Am văzut că studiul karmei, în care este integrat destinul oamenilor, ne conduce de la cele mai îndepărtate întinderi ale Universului, ale lumilor stelare, până la experiențele cele mai intime ale inimii umane, în măsura în care inima umană este expresia a tot ceea ce simte omul acționând asupra lui în timpul vieții sale, a tot ceea ce se întâmplă cu el în legătură cu existența pământească. Dacă vrem să avem o judecată care să fie bazată pe o înțelegere aprofundată a raporturilor karmice, suntem chemați, iar și iar, să considerăm aceste două domenii ale existenței cosmice atât de îndepărtate una de alta. Trebuie, de fapt, să spunem: Orice am studia, fie natura, fie configurația mai mult naturală a evoluției istorice a omenirii sau viața popoarelor, nimic din toate acestea nu ne conduce atât de sus în tărâmurile cosmice cum o face tocmai studiul karmei. Acest studiu al karmei ne face atenți, în principiu, la raporturile dintre viața umană ce se desfășoară aici, pe Pământ, și ceea ce se întâmplă în depărtările cosmice. Vedem această viață umană de pe Pământ, când ea își atinge, în anumite contexte, limita sa, dezvoltându-se până pe la vârsta de șaptezeci de ani. Ceea ce depășește această vârstă ne este acordat, de fapt, ca un dar. Ceea se petrece înainte de această vârstă este supus influențelor karmice; pe acestea le vom studia acum.
Dar se poate – noi am atins adesea această problemă din diferite puncte de vedere – să considerăm șaptezeci și doi de ani ca durata medie a unei vieți umane. Dar șaptezeci și doi de ani este, de asemenea, văzut din planul ascuns al misterelor Cosmosului, un număr ciudat, adevărata lui semnificație nu se revelează decât atunci când luăm în considerare, aș spune, misterul cosmic al vieții umane pământești. Noi am descris ceea ce este lumea stelară din punct de vedere spiritual. Când intrăm într-o nouă viață pământească, revenim, ca să spunem așa, din lumea stelelor pe Pământ. Și, privitor la acest subiect, poate părea frapant să vedem cum, de îndată ce abordăm acest domeniu cu ajutorul științei spirituale din zilele noastre, regăsim, pur și simplu, vechile concepții, chiar dacă nu am făcut legătura cu ele pe cale tradițională. Am văzut cum diferitele planete, ca și stelele fixe, participă la viața omului, la ceea ce pătrunde și parcurge viața omului aici, pe Pământ. La urma urmei, când avem în fața ochilor o viață umană ajunsă la capătul ei, care nu a fost prea scurtată la limita de jos, care a ajuns cel puțin la jumătatea duratei normale a unei vieți pământești, putem spune: omul, atunci când coboară din spațiile cosmice în existența pământească, vine întotdeauna dintr-o anumită stea. Se poate urmări direcția pe care a luat-o, și nu este o afirmație arbitrară, ci dimpotrivă, perfect exactă, a spune că fiecare om își are „steaua lui”. O anumită stea, o stea fixă, este patria spirituală a omului.
Dacă transpunem în imagine spațială corespunzătoare ceea ce este trăit de un suflet în afara timpului și spațiului între moarte și o nouă naștere, atunci trebuie să ajungem să ne spunem: fiecare om își are steaua lui, determinantă pentru tot ceea ce își elaborează el între moarte și o nouă naștere, și fiecare om vine din direcția unei anumite stele. – Astfel încât putem primi în sufletul nostru reprezentarea următoare: Când luăm în considerare întregul neam omenesc ce locuiește pe Pământ, atunci, dacă facem ocolul Pământului și parcurgem continentele, găsim acele continente populate de oamenii care sunt încarnați în prezent. Pe ceilalți oameni – unde îi găsim noi pe ceilalți oameni în Univers? În ce direcție trebuie să-i privim în Univers, pentru a-i vedea cu ochii sufletului nostru, după ce ei și-au petrecut acolo un anumit timp, de când au trecut prin poarta morții? Privim în direcția bună dacă ne ridicăm ochii spre cerul înstelat. Aici sunt sufletele – cel puțin aceasta este direcția în care le putem găsi – care se află între moarte și o nouă naștere. Noi cuprindem întregul neam omenesc ce populează Pământul dacă privim în sus, spre cer, și în jos, spre Pământ.
