Am văzut ultima dată cum se formează germenul karmei în perioada ce urmează imediat după trecerea prin poarta morții. Am încercat să vă expun cu ce intensitate vie, cu ce forță interioară acționează trăirile pe care le are omul în acest interval de timp, care durează o treime din viața sa, cu ce putere extraordinară acționează aceste trăiri asupra omului, și, de asemenea, cum acționează ele asupra celui care observă viața omului în acest interval de timp. Trebuie să ținem seama, desigur, de felul în care acționează asupra omului lumea pământească, în interiorul căreia are loc împlinirea și formarea karmei, și cât de diferit acționează asupra lui lumea extrapământească.
Când ne îndreptăm privirea asupra scenei pe care se desfășoară karma noastră, adică Pământul, vedem cum totul pe acest Pământ – ansamblul ființelor aparținând diferitelor regnuri – are o influență reală asupra omului care trăiește pe Pământ, asupra vieții sale, influență care se manifestă și atunci când omul nu încearcă să cunoască ceea ce există în jurul lui. Omul trebuie să se hrănească, trebuie să se dezvolte; pentru aceasta, el trebuie să preia în sine substanțele Pământului. Acestea acționează asupra lui prin calitățile lor, prin forțele pe care le conțin, și o fac independent de cunoașterea pe care omul o poate avea despre ele. Și se poate spune, cu toate că într-un mod puțin cam radical: indiferent de felul în care se comportă omul în viața sa interioară față de diferitele regnuri care îl înconjoară în existența pământească, el intră în legătură, intră într-un anumit raport cu aceste realități ale mediului său înconjurător fizic-pământesc.
Trebuie să observăm cum se prezintă acest lucru în domeniile cele mai variate ale vieții. De exemplu, trebuie să spunem: Ce ar fi dacă, în preluarea diverselor alimente pe care le consumăm, am fi dependenți de ceea ce știm despre acțiunea alimentelor asupra organismului? Nu putem aștepta deloc să aflăm ceva despre acest lucru, ci intrăm în legătură cu mediul pământesc înconjurător în mod independent de știința noastră, și, într-un anumit sens, într-un mod absolut independent de viața noastră sufletească. Dar gândiți-vă acum că, în ceea ce privește lumea stelelor, lucrurile stau exact invers. Nu putem vorbi despre o influență a lumii stelelor în cadrul acelorași dispoziții instinctive fundamentale așa cum o putem face despre influența domeniului pământesc. Omul poate admira lumea stelelor. El poate primi de la lumea stelelor multe imbolduri. Dar reprezentați-vă cât de mult este trimis omul, în fața lumii stelelor, spre viața sufletului său, cât de mult acționează asupra vieții lui sufletești această lume a stelelor. Luați în considerare, în lumea extrapământească, astrul cel mai apropiat cu care omul se află într-un anumit raport, luați în considerare Luna. Viața curentă ne învață deja că Luna exercită o anumită influență asupra fanteziei omului. Și chiar și aceia care neagă orice altă influență a astrelor asupra omului nu vor nega – citez un vers celebru al unui romantic [Nota 65]– că „noaptea vrăjită sub strălucirea Lunii” acționează în mod cu totul inconștient asupra mișcărilor acestei fantezii.
