Aș vrea să inserez astăzi în studiul nostru câteva observații care ne vor permite să urmărim raporturile karmice din Mișcarea antroposofică însăși. Pentru aceasta, voi porni de la faptul că în Mișcarea antroposofică se află două grupuri distincte de oameni. Eu am caracterizat în general cum este alcătuită Mișcarea antroposofică din oameni individuali. Problema este, firește, prezentată la început doar în linii mari, dar există în mod clar două grupuri de oameni în Mișcarea antroposofică. Numai că faptele pe care le voi caracteriza nu sar imediat în ochi; ele nu se prezintă în așa fel încât, la o observare superficială, să putem spune: În cazul acestui om este așa, în cazul celuilalt este așa. Multe lucruri pe care va trebui să le caracterizez astăzi nu îi sunt întru totul conștiente personalității respective, ci ele se situează, ca majoritatea aspectelor karmice, la nivelul instinctelor, al subconștientului, dar își pun amprenta asupra caracterului, temperamentului, asupra modului de a acționa și chiar asupra faptelor personalității în cauză.
Trebuie să distingem un prim grup de oameni, care se situează într-o asemenea relație față de creștinism încât cei care aparțin acestui grup au în mod deosebit la inimă apartenența lor la creștinism; în sufletele lor trăiește dorul de a-și putea spune, în calitate de antroposofi, că sunt creștini în adevăratul sens al cuvântului, așa cum înțeleg ei aceasta. Pentru ei, este o adevărată mângâiere faptul că își pot spune, cu toată inima: Mișcarea antroposofică este o mișcare pentru care impulsul lui Christos este o realitate, și care poartă în sine acest impuls. Și acest grup ar simți mustrări de conștiință dacă ar fi altfel.
Celălalt grup nu este mai puțin sincer creștin, dar în manifestările lui sau în manifestările personalităților care îi aparțin totuși, el a ajuns la creștinism plecând de la premise diferite. Ceea ce îl satisface în primul rând este cosmologia antroposofică, cunoștințele antroposofice despre evoluția Pământului pornind de la celelalte forme planetare, ceea ce are de spus antroposofia despre om în general și, pornind de aici, cei ce aparțin acestui grup sunt conduși într-un mod absolut firesc spre creștinism, dar ei nu simt în aceeași măsură ca cei din primul grup o profundă nevoie a inimii să-i dea neapărat lui Christos o poziție centrală. Așa cum am spus, toate acestea se desfășoară în mare parte în subconștient. Acela care este exersat în observarea sufletelor va ști întotdeauna, în fiecare caz particular, să judece în mod just personalitățile respective.
Premisele acestei diviziuni în aceste două grupuri urcă în niște timpuri străvechi. Dvs. știți deja din lucrarea mea Știința ocultă că, într-o anumită epocă a evoluției Pământului, unele suflete și-au luat rămas bun, într-un fel, de la această evoluție și că, într-un anumit moment al epocilor lemuriană și atlanteană, ele au revenit pe Pământ. Și noi mai știm și cum, sub influența faptului că aceste suflete au coborât, pentru a primi formă pământească, din diferite planete, de pe Jupiter, Saturn, Marte ș.a.m.d., dar și din Soare, au luat naștere Misteriile originare, pe care în cartea mea Știința ocultă le-am numit și oracole.
Dar printre aceste suflete se găseau, bineînțeles, multe suflete care erau înclinate, datorită unei foarte vechi karme, să intre tocmai în acel curent care a devenit apoi curentul creștin. Trebuie să ținem seama de faptul că numai o treime din populația globului este de confesiune creștină și că putem spune, așadar, numai despre o parte a sufletelor care au coborât atunci că ele au dezvoltat o tendință, un impuls de a evolua în sensul curentului creștin.
Acum, aceste suflete au coborât pe Pământ în diferite epoci; anumite suflete au coborât relativ curând, în primele timpuri ale evoluției atlanteene. (Tabla 4) Altele au coborât relativ târziu, după ce au cunoscut mai înainte o lungă existență planetară. Acestea din urmă sunt sufletele în cazul cărora, dacă ne întoarcem în urmă de la încarnările lor actuale, se poate întâmpla să dăm de o încarnare în prima jumătate a Evului Mediu, de o încarnare creștină, poate încă de o altă încarnare creștină, apoi, dacă mergem și mai departe în urmă, de încarnări precreștine ș.a.m.d., și, relativ curând după ce am găsit cea mai veche încarnare, trebuie să spunem: Acum drumul duce înapoi până la sferele planetare. Înainte, aceste suflete nu erau încă prezente în încarnări pământești. Pentru alte suflete, care au intrat și ele în creștinism, lucrurile stau în așa fel încât, dacă ne întoarcem înapoi în timp foarte departe, găsim de asemenea numeroase încarnări, apoi, după numeroase încarnări precreștine și deja chiar atlanteene, ele s-au cufundat în curentul creștin.
