Înțelegem cursul istoriei omenirii și al propriei noastre vieți numai într-o măsură infimă dacă le abordăm sub aspectul lor exterior, acel aspect exterior asupra căruia se îndreaptă privirea noastră când ne sprijinim pe ceea ce se petrece din perspectiva vieții pământești dintre naștere și moarte. Și este imposibil să avem o vedere de ansamblu a motivelor interioare ale istoriei și ale vieții dacă privirea nu este orientată spre fundalul spiritual al evenimentelor fizice exterioare. Se expune istoria lumii, iar în cadrul acestei istorii sunt prezentate și evenimentele care se desfășoară în lumea fizică și se spune că această istorie a lumii prezintă cauzele și efectele. Sunt abordate evenimentele celui de-al doilea deceniu al secolului 20 și ele sunt prezentate drept efectele evenimentelor primului deceniu, și așa mai departe. Dar câte iluzii nu sunt astfel posibile! Aici se întâmplă ca atunci când, văzând o apă curgătoare formând valuri, considerăm fiecare val drept consecința valului precedent; în timp ce forțele care ridică valurile urcă din adânc. (Tabla 1, mijloc) Așa este: Ceea ce se întâmplă într-un anumit punct al devenirii istorice, sau al vieții umane în general, este plăsmuit pornind din lumea spirituală, și numai într-o măsură infimă putem vorbi, în cazul acestor evenimente, de cauze și efecte.
Tabla 1Aș vrea să vă arăt acum prin câteva exemple, care constituie o continuitate, cum, pentru a ne forma o imagine reală în legătură cu ceea ce stă la baza evenimentelor, trebuie să ținem seama de implicarea realităților spirituale în aceste evenimente. Epoca actuală se află, din punct de vedere spiritual, în relație cu ceea ce se poate numi, în cadrul vieții spirituale, epoca lui Mihael. Dar, la rândul său, această epocă a lui Mihael este legată de ceea ce vrea, într-un sens foarte profund, Mișcarea antroposofică, și mai ales de ceea ce trebuie ea să realizeze. Astfel încât de evenimentele despre care voi vorbi se leagă destinul, karma Societății Antroposofice, așa cum vom vedea data viitoare, și, o dată cu ea, karma majorității personalităților individuale care se află în această Societate Antroposofică. Unele aspecte dintre cele pe care le voi aborda în această seară sunt cunoscute multora dintre dvs. din conferințele anterioare. Numai că astăzi aș vrea să examinez niște lucruri, cunoscute dintr-un anumit punct de vedere, în legătură cu altele, care sunt mai puțin cunoscute.
Noi vedem, dragii mei prieteni, cum, începând de la Misteriul de pe Golgotha în lumea civilizată s-a desfășurat o evoluție creștină continuă. Și eu am arătat adesea și cu alte ocazii ce sens a luat în cursul secolelor această evoluție creștină. Dar nu se poate nega faptul că în această evoluție au intervenit alte elemente. Căci dacă nu ar fi așa, civilizația și cultura noastră actuală nu ar fi așa cum sunt, puternic impregnate de materialism.
Ce-i drept, nu se poate nega faptul că tocmai diferitele confesiuni creștine și-au adus serioase contribuții la acest materialism, dar, propriu-zis, nu prin impulsurile creștine, ci prin alte impulsuri, care, venind din altă parte, s-au infiltrat în evoluția creștinismului.
Noi vedem cum în Occident – să examinăm o anumită epocă: secolul al 8-lea și începutul celui de-al 9-lea –, vedem cum creștinismul a fost răspândit pretutindeni, într-un mod cu care, având în vedere concepțiile umanitare actuale, noi nu putem fi întotdeauna de acord, vedem cum creștinismul a fost răspândit printre locuitorii Europei care încă nu erau creștini de către o personalitate cum a fost Carol cel Mare. Dar printre oamenii care nu erau creștini trebuie să-i remarcăm în mod deosebit pe aceia care au fost influențați de curentele venite în Europa din Asia prin Africa de Nord și care proveneau din arabism, din mahomedanism. Trebuie să considerăm aici mahomedanismul în sensul larg al cuvântului.
