Considerațiile pe care le-am prezentat aici pentru a înțelege din ce în ce mai bine ce înseamnă faptul că epoca actuală se află sub semnul domniei lui Mihael ne-au condus data trecută la a arăta cât de ciudat poate acționa karma oamenilor; și aceste considerații ne-au arătat, într-un anumit sens, cum aceste dificultăți înseși pot să se extindă în așa fel încât o personalitate să nu găsească drumul între moarte și o nouă naștere pentru a trăi ceea ce este necesar să acționeze în karmă prin participarea la evenimentele din lumea astrelor.
Pentru un fel de a vedea care este ancorat numai în ceea ce se întâmplă aici, în viața fizic-pământească, este greu, bineînțeles, să asimileze lucrurile care trebuie să fie într-adevăr asimilate dacă vrem să luăm în serios ideea karmei. Dar, cu siguranță, noi trăim acum în epoca marilor decizii, și aceste decizii trebuie să fie prezente mai întâi în domeniul spiritual. Și în domeniul spiritual ele sunt pregătite în mod just dacă tocmai oamenii animați profund de spiritul antroposofic au curajul de a privi cu suficientă seriozitate lumea spirituală, astfel încât să poată primi ceea ce vine din lumea spirituală pentru a putea înțelege fenomenele vieții fizice exterioare.
De aceea nu mă tem să adun de mai multe luni diferite fapte ale vieții spirituale care sunt în măsură să conducă la înțelegerea configurației spirituale a epocii prezente. Și voi expune astăzi alte câteva elemente pentru a ilustra, aș spune, ceea ce voi aduce apoi duminică la o încheiere, pentru a arăta cum întreaga karmă a vieții spirituale a epocii noastre se află în legătură cu ceea ce poate să facă Mișcarea antroposofică.
Pentru început, voi prezenta astăzi niște lucruri în cazul cărora nu veți vedea imediat ce legătură au cu tema noastră principală, dar veți recunoaște că ele caracterizează, în sensul cel mai eminent, viața spirituală a prezentului, pe baza substraturilor vieții spirituale a trecutului.
Multe lucruri vor apărea paradoxale, dar viața în totalitatea ei prezintă într-adevăr aspecte paradoxale pentru viziunea pe care o avem despre ea pe Pământ. Exemplele pe care le-am ales astăzi nu sunt obișnuite, căci succesiunile obișnuite de vieți nu ne trimit, de regulă, la niște personalități istorice, nu ne trimit la niște personalități în așa fel încât să vedem acolo, studiindu-le prin conștiența obișnuită, un șir continuu. Dar există în realitate niște vieți pământești care se succed în așa fel încât, însumându-le, prezentăm totodată și istoria.
Lucrurile se prezintă într-un sens atât de pronunțat doar la un număr mic de individualități; dar tocmai în legătură cu asemenea individualități, în cazul cărora o singură încarnare poate fi indicată drept istorică, așa cum a fost deja cazul câtorva individualități pe care le-am prezentat de-a lungul timpului, tocmai în legătură cu asemenea individualități putem învăța extraordinar de multe lucruri cu privire la karmă. Mai întâi aș vrea să vă vorbesc despre o personalitate care trăia la sfârșitul primului secol al erei creștine, și care deja pe atunci era filosof, un filosof care, în sensul cel mai accentuat al cuvântului, aparținea școlii scepticilor, adică școala acelor filosofi care, de fapt, nu considerau nimic în lume ca sigur. El aparținea acestei școli a scepticilor, care exista deja în zorii creștinismului, dar care se afla cu totul în imposibilitatea de a dobândi cunoștințe sigure, așadar, înainte de toate, nu putea spune în nici un fel dacă o ființă divină poate lua formă umană, și alte asemenea lucruri.
