Aș vrea să continuăm astăzi considerațiile pe care le-am început alaltăieri. Și anume, eram în momentul în care am părăsit firul evoluției ce intervine în viața spirituală a prezentului cu individualitatea lui Iulian Apostatul, adică individualitatea care a trăit în Iulian Apostatul și despre care v-am arătat că ea s-a reîncarnat mai întâi într-o personalitate despre care avem numai informații legendare, într-o personalitate a cărei taină este inclusă în legenda lui Parsifal: Herzeloyde. În sufletul celei care fusese mai înainte Iulian Apostatul s-a desfășurat o viață sufletească profundă, o viață sufletească profundă de care această individualitate avea cu adevărat nevoie, după furtunile și conflictele interioare pe care le traversase pe când era Iulian Apostatul. Această viață despre care v-am vorbit a fost de așa natură încât ea învăluie viața lui Iulian Apostatul ca un nor cald și purtător de pace. Și astfel, acest suflet a dobândit o mai mare intensitate interioară. El a devenit, de asemenea, mai bogat, mai bogat în impulsurile interioare cele mai diferite.
Dar fiindcă acest suflet făcea parte dintre cele care asimilaseră ceva din vechile Misterii, care mai trăiseră în substanța vechilor Misterii într-o epocă în care, într-un anumit sens, aceste Misterii mai radiau lumină, acest suflet își asimilase mult din spiritualitatea Cosmosului. Această spiritualitate a fost oarecum refulată în timpul încarnării Herzeloydei, dar ajunge din nou la suprafața sufletului și regăsim această individualitate în secolul al 16-lea. Și recunoaștem cum, în secolul al 16-lea, în această individualitate reapare christificat tot ceea ce trăise ca Iulian Apostatul. Această individualitate reapare în secolul al 16-lea în persoana lui Tycho de Brahe [Nota 27] și se află atunci față în față cu concepția copernicană despre lume care își face apariția în civilizația occidentală.
Această concepție copernicană despre lume ne dă despre Univers o imagine care, dacă o prelucrăm până în ultimele ei consecințe, ajunge să elimine orice spiritualitate din viziunea pe care ne-o facem despre Cosmos. Imaginea copernicană despre lume ne conduce în cele din urmă la o concepție complet mecanicistă despre spațiul cosmic. Și, la urma urmei, un celebru astronom [Nota 28] se referea chiar la această imagine copernicană despre lume când i-a spus lui Napoleon că el nu găsește nici un Dumnezeu în Univers; că explorase totul, dar nu găsește nici un Dumnezeu. Aici avem de-a face cu respingerea oricărei spiritualități
Individualitatea caracterizată, care era prezentă în Tycho de Brahe, nu putea adera la această concepție. De aceea îl vedem pe Tycho de Brahe acceptând în propria sa concepție despre lume ceea ce este utilizabil din copernicanism, și respingând mișcarea absolută, care, în spiritul imaginii copernicane despre Univers, trebuia atribuită Pământului. Și această mișcare o vedem legată la Tycho de Brahe de o spiritualitate reală, de o spiritualitate care ne arată cu precizie, dacă avem în vedere cursul vieții lui, cum intervine karma trecută în viața lui Tycho de Brahe, cum se impune cu toată puterea și vrea să devină conținut al conștienței. Familia sa daneză încearcă în toate felurile să-l facă să îmbrățișeze definitiv profesia de jurist; a trebuit, sub supravegherea unui preceptor, să studieze jurisprudența la Leipzig, și el a frecventat zeii numai în orele pe care și le putea rezerva noaptea, când preceptorul dormea. Și acest lucru apare – și biografia sa îl menționează – ca ceva foarte ciudat.
Veți vedea că acest lucru este important pentru a aprecia ulterior valoarea individualității care a fost Tycho de Brahe – Herzeloyde – Iulian Apostatul. Folosind niște instrumente deja foarte primitive, pe care și le confecționase singur, descoperă erori importante de calcul cu privire la pozițiile lui Saturn și Jupiter. Aici avem o scenă ciudată a vieții lui Tycho de Brahe, când, încă tânăr, fiind echipat cu niște instrumente primitive despre care de obicei nu ai putea crede că pot sluji la ceva, el simte într-o zi imboldul de a căuta pe cer pozițiile exacte ale lui Saturn și Jupiter. Astfel de cercetări sunt la el în întregime impregnate de spiritualitate, de o spiritualitate care îl conduce la o concepție despre Univers așa cum trebuie să aibă în realitate cineva care aspiră din nou la inițierea modernă, prin care ajungem să vorbim despre ființele spirituale așa cum vorbim despre oamenii fizici de pe Pământ, fiindcă le putem oricând întâlni, fiindcă, de fapt, între individualitățile umane care se află aici, pe planul fizic, și cele care sunt excarnate și trăiesc între moarte și o nouă naștere nu există decât o diferență în ceea ce privește calitatea existenței.