La o jumătate de mileniu și mai bine, după Misteriul de pe Golgotha, vedem cum apar, ivindu-se din arabism, toate vechile elemente ale concepției despre lume ale arabismului din sânul mahomedanismului, și multe alte lucruri care sunt legate de acesta, mai ales o erudiție vastă, dar luând o formă necreștină, vedem răspândindu-se această erudiție venind din Asia, prin Africa de Nord, spre vestul și sudul Europei, prin intermediul campaniilor militare. Vedem acest curent secând treptat pentru lumea exterioară, dar el nu a secat în sânul evoluției interioare pe care o urmează viața spirituală. Când arabismul, sub forma sa mai exterioară, încetează să câștige teren în Europa, fiind deja secătuit, îl vedem continuând a se răspândi sub o formă interioară – și aici avem unul din cazurile în care trebuie să ne îndreptăm privirea de la cursul exterior al istoriei spre substratul său spiritual. Cu ocazia ultimelor considerații karmice expuse aici v-am spus că, atunci când examinăm viețile pământești succesive ale oamenilor individuali, nu putem trage concluzii cu privire la felul în care a fost modelată o viață anterioară dacă studiem aspectul lor exterior, atitudinea lor exterioară, căci ceea ce contează sunt impulsurile mai mult interioare. La fel, și în cazul personalităților istorice, ceea ce contează sunt impulsurile mai mult interioare. Și vedem rezultatele epocilor de civilizație și cultură mai vechi transportate în cele mai recente prin intermediul unor personalități, al oamenilor înșiși; dar în acest proces îi vedem și transformându-se, astfel încât sub forma nouă pe care o îmbracă o personalitate într-o nouă încarnare nu o putem recunoaște de la început pe cea veche dacă luăm în considerare numai aspectele exterioare. Vom studia acum unul din aceste curente interioare.
În aceeași perioadă în care Carol cel Mare – ar trebuie să spunem: sub o formă cam primitivă, legată de cultura europeană de atunci, care era primitivă – contribuia la răspândirea creștinismului, în Orient trăia o personalitate care, în comparație cu Carol cel Mare, se afla la un nivel cu mult mai înalt, Harun al Rashid. Harun al Rashid adunase la curtea sa, în Asia de Sud-Vest, cele mai eminente personalități ale timpului său. Și această curte a lui Harun al Rashid era o curte strălucitoare, foarte admirată de Carol cel Mare însuși. Îi vedem aici pe reprezentanții arhitecturii, poeziei, astronomiei, geografiei, istoriei, antropologiei, totul sub o formă strălucitoare, în parte datorită personalităților care încă mai purtau în sufletele lor multe din cunoștințele unei vechi științe inițiatice.
Vedem colaborând la opera lui Harun al Rashid – el însuși un organizator de anvergură, care făcuse din curtea sa o academie universală unde acționau împreună, formând un mare ansamblu organic, diferitele elemente din ceea ce poseda Orientul de odinioară în domeniul artei și științei –, vedem colaborând cu Harun al Rashid în special o altă personalitate, o personalitate care purta în sine într-adevăr elementele unei vechi inițieri.
Dar nu trebuie neapărat ca un om care a fost inițiat într-o încarnare anterioară să reapară într-o încarnare ulterioară tot ca inițiat. Dvs., dragii mei prieteni, puteți foarte bine să ridicați întrebarea care se ivește într-adevăr în urma unora dintre afirmațiile conținute în aceste conferințe: Desigur, odinioară trebuie să fi existat niște vechi inițiați. Unde sunt ei astăzi? Unde se aflau ei în cursul ultimelor secole? – Ei bine, ei se aflau, bineînțeles, aici, dar trebuie să avem în vedere faptul că cel care a fost într-o încarnare trecută un inițiat, într-o nouă încarnare trebuie înainte de toate să se folosească el însuși de corporalitatea exterioară pe care i-o poate pune la dispoziție epoca respectivă. Evoluția umană din stadiul său actual nu oferă corpuri care să fie destul de suple, destul de plastice și maleabile din punct de vedere interior, pentru a putea primi în mod nemijlocit ceea ce trăia în acea individualitate într-o încarnare anterioară. Și astfel inițiații primesc atunci alte sarcini, în vederea cărora acționează, desigur, în mod inconștient, forța impulsurilor prezente odinioară, pe vremea când ei fuseseră inițiați, dar care nu se manifestă sub forma efectelor unei inițieri.
Astfel, la curtea lui Harun al Rashid trăia un al doilea organizator, care preda și el o concepție extraordinar de profundă – dar nu cea a inițiaților de atunci –, un consilier care i-a făcut lui Harun al Rashid serviciile cele mai mari ce se pot imagina.
Aceste două personalități, Harun al Rashid și consilierul său, au trecut prin poarta morții. Și, după ce au ajuns în împărăția spiritului, ei au mai văzut încă, într-un fel, ultimele faze ale expansiunii arabismului spre Spania, în Europa, pe de o parte, trecând prin Africa, dar, pe de altă parte, și spre Europa Centrală. Acestea erau niște forțe considerabile, și Harun al Rashid făcuse mult în timpul vieții sale pentru a contribui la răspândirea arabismului în lumea fizică.