Tabla 4Acum, desigur, pentru orice cercetare intelectualistă, o asemenea problemă cum este aceea pe care tocmai am menționat-o este cât se poate de înșelătoare; căci ușor s-ar putea ajunge la concluzia că, în cazul unor asemenea personalități, care în fața judecății ce este în vigoare în cadrul civilizației noastre trec ca deosebit de capabile, au în spatele lor numeroase încarnări. Dar nu este în mod necesar așa, ci se poate foarte bine ca asemenea personalități, care sunt deosebit de înzestrate în sensul actual al cuvântului, care sunt capabile să se integreze în viață, asemenea personalități să fie dintre acelea la care nu găsim în urmă atât multe încarnări.
Permiteți-mi să vă reamintesc ce spuneam – inaugurând curentul antroposofic, pe care îl avem acum în Mișcarea noastră –, ce spuneam cu ocazia Congresului de Crăciun, când v-am vorbit despre acele individualități de care se leagă apoi Epopeea lui Gilgameș [Nota 8]. Eu am expus atunci unele lucruri despre aceste individualități. La una dintre aceste individualități, când ne întoarcem în urmă, nu găsim decât încarnări anterioare relativ puține. În schimb, la cealaltă, când ne întoarcem în urmă, avem de-a face cu multe încarnări.
Acum, înainte de toate, pentru sufletele care ajung astăzi la antroposofie, indiferent dacă ele au avut sau nu încarnări intermediare, importantă este acea încarnare – situată, de regulă, undeva în cadrul a două sau trei secole – aproximativ în secolele 3, 4, 5 ale erei noastre, câteodată puțin mai târziu. Așadar, pe noi trebuie să ne intereseze înainte de toate experiențele trăite de sufletele umane în aceste epoci – pentru unele dintre ele lucrurile merg până în secolele 7, 8 –, apoi, o încarnare ulterioară vine să consolideze aceste experiențe. Dar astăzi vreau să fac legătura, într-un mod cât mai precis, cu prima încarnare creștină.
La aceste suflete, trebuie să luăm în considerare mai ales cum s-au putut ele situa față de creștinism, având în vedere condițiile preliminare datorate încarnărilor precedente. Vedeți dvs., dragii mei prieteni, această problemă este esențială din punct de vedere karmic, în primul rând – va trebuie să vorbim desigur mai târziu despre așa-numitele probleme karmice secundare, dar această problemă este o problemă karmică esențială –, pentru că, trecând peste multe alte lucruri, secundare, oamenii vin spre Societatea Antroposofică tocmai ca urmare a acestor experiențe interioare din încarnările anterioare, ca urmare a ceea ce a trăit sufletul lor cu privire la concepția despre lume, la confesiunea religioasă ș.a.m.d. De aceea, atunci când e vorba despre karma Societății Antroposofice trebuie să punem pe primul plan ceea ce au trăit aceste suflete în ceea ce privește cunoașterea, concepția despre lume și religia.
Ei bine, în primele secole ale dezvoltării creștinismului mai era încă absolut posibil să fie regăsite prin tradiție anumite cunoștințe, care existau de la întemeierea creștinismului, despre Ființa lui Christos, cunoștințe care spuneau că cel care a trăit drept Christos în personalitatea lui Iisus era, înainte de a trăi pe Pământ, un locuitor al Soarelui, o ființă solară. Nu avem voie să credem că lumea creștină a fost întotdeauna atât de ignorantă cu privire la aceste lucruri cum este ea astăzi. În primele secole ale creștinismului se înțelegeau deja anumite pasaje din Evanghelie care indicau foarte clar că Ființa numită Christos a coborât aici, pe Pământ, din Soare într-un trup uman. Cum își reprezentau oamenii lucrurile în detaliu are puțină importanță; dar această reprezentare, care mergea atât de departe, așa cum am caracterizat-o, exista pe atunci.