Dar aceasta a trezit în Tycho de Brahe un mod extraordinar de important de a privi acele corelații care se revelează atunci când aici, pe Pământ, nu mai considerăm totul ca fiind datorat impulsurilor pământești, iar sus, în stele, totul reducându-se la niște calcule matematice, ci atunci când în fața privirii transpar interacțiunile dintre impulsurile stelare și impulsurile umane manifestate în istorie. Datorită acelui element instinctiv din sufletul său, păstrat din încarnarea sa ca Iulian Apostatul, suflet care pe atunci nu era impregnat de raționalism sau de intelectualism, ci era intuitiv, imaginativ – căci aceasta era viața interioară a lui Iulian Apostatul –, el reușește un lucru care a făcut atunci senzație.
El nu-i putea impresiona prea mult pe contemporanii săi cu concepțiile sale astronomice, divergente față de cele ale lui Copernic, cu observațiile pe care le făcuse în domeniul astronomiei. El a observat nenumărate stele și a desenat o hartă a cerului, care numai ea i-a făcut posibil lui Kepler să ajungă la grandioasele sale rezultate. Căci sprijinindu-se pe harta stelară a lui Tycho de Brahe a stabilit Kepler legile care îi poartă numele. Dar nimic din toate acestea nu ar fi făcut asupra contemporanilor săi puternica impresie pe care a provocat-o un lucru care nu era atât de important, dar care i-a frapat. Și anume, el a prezis moartea sultanului Soliman, anunțând cu aproximație de o zi data exactă, și care s-a întâmplat așa cum a prezis el. Vedem într-adevăr acționând în Tycho de Brahe, într-o epocă recentă, unite cu o intelectualitate spirituală, aș spune, vechile concepții pe care le asimilase când era Iulian Apostatul. Vedem toate acestea acționând în Tycho de Brahe într-o epocă recentă. Și Tycho de Brahe aparținea desigur celor mai interesante suflete, care, după aceea, când, în secolul al 17-lea, a trecut prin poarta morții, au fost trecute în lumea spirituală.
Acum Tycho de Brahe – Herzeloyde – Iulian Apostatul se găsește de fapt integrat în curentele pe care le-am descris drept curente mihaelice; în general, el este mereu prezent, îndeplinind câte o funcție spirituală. De aceea îl regăsim implicat și în evenimentele importante din lumea suprasensibilă legate de acest curent mihaelic de la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea.
Am menționat deja mai înainte marea Școală suprasensibilă din secolele 15, 16, care se afla sub egida lui Mihael însuși. Pentru cei care se găseau în această școală a început atunci o viață care se manifesta în așa fel încât forțele, activitățile care se desfășurau în lumea spirituală interveneau în lumea fizică, acționau în colaborare cu lumea fizică. De exemplu, tocmai în epoca ce a urmat epocii în care a avut loc această școală, o sarcină importantă a fost încredințată unei individualități despre care am vorbit adesea: individualitatea lui Alexandru cel Mare.
Eu am atras de asemenea atenția aici asupra faptului că Baco de Verulam, Lordul Bacon, este Harun al Rashid reîncarnat. Și ciudățenia este că în legătură cu concepțiile Lordului Bacon, care au o influență atât de covârșitoare, atât de determinantă asupra întregii evoluții spirituale, tocmai în cercetările spirituale cele mai subtile se arată cum în acest om are loc un fel de eliminare patologică a vechii spiritualități pe care o purtase în el pe vremea când era Harun al Rashid. Și astfel, vedem că din impulsurile Lordului Bacon se ivește o întreagă lume de entități demonice. Lumea este de-a dreptul invadată, atât în suprasensibil, cât și în sensibil – în sensibil, dar, firește, în invizibil –, vreau să spun că lumea sensibilă este plină de entități demonice. Individualității lui Alexandru îi revine, în principal, misiunea de a duce lupta împotriva acestor idoli demonici ce emanau de la Lordul Bacon, de la Baco de Verulam.
Alte acțiuni extraordinar de importante au loc aici, jos, altfel izbucnirea materialismului secolului al 19-lea ar fi fost mult mai distrugătoare. Acțiuni asemănătoare care se desfășurau în cadrul relațiilor dintre lumea spirituală și lumea fizică au revenit apoi ca sarcină curentului mihaelic, până când, în regiunile suprasensibile, la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea, a avut loc ceea ce eu am numit odată: renașterea unui cult suprasensibil important.