Numai pe cei care tocmai sunt pe drumul care îi duce dincolo sau pe drumul de întoarcere îi găsim în regiunea planetară. Dar nu putem vorbi despre Miezul de Noapte al existenței dintre moarte și o nouă naștere fără a ne gândi la o stea pe care omul locuiește, într-un fel, în acest timp, ținând seama totuși de ceea ce v-am spus despre natura stelelor. Când ne apropiem de Cosmos, dragii mei prieteni, cu o asemenea cunoaștere: acolo sus sunt stelele, semne cosmice de unde licărește și radiază viața sufletelor celor care se află între moarte și o nouă naștere –, atenția noastră se îndreaptă atunci asupra constelațiilor și ne întrebăm: Ce legătură există între tot ceea ce vedem în depărtările cosmice și viața umană? – Învățăm atunci să privim altfel, din tot sufletul nostru, Luna argintie, Soarele orbitor, stelele care licăresc în timpul nopții; căci cu toate acestea ne simțim uniți și prin calitatea noastră de oameni. Căci acesta este un sentiment care trebuie să fie cucerit pentru sufletele umane, prin antroposofie: faptul că sufletele umane se simt unite și prin umanitatea lor cu întregul Cosmos. Dar abia atunci se clarifică și anumite mistere ale vieții cosmice.
Dragii mei prieteni, Soarele răsare și apune, stelele apar și apun. Putem observa cum Soarele apune în regiunea cerului unde se află anumite grupări de stele. Noi putem urmări cu ochii mersul aparent, cum se spune astăzi, al stelelor prin rotația lor în jurul Pământului; putem urmări mersul Soarelui. Spunem astăzi că în cursul a douăzeci și patru de ore Soarele și stelele – toate acestea, bineînțeles, în mod aparent – fac înconjurul Pământului. Noi ne exprimăm astfel, dar acest lucru nu este întru totul exact. Dacă observăm cu atenție, iar și iar, mersul stelelor și mersul Soarelui, atunci descoperim că, în raport cu stelele, Soarele nu răsare întotdeauna în același moment, ci întotdeauna cu foarte puțin mai târziu; în fiecare zi el ajunge foarte puțin timp mai târziu la locul în care era în raport cu stelele în ziua precedentă. Aceste întârzieri adăugându-se unele altora, devin o oră, două ore, trei ore, și, în cele din urmă, o zi. Și vine momentul în care putem spune: Soarele este în întârziere cu o zi în raport cu o anumită stea.
Și acum, să presupunem că cineva s-ar fi născut la 1 martie și că el ar fi trăit până la șaptezeci și doi de ani împliniți. El își serbează întotdeauna aniversarea la 1 martie, fiindcă Soarele îi spune că această aniversare cade la această dată. El are, de altfel, dreptate să o sărbătorească atunci, deoarece de-a lungul acestor șaptezeci și doi de ani, deși Soarele rămâne în urmă în raport cu stelele, el strălucește mereu în vecinătatea stelei care strălucea atunci când acest om a ajuns pe Pământ.
Dar dacă acest om a trăit șaptezeci și doi de ani, Soarele a acumulat o întârziere de o zi completă, și omul ajunge la un moment când Soarele părăsește constelațiile în care intrase la nașterea sa. Și, în ziua aniversării sale, el trece de 1 martie; stelele nu mai spun același lucru ca Soarele. Stelele spun că este 2 martie, Soarele, 1 martie; acest om a pierdut o zi cosmică, deoarece la capătul a șaptezeci și doi de ani Soarele este în întârziere cu o zi față de stele.