Dar nu ne putem imagina că tocmai această influență, cea mai apropiată și mai grosieră a lumii aștrilor, s-ar putea exercita asupra omului dacă am exclude la el viața sufletului; nu ne putem imagina că s-ar putea stabili aici o relație asemănătoare relației pe care o are omul cu mediul său înconjurător pământesc, în cadrul căreia, într-adevăr, are o foarte mică importanță faptul că omul cunoaște, de exemplu, acțiunea pe care o are varza asupra diverselor sale organe, sau că el o admiră sau nu – el trebuie s-o mănânce, și asta-i tot. Și, de fapt, întreaga cunoaștere legată de aceasta intervine ca ceva care, desigur, înalță viața sufletului deasupra simplei existențe naturale; dar, în această privință, omul își trăiește viața în cadrul naturii, viața spiritului este aici doar ceva care vine să se adauge. În schimb, dacă excludem viața spiritului, nu ne putem reprezenta nici o influență a lumii astrelor asupra omului, și, cu atât mai mult, nici o influență a lumii Ierarhiilor, a entităților spirituale superioare care se află în dosul lumii astrelor. Dar la nivelul, ca să spunem așa, cel mai de jos al Ierarhiilor se află entitățile despre care v-am spus ultima dată că ele modelează cu atâta intensitate și forță experiențele pe care le are omul după moarte prin faptul că trăiesc ele înseși în miezul acestor experiențe. Dacă aceste ființe lunare, care erau odinioară marii Învățători originari ai omenirii pământești, nu ar trăi, ca să spunem așa, în miezul experiențelor pe care le face omul după ce a trecut prin poarta morții, aceste experiențe ar avea un caracter de vis. Dar ele nu seamănă câtuși de puțin cu niște vise. Sunt niște trăiri care au mai multă forță decât trăirile obișnuite ale vieții pământești. Prin aceste experiențe se pregătește karma, deoarece trăim atunci intens în celălalt, nu în noi înșine, și trebuie să compensăm faptele săvârșite. Noi ne simțim faptele așa cum le-au simțit cei față de care le-am comis, dar le simțim cu o forță extraordinară. Așadar noi ne pregătim karma în timp ce trăim aceste experiențe. Între moarte și o nouă naștere se face după aceea trecerea de la trăirea noastră împreună cu entitățile lunare la ceea ce vor trăi împreună cu omul niște entități care nu au trăit niciodată pe Pământ. Entitățile lunare despre care am vorbit ultima dată au fost prezente în sânul existenței pământești. Eu am caracterizat acest lucru. Dar într-o fază ulterioară a vieții dintre moarte și o nouă naștere, omul se înalță spre niște entități care nu au trăit niciodată pe Pământ.
Avem mai întâi un grup de entități aparținând Ierarhiilor superioare cărora le-am dat numele de Îngeri. Aceste entități sunt așa-numiții noștri ghizi de la o viață pământească la alta. Ele ne conduc de la o viața pământească la alta. Ele sunt acele entități care se află deasupra noastră drept entitățile cele mai apropiate de noi, și noi suntem întotdeauna foarte aproape de ele, chiar în timpul vieții noastre pământești. Lucrurile se prezintă astfel: Când reflectăm la niște relații exterioare, când reflectăm la ceea ce am văzut sau am auzit, la ceea ce ne-am cucerit prin studiul naturii sau al istoriei, sau la ceea ce ne-au spus alți oameni, când reflectăm la lucrurile care în timpul vieții pământești ne vin din exterior, când ne dăruim numai unor gânduri pe care le primim din exterior, acea ființă din Ierarhia Îngerilor de care aparținem nu are mare lucru de făcut cu gândurile noastre. Căci aceste entități ale Ierarhiei Îngerilor nu au fost niciodată locuitori ai Pământului, ca oamenii sau ca acești Învățători originari, care, ce-i drept, nu erau prezenți decât într-un corp eteric, dar, cu toate acestea, locuiau pe Pământ. Entitățile pe care le numim Îngeri nu locuiesc pe Pământ, astfel încât relația noastră cu Îngerii este diferită de relația pe care o avem cu ființele lunare despre care am vorbit.
Cu toate acestea, prin faptul că noi parcurgem după moarte drumurile care, într-un anumit sens, trec prin dreptul planetelor și prin faptul că intrăm în domeniul ființelor lunare, suntem, în același timp – în interiorul sferei lunare – în domeniul Îngerilor. Astfel încât, de fapt, în intervalul de timp în care trăim împreună cu Învățători originari ai omenirii deveniți locuitori ai Lunii, noi trăim, de asemenea, într-un mod conștient, împreună cu ființele pe care le numim Îngeri. Apoi mergem mai departe. Și, mergând mai departe, intrăm în domeniul pe care învățătura spirituală din totdeauna l-a numit domeniul lui Mercur. Aici, în acest domeniu, nu mai trăiesc ființe care au fost odinioară pe Pământ. Aici trăiesc numai ființe care nu s-au aflat niciodată pe Pământ. Atunci, pătrunzând, în perioada dintre moarte și o nouă naștere, în regiunea lui Mercur, noi ajungem în domeniul Arhanghelilor, apoi, pătrunzând în regiunea lui Venus, ajungem în domeniul Arhailor.