În acest moment a fost instaurat în lumea suprasensibilă un cult care se derula în imaginațiuni spirituale reale. Astfel încât putem spune: La sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea, în imediata vecinătate, în imediata apropiere de lumea sensibilă – firește, această apropiere trebuie luată în sens calitativ –, plutea un fenomen suprasensibil. Un fenomen suprasensibil care constă în ritualuri cultice suprasensibile, în imagini puternice ale vieții spirituale în evoluție, a entităților cosmice, a entităților aparținând Ierarhiilor, în legătură cu marile activități eterice ale Cosmosului și cu activitățile umane de pe Pământ. Este interesant să vedem că, într-un moment deosebit de favorabil, o imagine miniaturală, aș spune, a acestei activități cultice suprasensibile a pătruns în spiritul lui Goethe. Și această imagine miniaturală, această imagine miniaturală metamorfozată, modificată, a fost schițată de Goethe în „Basmul despre Șarpele cel Verde și frumoasa Floare de Crin”. Avem aici un caz în care ceva străpunge în mod delicat, granița dintre cele două lumi. Vedeți dvs., acesta era un cult suprasensibil la care au participat toți cei care luaseră parte la curentul mihaelic cu ocazia tuturor revelațiilor, a revelațiilor suprasensibile și sensibile despre care v-am vorbit.
Pretutindeni, individualitatea încarnată ultima dată în Tycho de Brahe joacă un rol extraordinar de important. Ea se străduia pretutindeni să mențină, pentru o mai bună înțelegere a creștinismului, marile și durabilele impulsuri care proveneau de la ceea ce se numea păgânism, de la esența vechilor Misterii. Ea intrase în sfera creștinismului atunci când trăia în sufletul Herzeloydei. Acum se străduia să introducă în reprezentările creștinismului tot ce datora inițierii sale pe când fusese Iulian Apostatul. Aceasta era ceva cu totul deosebit, care apărea important sufletelor despre care am vorbit. Cu toate aceste curente s-au unit multe suflete care se află acum în Mișcarea antroposofică, suflete care aspiră sincer spre această mișcare. Ele se simt atrase de curentul lui Mihael tocmai datorită naturii și esenței interioare a acestui curent al lui Mihael. Iar Tycho de Brahe a avut o influență importantă asupra acestui fapt, asupra faptului că aceste suflete coboară acum pe Pământ, la sfârșitul secolului al 19-lea sau la începutul secolului 20, dar de preferință la sfârșitul secolului al 19-lea, coboară fiind pregătite să-L vadă sau să-L simtă pe Christos nu numai așa cum îl simt diferitele confesiuni, ci, din nou, în întreaga Lui splendoare, drept Christos cosmic. Ele au fost pregătite pentru aceasta și din punct de vedere suprasensibil, între moarte și o nouă naștere, prin influențe cum a fost aceea a lui Tycho de Brahe, acel suflet care fusese încarnat ultima dată în Tycho de Brahe. Astfel că această individualitate a jucat de fapt în permanență, în sânul acestui curent mihaelic, un rol extraordinar de important.
Vedeți dvs., privirea se îndrepta mereu – atât în sânul vechii Școli din secolele 15 și 16, cât și mai târziu, cu ocazia instituirii cultului suprasensibil care trebuia într-un fel să inaugureze, pornind din lumea suprasensibilă, domnia ulterioară, noua domnie a lui Mihael pe Pământ –, privirea se îndrepta pretutindeni spre această domnie a lui Mihael care urma să vină.
Acum, de pe vremea când fuseseră active la Chartres, numeroase suflete platoniciene – am menționat deja acest lucru – rămăseseră în lumea spirituală. Astăzi am fixat pe pereți alte reproduceri din colecția de la Chartres, imagini ale unor profeți, dar și imagini reprezentând admirabila arhitectură de la Chartres. Individualitățile învățătorilor de la Chartres, care erau platonicieni, au rămas în lumea spirituală. Cei care au coborât sunt mai curând aristotelicii, care făceau parte adesea, de exemplu, din Ordinul Dominicanilor, dar după un anumit timp ei s-au întrunit și au exercitat din lumea spirituală o acțiune suprasensibilă în colaborare cu platonicienii. Astfel încât putem spune: De fapt, întotdeauna sufletele platoniciene au rămas mai în urmă; și, până astăzi, individualitățile lor esențiale nu au reapărut pe Pământ, ele așteaptă sfârșitul acestui secol.