Și omul poate trăi pe Pământ atâta timp cât Soarele rămâne în sfera stelei sale. Apoi, în condiții normale, când Soarele nu mai poate liniști steaua acestui om în ceea ce privește existența sa pământească, când Soarele nu-i mai spune stelei lui: acest om este jos, pe Pământ, și eu îți dau de la mine însumi ceea ce are să-ți dea acest om în timp ce, ocultându-te, eu fac cu el în mod provizoriu ceea ce, de altfel, faci tu cu el între moarte și o nouă naștere –, când Soarele nu mai poate spune aceasta stelei, ea îl cheamă pe om din nou la ea.
Și aici dvs. vedeți cum procesele din Cer sunt într-o legătură directă cu existența umană de pe Pământ: Noi vedem exprimată în misterele Cerului durata vieții omului. El poate trăi șaptezeci și doi de ani fiindcă în acest timp Soarele rămâne în urmă cu o zi. Apoi Soarele nu mai poate liniști steaua, cum a făcut-o mai înainte, plasându-se în fața ei, astfel încât aceasta devine iarăși liberă pentru munca spiritual-sufletească pe care omul trebuie s-o desfășoare în Cosmos.
Numai o venerație profundă ne poate permite să înțelegem aceste lucruri, acea venerație pe care vechile Misterii o numeau venerație pentru misterele înălțimilor. Căci această venerație pentru misterele înălțimilor ne îndrumă, iar și iar, să vedem ceea ce se întâmplă aici, pe Pământ, în legătură cu cea ce se desfășoară în puternica și maiestuoasa scriere stelară. Și este o viață foarte limitată aceea care îi conduce, de exemplu, pe oamenii de astăzi, în comparație cu ceea ce mai exista încă la începutul celei de a treia epoci post-atlanteene, când, pretutindeni, în cazul omului, nu se ținea seama numai de urma pe care o lăsaseră pașii săi pe Pământ, ci și de ceea ce spuneau despre viața umană stelele Cosmosului.
Vedeți dvs., dacă suntem atenți la corelațiile de acest gen și dacă suntem în stare să primim cu venerație aceste corelații în sufletul nostru, atunci putem spune, de asemenea: Ceea ce se întâmplă pe Pământ își are corelatul său, imaginea sa de oglindă, în lumile spirituale. Și scrierea cerească exprimă relația dintre ceea ce se întâmplă aici, pe Pământ, și – dacă ne exprimăm din punctul de vedere al Pământului – ceea ce s-a petrecut cu un anumit timp mai înainte în lumea spirituală. Și, de fapt, orice studiu karmic trebuie să fie întreprins cu o venerație plină de sfială în fața misterelor Universului.
Acum să ne apropiem cu o asemenea venerație plină de sfială de unele considerații karmice pe care le vom dezvolta aici în zilele următoare. Să luăm mai întâi un exemplu: Avem aici un anumit număr de persoane, un eșantion din cea ce se numește Societatea Antroposofică. În cadrul ei, oricare ar fi legătura, mai puternică sau mai slabă, care îl unește pe un anumit om cu această Societate, ține de destinul omului, la unii de niște aspecte fundamentale profunde ale destinului lor, faptul de a-și fi găsit calea în Societatea Antroposofică. Și ține de natura procesului de spiritualizare pe care Societatea Antroposofică are posibilitatea să-l parcurgă, începând de la Congresul de Crăciun, faptul că în fiecare zi noi devenim tot mai conștienți de ceea ce stă la baza unei asemenea comunități, ca element spiritual-cosmic. Atunci, pe baza acestei conștiențe, fiecare om individual se va putea situa în cadrul acestei Societăți.