Dar la curtea lui Harun al Rashid arabismul îmbrăcase o formă specială: forma ce rezultase din multe alte forme pe care le luase în Asia, de multă vreme, cunoașterea și arta. Ultimul mare val de evoluție în direcția Asiei, cu ocazia precedentei epoci a lui Mihael, pornise de la viața spirituală greacă, de la spiritualitatea greacă, de la simțul artistic grec, de la ceea ce se concentrase în acțiunea comună a lui Aristotel și Alexandru cel Mare și ca floare a vieții spirituale grecești, toate acestea fiind transportate cu o mare energie, dar sub o formă exemplară pentru propagarea spiritului, prin campaniile de cucerire ale lui Alexandru cel Mare, spre Asia, spre Africa, impregnate de mentalitatea care luase forma științifică a aristotelismului în Asia de Sud-Vest și în Africa. Ast-fel că, în general, arabismul și orientalismul fuseseră modelate conform acestei mentalități prin impulsurile pe care le adoptase elenismul lui Aristotel și care apoi, datorită cuceririlor și ctitoriilor lui Alexandru cel Mare, și-au găsit o atât de strălucită răspândire.
Când privim în urmă cu câteva secole înainte de Misteriul de pe Golgotha, până la campaniile lui Alexandru, până la răspândirea prin Alexandru cel Mare a acestor comori de înțelepciune la care tocmai am făcut aluzie, vedem de-a lungul tuturor secolelor, până la Harun al Rashid, care a trăit în secolul al 8-lea al erei creștine, prezența acestei atitudini, a acestei facultăți de a asimila viața spirituală greacă sub forma ei aristotelică. Dar ea îmbrăcase forme deosebite. Deși trăia la curtea lui Harun al Rashid plin de spiritualitate, cu o forță de pătrundere grandioasă, îmbibat de arabism, deși era cultivat de Harun al Rashid, de consilierul său și de atâția alții, și era chiar impregnat de vechea înțelep-ciune inițiatică din Orient, aristotelismul de la curtea lui Harun al Rashid nu era totuși autentica spiritualitate care fusese cultivată în comun de Aristotel și Alexandru cel Mare. El îmbrăcase forme care se apropiau prea puțin de creștinism.
Așadar acolo exista, în mod strălucit cultivat, mai ales sub egida lui Harun al Rashid și a consilierului său, un aristotelism, un alexandrism, reprezentând un pol defavorabil creștinismului, adoptând o anumită formă spirituală, mai ales un fel de panteism, care, prin însăși esența sa interioară, nu se putea uni cu creștinismul.
Harun al Rashid și consilierul său au trecut prin poarta morții cu o asemenea mentalitate a unei vieți spirituale moștenite din Antichitate și care nu voia să se integreze în creștinism. Toate eforturile lor, toate aspirațiile lor, toată forța lor a fost orientată, după ce au trecut prin poarta morții, spre o acțiune care intervenea din lumea spirituală în evoluția istorică de pe Pământ contribuind la răspândirea spiritualității arabe, așa cum se realizase odinioară această răspândire dinspre Asia spre Europa prin intermediul războaielor. După moartea lor, ei au trimis din lumea spirituală razele spirituale care urmăreau într-un fel să impregneze de arabism viața spirituală a Europei.
Vedem atunci cum unul dintre ei, Harun al Rashid, parcurge după moarte evoluția următoare: din lumea spirituală, el urmărește ce se întâmplă pornind din Asia de Sud-Vest spre sudul Europei, de-a lungul Spaniei, pentru răspândirea arabismului, și îl extinde. (Tabla 1, dreapta sus) Celălalt, care se află și el în lumea spirituală, observă și trăiește într-un fel împreună cu acesta ce se întâmplă în lumea fizică; el preia în lumea spirituală un anumit imbold, a cărui proiecție asupra lumii fizice s-ar fi extins, aproximativ, din ținuturile de la nord de Marea Neagră până în Europa Centrală.
