trezire ciudată, cu totul ciudată, ca și cum și-ar fi spus: Ce păcat! tot ce am combătut – el combătuse multe idei tradiționale –, toate acestea nu sunt absolut deloc ceea ce credeam, sunt de fapt cu totul altceva. Ele au devenit astfel numai treptat, deoarece vechea și adevărata înțelepciune s-a transformat în enunțuri abstracte; în realitate, eu m-am luptat adesea cu morile de vânt. Dar acum văd realități.
Vedeți dvs., aici începe ceva, când, mai ales în cazul unei asemenea personalități – și, în cadrul vieții moderne, putem descrie o întreagă serie de asemenea personalități –, acest drum în sens invers, în cursul căruia se pregătește karma, devine extraordinar de interesant pentru viață.
O personalitate și mai frapantă în această privință este filosoful care a scris „Fantezia ca principiu fundamental al procesului cosmic”, pe care eu l-am menționat adesea, Jakob Frohschammer [Nota 64]. El mai era foarte impregnat de concepte abstracte, era, ca și personalitatea pe care tocmai am descris-o, un gânditor abstract. Dar el însuși putea suporta atât de puțin abstracțiunile modernismului – nu atribui modernismului sensul pe care îl are în terminologia catolică –, încât pentru el puterile creatoare ale lumii nu erau conceptele, ci fantezia. El vedea peste tot fantezia activă: plantele cresc, animalele există, datorită fanteziei ș.a.m.d. În această privință, cartea lui Frohschammer este extrem de interesantă.
Este ceva absolut admirabil: o asemenea personalitate, care mai era încă impregnată de ceea ce exista în evoluția civilizației și culturii înainte de intervenția gândirii moderne absolut filistine și abstracte, această personalitate s-a unit în modul cel mai intim cu substanța entităților lunare. Studii de acest fel sunt extraordinar de interesante, fiindcă ele ne permit o privire mai precisă asupra legilor de evoluție a karmei. Când suntem legați printr-o simpatie deosebită de o personalitate ca aceasta, cum mi s-a întâmplat mie cu modelul lui Strader din dramele-misterii – atunci căldura, căldura sufletească ne face să ne simțim uniți cu o asemenea personalitate, căldura sufletească ne permite să trăim împreună cu ea drumul atât de important pe care îl parcurge după moarte.
În realitate, impresiile pe care le simte un om după moarte sunt atât de puternice, încât ele se răsfrâng asupra celui care le poate urmări printr-un act de cunoaștere. Iar acest lucru este, desigur, foarte ciudat. Tocmai acum, când urmărim în acest fel drumul parcurs în sens invers de un suflet, ni se arată cât de mult îl impresionează pe om aceste trăiri pe care le are după moarte, mult mai mult decât trăirile pe care le-a avut pe Pământ.
Astăzi, eu îmi pun foarte serios întrebarea următoare: Aș fi în stare, după ce am fost destul de lungă vreme martorul imaginilor pe care le-a cunoscut după moarte acest model al lui Strader, dacă aș vrea să scriu o a cincea dramă-misteriu, să dau viață în continuare personajului Strader, să-l înfățișez din nou pe scenă? Acest lucru mi-ar fi absolut imposibil; căci, într-adevăr, în momentul în care vreau să-mi reprezint personajul pământesc, care are impresii mult mai puțin vii, îmi apar imaginile impresiilor pe care acest model le-a cunoscut după moarte. Ele sunt mult mai intense, ele șterg imaginile pe care eu le văd aici în viața pământească.
Și am putut observa acest lucru la mine însumi. Chiar dacă eu eram extrem de interesat de faptele și gesturile omului respectiv în timpul vieții sale – ceea ce este ușor de imaginat, acest om servindu-mi de model pentru Strader –, important este acum interesul meu, care întrece cu mult ceea ce am putut descoperi sau zugrăvi în timpul vieții sale – el a murit de câtva timp –, interesul meu pentru impresiile pe care omul acesta le-a simțit după moarte.
Ei bine, dacă mă întorc la dramele-misterii, trebuie să spun că impresiile vii trăite de modelul lui Strader în timpul existenței sale după moarte șterg pentru mine modelul personajului Strader – în timp ce, pentru celelalte personaje, nu este cazul aproape deloc. Vedeți aici cum, pentru o adevărată contemplare, stau alături, într-adevăr, ceea ce se petrece pe Pământ și ceea ce se petrece în afara Pământului, și cum, datorită efectului pe care îl provoacă această alăturare, ne putem da seama că viața de după moarte, în timpul parcurgerii drumului vieții în sens invers, este de o intensitate extraordinară: ea șterge total impresiile pământești.