Iată de ce se poate considera firesc ca, în virtutea acelor responsabilități ce rezultă din Congresul de Crăciun, să începem acum să vorbim despre karma Societății Antroposofice, despre această karmă foarte complexă; căci este o karmă colectivă, născută din confluența karmică a unui mare număr de oameni. Și dacă dvs. luați în adevăratul său sens și cu toată profunzimea ceea ce s-a spus în cursul acestor conferințe despre karmă, și ceea ce rezultă, de asemenea, din alte contexte pe care le-am studiat, veți înțelege atunci, dragii mei prieteni, că ceea ce se întâmplă aici prin faptul că un număr de oameni au fost conduși, prin karma lor, spre Societatea Antroposofică își are premisele sale, ca să mă exprim astfel, în ceea ce s-a întâmplat cu acești oameni înainte de a intra în existența pământească, și care, la rândul său, este efectul evenimentelor care au avut loc în viețile lor anterioare.
Dacă acum reflectați, măcar o dată, la tot ce poate trezi o idee ca aceasta, vă veți spune: Această idee poate fi aprofundată încetul cu încetul, astfel încât să apară istoria spirituală care se află în dosul Societății Antroposofice. Dar aceasta nu se poate face într-o clipă, nu poate fi vorba decât de a ajunge să devenim conștienți, lent și progresiv, de faptul că activitatea Societății Antroposofice se clădește pe niște substraturi care sunt absolut prezente pentru antroposofi.
Și acum vedeți dvs., mai întâi antroposofia este, bineînțeles, cea care dă Societății Antroposofice coeziunea ei, antroposofia ca atare. Și antroposofia trebuie să fie căutată, într-un fel sau altul, de cel care se află în Societate. Această căutare își are premisele ei – pe moment, nu vom merge mai departe – în ceea ce au trăit înainte de a coborî în existența pământească sufletele celor care devin acum antroposofi.
Dar dacă privim în lume cu un anumit spirit de pătrundere pentru ceea ce s-a săvârșit atunci, trebuie să ajungem să spunem astăzi următoarele: Există astăzi în lume mulți oameni care se află într-un loc sau altul și despre care trebuie de fapt să spunem, dacă luăm în considerare legătura cu existența lor prenatală: prin existența lor prenatală, ei erau destinați să intre în Societatea Antroposofică, dar anumite evenimente nu le-au permis să găsească drumul spre ea. – Acești oameni sunt mult mai mulți decât am crede. Atunci, noi ne punem cu căldură întrebarea: Prin ce predeterminare, prin ce predestinare este condus un suflet spre antroposofie?
Vedeți dvs., mai întâi aș vrea să plec de la niște cazuri extreme, care ne pot arăta cum intervine karma într-o asemenea împrejurare. În Societatea Antroposofică se pune pentru fiecare om individual și, aș putea spune, într-un mod mult mai presant decât pe orice alt tărâm, problema karmei. Mă voi limita la a indica următoarele: Presupuneți că sufletele încarnate în prezent într-un corp uman nu ne duc în urmă prea departe, am putea spune deja că, în general, ele nu ne duc în urmă prea departe în sensul că ele nu au putut face în existențele lor trecute o experiență care – să luăm un exemplu radical –, să le conducă, în interiorul Mișcării antroposofice, la euritmie; această euritmie, într-adevăr, nu exista pe vremea când erau încarnate sufletele care caută astăzi euritmia.
Atunci, se ridică următoarea întrebare arzătoare: Cum ajunge un suflet să facă, din înseși temeiurile karmei sale, drumul care îl conduce la euritmie? Dar se întâmplă la fel în diferite domenii ale vieții: există astăzi suflete care caută drumul spre ceea ce oferă antroposofia. Cum ajung aceste suflete să dezvolte ceea ce există în viețile lor anterioare ca predispoziții karmice tocmai în direcția antroposofiei?
Există mai întâi asemenea suflete care simt imboldul spre antroposofie cu o anumită intensitate interioară. Această intensitate nu este aceeași la toate, dar există unele suflete care simt imboldul spre antroposofie cu o mare intensitate, aș spune că aceste suflete se îndreaptă spre antroposofie în linie dreaptă, fără ocolișuri, pentru a ancora într-unul din domeniile vieții antroposofice.