Astfel, dacă ne ridicăm privirea spre aceste individualități, putem urmări într-un fel căile spirituale care pot fi proiectate pe Pământ în felul pe care l-am descris adineaori. Dvs. știți deja din istorie cum s-a răspândit aristotelismul, precum și legenda lui Alexandru, în lumea creștină. Încă în secolele 9, 10, 11, 12, 13, motivul literar care se referea la Alexandru cel Mare era, printre toate motivele care circulau în Euro-pa, cel mai popular. Avem aici minunatele poeme ale preotului Lamprecht, Cântul lui Alexandru, care leagă toate marile fapte ale lui Alexandru de lumea spirituală. Aici sunt descrise educația și viața lui Alexandru și campaniile sale în Asia. Și pretutindeni este scos în evidență ceea ce trăiește spiritual în această existență pământească a lui Alexandru. Căci elementul spiritual este în legătură cu întreaga viață pământească, numai că acest lucru nu îl vede conștiența obișnuită. Într-o asemenea versiune din Evul Mediu a motivului sunt prezente toate acestea. Astfel, aristotelismul se răspândește până în scolastică: găsim pretutindeni concepte aristotelice. Dar acesta nu este decât celălalt pol: Dincolo, în Asia, sub forma sa arabă, aici, sub forma sa creștină; Cântul lui Alexandru, impregnat în întregime de mentalitatea creștină, aristote-lismul din Europa sub o formă absolut creștină.
Ei bine, se întâmplă chiar acest lucru neobișnuit: Părinții Bisericii, cu sufletul hrănit de Aristotel, luptă împotriva celor care îl transportaseră pe celălalt Aristotel din Asia în Spania și răspândiseră acolo o învățătură necreștină. Și vedem pretutindeni în picturile care au fost executate ulterior, vedem aristotelismul luptând împreună cu Părinții Bisericii creștine, Părinții Bisericii ținând în mână ceea ce au primit de la Aristotel și călcându-i în picioare pe Averroes și pe ceilalți care acum iau parte, în felul lor, la acel aristotelism venit în Europa prin intermediul alexandrismului.
Acestea se întâmplau în plan exterior. Dar cercetarea spirituală ne permite să spunem: După ce au trecut prin poarta morții, Harun al Rashid și consilierul său au continuat să trăiască așa cum am arătat. Și, bineînțeles, au continuat să trăiască în acest fel și Aristotel și Alexandru. Dar aceștia, adevărate individualități care mai apăruseră pe Pământ o singură dată în primele secole ale erei creștine – și chiar într-o regiune care prezintă interes din punct de vedere antroposofic –, s-au întors în lumea spirituală și, găsindu-se în lumea spirituală în momentul în care, deja de câtva timp, Harun al Rashid și consilierul său părăsiseră planul fizic, Aristotel și Alexandru au urmat alte căi. Adevăratele lor individualități au urmat evoluția creștinismului în înaintarea sa spre vest.
Apoi, în secolul al 9-lea, s-a desfășurat un eveniment de cea mai mare importanță, un eveniment esențial. Dar ceea ce, pornind acum din lumea spirituală, este determinant pentru ceea ce se întâmplă din punct de vedere spiritual în Europa, coincide în lumile suprasensibile cu un eveniment pe care nu îl recunoaștem ușor – dar care coincide cu acest eveniment. Ceva care este de o importanță extraordinară se întâmplă tocmai în 869 în lumile suprasensibile. Sus se întâmplă ceva extraordinar de important; jos, are loc acel al 8-lea sinod ecumenic de la Constantinopol [Nota 13], în cadrul căruia este decretat în mod dogmatic că dacă vrem să fim creștini nu avem voie să spunem că omul este constituit din trup, suflet și spirit. Trihotomia, cum se spunea, a fost declarată erezie.
Eu am exprimat adesea mai demult acest lucru, spunând: La acest sinod din 869, spiritul a fost expulzat; pe viitor trebuia să se spună că omul se compune din trup și suflet, și că sufletul este înzestrat cu unele însușiri spirituale. Ceea ce s-a întâmplat atunci aici jos, la Constantinopol, în acest fel, era o proiecție pe Pământ a unui eveniment, dar în această proiecție nu a fost recunoscut, bineînțeles, evenimentul respectiv. Era proiecția unui eveniment spiritual extraordinar de important pentru istoria spirituală a Europei, care, firește, s-a extins pe parcursul multor ani, dar care poate fi stabilit, într-un fel, ca începând de la această dată.
Venise deja momentul în acest secol al 9-lea, în care pentru omenirea europeană și viața sa spirituală căzuse complet în uitare ceea ce în primele secole ale erei creștine mai era încă absolut cunoscut creștinilor autentici, și anume că Christos, Ființa care se afla odinioară pe Soare, a cărei viață era legată de Soare, Christos se încarnase în trupul lui Iisus din Nazareth, așa cum am arătat adesea aici. Christos, Ființa Solară Christos, aparținând lumii cosmice prin faptul că locuia pe Soare înainte de Misteriul de pe Golgotha, și nu numai ca Ființă Solară, dar și ca ființă legată și de tot ceea ce se află în relație cu Soarele, de domeniul planetelor: acesta era cunoscut primilor creștini. Dar această origine cosmică a Impulsului lui Christos nu mai era deja cunoscută în secolul al 9-lea. Într-un fel, Impulsul lui Christos se golise de măreția sa. Acest impuls era apropiat tot mai mult de ceea ce se numea omenescul pur, adică de ceea ce nu se întâmplă decât pe planul fizic. Evangheliile erau citite, dar nu se explica ceea ce indica spre Cosmos, conținutul Evangheliilor era povestit ca și cum ar fi fost o epopee pământească.