În schimb, multe din sufletele care s-au simțit atrase tocmai de ceea ce am descris ca fapte ale lui Mihael în suprasensibil, care s-au simțit atrase în mod sincer de o astfel de mișcare spirituală, au intrat în Mișcarea antroposofică. Și se poate, desigur, spune: Ceea ce trăiește în antroposofie a fost mai întâi trezit de Școala lui Mihael din secolele 15, 16, și de acest cult care a avut loc în suprasensibil la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea.
Tot din acest motiv, pe când luau naștere dramele mele misterii, tot din privirea îndreptată asupra acestui cult suprasensibil, tocmai prima dramă-misteriu, deși diferă mult de „Basmul despre Șarpele cel Verde și frumoasa Floare de Crin” de Goethe, ea revelează în mod clar trăsături asemănătoare. Asemenea lucruri care vor să poarte impulsuri cu adevărat spirituale nu pot ieși din degetul cel mic; ele sunt văzute și elaborate absolut în acord cu lumea spirituală.
Așa ne situăm astăzi cu Mișcarea antroposofică, integrându-se acum în domnia lui Mihael care a apărut între timp, chemată să acționeze, conform acestei orientări, tocmai în sensul acțiunii mihaelice, prin secole și milenii, acum, când el își reia, într-un moment deosebit de semnificativ, domnia pe Pământ. Substanța esoterică interioară a acestui curent al lui Mihael constă în faptul că mai întâi pentru acest secol este indicat într-un mod precis determinat, ceea ce se va întâmpla.
Dar, vedeți dvs., dragii mei prieteni, în ceea ce privește antroposofia, când luăm în considerare conținutul ei actual și când ne întoarcem în urmă pe firul evoluției sale, nu găsim pentru ea decât puțină pregătire pe Pământ. Întoarceți-vă puțin în urmă de la antroposofie așa cum se manifestă ea astăzi și încercați, fără vreo idee preconcepută, fără să vă lăsați tulburați de tot felul de subtilități, căutați, fără idei preconcepute, sursele acestei antroposofii în cursul acestui secolul al 19-lea: Nu le veți găsi. Veți găsi unele urme izolate ale unei concepții spirituale, care apoi, ca niște germeni – dar niște germeni foarte firavi –, au putut fi utilizați în edificiul de ansamblu al antroposofiei; dar nu a avut loc o pregătire propriu-zisă în cadrul evoluției pământești.
Cu atât mai intensă este pregătirea ei în suprasensibil. Și, în cele din urmă, în ce măsură activitatea lui Goethe, și după moartea lui – deși în cărțile mele acest lucru este prezentat altfel –, a contribuit la plăsmuirea antroposofiei, dvs. știți asta cu toții. Ceea ce este cel mai important în această privință, ceea ce este în mod nemijlocit cel mai important, s-a desfășurat deja în suprasensibil. Și, pe de altă parte, când urmărim în mod viu viața spirituală a secolului al 19-lea, întorcându-ne până la Goethe, Herder, chiar până la Lessing, dacă vreți, ne apare ceva care a acționat în anumite spirite de la sfârșitul secolului al 18-lea, din prima jumătate a secolului al 19-lea, chiar sub formă de abstracțiuni concentrate, de exemplu la Hegel, sau în imagini abstracte, ca la Schelling, ne apare totuși cel puțin un suflu spiritual foarte puternic.
Căci eu cred că în felul în care l-am descris pe Schelling, în felul în care l-am descris pe Hegel se poate recunoaște în lucrarea mea Enigmele filosofiei că voiam să indic, în elementul spiritual-sufletesc al acestei evoluții a concepției despre lume, prezența a ceva care poate ajunge la antroposofie. Am încercat, de asemenea, în cartea mea Enigmele filosofiei să sesizez cu simțirea, aș spune, abstracțiunile care apar aici. Poate pot face trimitere aici în mod cu totul deosebit la capitolul despre Hegel ca și la unele lucruri care sunt spuse despre Schelling.
Dar trebuie să pătrundem și mai adânc. Atunci întâlnim fenomene ciudate în viața spirituală a primei jumătăți a secolului al 19-lea, care după aceea doar s-au scufundat, aș spune, în primă instanță, sub viața spirituală, sub viața materialistă din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Și totuși, în toate acestea apare ceva care, deși sub forma unor concepte abstracte, conține o spiritualitate reală, o viață și o urzire spirituală.
