Membrii Societății Antroposofice aderă la această societate, așa cum este și firesc, din motive care țin de dispozițiile lor sufletești. Așadar atunci când vorbim despre karma Societății Antroposofice, așa cum facem noi acum, despre karma Mișcării antroposofice în general, luând ca punct de plecare evoluția karmică a membrilor săi și a grupurilor de membri, se pune, bineînțeles, problema să vedem temeiurile acestei karme în dispozițiile sufletești ale celor care caută antroposofia. Și noi am început deja să facem acest lucru. Vom încerca să mai prezentăm câteva aspecte în legătură cu aceste dispoziții interioare, pentru a putea merge apoi mai departe cu studiul karmei Mișcării antroposofice.
Dvs. ați văzut, așa cum am arătat, că ceea ce este esențial în înclinațiile sufletului antroposofilor provine din ceea ce au trăit în timpul încarnărilor lor din primele secole ale întemeierii creștinismului. Eu spuneam că puteau avea loc încarnări intermediare, dar că cea mai importantă era aceea care se situează între secolele 4 și 8 ale erei creștine. Din examinarea acestei încarnări a reieșit că trebuie să distingem două grupuri diferite printre cei care vin spre Mișcarea antroposofică. Am caracterizat aceste două grupe. Dar acum vom avea în vedere un element comun, un element comun important ce se află în străfundul sufletelor care au urmat evoluția pe care am caracterizat-o în ultima conferință pentru membri.
Dacă privim aceste prime secole creștine, ne situăm, desigur, într-o vreme când oamenii mai erau cu totul altfel decât astăzi. Putem spune: Când omul actual se trezește, el intră în corpul său fizic cu o mare rapiditate, bineînțeles, cu rezerva despre care am vorbit aici. Am spus deja că această inserare și această intrare în corpul fizic se întinde pe toată durata zilei; dar perceperea faptului că Eul și corpul astral se apropie este extrem de rapidă. Astăzi, pentru omul care se trezește nu există, ca să spunem așa, nici un interval între momentul în care el devine conștient de corpul său eteric și cel în care devine conștient de corpul său fizic. Trezindu-ne, noi trecem rapid prin percepția corpului eteric, nu observăm deloc corpul eteric, și ne adâncim imediat în corpul fizic. Aceasta este caracteristica omului actual.
Ceea ce îi caracterizează pe oamenii primelor secole ale erei creștine, pe care i-am descris, este faptul că ei percepeau la trezire în mod clar: Eu pătrund într-un element dublu, în corpul eteric și în corpul fizic. Și ei știau: Se trece prin perceperea corpului eteric și abia după aceea se ajunge în corpul fizic. Astfel încât oamenii aveau în fața lor de fapt, în momentul trezirii, chiar dacă nu întregul tablou al vieții, cel puțin multe imagini din porțiunea de până atunci a vieții lor pământești. Și ei mai vedeau și altceva, despre care voi vorbi imediat. Căci atunci când se revine astfel, pe etape, dacă pot spune așa, în ceea ce rămâne în pat, în corpurile eteric și fizic, acest fapt acționează pentru întreaga perioadă de veghe puțin altfel decât experiențele pe care le face omul actual în cursul acestor ore de veghe.
La fel, dacă examinăm momentul adormirii la omul de astăzi, caracteristic este faptul că atunci când Eul și corpul astral părăsesc corpurile fizic și eteric, Eul aspiră foarte rapid corpul astral. Și, din cauză că Eul nu știe încă să se orienteze în raport cu Cosmosul, el nu poate încă percepe nimic, toate percepțiile încetează pentru om când adoarme. Ceea ce rezultă sub formă de vise nu este decât ceva fragmentar.