Traversând astfel aceste domenii ale celei de-a treia Ierarhii, ne apropiem de ceea ce este propriu-zis entitatea spirituală a Soarelui. Și entitatea spirituală a Soarelui spre care ne îndreptăm între moarte și o nouă naștere este, în sensul cel mai înalt al cuvântului, sediul acelor entități din cadrul Ierarhiilor superioare pe care le-am numit Exusiai, Dynamis și Kyriotetes. Așadar, această a doua Ierarhie este, propriu-zis, sufletul, spiritul vieții solare. Noi intrăm în acest domeniu. În acest domeniu ne petrecem cea mai mare parte a existenței noastre dintre moarte și o nouă naștere.
Dar noi nu putem înțelege aceste entități decât dacă vedem clar că existența lor este cu totul aparte de tot ceea ce face din noi oameni pământești, de ceea ce ne integrează în domeniul legilor naturii. Niște legi ale naturii, așa cum le cunoaștem noi existența pe Pământ, nu există deloc în domeniul vieții solare propriu-zise. În domeniul acțiunilor solare propriu-zise, legile spirituale – așadar, și legile voinței, de exemplu – și legile naturii nu sunt decât unul și același lucru. Aici, legile naturii nu contrazic niciodată, în vreun fel, legile spirituale, ci legile naturii și legile spirituale constituie o perfectă unitate
Reprezentați-vă în mod clar, dragii mei prieteni, consecințele unui asemenea fapt. Noi trăim pe Pământ, în cadrul unei vieți pământești. Facem pe Pământ o experiență sau alta. Trăim, în cadrul vieții pământești, străduindu-ne să săvârșim binele, poate ne străduim să nu ne îndepărtăm de drumul pe care îl considerăm, din punctul nostru de vedere, moral. Săvârșim anumite acte conform acestor intenții. Noi îl vedem, pe de altă parte, pe un om sau pe altul, căruia nu-i putem atribui asemenea intenții, căruia nu putem face altfel decât să-i atribuim intenții rele. Cultivăm timp de câțiva ani niște intenții bune, după părerea noastră, alături de intențiile rele ale celuilalt. Constatăm atunci că nu am reușit cu intențiile noastre, pe care le credem bune; nu numai că ele au rămas fără efect, dar poate că noi am întâlnit ceea ce numim pe Pământ nefericire, în timp ce celălalt, despre care noi credeam că are intenții foarte rele, trăiește alături de noi aparent în fericire, cel puțin din punct de vedere exterior.
Iată ce-i face pe atâția oameni, care nu iau în considerare decât viața pământească, să învinuiască această viață pământească, să spună că în viață nu se revelează nici o putere care să trateze binele și răul așa cum ele o merită. Cel care observă viața în mod imparțial nu îl va considera absolut neîndreptățit pe cel care vorbește astfel. Într-adevăr, cine poate afirma, dacă se află în mod real în mijlocul vieții, că tot ce li se întâmplă oamenilor corespunde, în ceea ce privește meritele sau greșelile lor, cu ce a decurs din intențiile lor în cadrul acestei vieți pământești? Când observăm viața pământească așa cum se desfășoară ea, suntem, desigur, obligați să spunem că nu găsim nici o compensare, în cadrul acestei vieți pământești, pentru ceea ce emană din sufletul nostru din punct de vedere spiritual-moral. De ce este așa?
Ei bine, este așa pentru că nu suntem în măsură să ne transpunem intențiile, cele mai intime forțe care domnesc în cadrul vieții noastre moral-sufletești, pe care, poate, le stăpânim pe baza unei voințe absolut libere, noi nu suntem în stare să transpunem toate acestea în mod nemijlocit în realitate, în viața noastră pământească. În exterior stăpânesc legile naturii, în exterior se desfășoară acele fapte care au loc sub influența diferiților oameni. Trebuie să ne fie clar faptul că, în primă instanță, în viața pământească există o prăpastie, să spunem, între a și b, între ceea ce se întâmplă în sufletul nostru, ca impulsuri de voință, și ceea ce vedem realizat în viața exterioară, ca destin al nostru.