Este interesantă mai ales filosofia lui Schelling, și ea devine din ce în ce mai interesantă pe măsură ce ne familiarizăm cu ea citind-o. Aș putea spune că el începe aproape ca Fichte, prin idei pure, foarte clar conturate, impregnate de voință. Astfel apărea Fichte. Johann Gottlieb Fichte este, bineînțeles, una din rarele personalități din istoria lumii, poate chiar unică în felul ei, într-un anumit sens, o personalitate care unea conceptele abstracte cele mai puternice cu entuziasmul și cu energia voinței; astfel încât avem tocmai la această personalitate un fenomen foarte interesant: Fichte, mic și îndesat, a cărui creștere fusese întru câtva împiedicată de privațiunile din tinerețe, care, când îl urmăreai cu privirea pe stradă, mergea cu un pas extraordinar de hotărât, plin de voință, o voință care se manifesta în expunerea conceptelor celor mai abstracte, dar care, slujindu-se de aceste concepte foarte abstracte, reușește, totuși, să ajungă la ceva de felul acelor „Discursuri către națiunea germană” [Nota 29] pe care le-a ținut, cu care a entuziasmat într-un mod minunat numeroși auditori.
Schelling se prezintă mai întâi aproape în maniera lui Fichte, nu cu aceeași forță, dar cu același mod de a gândi. Dar vedem foarte curând cum spiritul său ia amploare. Exact așa cum Fichte vorbește despre Eu și despre non-Eu și despre tot felul de abstracțiuni de acest fel, tot așa vorbește și Schelling în tinerețea sa, la Jena, și entuziasmează oamenii. Această atitudine dispare curând, spiritul său se extinde, și vedem pătrunzând în el reprezentări care, chiar dacă sunt create de fantezie, merg aproape până la Imaginațiuni. Aceasta continuă un timp, apoi el se adâncește în spirite de felul lui Jakob Böhme, scrie ceva care, prin întregul ton și stil, este absolut diferit de activitatea sa anterioară: baza libertății umane, un fel de reînviere a ideilor lui Jakob Böhme. Noi vedem apoi cum în Schelling aproape că retrăiește platonismul. El redactează un dialog cu privire la concepția despre lume, „Bruno”, care amintește într-adevăr de dialogurile lui Platon, și care este foarte frapant. Interesantă este, de asemenea, o mică scriere, „Clara”, în care lumea suprasensibilă joacă un rol important.
Apoi Schelling tace un timp teribil de lung. Colegii săi filosofi îl consideră, aș spune, un mort viu; el nu mai publică decât o scriere extraordinar de importantă despre Misteriile din Samothrake [Nota 30]– o nouă extindere a spiritului său. Dar, înainte de asta, el trăiește încă la München, până când regele Prusiei îl cheamă să vină să predea la Universitatea din Berlin acea filosofie despre care Schelling spunea că o elaborase timp de decenii în liniștea retragerii sale. Și acum Schelling apare la Berlin cu acea filosofie care este inclusă în operele sale postume sub titlurile: „Filosofia mitologiei” și „Filosofia revelației”. El nu face mare impresie asupra publicului berlinez, căci motivul esențial a ceea ce el spune la Berlin este propriu-zis acesta: Cu toată munca sa de gândire, omul nu ajunge la nimic în ceea ce privește concepțiile despre lume; trebuie ca în sufletul uman să pătrundă ceva care, ca adevărată lume spirituală, să umple de viață gândirea.
Ceva ce apare la el pe neașteptate, în locul vechii filosofii raționaliste, este o trezire a vechii filosofii despre Zei, a mitologiei, o trezire a vechilor Zei, și anume într-un mod absolut modern, pe de o parte; dar în toate acestea se vede: Aici acționează o veche spiritualitate. Este ceva absolut ciudat.
În ceea ce prezintă referitor la creștinism în „Filosofia revelației” apar totuși indicații stimulatoare importante, chiar dacă în niște forme cu totul abstracte, cu privire la mai multe aspecte ale creștinismului, lucruri care trebuie să fie spuse și în cadrul antroposofiei pe baza viziunii spirituale.
Fără îndoială, nu-l putem lăsa pe Schelling deoparte cu aceeași ușurință ca berlinezii. Nu putem lăsa deoparte, în general, nimic care se referă la el! Berlinezii l-au lăsat deoparte cu ușurință. Când un urmaș al lui Schelling s-a căsătorit cu fiica unui ministru prusac – un eveniment legat, pe plan exterior, dar și legat karmic de întreaga chestiune –, un funcționar prusac, auzind despre acest fapt, a spus că mai înainte el nu a știut de ce venise de fapt Schelling la Berlin, dar acum știe.