La fel, nici în această privință lucrurile nu stăteau așa în epocile despre care am vorbit. Pe atunci Eul încă nu aspira corpul astral, ci corpul astral se menținea independent în propria sa substanță după ce omul adormea. Și, până la un anumit punct, el se menținea astfel în timpul întregii nopți. Astfel încât, dimineața, omul nu ieșea la trezire dintr-un întuneric total al conștienței, ci el se trezea având acest sentiment: Tu ai trăit într-o lume de lumină unde s-au întâmplat tot felul de lucruri; acestea erau imagini, ce-i drept, dar s-au întâmplat tot felul de lucruri. – Așadar omul acestui timp cunoștea o senzație intermediară între veghe și somn. Era ceva perceput ca în surdină, în mod intim, dar era prezent. Această percepție nu a încetat complet în sânul omenirii civilizate decât la începutul secolului al 14-lea. Dar, prin aceasta, toate sufletele despre care am vorbit nu demult simțeau lumea altfel decât oamenii de astăzi. Să ne reprezentăm cum trăia lumea, oamenii de pe atunci, adică dvs. toți, dragii mei prieteni.
Datorită faptului că omul se cufunda în etape în corpurile sale eteric și fizic, în timpul întregii sale stări de veghe el nu privea natura văzând numai lumea senzorială seacă, prozaică, pe care o vede omul de astăzi, și pe care el, când vrea să o completeze, poate s-o facă doar cu ajutorul fanteziei sale. Atunci când el privea, să spunem, în lumea plantelor de exemplu, o pajiște cu flori – mai ales cu un soare foarte dulce blând puțin înainte de amiază –, lui îi părea că o ceață albăstrui-roșiatică, o lumină vălurindu-se, unduindu-se, se întindea deasupra acestei pajiști înflorite. Ceea ce se vede astăzi atunci când dintr-o pajiște se ridică o ceață ușoară, dar care este provocată de evaporare, se vedea odinioară în elementul spiritual-astral. Și astfel, propriu-zis, fiecare coroană de arbore era învăluită într-un astfel de nor, iar peste câmpiile semănate se vedeau raze de un roșu-albăstrui ieșind din ceață, ce păreau a coborî din Cosmos și a se scufunda în Pământ.
Iar când oamenii priveau animalele, ei aveau impresia că ele nu au numai forma lor fizică, ci că această formă fizică se află într-o aură astrală. Această aură nu era percepută decât ușor, în mod intim, și numai atunci când acțiunea luminii era atenuată într-un anumit fel. Dar era percepută cu adevărat. Așadar peste tot în natura exterioară oamenii vedeau spiritul urzind și acționând.
Când omul murea, viziunea retrospectivă pe care o avea asupra vieții proprii în primele zile care urmau trecerii prin poarta morții apărea ca ceva în care avea încredere; căci, în fața acestei retrospective a vieții care îi apărea după moarte, omul avea un sentiment bine definit. El avea un sentiment care îl făcea să spună: Acum eu eliberez din organismul meu acea aură care merge în întâmpinarea aurei pe care am văzut-o în natură. Corpul meu eteric se reîntoarce în patria sa – așa simțea el.
Toate aceste sentimente erau, bineînțeles, și mai puternice în timpuri și mai îndepărtate. În epoca despre care vorbesc eu, aceste sentimente erau încă prezente, deși mai atenuate. Și omul își spunea, după ce a trecut prin poarta morții: În întreaga urzire și viață spirituală pe care eu am perceput-o în jurul lucrurilor și fenomenelor naturii vorbește Cuvântul lui Dumnezeu-tatăl, și spre Tatăl merge corpul meu eteric.
Dacă omul, datorită faptului că se trezea altfel, vedea în acest fel natura exterioară, el își vedea și propria înfățișare exterioară altfel decât mai târziu. Când adormea, corpul său astral nu era aspirat imediat de Eu. Într-o asemenea situație, corpul astral „răsună”. Din înaltul lumilor spirituale răsunau în Eul omului adormit – dacă nu tot atât de clar ca în timpurile epocilor străvechi, cel puțin într-o formă mai ușoară, într-un mod mai intim – tot felul de sonorități care nu pot fi auzite în starea de veghe. Și, la trezire, omul avea acest sentiment: de la adormire până la trezire, eu am participat la o vorbire spirituală din spațiile luminoase ale Cosmosului.