Tabla 10Puneți-vă numai întrebarea următoare: Care este în viața dvs. exterioară, în destinul dvs., în ceea ce are, așadar, importanță în viața dvs. de om – care este partea care provine în mod direct din intențiile pe care le purtați în suflet, ca realizare a lor? – Această lume, această lume pământească, nu este o lume în care legile spirituale, prin care omul se lasă dominat sau se stăpânește pe sine însuși, sunt, totodată, în mod nemijlocit, și legi ale naturii; ele nu sunt legi ale naturii, ele nu se desfășoară decât în forul interior al omului. Iar atunci când privim lumea în mod imparțial, nu putem decât să spunem: Dacă cineva, cunoscând bunele mele intenții, le interpretează invers, și dacă, fiindcă destinul meu, câțiva ani mai târziu, va fi fost nefericit, în ciuda bunelor mele intenții, el le califică de rele și se referă la ele spunând: Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, eu am spus clar atunci că intențiile tale sunt rele! – aceasta ar fi un mod de a gândi inadmisibil. Spiritul trebuie să acționeze de la suflet la suflet. Dar în lumea pământească exterioară spiritul încă nu acționează, în primă instanță, conform destinului.
Așadar, un fapt trebuie să fie pentru noi absolut clar: în cadrul vieții pământești există o prăpastie între ceea ce este moral-sufletesc și ceea ce este natural-fizic. Această prăpastie există din cauză că legile naturii și cele ale spiritului nu coincid.
Când oamenii fac abstracție de lumea care urmează după lumea pământească, de la b la c, de la moarte la o nouă naștere – prin faptul că ei nu țin seama de această lume, căci, după ei, limitele cunoașterii ne împiedică să știm ceva despre această lume –, ce pot spune asemenea oameni? Ei pot spune: Da, legile naturii și ceea ce face sau trăiește omul în virtutea faptului că este supus acestor legi, aceasta este o realitate, este ceva real, această realitate poate fi domeniul cunoașterii noastre, al științei noastre; dar ceea ce se întâmplă cu intențiile noastre, care există în interiorul nostru ca trăiri sufletesc-spirituale, despre acestea noi nu putem ști nimic. – Dacă nu privim spațiul cuprins între „b și c”, atunci nu putem ști nimic despre ele. Putem numai crede că ceea ce trăiește aici în sufletul nostru se va realiza într-un fel sau altul. În măsura în care, din epocile vechi ale evoluției, cunoașterea a ceea ce se întâmplă între b și c a regresat, s-a stins, în aceeași măsură a apărut acest divorț între știință și credință.
Dar nu putem vorbi despre karmă în aceeași măsură în care vorbim despre știință și credință. Căci karma nu este un obiect al credinței, ea exprimă o legitate, tot așa cum un fenomen natural exprimă o legitate.
Acum însă, dacă ne îndreptăm privirea, în cadrul perioadei dintre moarte și o nouă naștere, asupra etapei care urmează imediat după prima, pe care v-am caracterizat-o, ajungem să observăm lumea în care trăiesc ființele Ierarhiei a doua, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes; în locul existenței pământești, noi cunoaștem atunci o existență solară (vezi desenul de la pagina 164); căci chiar dacă depășim regiunile stelare, Soarele continuă să strălucească, dar nu în sensul fizic al cuvântului; el continuă să strălucească atunci când trecem prin acest domeniu în perioada dintre moarte și o nouă naștere. În timp ce aici, pe Pământ, Soarele își trimite spre noi în jos influențele sale fizice, în viața dintre moarte și o nouă naștere Soarele face, am putea spune, ca lumina lui să urce spre noi, cu alte cuvinte, suntem purtați de ființele solare, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. Dar, în lumea în care suntem acum, legile naturale din viața pământească nu mai au nici un sens; totul se petrece aici conform unor legi spirituale, conform unor legi care sunt cu totul spiritual-sufletești. Acolo nu este deloc nevoie de iarbă pentru a hrăni vacile, căci acolo nu sunt nici vaci, nici iarbă. Acolo totul este spirit. Iar în acest domeniu al spiritului se creează pentru noi posibilitatea de a ne realiza intențiile pe care le avem în suflet și care nu se pot realiza pe Pământ, care se pot realiza atât de puțin pe Pământ, încât, în caz extrem, binele poate conduce la nefericire și răul la fericire. Căci tot ceea ce se află în această lume se realizează și își produce efectele conform valorii sale intrinsece, conform naturii sale profunde, și este imposibil ca binele să nu aibă niște efecte pe măsura forței sale bune, iar răul, niște efecte pe măsura forței rele pe care o conține, și aceasta într-un mod cu totul deosebit, într-un mod deosebit în sensul că existența solară – așadar, acea existență care adăpostește în sânul ei Ierarhia a doua, Exusiai, Dynamis, Kyriotetes – tinde să preia, aș spune, cu cea mai mare mulțumire tot ceea ce avem noi în viața noastră sufletească aici, pe Pământ, ca intenții bune.