Există un anumit număr de suflete care iau din Cosmos această orientare, fiindcă în secolele trecute, în cursul existenței lor pământești precedente, ele au simțit cu o forță deosebită cum creștinismul ajunsese la o răscruce. Ele au trăit într-o epocă în care creștinismul devenise, mai mult sau mai puțin, un sentiment uman instinctiv, când creștinismul era practicat de la sine – dar așa cum merge de la sine instinctul –, când sufletele de fapt nu se întrebau: De ce sunt eu creștin? – Și noi ajungem, dacă ne îndreptăm privirea în urmă spre secolele 13, 12, 11, 10, 9 și 8 ale evoluției creștine, în special la asemenea suflete impregnate de spiritul creștin care intrau în epoca sufletului conștienței, dar care, înainte de această epocă a sufletului conștienței, primiseră fără rezervă creștinismul în sufletul rațiunii, al înțelegerii; dar deja în problemele care sunt ale acestei lumi, ele vedeau aprinzându-se strălucirea a ceea ce trebuie să aducă sufletul conștienței.
Ceea ce a trăit atunci, aș spune, la nivel inconștient și, prin aceasta, întru câtva, fără participarea activității capului, s-a integrat în funcțiunile organismului, ceea ce a trăit atunci în multe privințe sub forma unui creștinism plin de evlavie, dar un creștinism care nu era lămurit asupra lui însuși, această evlavie pregătea în acești oameni – căci ceea ce este inconștient într-o viață pământească devine cu un grad mai conștient în viața următoare – cerința de a-și pune întrebarea: De ce suntem noi creștini?
Dar aceasta – astăzi, eu doar sugerez aceste lucruri în chip de introducere, ele vor fi dezvoltate mai târziu –, aceasta a făcut ca, în existența lor dintre moarte și o nouă naștere, asemenea suflete să se găsească în lumea spirituală în legătură unele cu altele, îndeosebi în timpul primei jumătăți a secolului al 19-lea. În această primă jumătate a secolului al 19-lea au existat în lumea spirituală comunități de suflete care, în strălucirea și în lumina atotcuprinzătoare, în sânul revelațiilor atotcuprinzătoare ale lumii spirituale, au tras concluziile creștinismului pe care ele îl trăiseră aici, pe Pământ. Tocmai în prima jumătate a secolului al 19-lea au existat suflete între moarte și o nouă naștere care simțeau imboldul de a transpune în Imaginațiuni cosmice ceea ce simțiseră într-o viață creștină anterioară. Și tocmai ceea ce eu am descris aici cândva ca fiind un cult s-a desfășurat în lumea suprasensibilă. Un mare număr de suflete erau concentrate în aceste Imaginațiuni cosmice urzite în mod colectiv, în aceste puternice imagini ale unei existențe viitoare, spre care ele trebuiau să năzuiască apoi în timpul încarnărilor ulterioare, dar sub o formă diferită.
Dar în aceste Imaginațiuni erau întrețesute lupte interioare grele, mult mai grele decât se crede de obicei, care avuseseră loc între secolele 7 și 13, 14 ale erei creștine. Sufletele oamenilor despre care vorbesc eu au trecut atunci prin multe încercări. Și ele au întrețesut în aceste puternice Imaginațiuni cosmice, care au fost urzite în comun de către un mare număr de suflete în prima jumătate a secolului al 19-lea, au întrețesut toate încercările prin care au trecut.
