Am prezentat aici imaginile ce reprezintă o parte a unui dar care mi-a parvenit zilele trecute, după ce am vorbit adesea despre Școala de la Chartres, atât de importantă pentru viața spirituală interioară a Occidentului. Dvs. vedeți în aceste reproduceri – voi dispune de altele din aceeași colecție marțea viitoare – minunata artă arhitecturală, minunatele opere sculptate din Evul Mediu create în acest centru unde odinioară înflorea acea viață despre care v-am vorbit adesea aici, o viață spirituală importantă pentru Occident.
Acestei Școli de la Chartres îi aparțineau acele personalități care în secolul al 12-lea mai aveau încă imboldul de a învăța sau de a-i învăța pe alții să aprofundeze viața spirituală vie care apăruse la răscrucea secolelor în acea epocă din evoluția civilizației europene când omenirea, în măsura în care era în căutarea cunoașterii, căuta încă această cunoaștere în activitatea și urzirea ființelor naturii și nu în înțelegerea legilor naturii, abstracte și fără substanță. Astfel, la Școala de la Chartres era cultivată în mod intens o dăruire arzătoare față de puterile spirituale, mai ales față de cele care stăpânesc în natură, deși nu prin intermediul unor inițiați, ci prin intermediul unor personalități care se consacrau din inimă și cu toată capacitatea lor de înțelegere pentru a prelua din tradiție multe din lucrurile care fuseseră odinioară trăite în mod spiritual. Și eu am subliniat, dragii mei prieteni, cum poate fi percepută într-adevăr, în spiritul lui Brunetto Latini, al marelui profesor al lui Dante, o misterioasă radiație emanând de la Școala de la Chartres. După aceea, am încercat să vă fac să înțelegeți cum personalitățile, individualitățile de la Chartres au continuat să acționeze în lumile spirituale, unite cu cei care după aceea, făcând parte din Ordinul Dominicanilor, au fost mai curând purtătorii scolasticii.
Se poate spune că individualitățile de la Chartres, conducându-se după semnele timpului, au fost nevoite să ajungă la părerea că ar fi potrivit ca ele să reapară în existența pământească numai după ce elementul mihaelic, care ar trebui să înceapă să acționeze la sfârșitul secolului al 19-lea, va fi acționat pe Pământ un anumit timp. Aceste individualități de la Chartres au luat parte în continuare la învățăturile suprasensibile date sub egida lui Mihael însuși, așa cum am arătat data trecută, pentru ca să facă să se reverse, într-un anumit fel, impulsurile care trebuiau să se impună în viața spirituală a secolelor următoare și sub influența cărora trebuie să se afle, în mod necesar, cel care vrea să se consacre astăzi cultivării vieții spirituale.
În mare, putem spune: Pentru spiritele de la Chartres nu au existat, de fapt, decât un număr redus de încarnări. Totuși, mi-a fost dată posibilitatea să privesc în urmă spre această Școală de la Chartres, fiind incitat la aceasta de un fapt recent. La Chartres exista un călugăr dăruit cu totul unui element de viață prezent odinioară în Școala de la Chartres. Dar tocmai când te dăruiai în mod just acestui element, simțeai domnind în Școala de la Chartres ceva dintr-o atmosferă de amurg a vieții spirituale. Căci tot ceea ce mai amintea de marile, de importantele impulsuri ale platonismului impregnat de spiritualitate, așa cum era el cultivat în continuare, era viu la Chartres, dar în așa fel încât purtătorii acestei vieți trebuiau să-și spună: Cu siguranță, în viitor, civilizația europeană nu va mai fi deschisă acestui caracter viu al platonismului.
Este emoționant, aș putea spune, să vezi cum păstrează Școala de la Chartres imaginile geniilor inspiratoare pentru așa-numitele cele șapte arte liberale: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica. Când era perceput elementul spiritual care trăia în aceste șapte arte liberale, ele încă mai erau considerate darurile divine vii transmise omului de niște ființe, și nu numai comunicarea unor gânduri moarte, cu privire la niște legi ale naturii moarte. Și se putea vedea că Europa își va pierde în viitor întreaga receptivitate pentru toate acestea. De aceea se simțea ca un fel de atmosferă de amurg a vieții spirituale.