Apoi, la câteva zile după ce a trecut prin poarta morții, după ce și-a depus corpul eteric și trăia acum în corpul său astral, omul avea iarăși acest sentiment: În acest corp astral, eu retrăiesc în sens invers tot ceea ce am gândit și am făcut pe Pământ. Dar eu retrăiesc tot ceea ce am gândit și am făcut pe Pământ în acest corp astral în care am trăit în fiecare noapte în timpul somnului. – Și, în timp ce omul nu aducea la trezirea sa decât impresii foarte vagi, el simțea acum, retrăindu-și în sens invers viața pământească în perioada dintre moarte și o nouă naștere: În acest corp astral al meu trăiește Christos. Eu nu am observat acest lucru, dar în fiecare noapte corpul meu astral trăia în ființialitatea lui Christos. – Atunci, omul știa: Atâta timp cât trebuie să-și retrăiască viața pământească în sens invers, Christos nu îl părăsește, fiindcă El era în preajma corpului său astral.
Dvs. vedeți care a fost atitudinea adoptată față de creștinism în aceste prime secole, fie că e vorba de sufletele care au făcut parte din primul grup de oameni despre care am vorbit, fie că e vorba de al doilea grup, fie că ele au simțit încă în sine forța păgânismului, fie că au simțit o saturație față de păgânism, sufletele simțeau în mod absolut sigur – chiar dacă nu pe Pământ – după moarte, simțeau grandioasa realitate a Misteriului de pe Golgotha; Christos, până atunci Ființa regentă a Soarelui, s-a unit cu oamenii care locuiau pe Pământ. Această experiență o aveau toți cei care s-au apropiat în primele secole de creștinism. Pentru ceilalți, ceea ce au trăit după moarte a rămas mai mult sau mai puțin de neînțeles. Dar existau deosebiri fundamentale între experiențele făcute de suflete în primele secole ale erei creștine și experiențele care au fost posibile mai târziu.
Dar toate acestea au mai avut și o altă consecință. Aceasta a fost că atunci când, fiind în stare de veghe, omul contempla natura, el o simțea ca fiind domeniul Dumnezeului-tată. Căci întreaga spiritualitate pe care o vedea urzind și trăind era pentru el expresia, revelația lui Dumnezeu-tatăl. Și el simțea că aceasta este o lume care, în epoca în care a apărut Christos pe Pământ, avea nevoie de ceva: și anume, primirea lui Christos în însăși substanța Pământului, pentru salvarea omenirii. În fața fenomenelor și puterilor active în natură, omul mai simțea încă ceva, prezența unui principiu christic viu. Căci cu viziunea sa asupra naturii era unit ceva care îi permitea să perceapă în natură urzirea și activitatea unui element spiritual.
Ceea ce era perceput astfel ca o urzire și activitate spirituală, ceea ce plutea oarecum în forme spirituale schimbătoare deasupra întregii naturi vegetale, în jurul întregii naturi animale, era astfel simțit încât omul de atunci, în sentimentul său spontan, îl rezuma în aceste cuvinte: Aceasta este inocența naturii. Da, dragii mei prieteni, ceea ce era perceptibil în spirit se numea inocența naturii, și se vorbea de o spiritualitate inocentă care domnește în natură. Dar ceea ce simțea omul în mod interior când se trezea: faptul că de la adormire până la trezire se aflase într-o lume spirituală de lumină, într-o spiritualitate sonoră, aceasta o simțea ca pe o lume în care pot stăpâni Binele și Răul, el simțea că în el urcă sunete din adâncurile spirituale atunci când vorbesc spiritele Binelui și spiritele Răului, spiritele Binelui căutând să înalțe inocența naturii la un nivel superior, să o păstreze, pe când spiritele Răului introduc în inocența naturii păcatul. Și, pretutindeni unde trăiau asemenea creștini ca aceia pe care i-am descris aici, ei percepeau domnind Binele și Răul, tocmai prin faptul că în starea de somn Eul nu absorbea în sine corpul astral.
