Dacă vrem ca în gândirea noastră și în faptele noastre umane să se reverse din nou viața spiritului, atunci va fi necesar să ne asimilăm din nou și cu toată seriozitatea asemenea concepții despre lumea spirituală cum sunt cele care au străbătut sufletul nostru în ultimele conferințe, după ce ele au lipsit timp de secole tocmai omenirii cultivate.
Dacă ne îndreptăm privirea în urmă asupra diferitelor epoci ale evoluției istoriei omenirii, vedem că în epocile mai vechi faptele oamenilor de pe Pământ au fost pretutindeni legate de ceea ce se petrece în suprasensibil. Nu vreau să spun că la cea mai mare parte a omenirii din epoca modernă ar fi fost absentă o anumită conștiență abstractă despre suprasensibil; nu trebuie să spunem acest lucru. Dar a lipsit curajul de a lega ceea ce se întâmplă în mod concret în domeniul pământesc de formele, tot concrete, ale vieții și urzirii spirituale.
Cu niște considerații cum sunt cele pe care le-am făcut până acum ajungem din nou la acest aspect. Și ajungem din nou la acest aspect mai ales când suntem în stare să stabilim, așa cum s-a făcut aici, o legătură între viața pământească a omului și viața dintre moarte și o nouă naștere, și când putem lega ceea ce se întâmplă într-o viață pământească de ceea ce s-a realizat în succesiunea încarnărilor pământești.
Noi am început prin a examina acest curent spiritual-suprasensibil, despre care mi-a fost permis să spun că este legat de curentul nostru mihaelic actual, curentul în slujba căruia se situează și antroposofia. Cu aceasta, am intrat pe calea care trebuie să conducă într-un anumit sens la karma Mișcării antroposofice înseși și, prin aceasta, și la karma personalităților care și-au putut uni viața sufletului lor, a spiritului lor, în mod sincer, sub imperiul unui impuls interior spontan, cu Mișcarea antroposofică.
Și am atras atenția asupra unui eveniment suprasensibil care s-a desfășurat într-un fel sub egida puterii lui Mihael în același moment în care pe Pământ avea loc, în 869, acel sinod care a influențat în mod profund întreaga civilizație medievală. Să observăm numai adânca reținere cu care spiritele luminate ale Evului Mediu evitau să vorbească despre natura tripartită a omului, constituită din trup, suflet și spirit. Căci acest al optulea sinod a declarat eretică învățătura despre omul tripartit și, prin puterea pe care o aveau în Evul Mediu astfel de decizii, este evident că acum de fapt întreaga viață spirituală, într-un anumit sens, se desfășoară pe Pământ în umbra acestei condamnări ca erezie a așa-numitei trihotomii.
Dar viața spirituală nu este, în această privință, decât cu atât mai intensă atunci când lucrează de multă vreme pentru a pregăti, în vederea secolului 20, curentul lui Mihael, în care noi, ca omenire, suntem situați începând cu ultima treime a secolului al 19-lea și vom rămâne timp de trei, patru secole. Vom evoca astăzi evoluția în continuare a acestui curent pe care am început să-l studiem, pentru ca după aceea, poimâine, duminica viitoare, să abordăm mai degrabă, pe de o parte, ceea ce este legat de karma Mișcării antroposofice și, pe de altă parte, ceea ce ține, din punct de vedere karmic, de viața spirituală a epocii noastre.
Spuneam că la un fel de conciliu suprasensibil, suprapământesc, ce a avut loc în același timp cu al optulea sinod ecumenic de la Constantinopol, s-au întâlnit individualitățile Harun al Rashid și consilierul său înțelept, dar și individualitățile Alexandru și Aristotel; atunci s-au reunit și câteva individualități care trăiseră pe vremea când exista Ordinul regelui Arthur, și am explicat că toate acestea s-au petrecut sub egida lui Mihael.
După aceea am atras atenția asupra felului în care a reapărut Harun al Rashid – aducând în Europa o viață spirituală orientală, cu o învățătură aristotelică necreștină –, am arătat cum Harun al Rashid a reapărut drept Lordul Bacon, Baco de Verulam, care a avut o mare influență asupra vieții spirituale a Europei, dar o influență care a acționat cu totul în sens materialist. Și am atras atenția asupra reapariției consilierului lui Harun al Rashid, pe care îl caracterizasem mai înainte, în Amos Comenius, despre care, pe bună dreptate, se poate vorbi în sens pozitiv, dar care are, de asemenea, această trăsătură: în dorința sa de a introduce în învățământ procedee concret-intuitive, el a promovat materialismul, subliniind cu tărie ceea ce se oferă în mod nemijlocit simțurilor.