Și un asemenea călugăr, singuratic, dăruit cu totul lucrărilor, învățăturilor de la Chartres, s-a reîncarnat în epoca noastră, dar s-a reîncarnat în așa fel încât tocmai la această personalitate se putea percepe într-un mod minunat reflectarea vieții sale precedente în viața actuală. Această personalitate era în vremea noastră o scriitoare [Nota 23], pe care eu o cunoșteam, cu care eram chiar prieten, care a murit de multă vreme; ea purta în sine o dispoziție sufletească absolut ciudată pentru epoca noastră, despre care eu n-aș fi vorbit mai demult, deși o observam de mai mulți ani. Dar, de fapt, e posibil să vorbesc despre aceste lucruri numai după ce atmosfera de Crăciun s-a răspândit asupra Societății noastre Antroposofice, căci această atmosferă proiectează o lumină deosebită asupra lucrurilor și astăzi avem posibilitatea de a vorbi deschis, așa cum am spus.
Când vorbeam cu această personalitate, ea nu vorbea, de fapt, decât despre faptul că vrea să moară. Această dorință de a muri nu lua naștere dintr-o dispoziție sufletească sentimentală, sau ipohondră și, s-ar putea spune, nici melancolică, ci atunci când îți îndreptai privirea, atentă la realitățile psihologice, asupra unui asemenea fapt, privirea se cufunda atât de profund în acest suflet, încât îți spuneai; acesta este reflexul unei vieți pământești anterioare. Într-o viață pământească anterioară a fost depus un fel de germene care iese acum la iveală. Acum – nu în această dorință de a muri, ci în impresia că, propriu-zis, acest suflet, încarnat în această personalitate nu are nimic de-a face cu prezentul.
Scrierile acestei personalități sunt, de asemenea, redactate în așa fel încât ele par că vin dintr-o altă lume, nu prin ceea ce comunică ele, prin conținut, ci prin atmosfera pe care ele o degajă. Înțelegem această atmosferă abia atunci când găsim drumul care conduce de la lumina întunecată a acestor scrieri, care trăia în acest suflet, până la acel călugăr de la Chartres, care a trăit atmosfera de amurg ce scălda platonismul viu existent în acea epocă la Chartres.
În cazul acestei personalități nu era vorba de temperament, nici de melancolie, nici de sentimentalism, ci această dispoziție sufletească era reflectarea unei vieți anterioare. Și sufletul actual al acestei personalități era o oglindă prin care transpărea într-adevăr viața de la Chartres. El nu transmitea conținutul învățăturilor de la Chartres, ci atmosfera lor, ambianța lor. Și, când ne adâncim prin privirea retrospectivă în această atmosferă, atunci putem găsi, aș spune, ceva ca un fel de fotografii spirituale ale acestor personalități pe care și cercetarea spirituală, de altfel, ne permite să le distingem în lumea în care ele pot fi găsite și care au predat la Chartres.
Vedeți dvs., chiar viața ne aduce, prin karmă, posibilitățile cele mai diferite de a ne cufunda privirea în aceste lucruri. Eu am menționat data trecută experiențele pe care le-am făcut cu Ordinul Cistercienilor, și aș vrea să adaug ca o completare la cele spuse, în legătură cu atmosfera de amurg a Școlii de la Chartres, ceea ce am perceput ridicându-se din inima și sufletul unei personalități contemporane extraordinar de interesante. Ea a regăsit de multă vreme acele lumi după care avea atât nostalgie, ea s-a întors la preoții de la Chartres. Și dacă oboseala, ca rezultat karmic al dispoziției sufletești a acelui călugăr de la Chartres, nu ar fi dominat întreaga viață sufletească a acestei personalități, nu mi-aș fi putut deloc imagina că ar putea exista în epoca noastră o personalitate mai adecvată pentru a cultiva viața spirituală a prezentului în legătură cu viața tradițională din Evul Mediu. Aș vrea să menționez, în acest sens, că atunci când sunt prezente asemenea impulsuri karmice, acționând în profunzimile sufletului, ne găsim în fața acestui fapt caracteristic că în expresia fizică a fizionomiei unei încarnări ulterioare se constată o asemănare – rar este cazul, dar se întâmplă –, o asemănare cu încarnarea precedentă. Cele două chipuri, cel al acestui călugăr și cel al scriitoarei din epoca noastră, erau într-adevăr absolut asemănătoare.