Dacă vrem să înțelegem în mod just ceea ce se întâmpla aici trebuie să ne fie clar faptul că în adevărata evoluție a omenirii a existat un creștinism înainte de Christos, înainte de Misteriul de pe Golgotha. Și ar trebui să luăm în serios cuvinte cum sunt acelea ale Sfântului Augustin, care spunea că întotdeauna fusese prezent creștinismul, numai că aceia care aderaseră la creștinism înainte de Misteriul de pe Golgotha nu se numeau creștini, ei erau numiți altfel. Dar aceasta nu este decât o constatare exterioară marginală cu privire la ceva care are o importanță extraordinar de profundă. În Misterii, în adevăratele Misterii, și chiar în acele centre unde nu erau instituite Misterii, dar unde erau prezente cunoașterea și impulsurile ce emanau din Misterii, pretutindeni exista un creștinism înainte de Misteriul de pe Golgotha. Numai că se vorbea de-spre Christos ca despre o Ființă care se află pe Soare, care poate fi contemplată, împreună cu care se poate acționa, dacă prin înțelepciunea inițiatică se ajunge atât de departe încât realitatea vieții solare să fie pre-zentă pentru acel om în conținutul său spiritual, în conținutul său real.
Astfel, în vechile Misterii se vorbea despre Christos cel care va veni. Nu se vorbea despre un Christos pământesc, care a trăit pe Pământ, fiind prezent pe Pământ; ci se vorbea despre Christos cel care va veni, care va fi prezent cândva, care odinioară încă mai era căutat pe Soare. Asemenea lucruri se mai răspândeau în timpurile mai recente în multe centre care, chiar în era creștină, nu ajunseseră încă la creștinism.
Cu puțin timp în urmă, cu ocazia șederii noastre în Anglia, în timp ce avea loc cursul de vară de la Torquay [Nota 14], în vestul Angliei, în apropiere de acel loc unde odinioară se afla regele Arthur cu ai săi – am putut vizita, bineînțeles, aceste locuri –, ne-a apărut ceva care indica o asemenea prezență tardivă a unui creștinism anterior creștinismului. În acest loc s-a păstrat pur și simplu până în vremurile ulterioare ceea ce în legenda regelui Arthur este pus adesea în legătură cu o epocă mai recentă de către o erudiție care nu cunoaște exact realitatea. Căci aceste evenimente ne duc în urmă la un trecut foarte îndepărtat. Și putem încerca într-adevăr o impresie profundă când ne oprim [Nota 15] în locul de unde privirea coboară spre mare, așa cum odinioară cavalerii Mesei Rotunde a lui Arthur își coborau privirea spre mare. Și, dacă suntem receptivi la aceste lucruri, atunci încercăm și astăzi impresia care ne spune ce anume făceau acești cavaleri ai Mesei Rotunde, cavalerii regelui Arthur, acolo sus, în acest castel gigantic, din care nu au mai rămas decât ultimele pietre, care se degradează pe măsură ce trece timpul, cele din urmă mărturii.
Din înaltul acestei ruine, care, deși complet distrusă, face încă o impresie puternică, privirea ajunge la mare. Suntem pe un vârf de munte, înconjurat de ambele părți ale sale de mare. (Tabla 1, stânga) Când privim marea, în acest ținut în care vremea se schimbă mereu, aproape de la o oră la alta, putem contempla razele strălucitoare ale Soarelui care se răsfrâng în apă, apoi, imediat după aceea, vântul suflă a furtună. Când începem să distingem prin privirea ocultă ce se întâmplă în acest loc, încercăm o impresie grandioasă. Aici urzesc și trăiesc spirite elementare, aici apar, emanând efecte luminoase, valuri de aer, valuri a căror creastă se ondulează și care se sparg, rostogolindu-se, de mal. Impresia pe care o produc acele spirite elementare care trăiesc în toate, jocul alternant al spiritelor elementare în viața și urzirea lor, este încă și astăzi absolut perceptibil: se vede cum entitatea Soarelui pune în acțiune elementul pământesc, prin faptul că se unește cu ceea ce vine de jos, din Pământ, ca puteri elementare, ca spirite elementare. Astăzi avem impresia: Aici era izvorul de inspirație nemijlocit, originar, al celor Doisprezece care îi aparțineau regelui Arthur.