Dar în același timp, în epoca despre care tocmai am vorbit, posibilitatea de a înțelege faptul că o ființă originară din Soare a coborât pe Pământ era deja mai redusă. Și sufletele care nu mai puteau înțelege cum se poate spune despre Christos că este o ființă solară erau în special acele suflete – e vorba de numeroase suflete – care intraseră în curentul creștinismului după multe încarnări, dintre care unele se întorceau în urmă până în Atlantida. Tocmai acele suflete care, în vechile religii se simțeau legate de oracolele solare, cele care de fapt îl venerau pe Christos încă din timpurile atlanteene, dar îl venerau ridicând ochii spre Soare, așadar, cele care – după spusele Sfântului Augustin [Nota 9] –, erau, într-un fel, suflete creștine solare deja înainte de întemeierea creștinismului pe Pământ, aceste suflete erau tocmai sufletele care, din întreaga lor spiritualitate, nu puteau să aibă o înțelegere justă pentru Christos ca Erou Solar. De aceea, ele au preferat să păstreze, fără această cosmologie christică, ideea unui Christos considerat, bineînțeles, ca un Dumnezeu, dar ca un Dumnezeu venit nu se știe de unde și care s-ar fi unit cu trupul lui Iisus. Și ele au acceptat în mod simplu povestirile Evangheliilor, conform predispozițiilor pe care le-am prezentat. Ele nu mai știau să-și ridice privirea spre întinderile Cosmosului pentru a înțelege Ființa lui Christos, tocmai pentru că ele nu învățaseră să-l cunoască decât în lumile extra-pământești. Tocmai pentru că misteriile pământești, oracolele solare, le vorbiseră întotdeauna despre Christos ca despre o ființă solară, ele nu puteau concepe că acest Christos, acest Christos extra-pământesc, a devenit o adevărată ființă pământească.
Și astfel, atunci când au trecut prin poarta morții, aceste suflete au ajuns într-o situație stranie. Ele au ajuns într-o stare pe care, dacă ar trebui să o caracterizez folosind un limbaj familiar, aș putea să o descriu după cum urmează: În existența de după moarte, acești creștini se aflau în situația în care se găsește un om care cunoaște numele unui alt om, despre care poate a auzit povestindu-se multe, dar pe care nu-l cunoaște conform entității sale. Atunci se poate întâmpla ca, dacă îi lipsește acel punct de sprijin care îi servea atâta timp cât îi cunoștea doar numele, când apoi are posibilitatea de a face cunoștință cu acea entitate, se poate întâmpla ca viața lui sufletească să refuze ceea ce îi apare atunci.
Și astfel, sufletele despre care tocmai vorbesc, și care în trecut se simțeau aparținând mai ales oracolelor solare, după moarte au ajuns să se întrebe: Dar unde este, de fapt, Christos? Noi ne aflăm acum printre ființele solare, unde îl găsisem întotdeauna până acum; dar acum nu-l mai găsim! – Faptul că El ar fi pe Pământ, aceasta nu făcea parte din gândurile și sentimentele lor, care să le fi rămas după ce au trecut prin poarta morții. Atunci aceste suflete s-au aflat într-o mare incertitudine cu privire la Christos, și au rămas cu această incertitudine cu privire la Christos, au trăit cu această incertitudine cu privire la Christos, au rămas în această incertitudine din multe puncte de vedere, astfel încât – chiar dacă a intervenit între timp încă o încarnare – ele au fost înclinate să adere cu ușurință la acele grupuri de oameni care în istoria religiei europene sunt prezentate drept diverse comunități eretice.
După aceea, indiferent dacă ele au mai avut sau nu o asemenea încarnare, ele s-au aflat, aș putea spune, în acea mare comunitate suprasensibilă despre care am vorbit duminica trecută [Nota 10] și pe care am situat-o în prima jumătate a secolului al 19-lea. Ele s-au aflat atunci în fața unui fel de cult suprasensibil, care consta în niște Imaginațiuni puternice, cu ajutorul cărora, în fața privirii lor spirituale, stătea Misterul Solar al lui Christos. Aceasta avea scopul de a ajuta aceste suflete să iasă din impasul în care ajunseseră într-un anumit fel, așa cum l-am caracterizat, cu privire la creștinism și, înainte ca ele să coboare din nou pe Pământ, au fost conduse la Christos cel puțin prin imagini, la acest Christos pe care ele îl pierduseră, nu complet, totuși într-o mare măsură, pentru că în aceste suflete pătrunseseră îndoiala și incertitudinea în legătură cu El.