Acum, dragii mei prieteni, în legătură cu aceasta, aș vrea să examinez încetul cu încetul karma Societății Antroposofice, respectiv karma individualităților care aparțin diferiților săi membri, prin faptul că, așa cum spuneam data trecută, o mare parte dintre sufletele care au aderat în mod sincer la Mișcarea antroposofică s-au unit, într-adevăr, într-un anumit moment și într-un anumit loc, cu acel curent al lui Mihael pe care a trebuit să-l caracterizez cu ajutorul a tot ceea ce am spus până acum despre Aristotel și Alexandru, despre ceea ce s-a întâmplat în suprasensibil în epoca în care aici, în lumea sensibilă, a avut loc al optulea Sinod de la Constantinopol, despre ceea ce s-a întâmplat în spiritual și în domeniul fizic în cadrul vieții de la curtea lui Harun al Rashid și, în sfârșit, în această Școală suprasensibilă care își desfășura activitatea sub egida lui Mihael însuși. Elementul semnificativ al învățăturii din această școală este faptul că în cadrul ei se atrăgea în permanență atenția în primul rând asupra legăturilor cu vechile Misterii, asupra legăturilor cu tot ceea ce trebuia să reapară din conținutul vechilor Misterii sub o formă nouă, pentru a impregna de spiritualitate civilizația modernă; dar, pe de altă parte, se atrăgea atenția și asupra impulsurilor de care au nevoie, pentru acțiunea lor în viitor, sufletele înclinate să se entuziasmeze pentru viața spirituală. Pe baza înțelegerii acestui curent spiritual putem înțelege, de asemenea, în ce măsură antroposofia, în esența ei, anunță impulsurile unei înțelegeri reînnoite, autentice, sincere, a Impulsului lui Christos.
Căci în Mișcarea antroposofică se află de fapt două categorii de suflete. Multe dintre aceste suflete au participat la acele curente care au fost așa-numitele curente creștine oficiale ale primelor secole; ele au participat la tot ceea ce a apărut în lume în calitate de creștinism, în special în epoca împăratului Constantin și în timpurile care urmează imediat după Constantin. Tocmai printre sufletele care au adoptat atunci creștinismul cu o sinceritate extraordinară, care l-au asimilat aprofundându-l interior, se află acele suflete pe care le găsim astăzi în Societatea Antroposofică având imboldul de a înțelege creștinismul; nu chiar creștinii care urmau pur și simplu asemenea mișcări cum era aceea creată de împăratul Constantin, ci mai curând acei creștini care, răspândiți în diferite secte, pretindeau a fi considerați drept adevărații creștini. Secte creștine, în care era aprofundată viața interioară și care cuprindeau un mare număr de suflete dintre cele care se apropie astăzi cu sinceritate – uneori sub imperiul unor impulsuri subconștiente, pe care conștiența superficială le interpretează adesea în mod eronat, în multe privințe – de Mișcarea antroposofică.