Am putea exprima acest lucru și dacă am spune: În această existență solară este primit cu satisfacție tot ceea ce trăiește omul în sufletul său având nuanța binelui, în timp ce răul este, în principiu, respins. El nu poate ajunge până în această existență solară.
Eu am arătat în acel curs pe care am mai avut posibilitatea să-l țin în sala Goetheanumului înainte de a fi incendiat, în așa-numitul Curs francez [Nota 66], cum omul trebuie să lase în urmă partea rea a karmei sale, înainte de a atinge un anumit punct între moarte și o nouă naștere. Răul nu poate pătrunde în existența solară. Există un proverb care, bineînțeles, pentru conștiența omului modern, nu se aplică decât efectelor fizice ale Soarelui. Acest proverb spune că Soarele strălucește în același fel și peste cei buni, și peste cei răi [Nota 66]. Așa este; dar răul nu este primit de Soare. Dacă dvs. vedeți pe cale spirituală ceea ce este bun într-un suflet uman, atunci acest lucru este clar ca lumina Soarelui, dar clar în sens spiritual. Dacă dvs. vedeți, dimpotrivă, ceea ce este rău într-un om, atunci acest lucru este întunecos ca un loc în care nu pătrunde nici o lumină a Soarelui. Așadar, în existența solară, omul trebuie să lase în urma lui tot răul. El nu poate lua răul cu sine.
Dar ia gândiți-vă: În viața sa pământească, omul este o unitate. Existența sa fizică și cea sufletesc-spirituală sunt legate, ele constituie o unitate. Nu numai că în venele unui om care nu are decât intenții rele sângele curge altfel – deși acest lucru nu poate fi demonstrat cu instrumente grosiere –, ci sângele unui asemenea om are chiar o altă compoziție decât sângele unui om care poartă în sufletul său binele!
Acum, imaginați-vă că un om cu adevărat rău abordează existența solară între moarte și o nouă naștere. El trebuie să lase în urmă tot ceea ce are rău, abandonând astfel o mare parte din el însuși, căci răul este strâns legat de el. Face una cu el. Cel puțin în măsura în care acest rău face una cu el, omul respectiv trebuie să abandoneze din sine tot ceea ce trăia în ființa lui drept rău.
Dar atunci, dacă în acest loc al vieții sale de după moarte el trebuie să abandoneze ceva din sine însuși, din propria sa entitate, ce rezultă de aici? De aici rezultă faptul că acest om este diminuat, el intră în existența solară ca un infirm spiritual. Iar existența solară nu poate folosi decât acea parte din el pe care omul o aduce cu sine în această existență solară. El trebuie să lase în urmă cealaltă parte.
Existența solară va aduce atunci în ambianța lui acele entități care pot conlucra cu el, care pot colabora cu el între moarte și o nouă naștere.
Presupuneți acum, dragii mei prieteni, un caz cu totul extrem, presupuneți cazul unui om care a fost atât de rău, atât de răuvoitor, încât în forul său interior el dorea răul tuturor semenilor săi. Să presupunem că el era de o răutate pe care nu o întâlnim în realitate; să ne imaginăm sub formă de ipoteză cazul unui ticălos absolut. Ce se va întâmpla cu acest ticălos, care s-a identificat în întregime cu răul, atunci când el va ajunge în acest punct, să spunem, alfa (vezi desenul de la pagina 157) și va trebui să lase în urmă tot ceea ce în el este unit cu răul? El va trebui să se lase pe sine însuși în urmă! El va fi trecut între moarte și o nouă naștere prin acel interval de timp pe care vi l-am descris adineaori, el va fi trecut prin domeniul ființelor lunare, va fi întâlnit, de asemenea, acea ființă din Ierarhia Îngerilor de care este legat în mod deosebit, precum și alte ființe din Ierarhia Îngerilor care sunt în relație cu el. Dar iată că ajunge la marginile acestei lumi. Prin Mercur și Venus, el se apropie de Soare; dar, înainte de a intra în existența solară propriu-zisă, el trebuie să se abandoneze pe sine însuși, fiindcă el a fost un ticălos absolut. Ce se întâmplă atunci? El nu va intra deloc în existența solară. Dacă nu vrea să dispară pur și simplu din Univers, el trebuie să se pregătească imediat pentru o nouă încarnare, să se pregătească să intre într-o nouă viață pământească. Astfel încât, în cazul unui ticălos înrăit, dvs. ați afla că după moartea sa el ar ajunge foarte repede într-o nouă existență pământească.