Îi vedem aici pe acești cavaleri ai Mesei Rotunde a regelui Arthur stând în picioare, urmărind acest joc al puterilor luminii, ale aerului, ale apei, ale pământului, ale spiritelor elementare. Dar mai vedem, de asemenea, cum aceste spirite elementare erau mesagerii care le transmiteau mesajele Soarelui, ale Lunii, ale stelelor, mai ales în timpurile mai îndepărtate. Multe lucruri s-au păstrat de-a lungul secolelor erei creștine până în acest secol al 9-lea despre care tocmai vă vorbesc.
Sarcina acestui Ordin al regelui Arthur, întemeiat aici după instrucțiunile lui Merlin, era de a aduce civilizația în Europa, în perioada când, în viața ei spirituală, Europa se mai găsea încă sub influența entităților elementare celor mai stranii. Și, mai mult decât se crede astăzi, viața din trecut a Europei trebuie să fie înțeleasă ca însuflețită pretutindeni de influențele entităților spirituale elementare acționând în mod nemijlocit în viața umană.
Dar aici mai trăia, înainte de a ajunge mesajul creștinismului, și chiar în formele cele mai vechi – căci, așa cum am spus, viața regelui Arthur ne conduce în urmă la un trecut precreștin –, aici mai trăia, cel puțin în mod practic instinctiv, dar într-un mod practic instinctiv foarte clar, cunoașterea lui Christos, a Spiritului Solar, înainte de Misteriul de pe Golgotha. Și în faptele cavalerilor Mesei Rotunde a regelui Arthur trăia același Christos cosmic care – deși nu sub numele de Christos – inspirase elanul impetuos cu care Alexandru cel Mare transportase în Asia cultura și viața spirituală greacă. Au existat așa-numitele campanii de mai târziu ale lui Alexandru, care au fost duse în Europa de cavalerii Mesei Rotunde, așa cum a fost dusă campania lui Alexandru din Macedonia până în Asia.
Menționez aceste lucruri fiindcă acest exemplu, care a putut fi cercetat recent, arată că de fapt în acest loc a fost celebrat vechiul cult solar, cultul lui Christos; dar, bineînțeles, al unui Christos așa cum era El înainte de Misteriul de pe Golgotha. Totul era aici cosmic, chiar în această zonă în care viața elementară a Cosmosului devine pământească. În spiritele elementare care trăiau în lumină, în aer, în apă și în pământ trăia elementul cosmic; cunoscătorul nu putea nega faptul că în acestea trăia elementul cosmic. Astfel că în Europa păgână din acest secol al 9-lea trăia intens creștinismul precreștin. Iată ce este extraordinar; precum și faptul că acești adepți întârziați ai păgânismului din Europa l-au înțeles pe Christos cel cosmic, în acea epocă, în general mult mai bine decât cei care îl acceptaseră pe Christos în cadrul creștinismului propovăduit în mod oficial.
Când vedem radiind în prezent lumina acestei vieți desfășurate în jurul regelui Arthur, viața regelui Arthur, noi îi percepem prelungirea stranie atunci când, prin puterea karmei, a destinului, ea intervine brusc în prezentul nostru. Astfel, eu am putut ajunge, cu ajutorul privirii clarvăzătoare, la o personalitate din rândul cavalerilor Mesei Rotunde a lui Arthur, care și-a dus viața într-un mod foarte frapant, mai la o parte de ceilalți cavaleri, care se dăruiau mai mult vieții cavalerești. Era un cavaler care cultiva un fel de viață contemplativă. Nu într-un mod asemănător cu cavalerii Graalului – așa ceva nu exista în jurul regelui Arthur. Ceea ce săvârșeau acești cavaleri, ale căror sarcini, conform epocii, erau în cea mai mare parte misiuni războinice, purta numele: aventură. Dar unul dintre ei, care pentru privirea mea se desprindea de celelalte figuri, arăta, aș spune, cum în această viață rezultau multe lucruri dintr-o minunată inspirație. Acești cavaleri se avântau pe un promontoriu, îmbrățișau cu privirea acel joc minunat al norilor de deasupra lor și unduirea valurilor venind de jos, izbindu-se unele de altele, ceea ce face încă și astăzi o impresie maiestuoasă, grandioasă, ei percepeau în toate acestea spiritul și se inspirau. De aici provenea forța lor. Dar printre ei exista unul a cărui privire deosebit de pătrunzătoare se atașa de această unduire și înălțare a valurilor, care vedea entitățile spirituale zbenguindu-se în aceste valuri care se unduiau, cu formele lor grotești, pentru un ochi pământesc; el avea o privire minunată pentru a percepe cum se desfășoară jocul dintre splendida, pura activitate solară și restul naturii, cum trăiește și urzește în activitatea acestei suprafețe mișcătoare a mării; el trăia în ceea ce se vede, de asemenea, în natura luminoasă a Soarelui susținută de atmosfera îmbibată de vapori, și care atinge ușor arborii și intervalele dintre ei altfel decât în alte ținuturi. Această natură solară strălucește uneori printre arbori în reflexe, în culorile curcubeului.