Nu toți cei care se numeau pe atunci creștini, sau care se apropiaseră într-un fel de creștinism, cunoșteau aceste dispoziții ale sufletului. Dar printre locuitorii regiunilor meridionale și centrale ale Europei exista un mare număr de oameni care spuneau: Da, această parte intimă din mine însumi care duce o existență autonomă între adormire și trezire ține de regiunea unei lumi a Binelui și de regiunea unei lumi a Răului. Oamenii reflectau mult și meditau mult asupra forțelor profunde care declanșează în sufletul uman Binele și Răul. Ei simțeau în mod dureros că sufletul este situat într-o lume în care se înfruntă puterile Binelui și puterile Răului. În primele secole, aceste sentimente nu existau încă în regiunile meridionale și centrale ale Europei, dar în secolele 5 și 6 ele au devenit din ce în ce mai frecvente; și această stare sufletească s-a născut mai ales printre oamenii la care ajungeau mai mult învățăturile din Orient – aceste învățături veneau din Orient pe căile cele mai diverse. Și, fiindcă această stare sufletească s-a răspândit cu o forță cu totul deosebită în acele ținuturi cărora li s-a dat apoi numele de „Bulgaria” – acest nume, lucru curios, s-a păstrat chiar și mai târziu, când aceste ținuturi erau locuite de populații foarte diferite –, în secolele ulterioare, pentru o vreme foarte îndelungată în Europa, cei la care această stare sufletească era deosebit de dezvoltată au fost numiți bulgari. În ultimele secole creștine a primei jumătăți a Evului Mediu, bulgarii erau, pentru locuitorii Europei de Vest și Centrale, oameni care erau deosebit de afectați de opoziția între puterile cosmic-spirituale ale Binelui și cele ale Răului. În toată Europa găsim numele de bulgari folosit pentru asemenea oameni ca cei pe care i-am caracterizat.
Dar într-o asemenea dispoziție se aflau, mai mult sau mai puțin, sufletele despre care vorbesc eu aici: acele suflete pe care evoluția lor ulterioară le-a condus să contemple puternicele imagini ale cultului suprasensibil și să participe la punerea lor în activitate, care au avut loc în prima jumătate a secolului al 19-lea. Tot ceea ce putuseră trăi aceste suflete cunoscând că ele erau angajate în lupta dintre Bine și Rău au luat cu sine în existența dintre moarte și o nouă naștere. Și aceasta a dat sufletelor o anumită nuanță, o anumită coloratură, atunci când s-au găsit în fața puternicelor imagini pe care le-am descris.
Dar aici mai intervine și altceva. Aceste suflete erau, într-un fel, ultimele care au păstrat, în sânul civilizației europene, ceva din posibilitatea de a percepe în mod separat corpurile eteric și astral în starea de veghe și în starea de somn. Recunoscându-se după această particularitate a vieții lor interioare, ele trăiau în comunități. Pentru acei creștini care se atașau din ce în ce mai mult de Roma, acești oameni erau eretici. Pe atunci încă nu se ajunsese la a-i condamna pe eretici cu aceeași severitate ca mai târziu, dar ei erau considerați eretici. În general, le făceau celorlalți o impresie care îi neliniștea. Oamenii aveau chiar impresia că aceia pe care îi numeau eretici vedeau ceea ce ceilalți nu văd, că ei au alte raporturi cu divinul, datorită faptului că percep în stare de somn. Căci ceilalți oameni, printre care ei locuiau, își pierduseră de multă vreme această facultate și se apropiau de starea sufletească ce a devenit generală în secolul al 14-lea în Europa.
Dar când acești oameni, la care mă refer eu aici, când acești oameni înzestrați cu facultatea de a percepe corpul astral și corpul eteric în mod separat treceau după aceea prin poarta morții, ei se deosebeau, de asemenea, de ceilalți. Și nu trebuie să credem că între moarte și o nouă naștere omul nu ia deloc parte la ceea ce se întâmplă pe Pământ prin ceea ce fac oamenii. La fel cum aici, jos, noi ne ridicăm privirea spre lumea ceresc-spirituală, tot așa între moarte și o nouă naștere noi privim din lumile superioare spre Pământ. La fel cum, de aici, avem interes pentru ființele spirituale, tot așa, din lumea spirituală, omul ia parte la ceea ce fac ființele care trăiesc pe Pământ.