Dar asemenea ticăloși înrăiți, de fapt, nici nu există. Toți oamenii sunt, într-un anumit sens, măcar un pic buni. De aceea, toți oamenii parcurg cel puțin o mică porțiune din existența solară. Dar faptul că omul pătrunde mai mult sau mai puțin în existența solară depinde de măsura în care s-a diminuat pe sine însuși ca ființă spiritual-sufletească, și în funcție de aceasta își cucerește el din existența solară și forța de a-și contura, de a-și edifica viața pământească următoare, căci ceea ce poartă omul în sine nu poate fi edificat decât pornind de la existența solară.
Dvs. cunoașteți acea scenă din partea a doua a lui „Faust” în care Wagner îl fabrică pe homunculus în eprubetă [Nota 67]. Pentru ca Wagner să poată face într-adevăr ceva de felul unui homunculus, el trebuie să posede cunoașterea entităților solare. Dar Goethe nu îl prezintă pe Wagner ca și cum el ar poseda această cunoaștere, altfel el nu ar fi, nu-i așa, acel „pedant sec” pe care ni-l înfățișează Goethe. Wagner este, cu siguranță, departe de a fi un prost, dar el nu posedă cunoașterea entităților solare. De aceea el este ajutat de Mefistopheles, un spirit care posedă cunoașterea entităților solare; numai datorită ajutorului acestui spirit rezultă ceva. Goethe a simțit perfect că numai prin aceasta putea ieși din retortă un fel de homunculus, capabil după aceea de o anumită dezvoltare.
Trebuie să ne fie absolut clar acest lucru: Elementul uman nu ia naștere din elementul pământesc, ci numai din ceea ce este de natură solară. Așa cum am arătat în Teze, ceea ce este pământesc în om este numai imagine. Omul poartă în el natura solară. La om, elementul pământesc este numai imagine.
Dvs. vedeți, așadar, între moarte și o nouă naștere, noi suntem încredințați într-un fel de către ordinea universală înaltelor ființe solare. Și aceste înalte ființe solare elaborează împreună cu noi acea parte din noi pe care suntem în stare s-o introducem în existența solară. Cealaltă parte rămâne în urmă. Și astfel, ceea ce rămâne în urmă trebuie să fie oarecum preluat din nou, când omul coboară spre viața pământească.
Omul pătrunde în existența cosmică – poimâine voi descrie ce se întâmplă mai departe –, dar el se întoarce înapoi. Cu ocazia reîntoarcerii, el traversează din nou regiunea lunară. Acolo, el găsește răul pe care îl lăsase în urmă. Acum trebuie să și-l integreze din nou. El și-l integrează sub forma în care l-a trăit imediat după ce a trecut prin poarta morții. El și-l integrează în așa fel încât acesta devine realitate în existența pământească.
Să rămânem la exemplul oarecum respingător pe care l-am dat nu demult: Dacă îi dau o palmă cuiva în timpul vieții mele pământești, atunci eu simt în mod nemijlocit, când îmi parcurg în sens invers viața pământească, eu simt ce a suferit el, celălalt. Această trăire îmi apare, o regăsesc și la întoarcere, și eu tind să o fac să devină realitate. Așadar dacă trebuie să mi se întâmple ceea ce a suferit celălalt, eu însumi am căutat această suferință, m-am dus spre ea; această tendință eu o duc în viața pământească, atunci când revin pe Pământ. Dar, pentru început, să facem abstracție de acest lucru; voi vorbi poimâine de această împlinire a karmei. Dar înțelegeți bine: Ceea ce regăsesc astfel nu a fost prezent la trecerea prin existența solară, nu a trecut prin viața solară. Eu am trecut prin viața solară numai binele care era unit cu mine.