Un asemenea cavaler exista printre ceilalți cavaleri, unul care avea o privire pătrunzătoare pentru aceste lucruri. Era foarte important pentru mine să-i urmăresc firul vieții, să-i contemplu individualitatea în continuare, căci trebuia să apară, într-o încarnare, ceva dintr-o viață aproape primitivă, păgână; aș spune creștină, numai în măsura în care am descris-o. Și iată ce mi s-a revelat: Acest cavaler al Mesei Rotunde a regelui Arthur s-a născut din nou în persoana lui Arnold Böcklin. Și această enigmă, care m-a urmărit extraordinar de multă vreme, a putut fi dezlegată numai în legătură cu Masa Rotundă a regelui Arthur. Vedeți dvs., suntem aici în prezența unui creștinism de dinainte de Misteriul de pe Golgotha, pe care îl mai putem cuprinde și astăzi prin mâini spiri-tuale, și care mai strălucește încă, de-a lungul timpului, până în epoca pe care am evocat-o.
Acele personalități care trecuseră prin poarta morții și care cunoșteau bine acest creștinism de dinainte de Misteriul de pe Golgotha s-au întâlnit – în timp ce se desfășura la Constantinopol al optulea sinod ecu-menic –, s-au întâlnit într-un conciliu ceresc, aș putea spune, care a avut loc în același moment; aici s-au întâlnit Aristotel, Alexandru cel Mare, Harun al Rashid, consilierul său, și mai multe personalități care aparținuseră tocmai Mesei Rotunde a regelui Arthur.
Aristotel și Alexandru, care voiau să acționeze în sensul creștinismului, au depus mari eforturi pentru a învinge arabismul ce trăia în individualitatea lui Harun al Rashid și în alte individualități. Dar acest lucru nu a fost posibil. Individualitățile respective nu erau adecvate acestui scop. Dar atunci s-a întâmplat altceva: creștinismul cosmic al trecutului care trăise în oamenii ce proveneau de la Masa Rotundă a regelui Arthur i-a impregnat pe aceștia și mai profund decât înainte, când se manifesta în atitudinea mai puțin rafinată a cavalerilor regelui Arthur. La acest conciliu suprapământesc, având în vedere ce trebuia să se petreacă în viitor și ce se prevedea, Alexandru și Aristotel, sub influ-ența puterii lui Mihael, au luat deciziile care trebuiau să mențină în viața spirituală a Europei noile impulsuri, în sensul unui alexandrism christificat, al unui aristotelism christificat.
Dar Harun al Rashid și consilierul său au rămas la atitudinea lor din trecut. Și a urmări ce s-a întâmplat în continuare în cursul istoriei spirituale a Europei, datorită acestui conciliu ceresc, dacă pot spune astfel, este de cea mai mare importanță. Căci, continuându-ne peregrinarea prin viața spirituală, îl vedem pe Harun al Rashid, acest minunat organizator, acest spirit grandios care a trăit în epoca lui Carol cel Mare, îl vedem revenind pe Pământ. El a apărut mai târziu, în plină eră creștină, dar continuând să ducă arabismul său dincolo de existența dintre moarte și o nouă naștere. Numai că, în configurația exterioară care intră acum în lumea fizică, ceea ce apare la o asemenea personalitate nu mai era nevoie să fie asemănător elementului arab. Acest element îmbracă forme noi, totuși în aceste forme noi esența sa rămâne cea din trecut: mahomedanismul, arabismul.
Acest lucru reapare, acționând în viața spirituală europeană, atunci când Harun al Rashid se reîncarnează în persoana lui Bacon, Baco de Verulam. Și se manifestă absolut în alt fel, și chiar în mod ciudat impregnat de creștinism, în persoana consilierului său reîncarnat în Europa Centrală, care acționează sub numele de Amos Comenius. Multe lucruri care s-au petrecut în viața spirituală a Europei sunt legate de ceea ce au întemeiat spiritele de la curtea lui Harun al Rashid după ce au îmbrăcat aceste noi forme umane.