Apoi, sunt alte suflete, care nu au luat parte în mod direct la această evoluție creștină, sau care au participat uneori la ea, mai târziu, atunci când în secte acea viață interioară aprofundată dispăruse; dar care, înainte de toate, mai păstraseră în străfundul sufletului lor mult din ceea ce trăiseră în mod viu, de neuitat, în era precreștină. Și ele au participat adesea la creștinism, dar fără ca acesta să facă asupra lor aceeași impresie ca asupra celorlalte suflete, fiindcă în ele rămăseseră vii amprenta și învățătura, riturile și celelalte practici din vechile Misterii. Tocmai printre sufletele care au intrat în acest fel în Mișcarea antroposofică se află acum acele suflete care îl caută pe Christos, dar nu într-un sens abstract. Primele care au fost caracterizate sunt oarecum fericite de a regăsi creștinismul în Mișcarea antroposofică. Dar printre celelalte se află suflete care sesizează, cu o facultate de înțelegere interioară, ceea ce în antroposofie este un creștinism cosmic. Christos, ca Spirit Solar cosmic, este înțeles mai ales de toate acele suflete, destul de numeroase, care mai poartă în străfundul ființei lor multe elemente vii pe care le-au adus cu ele din vechile Misterii păgâne. Curentele întregii vieți spirituale a omenirii timpurilor prezente sunt legate de toate acestea; și eu vorbesc aici despre un prezent vast, care se extinde pe decenii, pe secole.
La urma urmei, antroposofia a răsărit din viața spirituală a prezentului; chiar dacă ea nu are în conținutul său nimic care să fie în mod direct comun cu această viață spirituală a prezentului, totuși, în mod karmic, în multe privințe, ea a răsărit din această viață și noi trebuie să ne îndreptăm privirea asupra anumitor lucruri care în mod aparent nu intră în cadrul a ceea ce acționează în mod nemijlocit în antroposofie, pentru a avea în câmpul vizual spiritual ceea ce a acționat de-a lungul timpului în curentele pe care le-am amintit. Eu am spus că nu dobândim de fapt o adevărată înțelegere pentru ceea ce se întâmplă în mod exterior pe planul fizic decât atunci când privim în dosul acestor evenimente și vedem ceea ce se revarsă, în acest plan fizic, venind din sfera spirituală. Și trebuie, spuneam data trecută, să ne cucerim din nou curajul de a reintroduce în prezent acea simțire ce era prezentă în vechile Misterii, care leagă evenimentele fizice, dar nu numai în mod abstract, de o viață spirituală generală, panteistă sau teistă, sau de orice fel ar fi ea, ci care este în stare să urmărească evenimentele, și chiar experiențele umane în cadrul evenimentelor, până la cauzele spirituale fundamentale și la entitățile spirituale originare.
Tocmai în acest sens apare acea ocazie care trebuie căutată astăzi prin intermediul uneia din sarcinile cele mai profunde ale prezentului. Trebuie să fie din nou căutată în epoca noastră o adevărată cunoaștere a omului după corp, suflet și spirit, dar nu o asemenea cunoaștere care să își aibă rădăcinile în idei sau legi abstracte, ci o cunoaștere care să poată pătrunde în adevăratele temeiuri ale întregii ființe umane. Apoi, omul trebuie să fie studiat cu adevărat în privința sănătății, a bolilor sale, și nu numai, așa cum se obișnuiește în epoca noastră, conform unei cunoașteri pur fizice. Căci în acest fel nu învățăm să cunoaștem omul; și mai ales nu învățăm să cunoaștem în viață ceea ce acționează în om și intervine într-un mod atât de hotărâtor în destinul său: nefericire, boală, capacitate sau incapacitate. Învățăm să cunoaștem karma în toate formele ei numai când putem pătrunde în om urmărind ce este spiritualitatea lui, ce este viața interioară a sufletului, luând ca punct de plecare viața fizică.
Astăzi, aspirația spre cunoaștere se manifestă în așa fel încât omul este studiat în mod cu totul exterior cu privire la organele sale, la nervii săi, la vasele sale sanguine ș.a.m.d. Și cel care examinează în acest fel sănătatea și boala omului nu este în stare să găsească ceva care să fie spirit sau suflet. Și, am putea spune: Anatomistul, fiziologul de astăzi ar putea vorbi așa cum a vorbit cândva un celebru astronom care a răspuns la întrebarea pusă de suveranul său: Eu am explorat întreg Universul, am căutat peste tot, în mediul stelelor și în mișcările lor, dar nu am găsit nici un Dumnezeu. – Așa a spus astronomul. Anatomistul și fiziologul de astăzi ar putea spune: Eu am examinat totul: inima și rinichii, stomacul, creierul, vasele sanguine și nervii – dar nu am găsit nicăieri suflet și spirit.