Vedem intervenind, într-o anumită măsură, în viața pământească, la sfârșitul secolului al 17-lea, acel curent care nu se află pe linia directă a creștinismului și care aduce în evoluția spirituală a Europei un element străin creștinismului. Dar, pe de altă parte, continuă să acționeze acum în lumile suprasensibile individualitățile lui Aristotel și Alexandru, împreună cu toți cei care sunt legați de ei și au rămas legați de curentul lui Mihael.
Dar pe lângă aceasta, în interiorul acestui curent, în parte în lumile suprasensibile, în parte chiar pe Pământ, acționează ceva prin intermediul anumitor personalități care au fost legate de acest curent suprasensibil, pentru că s-au aflat între moarte și o nouă naștere, individualități care au reapărut apoi pe Pământ ca personalități în cursul secolelor următoare; individualități mai puțin legate de alexandrism, de aristotelism, și mai curând de Platon și de ceea ce a luat naștere din concepția lui Platon.
Vedem coborând pe Pământ, în secolele care au urmat după secolul al 12-lea, mai ales spirite de orientare platoniciană. Și acestea sunt spiritele care mențin în Evul Mediu o învățătură, declarată eretică de către creștinismul oficial, dar care era totuși adevărata învățătură creștină. Individualitățile care menținuseră aristotelismul creștin au rămas la început în lumile spirituale, căci în secolele 9, 10, 11 și 12 condițiile oferite pe Pământ de civilizație nu permiteau o justă integrare a acestui curent. În schimb, în anumite cercuri spirituale izolate, s-ar putea spune, spiritele de orientare mai curând platoniciană s-au putut dezvolta cu o intensitate deosebită. Se găsesc ici și colo, în unele școli, personalități care continuă să cultive vechea tradiție misterială și care proiectează lumina acestei tradiții asupra creștinismului; le găsim strecurate în creștinismul oficial, de coloratură catolică, răspândit din ce în ce mai mult. Un centru în care s-a concentrat întreagă această tradiție este Școala de la Chartres, impregnată de o spiritualitate profundă, pe care am menționat-o adesea în ultimul timp, unde și-au desfășurat activitatea spirite ca Bernhardus Sylvestris, Alanus ab Insulis și alții.
Ce fel de viață spirituală s-a dezvoltat, pentru ca în cele din urmă să se reverse în această Școală de la Chartres, pe care omenirea nu o cunoaște propriu-zis decât sub aspectul său exterior? Este o viață spirituală care de fapt a dispărut complet în epoca modernă, o viață spirituală în care se mai simțeau încă ecourile unei vechi tradiții misteriale. Întâlnim acolo mai ales o concepție despre natură impregnată profund de spirit, o concepție care este încă total diferită de concepția abstractă care s-a răspândit mai târziu în toate mediile, de acea concepție despre natură care nu cunoaște decât legile care pot fi exprimate sub formă de gânduri.
Ceea ce primea în suflet de la natură acest curent spiritual despre care vă vorbesc eu era ceva cu totul conform spiritului; el vedea pretutindeni în natură nu numai legi abstracte, moarte, ale naturii, exprimate în concepte, ci și o activitate și urzire vie. Oamenii își mai puteau îndrepta puțin privirea asupra a ceea ce mai târziu a devenit pentru oameni ceva atât de demn de admirație: actualele noastre elemente chimice. Dar pe atunci oamenii puteau privi cu atât mai bine ceea ce purta denumirea de elemente în vechiul sens al cuvântului: pământ, apă, aer, foc. Însă în momentul în care aceste elemente sunt cunoscute nu numai prin tradiție, sub formă de cuvinte, ci printr-o tradiție încă impregnată de cele mai vechi adevăruri misteriale, în acest moment omul vede ceva care în mod sigur nu este prezent în cele 70 sau 80 de elemente chimice ale noastre, dar care este prezent în cele patru elemente: el vede lumea spiritualității elementare, în care ne cufundăm de îndată ce ne familiarizăm cu aceste elemente.
După aceea, se putea vedea cum omul participă prin întreaga sa corporalitate exterioară la această viață și urzire a elementelor pământ, apă, aer, foc, cum toate acestea devin în el formă organică. Cei a căror privire pătrundea astfel în viața și urzirea elementelor nu vedeau legile naturii în urzirea și viața pământului, apei, aerului, focului, ci ei vedeau în dosul acestei urziri o mare entitate vie, Zeița Natura. Și din această viziune lua naștere sentimentul nemijlocit că această Zeiță Natura nu îndreaptă spre om decât o parte din ființa ei, că cealaltă parte a ființei ei se ascunde în lumea în care se află omul în timpul somnului, între adormire și trezire, când Eul și corpul astral se află într-un mediu spiritual care constituie temelia naturii, unde Eul și corpul astral sunt în compania ființelor elementare care se află la baza elementelor. Și noi găsim în aceste centre spirituale izolate, în aceste școli spirituale despre care am vorbit, întâlnim pretutindeni niște învățători care transmit învățăturile lor unor grupuri mai mari sau mai mici de oameni și care vorbesc despre felul în care Zeița Natura își revelează, în fenomenele exterioare vizibile pentru omul treaz, o parte din ființa ei care trăiește și urzește, dar arătând cum în întreaga activitate elementară, în vânt și în starea vremii, în tot ceea ce îl înconjoară pe om și îl alcătuiește, acționează ceea ce omul nu poate vedea, ci îi rămâne ascuns în adâncurile întunecate ale somnului.