Aceste suflete s-au comportat atunci într-un mod straniu. Nu că ar fi ajuns într-o și mai mare incertitudine din cauza a ceea ce li se arătase – ele au simțit chiar un fel de ușurare între o moarte și o nouă naștere, un fel de eliberare de unele din îndoielile lor –, dar ele au păstrat de asemenea un fel de amintire a ceea ce înțeleseseră despre Christos atunci când ele nu se impregnaseră încă în mod just, și anume în mod cosmic, de Misteriul de pe Golgotha. Astfel încât în cel mai adânc străfund al ființei lor au păstrat o intensă căldură și dăruire față de sentimentul lor creștin, în timp ce din subconștientul lor urca lumina acestor puternice Imaginațiuni. Toate acestea au dat naștere în aceste suflete dorului arzător de a deveni creștine, dar de data aceasta într-un mod just. Pe când ele recoborau, devenind din nou tinere, pe Pământ, la sfârșitul secolului al 19-lea sau la răscrucea secolelor 19 și 20, ele au fost acele suflete care nu puteau face altfel – deoarece într-o încarnare datând de la începutul creștinismului ele îl primiseră pe Christos pe calea sentimentului, fără să-i înțeleagă deloc natura cosmică –, ele nu puteau face altfel decât să se simtă impulsionate spre Christos. Dar impresiile încercate în fața puternicelor Imaginațiuni, spre care fuseseră atrase în existența lor prepământească, au rămas în ele sub formă de doruri vagi. Și astfel lor le era greu să se regăsească în concepția antroposofică despre lume, în măsura în care aceasta ia în considerare mai întâi Cosmosul și nu se ocupă de Christos decât după aceea. De ce le era greu? Le era greu, pur și simplu, pentru că în fața întrebării: Ce este antroposofia? – ele se situau într-un mod absolut special.
Să ne punem întrebare: Ce este antroposofia, conform realității ei? Ei bine, dragii mei prieteni, dacă dvs. percepeți întregul conținut al acestor minunate, al acestor maiestuoase Imaginațiuni care au fost prezente sub forma unui cult suprasensibil în prima jumătate a secolului al 19-lea, și îl transpuneți în noțiuni umane, atunci aveți antroposofia.
Pentru nivelul de trăire superior cel mai accesibil, pentru lumea spirituală cea mai apropiată, de unde omul coboară în existența pământească, antroposofia era prezentă din prima jumătate a secolului al 19-lea. Ea nu era pe Pământ, dar ea era prezentă. Și atunci când avem astăzi percepția spirituală a antroposofiei o percepem în direcția primei jumătăți a secolului al 19-lea; aici poate fi percepută, într-un mod absolut firesc. Ea poate fi percepută chiar la sfârșitul secolului al 18-lea.
Și, vedeți dvs., sunt oameni care pot să facă experiența următoare. Există o personalitate care s-a aflat într-o zi într-o situație absolut specială. Unul dintre prietenii săi a ridicat grava problemă [Nota 11] a existenței pământești a omului. Dar acest prieten era, într-o oarecare măsură, prizonierul gândirii kantiene, astfel încât problema a ajuns să fie formulată într-un mod abstract-filosofic. Celălalt nu se putea regăsi în această gândire kantiană „colțuroasă” (în germană, joc de cuvinte: „kantige” Kantsche Denken, de la die Kante = muchie; kantig = cu muchii – n. tr.) și toate acestea trezeau în el întrebarea: Care este relația între rațiune și simțuri în ființa omului? – Atunci i s-au deschis într-un fel, nu niște porți, ci niște ecluze, prin care, pentru moment, a ajuns până în sufletul său lumina regiunilor lumii unde se desfășurau aceste puternice Imaginațiuni. Și ceea ce se revărsa aici nu prin niște porți, nici prin niște ferestre, ci prin niște ecluze, a ajuns să fie transpus, aș spune, sub forma unor imagini miniaturale în „Basmul despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin”. Căci personalitatea la care mă refer este Goethe.