Vedeți dvs., toate dificultățile pe care le întâlnește medicina, de exemplu, vin de la această influență. Și toate acestea trebuie dezvoltate astăzi, în general, conform cerințelor care se impun Mișcării antroposofice, Societății Antroposofice și, în particular, fiecărei specialități, în cadrul diferitelor grupe; așa cum s-a vorbit acum despre medicina pastorală [Nota 24], de exemplu, în fața unui grup care este pregătit în acest sens conform specialității sale. Căci trebuie să căutăm poarta de acces spre acele corelații care se arată a fi, în cele din urmă, marile corelații care au luat naștere prin activitatea curentelor karmice. Și se va vedea, în domeniul patologiei și al terapeuticii, cum observarea omului bolnav și a omului sănătos face necesar să ne ocupăm de tot ceea ce s-a spus despre suflet și spirit, pe lângă aspectul fizic exterior, așa cum îl prezintă știința, și care trebuie, cum am repetat-o adesea, să fie respectat întru totul. Dar vom vedea cum va trebui să studiem părțile constitutive superioare ale naturii umane referitor la omul sănătos și la omul bolnav, atunci când, în curând, va apărea cartea [Nota 25] la care am lucrat, împreună cu stimata mea colaboratoare doamna dr. Wegman, tocmai pe acest tărâm, al omului sănătos și al omului bolnav. Numai că tocmai asemenea cercetări, care caută porți prin care, pornind de la omul fizic, se ajunge în mod just la omul spiritual, dau rezultate fecunde doar dacă ele sunt urmate așa cum trebuie. Astfel încât pentru o asemenea muncă trebuie să fie puse în lucrare nu numai forțele cerute de cercetarea modernă, ci tocmai forțele de cercetare care se obțin prin faptul că sunt înțelese firele karmice care rezultă din istoria evoluției omenirii. Trebuie, ca să spunem așa, să lucrăm cu forțele karmei pentru a pătrunde tainele despre care este vorba aici. În primul volum al acestei lucrări apare numai un început. Lucrarea va avea o continuare și, pornind de la ceea ce a fost dezvoltat la început într-un mod mai curând elementar, se va progresa până la ceea ce poate furniza din această perspectivă, din perspectiva medical-patologică, o cunoaștere a omului. Acest lucru este posibil, bineînțeles, numai prin faptul că în doamna dr. Wegman se află o personalitate care, în cadrul studiilor sale medicale, a asimilat lucrurile în așa fel încât ele s-au dezvoltat la ea într-un mod absolut firesc, ajungând până la o concepție spirituală asupra entității umane. Dar aici, în cursul acestei cercetări se arată, tocmai în concepția despre organele omului care sunt studiate dintr-o perspectivă spirituală, lucrurile ce conduc, de asemenea, spre raporturile karmice. Căci același gen de privire care trebuie dezvoltată pentru a vedea spiritul ce se află nu în dosul întregului om, ci în dosul organelor izolate – în dosul unui organ stă, dacă vreți, lumea lui Jupiter, în dosul altui organ, lumea lui Venus ș.a.m.d. –, acele cercetări pe care trebuie să le dezvoltăm aici conduc tocmai la ceea ce ne oferă posibilitatea de a pătrunde în planul ascuns al personalităților umane, în viețile lor pământești trecute. Căci în viața pământească prezentă omul se află aici în fața noastră, limitat de pielea sa. Dacă ne cucerim facultatea de a ne cufunda privirea în diferitele organe, ceea ce este închis în limitele formate de piele se extinde, prin faptul că fiecare organ indică spre o altă direcție a lumii, deschide căi spre Macrocosmos. Apoi omul se rotunjește din nou în afară, și de aceasta avem nevoie: de acest om care se reconstruiește spiritual după ce și-a depășit forma actuală, cea care se află între limitele formate de piele. Și când urmărim spre exterior ceea ce este din punct de vedere fizic cu totul altfel decât crede anatomistul, atunci ajungem la acele percepții spirituale care corespund viziunilor obținute când pătrundem cu privirea în viețile pământești anterioare. Și atunci trăim corelațiile care proiectează lumina asupra istoriei evoluției omenirii și, de asemenea, clarifică prezentul sub aspectul său fizic. Căci, de fapt, întreg trecutul oamenilor trăiește în prezent. Dar cu această frază generală și abstractă nu am spus, bineînțeles, nimic, aceasta o spun, desigur, și materialiștii; nu acest lucru este important; important este cum trăiește în prezent acest trecut.