Astfel, învățații acelei epoci o simțeau pe marea Zeiță Natura drept cea care, pe durata unei jumătăți a timpului, se ridică și se manifestă în urzirea exterioară a naturii accesibile simțurilor; dar și cea care în fiecare noapte și în fiecare an coboară, pentru a urzi și acționa în acele zone care îi sunt ascunse omului prin starea de conștiență a somnului. Aceasta era tocmai prelungirea directă a acelei viziuni care existase în vechile Misterii, viziunea Proserpinei.
Gândiți-vă numai ce înseamnă acest lucru. Noi avem astăzi o concepție despre natură care este țesută din gânduri, care constă în legi ale naturii, concepție care se exprimă și gândește în mod abstract, în care nu există nimic viu. Pe atunci mai exista o concepție despre natură în cadrul căreia natura era privită drept Zeița Proserpina, fiica lui Demeter, acționând pretutindeni. Iar în reprezentările care erau transmise în acele școli drept reprezentări juste, drept reprezentări provenite din vechile tradiții încă vii, existau multe expresii și formulări care se arătau a fi tocmai o continuare a ceea ce se spunea în vechile Misterii despre Proserpina.
Când se intenționa ca omul să fie condus de la o înțelegere a vieții sale corporale la înțelegerea vieții sufletului său, i se explicau următoarele: În ceea ce privește corporalitatea, tu ești compus din elemente în care urzesc ființele elementare, dar tu porți în tine sufletul; el nu doar stă sub influența acestor elemente, ci, dimpotrivă, el este cel care stăpânește asupra organizării elementelor în tine, acest suflet stă sub influența lumii planetare, a lui Mercur, Jupiter, Venus, sub influența Soarelui, și a Lunii, a lui Saturn, Marte. – Când trebuia să studieze psihologia, privirea omului era orientată spre tainele lumii planetare. Atunci ființa umană se extindea, pătrundea de la elementul corporal la elementul sufletesc, dar într-o viziune care îi arăta apartenența sa la lume; ființa umană era condusă de la acțiunea și urzirea elementelor pământ, apă, aer, foc spre activitatea pe care o săvârșesc în viața sufletească a omului planetele prin orbitele lor, prin strălucirea lor, prin acțiunea luminii lor. Și de la Zeița Natura, Proserpina de odinioară, omul își ridica privirea spre Inteligențele planetare, spre Geniile planetelor, spre care privea atunci când voia să înțeleagă viața sufletului uman.
Și când era vorba de a înțelege viața spirituală – căci învățătorii din aceste școli izolate nu se lăsaseră abătuți de la cercetarea spiritului de dogma celui de-al optulea Sinod ecumenic de la Constantinopol –, când era vorba de a înțelege viața spirituală, atunci omul își ridica privirea spre stelele fixe, spre configurația lor și în special spre ceea ce este reprezentat de Cercul Zodiacal. Și se ajungea la înțelegerea a ceea ce poartă omul în sine drept spirit prin contemplarea configurației stelelor, a strălucirii lor, a puterilor spirituale despre care se știa că sunt prezente în stelele fixe.
În acest fel era înțeles omul, în raport cu lumea, cu Cosmosul. În acest fel era prezent omul în realitatea Macrocosmosului și a microcosmosului. Aceasta era pe atunci învățătura despre natură. În acest mod viu era prezentată omenirii această învățătură în anumite școli izolate, dar și în ceea ce predau niște personalități individuale risipite ici și colo. Și ea era prezentată în mod minunat, într-un fel de culminație, de către personalități cum erau Bernhardus Sylvestris, Alanus ab Insulis și alții, în cadrul Școlii de la Chartres.