Ceea ce cobora astfel pentru a fi transpus în „Basmul despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin”, sunt imagini miniaturale, mici imagini-reflex, uneori chiar foarte grațioase. Așadar nu trebuie să ne mirăm dacă, atunci când a fost vorba pentru mine să ofer antroposofia sub formă artistică și s-o transpun în imagini care trimiteau la aceste Imaginațiuni, drama mea misteriu Poarta Inițierii [Nota 12] a prezentat în structura ei – chiar dacă nu în conținutul său, care este altul – analogii cu „Basmul despre Șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin”.
Vedeți dvs., lucrurile se prezintă în așa fel încât ceea ce s-a întâmplat mai înainte ne permite să vedem clar contextul. Oricine s-a ocupat câtuși de puțin de fapte oculte știe că ceea ce se întâmplă pe Pământ este, în realitate, reflexul a ceea ce s-a desfășurat cu multă vreme mai înainte în lumea spirituală, totuși puțin diferit, astfel că aici nu sunt amestecate anumite spirite ale obstacolelor, spirite ale piedicilor, ci evenimente care s-au desfășurat mai înainte în lumea spirituală.
Și acele suflete care tocmai erau pregătite, la sfârșitul secolului al 19-lea, la începutul secolului 20, sau, mai curând, la răscrucea celor două secole, să coboare în existența pământească, aduceau cu ele un anumit dor, firește, subconștient, de a cunoaște câteva elemente de cosmologie și alte lucruri de acest fel, de a privi lumea în sens antroposofic. Dar ceea ce era mai ales puternic în ele era fervoarea arzătoare pentru Christos și de aceea ele ar fi simțit mustrări de conștiință dacă antroposofia, spre care ele se simțeau atrase din existența lor prepământească, nu ar fi fost pătrunsă de impulsul lui Christos. Acesta este aici unul dintre grupuri, văzut, bineînțeles, în ansamblu.
Celălalt grup a trăit altfel. Când a apărut în încarnarea sa prezentă, acest grup nu simțea încă, dacă pot spune astfel, această saturație față de păgânism pe care o simțeau sufletele descrise mai înainte. În comparație cu acestea din urmă, sufletele celui de-al doilea grup petrecuseră relativ puțin timp pe Pământ, ele trecuseră prin mai puține încarnări. În cursul acestui mic număr de încarnări, ele se îmbibaseră de acele puternice impulsuri pe care cineva le poate avea tocmai atunci când în cursul vieților pământești anterioare a mai păstrat o legătură foarte vie cu numeroșii Zei păgâni, și când această legătură își face simțită încă puternic efectele în încarnările ulterioare. De aceea ele sunt și suflete care în primele secole ale creștinismului încă nu simțeau acea saturație față de vechiul păgânism, suflete în care vechile impulsuri păgâne încă mai acționau cu putere, chiar dacă ele înclinau, mai mult sau mai puțin, spre creștinism, care se desprindea doar încetul cu încetul de păgânism. Aceste suflete au adoptat creștinismul mai ales cu intelectul pătruns de simțire, dar totuși cu intelectul, și ele au gândit mult asupra creștinismului. Nu trebuie să vă imaginați că era vorba de o gândire savantă; aceștia puteau fi oameni relativ simpli trăind în condiții modeste, dar ei gândeau mult.
Aici, de asemenea, e indiferent dacă ele au avut o încarnare ulterioară, căci aceasta a schimbat foarte puțin situația, dar esențialul este că atunci când aceste suflete au trecut prin poarta morții și au avut viziunea retrospectivă a vieții lor pământești, creștinismul le-a apărut ca ceva în care abia de acum înainte urmau să se integreze. Căci ele erau mai puțin sătule decât celelalte suflete de vechiul păgânism, ele purtau încă în sine puternice impulsuri ale vechiului păgânism, ele încă mai așteptau, într-un fel, să devină cu adevărat creștine.