Mai putem spune ceva în legătură cu aceasta. Putem avea, de exemplu, următorul caz – ceea ce vă relatez aici nu este ceva inventat, ci sunt niște realități absolute: Dacă am cunoscut foarte bine un om în timpul vieții sale pământești, atunci simțim cum ceea ce trăiește el în timp ce parcurge drumul în sens invers ia o cu totul altă formă prin faptul că în cursul acestui drum înapoi imaginile sunt de o intensitate atât de extraordinară. Și putem spune chiar că dacă viața pământească a unui om ne-a interesat atât de profund, cum mi s-a întâmplat mie cu un om care a murit de câțiva ani, atunci întreaga relație pe care o aveam cu această viață pământească ia o altă formă când participăm pe urmă la ceea ce simte după moarte acest om, cu ocazia parcurgerii drumului invers. Aceasta ia o cu totul altă formă! Și multe aspecte ale relațiilor pământești se dezvăluie abia atunci în deplinul lor adevăr.
Și acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu cât relațiile din timpul vieții pământești nu sunt de natură spirituală. Dacă ele sunt de natură spirituală, dacă ele sunt îmbibate de spiritualitate, atunci constatăm un fel de dezvoltare continuă a acestor relații. Dar dacă este vorba, de exemplu, de o relație umană fără un acord în privința concepțiilor, atunci se poate întâmpla ca această relație umană să se transforme, imediat după moarte, în cu totul altceva, în cu totul alte sentimente ș.a.m.d. Această transformare este provocată, de fapt, de vivacitatea imaginilor care apar atunci.
Eu vă descriu toate acestea, dragii mei prieteni, pentru ca în dvs. să ia naștere o reprezentare concretă despre felul în care se prezintă aceste realități de o cu totul altă natură decât cele de pe Pământ. Există cele mai diferite feluri de realități. Și faptul că întotdeauna în imaginile pe care și le poate face omul despre sine însuși se infiltrează acțiunile ființelor lunare, această realitate este, pentru cel care o contemplă, mai minunată decât cea de mai târziu, când omul traversează lumea spirituală și trebuie să-și elaboreze, împreună cu Ierarhiile superioare, consecințele vieții sale pământești; acesta este un lucru mult mai ușor de înțeles, căci este un fel de continuare. Dar această transformare radicală a omului după moarte, prin faptul că el intră în raport cu ființele de multă vreme plecate de pe Pământ și care au întemeiat pe Lună un fel de colonie cosmică, este ceva care ne face să cunoaștem cu o extraordinară pregnanță o realitate foarte apropiată de realitatea pământească – fiindcă o trăim în mod nemijlocit în funcție de viața pământească – și, totuși, fundamental diferită de realitatea pământească.
Dacă oamenii sunt prea puternic atașați de ceea ce este pământesc, se poate chiar întâmpla să aibă dificultăți în a recunoaște că se găsesc în regiunea în care trăiesc acum ființele lunare. Atunci are loc ceva pe care aș vrea să-l caracterizez astfel: Reprezentați-vă că aici ar fi Pământul (vezi desenul, alb) și aici Luna (roșu). Influențele lunare, care sunt propriu-zis influențele solare reflectate, pătrund în pământ doar până aici, apoi efectele lor încetează (galben). Influențele lunare nu pătrund foarte adânc în pământ, ele ating numai regiunea până unde ajung rădăcinile plantelor. Sub acest strat, foarte subțire, unde se află rădăcinile plantelor, influențele lunare nu mai pătrund.
Tabla 9Așadar influențele lunare sunt reținute numai în acest strat subțire, aici sus. Influențele solare pătrund adânc în pământ. Căldura Soarelui de vară se conservă în pământ; dacă puneți cartofi în pământ pentru păstrare, atunci conservați acțiunea Soarelui pe timpul iernii. O mare parte a influențelor solare coboară în sol, cele ale Lunii nu depășesc nivelul rădăcinilor – un strat subțire.
Se poate întâmpla ca niște entități umane, după moartea lor, când trebuie să intre în regiunea Lunii, în lumea sufletelor, să nu se poată înțelege bine cu ființele lunare; ele sunt atunci legate de acest strat subțire, prin influențele lunare care urcă din Pământ ca un fum, și atunci, pentru o percepție sensibil-suprasensibilă, ele apar rătăcind ca niște fantome, ca niște efecte întârziate ale vieții trecute a omului.
Legendele și poemele care vorbesc despre aceste lucruri se bazează pe niște realități. Numai că, dacă vrem să le putem judeca, trebuie să fim liberi de orice superstiție, să procedăm întotdeauna cu spirit critic și să nu acceptăm niciodată decât ceea ce poate fi verificat.
Cu ocazia acestei treceri prin regiunea lunară, a cărei durată este, așadar, cât o treime din viața pământească, începe să fie elaborată karma. Căci ființele lunare participă la aceste imagini în negativ pe care le conturează omul drept cópii ale faptelor sale, dar și ale actelor sale de gândire; și aceste ființe lunare au o memorie bună, ele înscriu în eterul cosmic tot ceea ce trăiesc aici împreună cu omul.
Noi traversăm acum viața dintre moarte și o nouă naștere, și apoi revenim. Când trecem din nou prin regiunea lunară, găsim toate acestea înregistrate. Le luăm cu noi în viața pământească, pentru a le îndeplini prin voința noastră pământească.
Iată ce voiam să vă expun astăzi, în primul rând, dragii mei prieteni, ca o considerație fundamentală.