Aș vrea să vă ofer și aici un exemplu, un exemplu care, luat în sine, este de fapt atât de minunat, încât el mi-a produs cea mai mare uimire când a apărut ca rezultat al cercetării. Și a trebuit să rectific sau, cel puțin, să completez multe lucruri din ceea ce gândisem înainte în acest domeniu.
Vedeți dvs., pentru cel care studiază istoria într-un mod plin de sens, un eveniment din primele secole ale creștinismului îi apare aureolat de o taină ciudată. Noi vedem cum o personalitate pe care o găsim poate foarte puțin potrivită din punct de vedere interior pentru aceasta, vedem cum împăratul Constantin, menționat deja, a acaparat creștinismul pentru a face din el ceea ce a devenit apoi religia oficială din Occident. Dar vedem – bineînțeles, nu în sensul literal al cuvântului, ci pășind peste mari spații de timp –, noi îl vedem alături de Constantin pe Iulian Apostatul, o personalitate despre care se poate ști într-adevăr că în ea se afla înțelepciunea Misteriilor. Iulian Apostatul știa să vorbească despre Soarele triplu. Și el și-a pierdut viața tocmai fiindcă a fost considerat un om care a trădat Misteriile pentru că a vorbit despre Soarele triplu. În acea epocă era interzis să se facă acest lucru; înainte era și mai sever interzis. Dar Iulian Apostatul avea față de creștinism o atitudine ciudată. Într-un anumit sens am putea fi surprinși adesea văzând că acest spirit fin, genial, era atât de puțin receptiv la măreția creștinismului; dar aceasta este din cauză că el nu vedea decât rar în ambianța sa onestitatea interioară așa cum o concepea el. Și printre cei care l-au introdus în Misteriile antice, el găsea încă multă onestitate, onestitate pozitivă, activă.
Iulian Apostatul a fost asasinat în Asia. S-a fabulat mult în legătură cu acest asasinat. Dar el a fost săvârșit pentru că în Iulian Apostatul se vedea un trădător al Misteriilor. A fost absolut sigur un asasinat bine pus la cale.
Când cunoaștem puțin ce trăia în Iulian Apostatul, simțim un profund interes și ne întrebăm: Cum a trăit în continuare această individualitate? – Căci este o individualitate cu totul deosebită, o individualitate despre care suntem obligați să spunem: Ea era făcută pentru a netezi calea creștinismului mult mai mult decât Constantin, mai mult decât Clovis și decât toți ceilalți! Și acest lucru ea îl avea în sufletul său. Dacă timpurile i-ar fi fost favorabile, ar fi putut urma, de la Christosul precreștin, de la adevăratul Logos macrocosmic, ar fi putut urma, pornind de la vechile Misterii, o linie continuă mergând spre acel Christos care trebuia să acționeze în omenire după Misteriul de pe Golgotha. Și când ne aplecăm în mod spiritual asupra lui Iulian, atunci găsim acest lucru ciudat: Natura apostată nu era la el decât o coajă exterioară, în adâncul sufletului său se află, în realitate, un impuls de a primi creștinismul, dar care nu l-a lăsat să-l primească din cauza aberațiilor pe care le scrisese Celsus [Nota 26] despre Iisus. Se întâmplă într-adevăr ca până și o personalitate genială să se lase uneori înșelată de absurditățile scornite de oameni. Și avem astfel sentimentul că Iulian ar fi fost propriu-zis sufletul adecvat pentru a netezi calea creștinismului, pentru a angaja creștinismul pe calea care îi e proprie.