Această Școală de la Chartres este, în realitate, ceva absolut minunat. Când cineva ia astăzi în mână aceste scrieri – eu v-am mai spus acest lucru –, le consideră niște cataloage de nume. Dar în acea epocă nu se obișnuia să se prezinte în scris altfel decât sub această formă de catalog ceea ce se urmărea a fi prezentat dintr-o spiritualitate vie. Dar cel care știe să citească asemenea texte, cel care, mai ales, știe să citească lucrurile într-o anumită ordine, acela percepe în mod clar cum ceea ce provine de la învățătorii Școlii de la Chartres este impregnat de o veche spiritualitate. Spiritualitatea profundă a Școlii nu acționa numai prin faptul că se transmitea învățătură și că existau numeroși discipoli care, la rândul lor, răspândeau ceea ce învățaseră, ci ea acționa și în mod direct, pe cale spirituală. Ea acționa în așa fel încât în atmosfera spirituală a omenirii radia în mod ocult spiritualitatea vie care trăia la Chartres. De aceea vedem strălucind de-a lungul Franței și până în Italia razele spirituale ale acestei Școli de la Chartres. O asemenea învățătură despre natură cum era aceea la care am făcut aluzie era prezentată în diferite școli, ale căror nume exterioare au devenit cunoscute în istorie.
Vă prezint un exemplu concret: Pe când Brunetto Latini, profesorul lui Dante, revenea din Spania, unde ocupase postul de ambasador, nu departe de orașul său natal, Florența, el a fost lovit de o ușoară insolație și de o mare spaimă; el a devenit atunci accesibil radiațiilor oculte care emanau de la Școala de la Chartres. A trăit atunci o experiență pe care o descrie el însuși, arătând că pe când se apropia de orașul său natal, Florența, el a ajuns în adâncul unei păduri, unde a întâlnit mai întâi trei animale, apoi a întâlnit-o pe Zeița Natura, cea care edifică regnurile naturii, așa cum se învățase de secole, după cum am arătat. El a avut o viziune; în această stare semi-patologică, dar care a dispărut curând, lui i-a apărut ceea ce se învăța în școli. Și el a văzut apoi, după ce o contemplase în activitatea ei pe Zeița Natura, urmașa Proserpinei, el a văzut cum se edifică omul pornind de la elemente, și cum sufletul urzește în sânul forțelor planetare, iar prin gândurile sale el este condus până la cerul înstelat. El a trăit în propria sa ființă întreaga amploare a acestei științe medievale.
Brunetto Latini a fost profesorul lui Dante. Dacă nu ar fi fost așa, dacă Latini nu i-ar fi transmis lui Dante ceea ce primise în această viziune maiestuoasă, noi nu am avea „Divina Commedia”, căci această operă este reflectarea luminoasă a învățăturii lui Brunetto Latini în sufletul lui Dante. Vedeți dvs., pe atunci nu exista nici o altă posibilitate decât aceea de a te ocupa de asemenea lucruri în cadrul instituției Bisericii, care pe atunci era mult mai liberă decât mai târziu; și vedem într-adevăr că toți învățătorii de la Chartres erau membri ai unui ordin ecleziastic. Îi vedem îmbrăcați în rasa cistercienilor [Nota 17]. Îi vedem în sânul ordinelor creștine legate de cele mai bune dintre curentele creștine.
S-a intrat atunci într-o fază deosebită a evoluției. În timp ce în tot acest interval de timp în care așa-numiții platonicieni acționaseră în modul descris, aristotelicii nu putuseră acționa pe Pământ. Pe Pământ nu existau condițiile adecvate pentru aceasta. În schimb, ei au pregătit în domeniul suprasensibil curentul lui Mihael. Din lumea suprasensibilă, ei erau într-o legătură permanentă cu învățătorii adunați atunci la Chartres, care acționau în același sens. Dar după aceea, în timp ce înflorea Școala de la Chartres, la sfârșitul secolelor 11 și 12 – trebuie să folosim pentru aceste lucruri cuvinte pământești, deși, firește, aceste cuvinte pământești nu se potrivesc, și cineva ușor le-ar putea lua în derâdere –, a avut loc un fel de consfătuire în suprasensibil între acele suflete care urcau spre lumea spirituală, trecând prin poarta morții, suflete ce proveneau din curentul de la Chartres, sufletele platoniciene, și acele suflete care rămăseseră sus, sufletele aristotelice, alexandrinice, a avut loc o consfătuire situată în Evul Mediu la răscrucea dintre secolele 12 și 13, a avut loc un acord asupra felului în care trebuia să se acționeze în continuare.
Aceasta a condus la faptul că în viața spirituală a omenirii din Europa, deoarece interveniseră alte condiții, platonicienii, care își desfășuraseră ultima dată la Chartres grandioasa lor activitate, transmit misiunea lor aristotelicilor. Și aceștia au coborât atunci în lumea fizică pentru a duce mai departe, așa cum se putea face acest lucru, ceea ce aș numi serviciul cosmic al lui Mihael.