Acum, după ce am edificat în sânul regiunii solare un om diminuat, eu preiau din nou în mine ceea ce lăsasem în urmă. Dar ceea ce preiau acum este chiar temelia organizării mele corporal-pământești. Așadar prin faptul că nu am putut duce în regiunea solară decât o anumită parte din mine însumi, și anume acea parte care putea pătrunde în regiunea solară, numai această parte a omului care sunt eu o pot aduce înapoi fecundată, spiritualizată de regiunea solară.
Aceasta este prima parte a omului. Dar noi distingem aceste două părți:
1. O parte a omului care apare pe Pământ după ce a trecut prin regiunea solară.
2. O parte a omului care apare pe Pământ fără să fi trecut prin regiunea solară.
Vedeți dvs., acest lucru are legătură cu viața omului între moarte și o nouă naștere și cu felul cum se răsfrânge aceasta asupra vieții pământești. Dar Soarele acționează asupra omului și în timp ce el se află pe Pământ. Soarele acționează, bineînțeles, asupra omului în timp ce el se află pe Pământ. Și acel domeniu, mai ales domeniul Lunii, acționează asupra omului când el se află pe Pământ. Avem întotdeauna două categorii de influențe asupra omului: în primul rând, influența vieții solare între moarte și o nouă naștere și, în al doilea rând, influența vieții solare în timpul vieții pământești a omului. Tot astfel, avem influența Lunii, să spunem – considerând împreună ansamblul Lună, Mercur și Venus –, avem în primul rând influența vieții lunare asupra omului între moarte și o nouă naștere și, în al doilea rând, influența vieții lunare asupra omului când omul se află pe Pământ.
În timpul vieții pământești avem nevoie de Soare, datorită căruia este posibilă, în principal, viața capului nostru ca om pământesc. Ceea ce ne aduce Soarele prin razele sale, aceasta face să iasă la lumină din organism viața capului nostru. Este aceeași parte a omului care depinde de existența solară. Este acea parte a omului datorată acțiunilor capului. Eu scriu: ale capului (vezi schema de mai jos). Dar eu rezum tot ceea ce este viață a simțurilor și viață de reprezentare când spun: viață a capului.
Cealaltă parte, cea care în viața pământească depinde de Lună, de Mercur, de Venus, este acea parte din om care nu e legată de viața capului, ci e legată, în sensul cel mai larg al cuvântului, de viața de reproducere.
Dvs. aveți aici ceva ciudat. Aveți viața solară, care acționează asupra omului între moarte și o nouă naștere făcând din el, propriu-zis, un om, elaborând în om ceea ce este legat de bine. Dar, în timpul vieții sale pământești, toate acestea nu pot acționa decât asupra a tot ceea ce este legat de cap. Și, în fond, această viață a capului nu are prea mult de-a face cu binele, căci te poți sluji de cap și pentru a deveni un ticălos înrăit. Cineva poate să fie foarte inteligent și să devină un ticălos slujindu-se de această inteligență.
În cadrul vieții pământești, tot ceea ce se dezvoltă în continuare se bazează pe viața de reproducere. Viața de reproducere, care stă sub influența Lunii, este acea parte a omului care între moarte și o nouă naștere este legată de partea din om care nu participă la procesele cosmice.
Dacă aduceți această corelație în fața sufletului dvs., atunci puteți ușor înțelege cum apar toate acestea în om când omul se află pe Pământ.
Avem mai întâi acea parte a omului care apare pe Pământ după ce a trecut prin regiunea solară. Capul este singurul care primește în timpul vieții pământești influența regiunii solare, dar în întregul om rămâne ceva din această regiune solară, și aceasta rămâne sub forma predispozițiilor sale pentru o stare de sănătate bună (vezi schema). De aceea sunt legate aceste predispoziții și de viața capului. Capul se îmbolnăvește numai atunci când digestia sau viața ritmică fac să se urce până la el boala.
În schimb, tot cea ce constituie partea omului care nu trece prin viața solară are legătură cu predispozițiile patologice ale omului.
Tablele 10+11Dvs. vedeți: starea de boală se urzește în regiunea subsolară, și faptul că starea de boală se urzește în regiunea subsolară este în legătură cu efectele răului, imediat ce omul a intrat în viața dintre moarte și o nouă naștere. Regiunea solară în sine este în relație cu predispozițiile spre o stare de sănătate bună. Și numai atunci când anumite influențe din regiunea lunară pătrund în regiunea solară a omului, numai atunci se poate îmbolnăvi ceea ce, în viața pământească, depinde de regiunea solară, și anume organizarea capului. Vedeți că nu putem înțelege aceste mari corelații karmice decât dacă îl urmărim într-adevăr pe om până în regiunea unde legile spiritului sunt legi ale naturii, și legile naturii sunt legi ale spiritului.