Toate aceste Imaginațiuni cosmice erau impregnate, pe de o parte, de ceea ce eu nu pot descrie altfel decât ca pe un fel de nostalgie, de așteptare. Elaborând aceste puternice Imaginațiuni cosmice, aceste suflete încercau într-un fel un sentiment care se năștea în ele, dar ele aveau în sufletele lor, în sufletele lor destrupate, un sentiment condensat din elemente foarte diverse; este sentimentul pe care eu l-aș putea descrie astfel: Cu ocazia ultimei noastre existențe pe Pământ, noi ne-am simțit atrași spre Christos. Am simțit profund misterele pe care tradiția le păstrase pentru creștini, amintirea evenimentului, marcat de gravitate sacră, care s-a desfășurat în Palestina la începutul erei creștine. Dar s-a menținut El înaintea sufletului nostru în toată măreția sa, în toată gloria sa, în toată strălucirea sa, acest Christos? Această întrebare stătea în fața acestor suflete. Ele spuneau: Nu am învățat noi numai după moartea noastră cum a coborât Christos pe Pământ din înalturile cosmice, ca Ființă Solară? L-am trăit noi ca pe o Ființă Solară? El nu mai este aici, El s-a unit cu Pământul; aici există numai un fel de amintire cosmică despre El. Noi trebuie să regăsim drumul spre Pământ, pentru ca să-l avem în fața sufletelor noastre pe Christos. – Nostalgia lui Christos însoțea aceste suflete. Ele dădeau naștere unor mari, maiestuoase Imaginațiuni cosmice pe care le țeseau împreună cu spiritele Ierarhiilor superioare; această nostalgie însoțea aceste suflete din existența lor prepământească până în existența lor pământească.
Acestea sunt niște realități pe care le putea percepe cu o intensitate înflăcărată privirea spirituală care observa în cursul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 ceea ce se întâmpla în omenirea încarnată și neîncarnată încă. Și elementele cele mai diverse se amestecau în aceste impresii. Căci, tocmai datorită faptului că sufletele care reapăreau acum pe Pământ au participat, cu sentimentul pe care îl aveau despre Christos, la tot ceea ce s-a desfășurat între cei care năzuiau după creștinism și cei care încă se mai aflau cufundați în reprezentările vechiului păgânism, cum era în general cazul în secolele pe care le-am indicat, tocmai datorită acestui fapt în aceste suflete existau multe elemente care creau posibilitatea ca ele să cadă în prada ispitirilor lui Lucifer, pe de o parte, iar pe de altă parte în prada ispitirilor lui Ahriman. Iar în karmă urzesc și Ahriman, și Lucifer, tot așa ca și Zeii buni. Noi am văzut deja acest lucru.
Acum, diversele elemente care s-au întrețesut în ceea ce se manifestă astăzi în efectele sale karmice trebuie să fie urmărite în detaliu, dacă vrem să cunoaștem cu adevărat temeiurile spirituale ale aspirațiilor antroposofice. Și a sosit momentul, dacă luăm în serios Congresul de Crăciun, când este permis, dacă mă pot exprima astfel, să dăm la o parte vălul care acoperă anumite lucruri. Numai că aceste lucruri trebuie să fie înțelese cu seriozitatea necesară.
Să începem, așa cum am spus, cu un caz extrem. Să păstrăm prezent în spirit ceea ce tocmai a fost spus în ora de astăzi, în timp ce vom comenta următorul caz.
Vedem că se găsesc suflete care, trecând de la existența prepământească la existența pământească, caută, prin educația primită, prin experiențele pe care le fac pe Pământ, drumul Societății Antroposofice; apoi ele rămân un anumit timp în Societate. Se poate întâmpla ca unul din aceste suflete, după ce s-a comportat un anumit timp ca un membru plin de zel, adesea chiar prea plin de zel, să devină mai târziu adversarul cel mai violent. Să vedem cum acționează karma într-un asemenea caz extrem.
Să luăm acest caz extrem: Cineva intră în Societatea Antroposofică, acest om se dovedește un membru plin de zel; după câtva timp, iată-l devenit nu numai un adversar, ci, poate, un adversar care recurge la insultă – de fapt, este o karmă ciudată, foarte ciudată.
Să considerăm un caz particular. Iată un suflet. Să privim în urmă, la încarnarea sa anterioară. Ne îndreptăm atunci privirea spre epoca în care vechi amintiri ale păgânismului sunt încă prezente, ele sunt pentru oameni ademenitoare, o epocă în care oamenii se adaptaseră unui creștinism care se răspândise cu căldură în acea vreme, dar la care, totuși, mulți aderaseră cu o anumită superficialitate.