Tocmai acele personalități despre care v-am spus acum opt zile că au luptat împotriva păgânismului de partea creștinismului făceau parte dintre acele suflete care mai purtau încă în ele mult păgânism, multe impulsuri păgâne și, propriu-zis, mai așteptau încă să devină cu adevărat creștine. Când aceste suflete au trecut prin poarta morții, au ajuns în lumea spirituală, au trăit existența dintre moarte și o nouă naștere și apoi, în epoca pe care am indicat-o – prima jumătate a secolului al 19-lea sau puțin mai devreme –, s-au găsit în fața acestor puternice, magnifice Imaginațiuni, ele au perceput în aceste imaginațiuni impulsuri clare pentru munca lor, pentru activitatea lor. Ele au preluat aceste impulsuri mai ales în voința lor. Și, am putea spune: Când ocultistul privește ceea ce purtau aceste suflete mai ales în voința lor, atunci i se arată adesea tocmai astăzi în această voință amprenta acelor puternice Imaginațiuni.
Dar sufletele care intră în existența pământească cu asemenea dispoziții simt înainte de toate nevoia să transpună sub forma în care acest lucru este posibil pe Pământ ceea ce ele au trăit ca determinant în existența lor prepământească în munca de elaborare a karmei. Astfel, pentru sufletele din primul grup, viața în lumea spirituală s-a desfășurat în prima jumătate a secolului al 19-lea în așa fel încât imboldul de a lua parte la acest cult suprasensibil a izvorât dintr-un dor profund. Dar, prin aceasta, ele au ajuns într-o stare sufletească destul de confuză, astfel încât, cu ocazia coborârii lor pe Pământ, le mai rămâneau doar niște reminiscențe obscure, cu care apoi se putea uni – firește, pe baza înțelegerii – antroposofia, sub forma pe care o luase ea pe Pământ. În schimb, în al doilea grup, era ca o regăsire, ca urmare a unei decizii pe care o luaseră aceste suflete, care încă nu erau complet sătule de păgânism, dar care așteptau să poată deveni creștine printr-o evoluție normală. Era ca și cum ele își reaminteau o decizie pe care o luaseră în prima jumătate a secolului al 19-lea: să ia cu ei, coborând pe Pământ, tot ce exista în aceste puternice imagini, pentru a le transpune într-o formă pământească. Sufletele pe care le-am caracterizat astfel sunt tocmai cele pe care le găsim când îi privim pe unii antroposofi care poartă în ei, înainte de toate, impulsul de a lucra în mod activ în domeniul antroposofiei. Trebuie să distingem foarte clar unul de altul cele două tipuri de suflete.
Acum, dragii mei prieteni, dvs. îmi veți spune: Într-adevăr, tot ceea ce ne spui aici ne lămurește asupra multor aspecte ale karmei Societății Antroposofice; dar am avea de ce să ne simțim neliniștiți în legătură cu viitorul, când vedem cum aici au fost clarificate multe lucruri pe care am dori poate să nu le știm. Căci acum trebuie să începem să ne întrebăm oare căruia dintre cele două tipuri îi aparținem noi?
La o asemenea întrebare trebuie să dăm un răspuns absolut precis. Răspunsul pe care trebuie să-l dăm este următorul: Dacă Societatea Antroposofică ar fi ceva care ar aduce doar un învățământ teoretic, poate și credința într-o idee sau alta a cosmologiei, christologiei ș.a.m.d., dacă ar fi, prin natura ei, conform cu acestea, atunci ea nu ar mai fi cu adevărat ceea ce ea trebuie să fie în sensul realităților care sunt la originea ei. Antroposofia trebuie să fie, în realitate, ceva care să poată modela viața adevăratului antroposof, să spiritualizeze ceea ce noi trăim astăzi doar în aspectele sale nespirituale.
Acum, eu vă întreb: Asupra copilului acționează chiar atât de dăunător faptul că în legătură cu anumite lucruri îl lămurim la o anumită vârstă? Până la o anumită vârstă, copiii nu știu, desigur, că ei sunt francezi, germani, norvegieni, belgieni sau italieni, cel puțin acest gen de considerații, că sunt una sau alta, nu are pentru ei prea mare importanță. Putem spune că ei nu știu nimic despre aceasta. Dvs. nu veți întâlni mulți sugari șovini, nici șovini de trei ani. Abia într-o anumită perioadă a vieții sale omul își dă seama: tu ești german, tu ești francez, tu ești englez, tu ești olandez ș.a.m.d. Nu trăim oare atunci un asemenea lucru într-un mod absolut firesc, preluându-l în sine? Se poate spune că este ceva insuportabil ca cineva să afle la un anumit moment al copilăriei că este polonez, francez, german sau rus sau olandez? Acesta este un lucru obișnuit, considerat ca de la sine înțeles. Toate acestea, dragii mei prieteni, se situează însă pe tărâm exterior, pe tărâmul lumii sensibile. Dar antroposofia trebuie să înalțe întreaga noastră viață la un nivel superior. Trebuie să învățăm să suportăm alte lucruri decât cele care ne șochează în viața sensibilă, atunci când le înțelegem greșit. Și printre lucrurile pe care trebuie să le recunoaștem este tocmai faptul că acum este tot atât de la sine înțeles că e nevoie să progresăm în cunoașterea de sine: aparținem acestui tip sau celuilalt.