Permiteți-mi să mă exprim, ca să spunem așa, în limbajul cotidian, într-o regiune care nu are nimic comun cu viața cotidiană, dar permiteți-mi să vă vorbesc așa cum se vorbește în viață. Acest lucru este foarte firesc pentru cel care pătrunde în lumea spirituală. Când vorbim aici cu oamenii, vedeți dvs., atunci noi recunoaștem din felul lor de a vorbi că ei se află în cadrul domeniului naturii. Limbajul lor ne arată acest lucru. Când întrăm în regiunea pe care v-am descris-o cu precizie mai ales în ultima conferință, cea care urmează trecerii prin poarta morții, și când vorbim cu ființele care au fost odinioară Învățătorii originari ai oamenilor, apoi cu ființele din Ierarhia Îngerilor, atunci vorbirea acesta are ceva straniu; căci despre acești – cum să spun –, despre acești oameni – se vorbește ca despre niște legi ale naturii, dar care constau într-o acțiune magică, fiind, totodată, guvernate de spirit. Aceste ființe înțeleg magia. Dar despre legile naturii ele nu știu decât aceasta: oamenii au pe Pământ legi ale naturii; dar, pe ele, aceste legi ale naturii nu le privesc.
Ceea ce se întâmplă astfel apare deocamdată tot sub formă de imagini, care sunt asemănătoare proceselor pământești. Iată de ce efectele spiritului se aseamănă cu efectele naturii, dar sunt mai puternice, așa cum am descris.
Dar când ieșim din această regiune și intrăm în regiunea solară, atunci nu mai auzim, în general, despre legile naturii care domnesc pe Pământ. În vorbirea entităților din această regiune nu mai auzim decât despre influențe spirituale, despre cauze spirituale. Nu mai există nimic din legile naturii.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, aceste lucruri cer să fie spuse o dată. Căci celor care aici, pe Pământ, vorbesc fără încetare despre atotputernicia legilor naturii, sau chiar, în modul cel mai radical, despre eternitatea acestor legi, aș putea să le răspund: Ei bine, există domenii ale Universului, acele zone pe care le traversează omul între moarte și o nouă naștere, în care aceste legi ale naturii te fac să râzi, pur și simplu, fiindcă ele aici nu au nici un sens; ele există, cel mult, ca informații venind de pe Pământ, dar nu ca legi guvernând existența. Iar când omul traversează această regiune dintre moarte și o nouă naștere și a trăit suficient de lungă vreme într-o lume în care nu există deloc legi ale naturii, ci numai legi spirituale, atunci el începe să se dezobișnuiască de fapt să se mai gândească la legile naturii ca la ceva serios. Nu mai face acest lucru între moarte și o nouă naștere. Omul trăiește într-o regiune în care poate deveni realitate spiritualul spre care năzuia, o regiune în care el merge în direcția unei împliniri reale.
Dar, vedeți dvs., dacă nu ar exista decât aceasta, dacă nu ar exista decât această Ierarhie a doua din regiunea solară, și dacă nu am trăi aici decât acel mod de realizare pe care îl putem trăi în această regiune, atunci am ajunge, după ce am fi traversat această viață, în pragul vieții pământești (c); și dacă am voi acum să intrăm în viața pământească, mai întâi am sta aici împovărați cu karma noastră. Noi am ști că nu putem merge mai departe dacă am vrea să ducem în fizic ceea ce este acum în întregime realizat din punct de vedere spiritual. Căci, din punct de vedere spiritual, karma noastră este realizată când coborâm din nou. În momentul în care ajungem în pragul existenței pământești, legile spirituale și aspectele spirituale trebuie să fie transformate din nou, să fie transpuse din nou în fizic. Aceasta este regiunea în care Serafimii, Heruvimii și Tronurile transformă spiritualul în fizic.
Astfel încât, în următoarea viață pământească, ceea ce a fost realizat în mod spiritual se realizează și pe plan fizic, prin karmă. Aceasta este evoluția prin karmă.