Putem aluneca în dificultăți interioare și conflicte când îl urmărim astfel pe Schelling. Și, mai mult, în tratatele de istoria filosofiei, autorii întotdeauna fac o descriere cu adevărat groaznică a acestei ultime perioade a vieții sale, dar peste tot acest capitol este intitulat: „Teosofia lui Schelling”. – Ei bine, eu m-am ocupat întotdeauna mult de Schelling. Emana întotdeauna, în ciuda formei abstracte, o căldură indiscutabilă din ceea ce trăia în Schelling. Astfel, pe când eram relativ tânăr, m-am preocupat mult, de exemplu, cu acest dialog platonician pe care tocmai l-am amintit: „Bruno, sau despre principiul divin și natural al lucrurilor”.
Schelling, care începând din anul 1854 se află din nou în lumea spirituală, Schelling îmi devenea în realitate infinit mai apropiat tocmai prin acest dialog „Bruno”, căci atunci când îl citeam, îl trăiam prin „Clara”, dar în special prin scrierea sa despre Misteriile din Samothraki. Puteai intra ușor într-un contact real, spiritual, cu Schelling. Deja la începutul anilor ‘90 ai secolului precedent mi-a apărut cu totul clar – la alte personalități, care au lucrat la o concepție despre lume în prima jumătate a secolului al 19-lea putea fi ca întotdeauna, – dar la Schelling era clar: Aici își exercită influența o inspirație spirituală. În Schelling acționa în permanență o inspirație spirituală.
Puteam avea astfel imaginea următoare: Să spunem, mai întâi jos, în lumea fizică, Schelling traversând multiplele etape ale destinului său, Schelling, care, așa cum am spus, datorează acestor etape ale destinului său o lungă singurătate, care era tratat în felul cel mai variat de către contemporanii săi, uneori cu un entuziasm grandios, enorm, uneori batjocorit fără milă, zeflemisit, acest Schelling care de fapt făcea întotdeauna impresie când apărea în persoană, el, omul mic și îndesat, cu capul său extraordinar de expresiv, cu ochii săi încă strălucitori și arzători la o vârstă înaintată, în care se exprima focul adevărului, focul cunoașterii, acest Schelling, putem vedea foarte clar acest lucru în măsura în care ne ocupăm de el: el are momente când inspirația coboară asupra lui de sus.
Acest fapt mi-a devenit cu totul perceptibil când am citit recenziile lui Robert Zimmermann [Nota 31]– de la care, după cum știți, vine cuvântul „antroposofie”, dar antroposofia sa este un talmeș-balmeș de concepte – asupra lucrării lui Schelling despre „vârstele lumii” [Nota 32]. Am multă stimă pentru Robert Zimmermann, dar de data aceasta a trebuit să oftez: O, tu, filistine!
M-am întors atunci la textul lui Schelling despre vârstele lumii, care este puțin cam abstract, dar în care putem recunoaște imediat acest lucru: Există aici ceva ca un fel de descriere a vechii Atlantide, făcută într-un mod absolut spiritual, de multe ori deformată de abstracțiuni; totuși, aici există ceva.
Dvs. vedeți, așadar, pretutindeni există ceva care intervine tocmai la Schelling, în așa fel încât putem spune: Aici, jos, se află Schelling, și sus se întâmplă ceva care tocmai acționează asupra lui Schelling. Ceva ce este deosebit de vizibil la Schelling e faptul că propriu-zis are loc un permanent schimb între lumea spirituală de sus și lumea pământească de jos cu privire la evoluția spirituală. Și, pe vremea când, spre mijlocul anilor ‘90, mă ocupam foarte intens cu cercetarea bazelor spirituale ale epocii lui Mihael și cu alte lucruri de acest fel, și pe când eu însumi intram într-o fază a vieții mele – în autobiografia mea nu am putut decât să fac aluzie la acest lucru, dar am făcut, desigur, aluzie la acest lucru –, în timpul căreia eu a trebuit să trăiesc în mod intens lumea care se află în atingere nemijlocită cu lumea noastră fizic-sensibilă, dar care rămâne totuși separată de ea printr-un perete subțire – în această lume care este cea mai apropiată de noi se desfășoară, într-adevăr, realități gigantice, și ele nu sunt atât de separate de lumea noastră –, pe când mă aflam la Weimar, unde, pe de o parte, participam în mod foarte însuflețit și divers la viața societății din Weimar, dar unde în același timp simțeam necesitatea interioară de a mă retrage din toate acestea, astfel încât cele două lucruri mergeau în paralel, punctul culminant al acestei situații era faptul că, propriu-zis, întotdeauna la mine trăirea lumii spirituale era mai intensă decât trăirea lumii fizice. Astfel, încă de când eram tânăr, nu mi-a fost foarte greu să cuprind cu privirea rapid o concepție despre lume care intra în sfera mea; dar aveam nevoie să privesc nu de trei-patru ori, ci de cincizeci-șaizeci de ori o piatră sau o plantă pe care trebuia să o recunosc, – nu îmi era ușor să îmi unesc sufletul cu ceea ce, în lumea sensibilă, este numit în funcție de aspectul fizic.