Îi regăsim pe acei oameni de coloratură mai mult aristotelică în sânul Ordinului Dominicanilor, și activi în cele mai diverse forme. Într-un fel, sufletele aristotelicilor au preluat ștafeta de la sufletele platonicienilor pentru munca pământească, și atunci s-a dezvoltat ceva ce astăzi nu este, de fapt, apreciat la justa sa valoare decât în cadrul Mișcării antroposofice – eu am prezentat cândva aici un ciclu de conferințe despre scolastică [Nota 18], despre adevărata ei formă și adevărata ei origine –, s-a dezvoltat scolastica Evului Mediu, acea învățătură care, într-o epocă ce se îndrepta deja cu rapiditate spre materialism, voia să păstreze ceea ce se putea păstra ca spiritualitate în concepțiile umane.
Deja înainte ca Baco de Verulam și Comenius să reapară pe Pământ, în sânul scolasticii s-a lucrat la evoluția pe mai departe a serviciului lui Mihael. Vedem cum în cadrul scolasticii trebuie să fie salvat, în așa-numita școală a realiștilor, originea a ceea ce poartă omul în gândurile sale ca spiritualitate. Scolasticii realiști considerau că ceea ce sesizează omul prin gândurile sale conține o realitate spirituală. Ea este o spiritualitate firavă, dar este o spiritualitate.
În această privință, dragii mei prieteni, viața spirituală se continuă în evoluția lumii în așa fel încât atunci când o cuprindem cu privirea în întreaga ei realitate și avem cunoașterea inițiatică, nu putem face altfel decât să legăm ceea ce este de natură fizică sau, în general, evenimentele care au loc pe Pământ, în cadrul istoriei fizice, de ceea ce, venind din spiritual, impregnează cu spirit ceea ce este de natură fizică. Ajungem să cuprindem toate acestea într-o privire de ansamblu, ajungem să vedem cum mai întâi acționează sufletele platoniciene, până la Chartres, cum apoi acționează sufletele aristotelice. Vedem la început sufletele aristotelice acționând din lumea suprasensibilă inspirându-i pe învățătorii care trăiesc și acționează pe Pământ, ca suflete platoniciene, învățându-i pe alții, dezvoltând pe Pământ o știință adecvată rațiunii pământești. Ne adâncim privirea în acest ansamblu de activități, îl vedem pe învățătorul de la Chartres mergând pe solul pământesc, dăruindu-se studiilor sale impregnate de viziuni, vedem raza inspiratoare radiind de la sufletul aristotelic coborând din domeniul suprapământesc și orientând pe căile juste ceea ce are o coloratură platoniciană. Primim atunci o cu totul altă imagine despre viață decât cea care este prezentă în mod obișnuit. Căci în viața exterioară ne place atât de mult să-i distingem pe platonicieni de aristotelici, ca și cum ei s-ar opune unii altora. Dar, în realitate, nu este deloc așa. Diferitele epoci de pe Pământ pretind să vorbim când în sens platonician, când în sens aristotelic. Dar când îmbrățișăm cu privirea viața suprasensibilă care se află în dosul vieții senzoriale, atunci vedem cum un curent îl fecundează pe celălalt, vedem cum un curent este inclus în celălalt.
Și, la rândul lor, în timp ce aristotelicii învățau în cadrul Ordinului Dominicanilor, sufletele platoniciene, ce se aflau acum în lumea spirituală, erau acele suflete care, după ce se înțeleseseră cu sufletele aristotelice coborâte ulterior pe Pământ, le-au fost acestora genii inspiratoare. Viața, în general, era alta în acea epocă. Indiferent dacă oamenii cred sau nu cred astăzi, dar viața era de-așa natură încât, când ne îndreptăm privirea spirituală asupra acestor epoci trecute, aflăm un spirit ca Alanus ab Insulis așezat în chilia lui solitară, consacrat studiilor, primind vizita unui spirit care vine la el din lumea suprasensibilă și care este un suflet aristotelic. Da, este prezentă o conștiență puternică – și, de asemenea, mai târziu, atunci când aristotelicii apar în Ordinul Dominicanilor [Nota 19]–, o conștiență puternică a apartenenței la lumea spirituală. Acest lucru poate să rezulte pentru observator dintr-un fapt cum este următorul: Unul dintre învățătorii dominicani coboară spre viața fizică pământească mai devreme decât un alt suflet, de care el este legat; acesta din urmă rămâne mai întâi în lumea spirituală, pentru a îndeplini acolo ceva pe care îl va aduce mai târziu celui care a coborât mai devreme, și pentru a continua apoi să colaboreze cu cel care s-a născut mai devreme. Și acest lucru ajunge în conștiență. Ne știm în legătură cu lumea spirituală prin activitate proprie, prin muncă proprie.
Istoria ulterioară a șters toate acestea. Dar nu trebuie să urmărim să citim adevărul asupra vieții istoriei din documentele recente, căci el se află în viață. Și trebuie să avem pentru viață o privire imparțială. Trebuie să o vedem desfășurându-se și acolo unde ea se dezvoltă în sânul unor cercuri mai puțin simpatice drept ceva care este situat prin karmă în aceste cercuri, dar care, din punct de vedere interior, are o cu totul altă semnificație.