Părăsim atunci acest suflet al lui Iulian Apostatul în viața lui pământească și urmărim cu cel mai viu interes călătoria acestei individualități prin lumile spirituale. dar există aici ceva neclar. Ceva neclar plutește în jurul acestui suflet, și nu poți ajunge să vezi aici clar decât prin efortul cel mai intens. În Evul Mediu existau întotdeauna în legătură cu multe lucruri concepții legendare, dar adecvate evenimentelor reale. Eu am arătat deja cât sunt de adecvate realității – deși, firește, legendare – istorisirile legate de personalitatea lui Alexandru. Cât de vie apare viața lui Alexandru în descrierile preotului Lamprecht! Ceea ce continuă să trăiască din Iulian se manifestă în așa fel încât putem spune mereu: Acest element se sustrage, propriu-zis, observației umane. Și, dacă ne continuăm cercetarea, trebuie să depunem, ca să spunem așa, cel mai mare efort pentru a ne menține mai multă vreme privirea spirituală asupra a ceea ce vedem. Firul se sustrage în permanență. Îl urmărim prin secole până în Evul Mediu: el dispare. Și dacă totuși reușim să prindem firul, atunci ajungem cu cercetarea într-un punct ciudat, care nu este propriu-zis istoric, ci este mai mult decât un fapt istoric: Ajungem în cele din urmă la o personalitate feminină în care se află sufletul lui Iulian Apostatul, o personalitate feminină care, sub o anumită impresie ce își pune o puternică amprentă asupra ei, săvârșește ceva important. Această personalitate feminină nu vedea în ea însăși, ci în altul, o imagine a destinului lui Iulian Apostatul, în măsura în care Iulian a condus o campanie în Orient, și în Orient a fost ucis prin trădare.
Vedeți dvs., aceasta este Herzeloyde, mama lui Parsifal, o personalitate istorică, dar despre care istoria nu vorbește, care vede în Gamuret, cu care ea se căsătorise și care și-a pierdut viața prin trădare în cursul unei campanii în Orient, ea își vede propriul ei destin, care a fost cel al lui Iulian Apostatul în trecut. Datorită acestui fapt, care i se întipărește adânc în suflet, Herzeloyde a făcut ceva care este de domeniul legendei, dar constituie un fapt general istoric în ceea ce privește educația pe care se spune că Herzeloyde i-a dat-o lui Parsifal. Acest suflet al lui Iulian Apostatul, rămas profund îngropat în straturile subconștientului, despre care am vrea să credem că ar fi fost potrivit pentru a orienta creștinismul pe calea cea justă, se găsește pe urmă, în Evul Mediu, într-un corp feminin, într-o personalitate feminină, care îl trimite pe Parsifal în lume pentru a căuta și trasa căile esoterice ale creștinismului.
Vedeți cât de tainice, cât de enigmatice sunt adesea căile omenirii în substraturile și planurile ascunse ale existenței. Acest exemplu, care se întrețese într-un mod atât de ciudat cu ceea ce am spus deja în legătură cu Școala de la Chartres, ne poate face atenți asupra modului minunat, în fond, în care sunt trasate căile sufletului uman și cele ale evoluției omenirii în ansamblul ei. Acest exemplu va mai avea un fel de continuare, prin faptul că voi mai vorbi despre viața Herzeloydei, despre cel care, odinioară, ca persoană fizică, a fost trimis în lume drept Parsifal. De aici voi relua firul expunerii, pentru că astăzi trebuie să ne întrerupem considerațiile.