După epoca pe care o descriu eu aici a urmat acea epocă în cursul căreia, în Europa, creștinismul s-a organizat pentru a dura și în situația în care omul nu mai știe nimic despre corpul său astral și corpul său eteric. Creștinismul s-a organizat în așa fel încât să poată vorbi despre lumea spirituală fără premisa cunoașterii la om a acestor corpuri. Gândiți-vă numai, dragii mei prieteni: atunci când învățătorii creștini din primele secole le vorbeau creștinilor, existau deja un mare număr de creștini care puteau accepta cuvintele lor ca adevărate numai prin supunere la autoritate; dar dispoziția sufletească încă naivă a sufletelor din acel timp făcea ca aceste cuvinte să fie acceptate numai dacă ele erau spuse cu entuziasm și căldură a inimii. Și cu ce entuziasm și căldură a inimii se propovăduia în primele secole ale creștinismului, noi nu ne mai putem face astăzi nici cea mai mică idee, când atâtea propovăduiri s-au transformat într-o simplă vorbărie.
Dar cei care știau vorbi unor asemenea suflete cum erau cele pe care le-am descris, ce fel de cuvinte le puteau adresa? Ei bine, dragii mei prieteni, ei le puteau spune: Vedeți această lumină deasupra plantelor, ca un curcubeu care licărește, vedeți dorința care se manifestă la animale, priviți: acesta este reflexul, este manifestarea lumii spirituale despre care vă vorbim și noi, a lumii spirituale de unde a venit Christos. Când li se vorbea acestor oameni despre comorile înțelepciunii spirituale, pentru ei nu era ceva necunoscut; li se vorbea, pentru că își puteau aminti de ceea ce ei puteau percepe în anumite împrejurări, în razele blânde ale Soarelui, ca spirit din natură.
Iar când, pe de altă parte, li se spunea că există Evanghelia, care vestește despre lumea spirituală, despre misterele spiritului, când li se vorbea despre misterele Vechiului Testament, nici atunci nu li se vorbea despre ceva necunoscut, ci li se putea spune: Iată cuvântul Testamentului; acest cuvânt a fost transpus în scris de către acei oameni care, ce-i drept, au perceput mai clar decât voi șoapta acelei spiritualități în care se află sufletele voastre între adormire și trezire, dar voi știți că această șoaptă există, căci vă amintiți de ea când vă treziți dimineața. Și astfel acestor oameni li se putea vorbi despre aceasta ca despre ceva cunoscut. Astfel, în dialogul pe care preoții, pe care predicatorii de atunci îl aveau cu acești oameni, exista, într-un fel, ceva asemănător cu ceea ce se desfășura în sufletele acestor oameni. Și astfel, în acea perioadă, cuvântul însuși era încă viu și putea fi cultivat ca ceva viu.
Și atunci când, după aceea, aceste suflete, cărora li se putuse adresa un cuvânt viu, își coborau privirea spre Pământ, după ce trecuseră prin poarta morții, ele vedeau coborând amurgul asupra acestui cuvânt viu, și ele aveau sentimentul: Logosul se scufundă în acest amurg. Acesta era sentimentul fundamental al sufletelor pe care le-am descris, cele care trecuseră prin poarta morții după secolele 7, 8, 9 sau puțin mai devreme, când priveau în jos, spre Pământ: Aici, jos, pe Pământ, este amurgul Logosului viu. Și în aceste suflete trăia în toată plenitudinea cuvântul: „Și Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit printre noi”, și ele simțeau: Dar oamenii au din ce în ce mai puțin o locuință pentru Cuvântul care trebuie să trăiască în trup, care trebuie să continue a trăi pe Pământ.
Acest sentiment a determinat, la rândul său, o aceeași stare de spirit la toți cei care trăiau în lumea spirituală între secolele 7, 8 și secolele 19, 20, chiar dacă aceștia au cunoscut în acest interval o întrerupere prin faptul că au mai avut o existență pământească; a determinat o stare de spirit fundamentală care se poate traduce astfel: Christos trăiește, ce-i drept, pentru Pământ, căci el a murit pentru Pământ, dar Pământul nu-l poate primi; trebuie ca pe Pământ să fie regăsită forța care permite sufletelor să-l primească pe Christos! Acest sentiment, alături de altele, pe care le-am descris, trăia în acest suflete după moartea lor, tocmai în acele suflete care în timpul vieții lor pământești fuseseră considerate ca eretice: ele simțeau nevoia unei noi vestiri a lui Christos, după o revelație reînnoită a lui Christos.