Acest lucru devenise extraordinar de intens tocmai în timpul perioadei mele de la Weimar. În acea epocă, și cu mult timp înainte de a se ține aici Adunarea Națională care a întemeiat Republica constituțională, Weimarul era cu adevărat o oază, o oază spirituală, un loc cu totul diferit de multe alte locuri din Germania. Aici, în acest Weimar, așa cum am spus în autobiografia mea, mi-am trăit, bineînțeles, singurătatea. Și, pentru a-mi lămuri unele lucruri, am reluat odată în mână „Divinitățile de la Samothraki” de Schelling și lucrarea sa „Filosofia mitologiei”, în 1897, pur și simplu pentru a fi stimulat, nu pentru a le studia, ci pentru a primi de la ele un imbold, cum se recurge uneori la mijloace exterioare. Noi spunem, nu-i așa, dacă cineva vrea să exploreze lumea spirituală și dorește o dată să-și faciliteze cercetarea: acestea sunt numai niște mijloace exterioare, la fel cum avem și mijloace tehnice, dar care nu au o legătură directă cu faptul propriu-zis. Dacă cineva, să spunem, vrea să facă cercetări cu privire la primele secole ale erei creștine, el își pune timp de câteva nopți scrierile Sfântului Augustin sau Clement Alexandrinul sub pernă; acesta este un stimulent exterior, ca orice alt mijloc exterior mnemotehnic. Așadar eu luasem atunci în mână cartea „Divinitățile de la Samothraki” de Schelling și lucrarea sa „Filosofia mitologiei”. Dar, propriu-zis, eu aveam în câmpul privirii mele ceea ce se desfășurase în cursul secolului al 19-lea în așa fel încât abia apoi să se reverse din înălțimi și să poată deveni antroposofie.
Ei bine, pe când îl puteam urmări cu adevărat pe Schelling în parcursul său biografic, am putut percepe, dar nu în mod clar – mi-a devenit clar mult, mult mai târziu, când am scris Enigmele filosofiei –, eu am putut percepe – cum spuneam, nu absolut clar – cum în scrierile lui Schelling multe lucruri sunt scrise numai sub inspirație, și că inspiratorul este Iulian Apostatul – Herzeloyde – Tycho de Brahe, care nu a apărut el însuși pe planul fizic, dar a acționat extraordinar de mult prin intermediul sufletului lui Schelling. Și în același timp mi-am dat seama că acest Tycho de Brahe a progresat într-un mod remarcabil după ce a fost Tycho de Brahe. Puteau fi transmise numai puține lucruri prin intermediul naturii corporale a lui Schelling. Dar când știm că individualitatea lui Tycho de Brahe, inspiratoare, plana deasupra lui, și că i-a transmis lumini geniale în „Divinitățile de la Samothraki” și în special la sfârșitul „Filosofiei revelației”, cu interpretarea grandioasă în felul său, pe care o face Schelling vechilor Misterii, când mai ales ne adâncim în limbaj, în straniul limbaj pe care îl folosește aici Schelling, atunci îl auzim curând vorbind nu pe Schelling, ci pe Tycho de Brahe. Ne dăm seama atunci cum, printre alte spirite, tocmai acest Tycho de Brahe, care a trăit ca individualitate și în Iulian Apostatul, a contribuit mult la apariția în viața spirituală modernă a unor lucruri care, la rândul lor, au exercitat un efect stimulator, în așa fel încât cel puțin formele exterioare de expresie pentru conținuturile antroposofice au putut fi preluate uneori de acolo.
Apoi, la rândul ei, una din scrierile filosofice germane care a făcut asupra mea o impresie importantă este lucrarea lui Jakob Frohschammer [Nota 33]: „Fantezia ca principiu fundamental al procesului cosmic”, o lucrare de la sfârșitul secolului al 19-lea plină de spiritualitate. Plină de spiritualitate, fiindcă acest om curajos, care a fost excomunicat de Biserică, ale cărui lucrări au fost puse la index, și care a făcut dovadă, de asemenea, de curaj față de știință, dezvăluie înrudirea dintre elementul pur sufletesc ce lucrează în fantezie, când omul este creator de artă, și elementul care acționează pe plan interior drept proces de creștere și forță de viață. În acea epocă, de acest lucru se lega, bineînțeles, ceva. „Fantezia ca principiu fundamental al procesului cosmic”, ca putere creatoare cosmică, este, desigur, o scriere importantă.