Prin aceasta a fost creată, aș spune, temelia pe care omul poate situa în mod just celelalte tendințe ale karmei sale în timpul vieții. Și, de aceea trebuia să indicăm într-un fel, ca primă direcție, cum se situează fiecare în cadrul Mișcării antroposofice, în funcție de felul special al predestinării sale pentru antroposofie, pentru această întreagă christologie, pentru o atitudine mai pasivă sau mai activă.
Bineînțeles, între aceste două tipuri există tipuri intermediare. Dar aceste tipuri intermediare țin de ceea ce vine din încarnarea precedentă, de ceea ce acționează în încarnarea prezentă, de ceea ce străluminează din încarnări și mai vechi. Este adesea cazul mai ales pentru sufletele celui de-al doilea grup. Regăsim la acest suflete multe elemente provenind din încarnările lor autentic păgâne. De aceea, ele au o înclinație absolut predestinată de a-l înțelege imediat pe Christos așa cum trebuie să fie El înțeles: ca o entitate cosmică.
Ceea ce vă spun eu aici se referă mai puțin la ideile oamenilor, ci se referă mai mult la considerarea practică a vieții. Putem recunoaște oamenii, în ceea ce privește cele două tipuri, mai curând decât după ideile lor – ideile, ideile abstracte, desigur, nu au prea mare importanță pentru om –, putem distinge cele două tipuri de oameni după modul în care ei se comportă în aspectele de amănunt ale vieții. Se vor găsi adesea tipuri intermediare între un grup și celălalt, de exemplu, printre aceia care – orice aluzie personală este, bineînțeles, exclusă – nu pot face altfel decât să aducă în Mișcarea antroposofică obiceiurile lumii exterioare neantroposofice, care nu sunt deloc înclinate să ia prea în serios Mișcarea antroposofică, și care se caracterizează mai ales prin faptul că aduc mereu insulte antroposofilor, în cadrul Mișcării antroposofice. Tocmai printre cei care nu încetează să profereze critici la adresa situației din Mișcarea antroposofică și mai ales împotriva anumitor personalități, să insulte în mod meschin, se găsesc tipurile intermediare, cei care oscilează între un tip și celălalt. În asemenea cazuri, nici unul din cele două impulsuri nu are o foarte mare intensitate.
De aceea este, în orice caz, necesar, chiar dacă aceasta reprezintă un fel de examen de conștiință, de conștiință și de caracter, să ajungem să ne cucerim în viață posibilitatea de a aprofunda Mișcarea antroposofică, în așa fel încât, atunci când abordăm aceste probleme, să reflectăm puțin asupra următorului aspect: Cum aparținem noi Mișcării antroposofice conform naturii noastre suprasensibile? Dacă procedăm în acest fel, atunci vom vedea apărând o concepție din ce în ce mai spirituală despre Mișcarea antroposofică. Ceea ce susținem ca teorii, și care nu ajung prea departe când nu le susținem decât ca teorii, transpunem apoi în viață. Înseamnă că ne transpunem solid în viață dacă ne situăm pe noi înșine în viață corespunzător cu aceste lucruri. Faptul că cineva vorbește mult despre karmă: acest lucru va fi recompensat așa, celălalt va fi pedepsit așa, de la o viață la alta – asta nu atinge pe nimeni. Dar când suntem noi înșine în cauză, când este vorba de a ne situa în încarnarea noastră prezentă cu o calitate spirituală bine definită, care să-i stea la bază, atunci acest lucru se apropie mai mult de propria noastră entitate. Și ceea ce aducem noi prin antroposofie în viața pământească, în civilizația pământească, aceasta trebuie să fie o aprofundare a ființei umane.
Ei bine, dragii mei prieteni, toate acestea au fost un intermezzo în studiul nostru, studiu pe care îl vom continua vinerea viitoare.