În această stare de spirit, acești oameni descarnați și-au dat seama că pe Pământ se întâmpla ceva care lor, pe Pământ, a trebuit să le fie total necunoscut. Ei au învățat să înțeleagă ce se întâmpla pe Pământ. Ei au văzut că sufletele pământești erau din ce în ce mai puțin locuite de spirit, că nu mai existau deloc oameni cărora să li se poată spune: Vă vestim spiritul pe care voi înșivă l-ați mai putea vedea planând deasupra lumii plantelor și strălucind în jurul animalelor. Vă anunțăm Testamentul care a fost inspirat de acele sunete cărora le mai auziți încă șoapta atunci când aveți reminiscențe ale experiențelor voastre din timpul nopții. – Nimic din toate acestea nu mai există.
De sus, de unde lucrurile au un aspect cu totul diferit, aceste suflete au văzut că în evoluția creștină pătrunsese un surogat, înlocuind vechiul cuvânt. Căci, în cele din urmă, deși predicatorii trebuiau să se adreseze deja unor oameni care, în marea lor majoritate, nu aveau în timpul vieții lor pământești nici o conștiență despre spiritual, întreaga tradiție, întreaga tradiție în materie de elocvență provenea din epocile în care, atunci când li se vorbea despre spirit, se putea presupune că oamenii mai simțeau încă ceva din prezența spiritului.
În realitate, toate acestea nu s-au șters complet decât prin secolele 9, 10, 11. S-a instaurat un cu totul alt fel de a asculta. Atunci când, mai înainte, oamenii îl ascultau vorbind pe un om inspirat, plin de un entuziasm divin, ascultându-l, ei aveau sentimentul de a ieși puțin din sine, de a intra în corpul eteric, de a-și părăsi puțin propriul corp fizic. Astfel ei aveau sentimentul de a se apropia de corpul astral. Când ei ascultau, ei aveau într-adevăr un ușor sentiment de desprindere. Oamenii nu acordau încă atât de multă importanță singurului fapt de a asculta, ci mult mai mult la ceea ce trăiau în interiorul lor prin această ușoară desprindere. Ei participau la viața cuvintelor pe care le rosteau acești oameni inspirați de Dumnezeu.
Acest sentiment a dispărut cu totul între secolele 9, 10, 11 până prin secolul al 14-lea. Simplul ascultat a devenit din ce în ce mai curent. S-a născut nevoia de a se apela la altceva atunci când se vorbea despre spirit. S-a născut nevoia de a scoate într-un fel de la auditorul însuși ideea pe care el ar trebui s-o aibă despre lumea spirituală. S-a născut nevoia de a acționa într-un anumit fel asupra lui, astfel încât, în ciuda corpului său învârtoșat, el să se simtă totuși constrâns să spună ceva în legătură cu lumea spirituală. Și de aici s-a născut nevoia de a da învățământul spiritual sub forma unui joc de întrebări și răspunsuri. Atunci când întrebăm – întrebările au întotdeauna ceva sugestiv -: Ce este botezul? – și când l-am pregătit pe om să dea un anumit răspuns, sau: Ce este confirmarea? Ce este Sfântul Spirit? Ce este moartea? Care sunt cele șapte păcate capitale? – pregătind elevul pentru acest joc de întrebări și răspunsuri, punem ceva în locul simplului fapt de a asculta. Și s-a ajuns, în epoca respectivă – mai întâi pentru acei oameni care veneau în anumite școli unde se putea practica acest lucru –, să se propovăduiască sub formă de întrebări și răspunsuri ceea ce se urmărea să se spună despre lumea spirituală: așa s-a născut catehismul.