Când vorbim despre asemenea lucruri, trebuie ne fie întotdeauna foarte clar faptul că noi trebuie să ne luăm undeva un punct de plecare, într-o anumită viață pământească. Fiecare viață, la rândul ei, ne trimite în urmă la o viață anterioară, astfel încât, firește, se mențin resturi ale trecutului care nu s-au clarificat, pe care nu le putem decât menționa pur și simplu ca realități. Ele sunt, la rândul lor, consecințele karmice ale unor fapte anterioare; dar noi trebuie totuși să începem undeva.
Așadar putem observa un asemenea suflet, așa cum îl găsim tocmai în acea epocă – și, ce-i drept, a-l găsi astfel a însemnat mult pentru mine și pentru alte persoane din Societate –, îl găsim în acea epocă la care m-am referit, un fel de făcător de aur care o apucase pe căi greșite, posesor al unor scrieri, manuscrise, pe care el nu le putea înțelege aproape deloc; interpretându-le în felul său, el făcea niște experiențe după aceste precepte, fără să aibă propriu-zis nici cea mai mică idee despre ceea ce făcea. Căci a vedea clar corelațiile spiritual-chimice nu este un lucru simplu. Și astfel, vedem un asemenea experimentator dispunând de o mică bibliotecă în care se găsesc preceptele cele mai diverse, care merg în urmă departe, până în civilizația arabo-maură, și noi vedem cum acest om își desfășoară activitatea într-un loc aproape solitar, dar pe care îl vizitau totuși mulți curioși. Sub influența acestei activități căreia el i se consacră fără s-o înțeleagă, el contractează o boală deosebită care îi atacă mai ales laringele – este vorba de o încarnare masculină –, astfel încât vocea sa, încetul cu încetul, se voalează, pentru ca în cele din urmă să se stingă aproape cu totul.
Dar învățăturile creștine se răspândesc și câștigă peste tot teren. Îl vedem, pe de o parte, pe acest om avid să facă aur, și, o dată cu aurul, multe alte lucruri care s-ar fi putut realiza dacă aceasta ar fi fost posibil în acest timp; pe de altă parte, ideile creștine care îl asaltează, pline de reproșuri. În el se dezvoltă, aș putea spune, ceva ca o stare sufletească faustică nepurificată complet. El are sentimentul copleșitor: Oare nu ai făcut tu ceva îngrozitor de rău? Și, sub influența acestor gânduri, se formează în sufletul său, încetul cu încetul, această idee acută în care el ezită să creadă: Dacă tu ți-ai pierdut vocea, aceasta este pedeapsa divină, justa pedeapsă pentru faptul că tu ai întreprins lucruri rele.
Cu această stare sufletească, omul respectiv caută sfat la oamenii care și ei sunt în prezent legați de Societatea Antroposofică și care, în acea epocă, au putut interveni în destinul său în așa fel încât să-i salveze, întru câtva, sufletul de la îndoiala profundă în care se afla. Putem vorbi, desigur, despre un fel de salvare a sufletului. Dar toate acestea au avut loc în cadrul unor evenimente secundare, astfel încât omul respectiv a avut un sentiment intens, dar care a rămas totuși absolut exterior. Pe de o parte, el a fost copleșit de un fel de recunoștință față de cei care îl scoseseră din disperarea sa; pe de altă parte, prin ceea ce se întâmplase, în această confuzie interioară s-a amestecat un teribil impuls ahrimanic: după o puternică înclinație spre magia interzisă, a apărut un sentiment care nu era absolut sincer despre justiția creștină, iar în toate acestea se amestecase un element ahrimanic. Deoarece confuzia îi invadase sufletul, acest om ajunge să introducă în recunoștința sa un element ahrimanic, și recunoștința s-a transformat într-un sentiment care a luat în sufletul său o expresie nedemnă, și acest sentiment îi apare din nou în fața sufletului când, în timpul existenței sale între moarte și o nouă naștere, a ajuns în acel loc pe care l-am desemnat ca fiind prima jumătate a secolului al 19-lea. Astfel încât el a retrăit atunci ceea ce se dezvoltase odinioară în sufletul său, aș putea spune, ca recunoștință cu totul exterioară, slugarnică, astfel încât el a retrăit acest sentiment cu desăvârșire nedemn de un om.