O asemenea citire a evenimentelor, dragii mei prieteni, mi-a devenit posibilă în cursul vieții mele într-un mod absolut ciudat. Și abia acum, când îmi îndrept privirea asupra unor lucruri, transpare ceva care a intervenit în mod clar în cursul vieții mele ca o scriere ocultă. Aș putea spune: O karmă deosebită stă la baza faptului că eu vorbesc astăzi – și în alte locuri, cu alte ocazii –, că eu vorbesc tocmai acum, în această perioadă, despre asemenea lucruri cum este această Școală de la Chartres, despre tot ce a precedat-o și despre tot ce a urmat după ea. Căci tocmai oamenii cei mai eminenți care au învățat la Chartres aparțineau Ordinului Cistercienilor.
Dar Ordinul Cistercienilor, ca și celelalte ordine din cadrul evoluției catolicismului, era în declin, dar în acest declin este vorba, în cea mai mare măsură, de aspecte exterioare. Individualitățile sunt uneori situate – prin faptul că ele continuă niște orientări vechi, care au și pentru antroposofie o valoare extraordinară – sunt situate în niște contexte cărora, de fapt, ele nu le aparțin; totuși viața, karma, le-a situat în aceste contexte. Astfel, eu a trebuit să consider întotdeauna ciudat faptul că – încă din prima tinerețe și până într-o anumită epocă – am avut întotdeauna de-a face cu ceea ce venea de la Ordinul Cistercienilor. Puțin a lipsit ca după ce am terminat școala primară, și din motive pe care le-am arătat în autobiografia mea, să nu devin elev la un liceu condus de cistercieni; dar părinții m-au trimis la școala reală, și nu la un liceu. Ar fi fost absolut natural ca eu să devin elev la cistercieni. Eu nu am devenit, firește, din niște bune motive karmice.
Dar școala reală unde mergeam eu nu era decât la cinci pași de liceul Ordinului Cistercienilor. În acea perioadă i-am cunoscut pe toți acești excelenți profesori cistercieni. Nu e nevoie să vorbesc despre acest ordin, ci despre individualități. Mă gândesc și astăzi cu adâncă mulțumire la unul dintre preoții din Ordinul Cistercienilor [Nota 20] care preda la acel liceu literatura germană cu un entuziasm fără margini, și eu îi văd pe toți în fața mea pe acea stradă care la Wiener-Neustadt se numește Aleegasse, unde profesorii se plimbau întotdeauna înainte de începerea cursurilor; acești preoți din Ordinul Cistercienilor, în costum civil, care erau niște oameni extraordinar de înzestrați. Și cum în acea perioadă eu citeam mult mai mult articolele-program ale profesorilor la sfârșitul anului școlar, decât manualele în timpul anului școlar, eu citeam într-adevăr cu un interes foarte viu ceea ce publicau acești cistercieni în programul școlar al liceului din Wiener-Neustadt, drept propria lor înțelepciune. Într-un cuvânt, Ordinul Cistercienilor îmi era apropiat. Și, cu siguranță: dacă aș fi devenit elev la liceul Ordinului Cistercienilor – acestea sunt, firește, ipoteze, pe care le fac doar pentru a vedea clar lucrurile –, aș fi devenit, bineînțeles, cistercian.
Dar această situație a continuat la Viena – am povestit toate acestea în autobiografia mea. După un anumit timp am intrat în cercul care se formase în jurul scriitoarei delle Grazie, pe care îl frecventau numeroși profesori ai Facultății de Teologie din Viena. Am devenit foarte intim cu mai mulți dintre ei. Ei erau toți membri activi ai Ordinului Cistercienilor. Așadar mă găseam din nou în legătură cu cistercienii. Și, datorită celor ce se revarsă în prezent prin Ordinul Cistercienilor, am putut într-un fel să urmăresc în trecut mai multe fapte.
Pentru a vă arăta cum acționează karma, aș vrea să vă vorbesc despre un eveniment. Prezentasem o conferință și, datorită unei – „five-o’clock tea” se spune în Anglia, la Viena se spune „jour-Tage” –, datorită unei „jour-Tage” la delle Grazie, făcusem cunoștință apropiată cu profesorii de teologie care erau obișnuiții casei, cistercienii. Eu prezentasem o conferință. Se afla acolo un preot din Ordinul Cistercienilor, un om absolut excelent, și când am terminat conferința, el mi-a spus ceva cu totul neobișnuit, pe care nu-l pot indica decât sub formă de aluzie: El m-a întâmpinat cu un cuvânt prin care se referea la amintirea sa despre o întâlnire dintre el și mine într-o viață pământească anterioară.