Vedeți dvs., trebuie să ne îndreptăm privirea asupra unor evenimente de acest fel. Aceasta vedeau sufletele care, din lumea spirituală unde se găseau, priveau spre Pământ: Aici intervine ceva pentru oameni, ceva ce noi nu am putut cunoaște, de care nu ne-am putut apropia! Și le-a făcut o profundă impresie faptul că aici jos, pe Pământ, s-a născut catehismul. Când istoricii relatează în mod exterior despre apariția catehismului, cu aceasta nu s-a spus nimic extraordinar; dar când această apariție a catehismului este privită, relatată, din punctul de vedere al lumii suprasensibile, atunci se întâmplă cu totul altfel: Aici jos, pe Pământ, oamenii trebuie să traverseze în adâncul cel mai profund al sufletului lor o nouă etapă, ei trebuie să învețe din catehism ceea ce ele trebuie să creadă.
Cu aceasta, v-am descris unul din sentimente. Un alt sentiment îl voi descrie în felul următor. Dacă ne întoarcem în urmă la primele secole ale creștinismului, încă era posibil ca orice creștin să intre într-o biserică, să se așeze acolo sau să îngenuncheze, pentru a asculta Serviciul divin de la început, de la Introitus până la rugăciunile care urmează după comuniune. Oamenii nu puteau asista toți la întregul Serviciu divin, ci cei care deveneau creștini erau împărțiți în două grupe: catehumenii, care aveau voie să rămână la Serviciul divin până la sfârșitul citirii Evangheliei; după Evanghelie, se pregătea Jertfa, ei trebuiau să iasă afară. Și numai ceilalți, care în urma unei îndelungi pregătiri ajunseseră la acea stare sufletească interioară sfântă, în care aveau voie să perceapă misterul transsubstanțierii, numai ei aveau voie să rămână și să asculte Serviciul divin până la capăt.
Era un cu totul alt mod de a participa la Serviciul divin. Oamenii despre care v-am spus că trăiau în sufletul lor stările pe care le-am descris, despre care spuneam că priveau spre Pământ și percepeau acest eveniment ciudat și de neînțeles pentru ei care era învățământul catihetic, acești oameni păstraseră din viață, mai mult sau mai puțin, pentru cultul lor, vechiul obicei creștin: credincioșii să nu fie lăsați să asiste la întregul Serviciu divin decât după o lungă pregătire. Acești oameni știau că în cadrul Serviciului divin exista o parte exoterică și o parte esoterică. Tot ceea ce se întâmplă începând de la transsubstanțiere era considerat de ei ca esoteric.
Acum, ei priveau de sus ceea ce se întâmpla în cultul creștin. Ei vedeau: Întregul Serviciu divin devenise exoteric, întregul Serviciu divin se celebra și în fața celor care nu primiseră nici o pregătire pentru o stare interioară deosebită. Ei se întrebau: Oare omul care trăiește pe Pământ se poate apropia cu adevărat de Misteriul de pe Golgotha dacă asistă la transsubstanțiere fără să aibă dispoziție sufletească sacră? – Aceasta este ceea ce simțeau aceste suflete din regiunile în care se scurge viața între moarte și o nouă naștere. Dar dacă nu înțelegem transsubstanțierea nu înțelegem Misteriul de pe Golgotha. Așa gândeau, din nou, aceste suflete, în starea lor dintre moarte și o nouă naștere: Christos nu mai este cunoscut în Entitatea Sa; cultul nu mai este înțeles.
Acest sentiment se depunea în interiorul sufletelor pe care le-am descris. Și atunci când aceste suflete priveau ceea ce s-a format ca un simbol la citirea Serviciului divin – așa-numitul „Sanctissimum”, în care se afla ostia așezată pe un suport în formă de semilună – ele simțeau: Acesta este simbolul viu pentru faptul că odinioară în Christos era căutată Ființa Solară, căci pe fiecare Sanctissimum se văd razele Soarelui. Dar legătura lui Christos cu Soarele a fost pierdută; ea nu a mai rămas decât în simbol. Ea a fost păstrată până astăzi în simbol, dar simbolul nu mai este înțeles! – Acest al doilea sentiment nu putea decât să consolideze în acele suflete ideea că trebuie să ia naștere un nou sentiment pentru Christos.
Tabla 5În conferințele noastre de poimâine, vom continua studiul nostru asupra karmei Societății Antroposofice.