Și astfel, vedem cum tocmai această imagine a unei recunoștințe ahrimanice s-a amestecat în Imaginațiunile cosmice despre care v-am vorbit. Și vedem acest suflet coborând din existența pre-pământească în cea pământească, pe de o parte, cu toate acele impulsuri care îi vin din timpul când el încerca să facă aur, să materializeze aspirațiile spirituale, în timp ce, pe de altă parte, sub influența ahrimanică se dezvolta ceva ce putea fi perceput în mod clar ca sentiment de rușine pentru a fi încercat această recunoștință nelegitimă, cu totul exterioară. Aceste două curente trăiesc în suflet la coborârea sa, și ele se vor exprima în faptul că această personalitate, ca personalitate care trăiește din nou pe Pământ, încearcă să-i întâlnească pe cei care erau prezenți acolo unde era și acest suflet în prima jumătate a secolului al 19-lea.
Atunci ia naștere mai întâi ceva ca o amintire a ceea ce a fost trăit când s-a format imaginea acestei recunoștințe nelegitime și cu totul exterioare – toate acestea se desfășoară, ca să spunem așa, în mod automat –, apoi se trezește ceea ce am descris ca sentiment de rușine în fața propriei sale lipse de demnitate umană. Amintirea și rușinea pun stăpânire pe acest suflet. Dar cum acest sentiment este ahrimanizat – și sub efectul karmei de odinioară, bineînțeles –, el revarsă un fel de ură înfiorătoare asupra a tot spre ceea ce sufletul se îndreptase la început. Și acest sentiment de rușine se transformă într-o ostilitate nestăpânită, care se asociază totodată cu imensa decepție provocată de faptul că dorințele inconștiente și-au găsit atât de puțin satisfacția. Ele și-ar fi găsit o satisfacție dacă li s-ar fi oferit ceva analog cu această artă ilegitimă de a fabrica aur.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, aveți aici un exemplu care arată cum se transformă lucrurile în interior, într-un caz extrem; cum trebuie să căutăm într-o existență anterioară căile stranii, misterioase, pe care le poate lua asocierea rușinii și a urii, dacă vrem să înțelegem o viață de astăzi pornind de la antecedentele sale.
Vedeți dvs., când examinăm asemenea lucruri, tot ceea ce se întâmplă în lume prin intermediul oamenilor devine ceva ce poate fi înțeles, și apoi încep, dacă luăm în serios ideea karmei, marile dificultăți ale vieții. Dar aceste dificultăți trebuie să apară, căci ele sunt întemeiate în întreaga natură a vieții umane. Și o asemenea mișcare cum este Mișcarea antroposofică chiar trebuie să fie expusă unor numeroase dificultăți, fiindcă numai prin aceasta se poate dezvolta acea puternică forță care îi este necesară.
Am dat mai întâi acest exemplu pentru a vă arăta prin aceasta că și așa-numitele aspecte negative trebuie să fie căutate în corelație karmică, pe de o parte, cu întregul destin care a făcut să ia naștere Mișcarea antroposofică pornind de la încarnările anterioare ale membrilor reuniți în Societate și, pe de altă parte, cu ceea ce se întâmplă acum în Societate.
Astfel, dragii mei prieteni, putem spera că, încetul cu încetul, se va trezi o înțelegere cu totul nouă despre ceea ce este Societatea Antroposofică, putem spera să poată fi explorat, într-un anumit fel, sufletul Societății Antroposofice, cu diferitele sale dificultăți. Căci și aici, nu trebuie să ținem seama numai de viața fiecărui om individual, ci trebuie să ne întoarcem înapoi, să nu spunem la ceea ce se reîncarnează, ci la ce trăiește din nou. Și cu aceasta voiam să încep astăzi.