Vedem cum acționează, comparativ, ceea ce mai întâi se pregătește, apoi se și realizează în mod real, dar mai târziu. Căci ceea ce a apărut mai târziu în Baco de Verulam, în Amos Comenius, a acționat cu multă vreme mai înainte în mod spiritual din lumea spirituală, fiindcă acest lucru atinsese o intensitate extraordinară prin Conciliul suprasensibil din 869.
Acum, aici acționează celălalt pol, cel care și-a asimilat alexandrismul și aristotelismul în favoarea creștinismului. Acest pol s-a manifestat mai întâi în multiplele influențe exercitate asupra vieții spirituale creștine care era cultivată în anumite centre solitare. Noi vedem în special unul din aceste centre, pe care l-am menționat deja adesea pentru unii dintre dvs., dar nu pentru toți auditorii prezenți astăzi, este vorba de Școala de la Chartres. Școala de la Chartres, care a înflorit mai ales în secolul al 12-lea, purta o amprentă spirituală grandioasă. Silvestre de Chartres, Alain de Lille și alte spirite care erau legate, într-un fel, de Școala de la Chartres, sau care, ca și Alain de Lille și Silvestre, au predat acolo, purtau în ei multe elemente ale unei vechi înțelepciuni inițiatice, deși ei înșiși nu puteau fi numiți inițiați în sensul deplin al cuvântului. Cărțile care provin de la ei au aspectul unor cataloage de cuvinte. Dar în acea epocă nu era posibil ca ceea ce se intenționa să se dea vieții să fie dat sub formă de cărți altfel decât în veșmântul retoricii, sub forma unui fel de catalog de cuvinte. Dar cel care știe să le citească, acela află tocmai în aceste cărți ceea ce marii învățători de la Chartres i-au învățat pe numeroși discipoli sub o formă strălucită și într-un mod minunat impregnată de spirit.
Astfel, prin această Școală de la Chartres, deasupra vieții spirituale europene strălucea cu adevărat o stea spirituală, în acest loc în care încă și astăzi se mai înalță minunile arhitecturale ale catedralelor, care ne arată ce finețe de forme a îmbrăcat opera secolelor.
Încă în multe alte locuri mai trăia o viață spirituală; o înțelegere a naturii, dar o înțelegere mai spirituală decât cea care a apărut mai târziu, o viață spirituală care a acționat pe căile spiritului. Este, desigur, interesant să vedem ce lumină a radiat din această viață spirituală, sub ce forme multiple. Putem urmări în diferite locuri din Franța cum, pornind de la Chartres, în universități, de-a lungul Franței și până în Africa de Sud, chiar până în Italia, în ceea ce se învăța trăia spiritul de la Chartres. Dar el trăia, de asemenea, și în mod pur spiritual.
Este interesant să vedem cum Brunetto Latini, care a fost un timp ambasador în Spania, fiind pe drumul de întoarcere și auzind vorbindu-se despre nenorocirile orașului său natal, Florența, a suferit o zguduire sufletească violentă care a coincis cu o ușoară insolație. Într-o asemenea stare corporală, omul este ușor accesibil influențelor spirituale. Este un lucru cunoscut într-adevăr faptul că, pe drumul spre Florența, Brunetto Latini a trecut printr-un fel de inițiere elementară. El a devenit profesorul lui Dante. Spiritualitatea care există în „Commedia” [Nota 16] își are originea în învățăturile pe care Brunetto Latini i le-a dat lui Dante, elevul său.
În toate acestea trăiește tocmai ceea ce, aș spune, a fost stabilit pe cale suprasensibilă cu ocazia conciliului suprasensibil din 869. Căci ceea ce i-a inspirat pe învățătorii de la Chartres, ceea ce l-a inspirat pe Brunetto Latini și, de asemenea, pe Dante, în așa măsură încât în marele său poem a putut trăi viața Cosmosului, toate acestea sunt în legătură cu impulsul care a pornit de la acest conciliu suprasensibil din secolul al 9-lea al erei creștine.
Abia când ne îndreptăm privirea asupra acestor lucruri, când avem în vedere ansamblul întregii vieți spirituale europene, începând din epoca lui Alexandru, apoi în epoca Misteriului de pe Golgotha, până în acest moment, până la Școala de la Chartres, și când o urmărim cu privirea până în epoca următoare – vom mai vorbi despre aceasta –, când vedem interacționând ceea ce se desfășoară în suprasensibil cu ceea ce aici jos, în lumea fizică, este imaginea sa proiectată, abia atunci începem să înțelegem ceea ce trebuie să numim astăzi curentul lui Mihael, abia atunci înțelegem ce vrea curentul lui Mihael.
Atunci ne putem îndrepta privirea asupra a ceea ce vrea Mișcarea antroposofică în sensul curentului lui Mihael. – Vom vorbi despre aceasta în continuare data viitoare.