Acestea sunt lucruri care ne educă pentru viață. Era în anul 1889. Desigur, eu nu puteam relata în „Goetheanum” decât aspectele exterioare; articolele vor apărea, bineînțeles, sub formă de carte [Nota 21], cu note care vor ține seama și de aspectul interior.
Acum, vedeți dvs., aveți aici unele dintre motivele karmice care m-au condus să pot vorbi, în general, despre aceste curente spirituale sub această formă. Pregătirea care conduce la aceasta nu poate fi primită decât în cadrul vieții, nu prin studiu.
Am arătat, așadar, cum au acționat împreună curentul platonician și curentul aristotelic. Apoi aristotelicii, la rândul lor, trec din nou prin poarta morții. Și, în epoca sufletului conștienței, pe Pământ la început a câștigat tot mai mult teren materialismul. Dar, tocmai în epoca în care materialismul începea să se instaureze pe Pământ, a fost întemeiată – așa cum spuneam, suntem obligați să ne slujim pentru aceste lucruri de limbajul curent –, a fost întemeiată în lumile spirituale un fel de Școală a lui Mihael, o Școală Mihaelică de mare amploare, în sânul căreia erau reunite după moarte spirite ca Bernhardus Sylvestris, Alanus ab Insulis, dar și Aristotel și Alexandru; în sânul căreia suflete umane reîncarnate în acel moment pe Pământ se aflau împreună cu entități spirituale care își parcurgeauviața fără să fie încarnate pe Pământ, dar care erau unite cu suflete pământești. Mihael însuși este învățătorul lor, privirea lui se întoarce înapoi spre tot ceea ce au fost marile învățături ale vechilor Misterii, el cuprinde în mod minunat într-o viziune de ansamblu tainele vechilor Misterii și, în același timp, el deschide o puternică perspectivă asupra a ceea ce urmează să se întâmple.
Și, vedeți dvs., găsim, sub o anumită formă, unele suflete care, în numeroase existențe pământești, s-au aflat, mai mult sau mai puțin, în sânul acelor cete, au luat parte la această școală suprasensibilă în secolele 14, 15, sunt cete de suflete care năzuiesc să participe la curentul lui Mihael, suflete care au primit în impulsurile lor de voință ceea ce se poate numi: voința de a se uni cu acest curent al lui Mihael.
Ne putem îndrepta privirea spre aceste suflete. Le găsim, într-un fel – căci în acest moment un mic număr dintre ele se aflau pe Pământ, cea mai mare parte se aflau în viața dintre moarte și o nouă naștere și luau parte la întrunirea suprasensibilă a acestei școli suprasensibile –, găsim acolo aceste suflete. Le găsim acolo ascultând învățăturile lui Mihael. Iar astăzi, le regăsim în acele suflete care, încarnate fiind pe Pământ, aspiră în mod onest, sincer, dintr-un imbold interior, să adere la Mișcarea antroposofică.
În karma celor care aspiră în mod sincer, cu o sinceritate interioară, să adere la Mișcarea antroposofică se află impulsurile care trebuie să fie studiate în lumea suprasensibilă și din punctul de vedere al karmei. Desigur: Faptul că aceste suflete au fost determinate de karma lor să se alăture tocmai în acest moment unei asemenea comunități cerești se întâmplă pentru că într-o viață anterioară ele își plăsmuiseră karma într-o formă care le-a condus tocmai aici. Dar nu putem cunoaște karma sufletelor dacă ne îndreptăm privirea numai asupra a ceea ce se întâmplă pe Pământ, ci trebuie să ne îndreptăm privirea și asupra a ceea ce se va întâmpla între moarte și o nouă naștere.
Contemplarea Universului ne oferă elemente infinit de bogate când, dacă mă pot exprima astfel cu privire la examinarea sufletelor care acționează în lume – și, în cele din urmă, e vorba de toți oamenii –, când nu începem întotdeauna cu momentul în care oamenii ajung pe Pământ, pentru a încheia cu momentul în care ei mor; căci nu acesta este momentul în care ei încep să acționeze, și nici acela momentul când ei încetează de a o face. În ceea ce se întâmplă pe plan spiritual acționează nu numai sufletele încarnate atunci pe Pământ, ci și alte suflete, care se află astăzi între moarte și o nouă naștere și ele își trimit spre Pământ razele activității lor. În propriile noastre fapte intervin impulsurile unor asemenea suflete. Totul colaborează, întocmai așa cum faptele pământești intervin, la rândul lor, în regiunile cerești și continuă să acționeze acolo, așa cum am arătat deja în prima dramă-misteriu [Nota 22], sub formă de imagine, de exemplu, pentru personalitățile Capesius și Strader.