Astfel că acest Jakob Frohschammer mă interesa și el mult. Mă străduiam și în cazul lui să văd cu adevărat clar, dar ce este real nu numai din scrierile sale. Și am aflat din nou: Spiritul inspirator este același, cel care a trăit în Tycho de Brahe, în Iulian Apostatul.
Există, așadar, o întreagă serie de personalități la care putem vedea cum acționa ceva care a pregătit ceea ce a devenit apoi antroposofie. Dar avem nevoie pretutindeni, în fundal, de lumina spirituală, care acționează în suprasensibil. Căci ceea ce a coborât din aceasta mai înainte pe Pământ a rămas doar sub formă de abstracțiuni. Numai că ele se concretizează uneori la un spirit ca Schelling sau la un om atât de curajos ca Jakob Frohschammer.
Și, vedeți dvs., atunci când ne ridicăm astăzi privirea spre ceea ce acționează în suprasensibil, și când știm în ce raport se află antroposofia cu această realitate suprasensibilă, când ne extindem cercetarea și asupra istoriei într-un mod absolut concret, la viața spirituală concretă, aceasta ne este de asemenea cât se poate de util: Aici, pe Pământ, un număr de suflete aspiră în mod sincer la antroposofie, suflete care au fost mereu legate îndeaproape de curentele mihaelice; există în lumea suprasensibilă un număr de suflete, mai ales învățătorii de la Chartres, care au rămas acolo. Între cei care se află aici, în lumea sensibilă și cei care se află acolo sus, în lumea spirituală, există tendința cea mai accentuată de a-și uni eforturile.
Și, vedeți dvs., dacă am voi să avem, pentru cercetarea cu privire la viitorul secolului 20, un ajutor important, pe cineva, ca să spunem așa, care să ne poată sfătui în legătură cu lumea spirituală atunci când avem nevoie de niște impulsuri ce există în lumea spirituală, atunci individualitatea lui Iulian Apostatul – Tycho de Brahe ne aduce acest ajutor. Ea nu se află astăzi pe planul fizic, dar ea este mereu prezentă și ne transmite mereu acele lucruri care se referă mai ales la profeția privind secolul 20.
Rezumând toate acestea, se desprinde următorul lucru: Acei oameni care primesc astăzi în mod sincer antroposofia își pregătesc sufletul pentru a reveni la sfârșitul secolului 20, după o ședere cât mai scurtă între moarte și o nouă naștere, și pentru a se uni atunci cu învățătorii de la Chartres care au rămas în lumea spirituală.
Și aceasta este ceva, dragii mei prieteni, ceva ce ar trebui să primim în sufletele noastre: conștiența faptului că Mișcarea antroposofică este chemată, în esența ei cea mai profundă, să acționeze mai departe – și să reapară nu numai în sufletele cele mai importante, ci să reapară în toate sufletele care îi aparțin, la sfârșitul secolului 20, când trebuie să fie dat marele elan pentru spiritual, pentru viața spirituală pe Pământ, altfel civilizația pământească va aluneca în mod definitiv pe panta decăderii ei, decădere ale cărei caracteristici se arată astăzi într-un mod atât de pregnant.
Ceea ce aș vrea să fac bucuros este ca, pornind de la astfel de substraturi, să aprind în inimile dvs., dragii mei prieteni, ceva din flăcările de care noi avem nevoie pentru a fortifica atât de intens, încă de pe acum, viața spirituală în sânul Mișcării antroposofice, încât să apărem pregătiți în mod just când va veni acea mare epocă în timpul căreia vom acționa din nou pe Pământ, după o viață suprasensibilă de mai mică durată, când va veni acea mare epocă în care, pentru salvarea Pământului tocmai în elementele sale cele mai importante, se va conta pe ceea ce pot face antroposofii.
Eu cred că o privire îndreptată asupra acestei perspective de viitor îi poate entuziasma deja pe antroposofi, îi poate face să trezească în ei sentimentele pe care ei le vor purta într-un mod just, cu energie, cu o forță activă, cu entuziasm, pe parcursul actualei vieți pământești, pentru ca aceasta să poată fi o pregătire în vederea sfârșitului acestui secol, când însăși antroposofia va putea fi chemată să realizeze ceea ce am indicat.