Brunetto Latini, profesorul lui Dante, este, bineînțeles, prezent. El a murit în acea epocă, a trecut prin poarta morții, dar aceasta este o metamorfoză a vieții. El este prezent. El continuă să acționeze, și îl găsim când îl căutăm pe cale spirituală.
Și astfel tabloul evoluției spirituale a omenirii se completează atunci când îi putem include în acest tablou pe așa-numiții defuncți; căci ei sunt de fapt mult mai vii decât așa-numiții vii. În multe privințe, un suflet ca Brunetto Latini este prezent astăzi, deși nu este încarnat pe Pământ, el este prezent în extraordinar de multe lucruri care se întâmplă pe Pământ. Dar dvs. vedeți cât de strâns este legată viața pământească de viața suprasensibilă și că de fapt nu putem vorbi deloc despre o lume sensibilă separată de lumea suprasensibilă, căci tot ceea ce este sensibil este totodată suprasensibil; tot ceea ce este suprasensibil se manifestă undeva sau cândva în sensibil. Și nu putem înțelege de fapt viața pământească decât dacă vedem aceste lucruri care se află în dosul vieții pământești.
Acesta este, dragii mei prieteni, suflul care a pătruns în Mișcarea antroposofică începând de la Congresul de Crăciun: faptul că putem vorbi despre realitățile suprasensibile în deplină lumină, fără rezerve, într-o atitudine de conștiență deplină. Acesta trebuie să fie suflul esoteric care să străbată Mișcarea antroposofică. Numai prin aceasta va fi posibil să dăm Mișcării antroposofice adevăratul ei conținut spiritual.
Căci, vedeți dvs., ceea ce v-am spus despre curentul lui Mihael a mers apoi mai departe. Dar când individualitățile reapar pe Pământ, ele sunt obligate înainte de toate să se folosească de corpurile pe care le pune la dispoziție o anumită epocă, ele trebuie să se adapteze formelor de educație ale unei anumite epoci; toate acestea constituie un veșmânt exterior într-o epocă materialistă. Și epoca noastră materialistă așează cele mai mari obstacole ce se pot imagina pentru sufletele care au dezvoltat în viețile pământești anterioare multă spiritualitate, atunci când ele vor să integreze această spiritualitate unor corpuri care, pe lângă aceasta, mai sunt și pregătite conform educației actuale. Astfel că nu trebuie să ne mire dacă eu spun: Sufletele care aspiră în mod sincer spre antroposofie pot fi găsite, în felul pe care l-am indicat, în epoci trecute ale evoluției pământești. Și nu putem întemeia o adevărată cunoaștere dacă nu putem contempla această cooperare a tuturor forțelor care acționează și trăiesc în lume. Căci cercetarea spirituală depinde, la rândul ei, de viața spirituală, cercetarea spirituală cere să căutăm spiritul tot pe căile sale. Iar căile spiritului sunt diferite în fiecare epocă. În epoca noastră, ele nu sunt create decât dacă există un teren solid pentru o cunoaștere a naturii exterioare conformă cu spiritul.
După epoca pe care am descris-o în cadrul curentului lui Mihael, a urmat o alta, care aici, pe Pământ, ia un aspect absolut materialist, în care totul este elaborat în mod materialist. În suprasensibil se face o pregătire foarte intensă a impulsurilor mihaelice, care în epoca noastră au fost aduse într-un fel din Cer pe Pământ. Epoca noastră nu poate merge mai departe pe firul celor ce s-au petrecut în ultimele secole; noi trebuie să cunoaștem aceste lucruri, dar nu putem merge mai departe pe acest fir. Noi trebuie, pornind de la conștiența epocii noastre, să găsim firul de legătură cu ceea ce s-a desfășurat în decursul ultimelor secole în suprasensibil. Atunci, prin faptul că ținem seama de aceasta, suntem în contact cu solul activității antroposofice, al vieții antroposofice. Și asemenea concepții cum sunt cele pe care le expun în cursul acestor ore nu trebuie să fie în primite pur și simplu de intelectul rece, de o inimă goală, ele trebuie să fie primite de omul întreg, din toată inima. Antroposofia poate însemna ceva pentru omenire numai dacă ea este primită din toată inima. Un asemenea fapt consolidează voința Mișcării antroposofice, unită cu Societatea Antroposofică începând de la Congresul de Crăciun. Am vrea ca acest Congres să pătrundă profund în sufletele oamenilor care sunt uniți cu el, pentru ca oamenii să devină conștienți de ceea ce este legat de karma lor în adâncurile sufletului. Și cu aceasta, dragii mei prieteni, noi am stabilit un fel de temelie pentru ceea ce ne va conduce mai departe data viitoare, duminica viitoare, când vom studia cum a evoluat în continuare curentul lui Mihael și sarcinile ce decurg din el pentru antroposofie, ca sarcini ale vieții spirituale a prezentului în general.