Această individualitate – numele pe care îl purta ea atunci nu are prea mare importanță, era un Agrippa –, această individualitate, încarnată în acea epocă, întrunea în personalitatea ei tot ceea ce produsese scepticismul grec și era, într-un anumit sens, o personalitate pe care, fără a da cuvântului un sens peiorativ, ci folosindu-l ca pe un termen tehnic, am putea-o numi chiar cinică; o personalitate cinică nu în ceea ce privește concepția sa despre viață, în această privință ea era o personalitate sceptică, dar era o personalitate cinică în felul în care trata lucrurile lumii; și anume, în așa fel încât ea glumea foarte ușor chiar și cu privire la lucrurile foarte importante. Și creștinismul a trecut pe lângă acest om fără a lăsa nici cea mai mică urmă. Dar după ce a trecut prin poarta morții, în el s-a menținut o dispoziție care era mai puțin un rod al scepticismului său – căci acesta era, desigur, o concepție filosofică, și după moarte nu ducem așa ceva cu noi prea departe –, ci mai mult ceea ce se afla în obișnuințele interioare ale sufletului și spiritului, acea ușurință cu care trata evenimentele importante ale vieții, acea satisfacție pe care o simțea atunci când ceva care apărea ca important era dovedit a nu fi important; aceasta îi era dispoziția interioară fundamentală. Și el a dus cu sine această dispoziție interioară fundamentală în viața de după moarte.
Am arătat deja ieri următoarele: Mai întâi, după ce a trecut prin poarta morții, omul intră într-o sferă care îl conduce, încetul cu încetul, în domeniul Lunii. Și am arătat că acolo se află colonia Înțelepților originari ai omenirii, acei Învățători originari care trăiseră odinioară pe Pământ – dar pe atunci nu se aflau într-un corp fizic, și care, de aceea, nu învățau în felul în care trebuie să ne imaginăm învățământul practicat mai târziu, ci ei, peregrinând pe Pământ numai într-un corp eteric, învățau în așa fel încât un om sau altul dintre cei care trebuiau să primească învățătura lor în cadrul Misteriilor îi simțeau pe acești înțelepți originari ca prezenți în ei. Discipolul avea sentimentul: Învățătorul se află în mine. – Și, drept rod al acestei prezențe a înțeleptului originar, el simțea ca un fel de inspirație interioară, care constituia, în acea epocă îndepărtată, forma pe care o lua învățământul. Acestea erau vremurile cele mai îndepărtate ale evoluției pământești, când marii Învățători originari umblau pe Pământ în corpurile lor eterice. Acești Învățători originari sunt cei care au urmat Luna, ca să spunem așa, atunci când ea a fost separată de Pământ, pentru a deveni un corp ceresc al cărui domeniu omul îl traversează, într-un anumit fel, drept primă stațiune a evoluției sale cosmice. Ei sunt cei care luminează karma, căci ei au de-a face mai ales cu înțelepciunea trecutului.
Și atunci când personalitatea menționată, Agrippa, a pătruns în acest domeniu, sensul unei încarnări anterioare i-a apărut foarte clar, o încarnare deosebit de caracteristică, și care atunci, în viziunea retrospectivă de după moarte, a făcut asupra acestei personalități o impresie puternică, fiindcă ea, în timpul acelei încarnări mai putuse încă vedea multe lucruri legate de felul în care apăruseră din vechile Misterii ritualurile cultice din Asia de Sud-Vest și din Africa.
Această individualitate a trăit atunci din nou, sub o formă foarte intensă, suprasensibilă, în era creștină, ceea ce trăise pe Pământ în legătură cu unele Misterii decadente din Asia de Sud-Vest. Acest lucru a acționat în sensul că această individualitate – cum spuneam, ea nu fusese atinsă de creștinism – vede acum, vede în mod suprasensibil, cum era așteptat Christos în vechile Misterii.
Dar cum Misteriile – vreau să spun, ritualurile cultice care apăruseră din Misterii, la care această personalitate asistase – își pierduseră substanța lor profundă în locurile în care a trăit această personalitate, ea a adoptat ritualuri cultice, practici, care în cursul primelor secole de evoluție creștină au devenit creștine, și chiar au fost adoptate de creștinismul roman.
Rețineți bine, dragii mei prieteni, despre ce este vorba. În acea regiune în care se afla după moarte această individualitate a fost pregătită în ea o înțelegere pentru aspectul exterior al ritualurilor cultice și al instituțiilor ecleziastice, care fuseseră mai înainte păgâne, dar care reînviaseră în cursul primelor secole creștine și trecuseră în cultul exterior roman, cu toate concepțiile despre natura Bisericii legate de cultul roman.
Vedeți dvs., acest lucru a avut ca efect faptul că această personalitate a îmbrăcat o configurație spirituală cu totul specială. Pe de altă parte, vedem cum, pe parcursul drumului pe care îl urmează omul între moarte și o nouă naștere, această individualitate își elaborează karma în special în regiunea lui Mercur, astfel încât ea dobândește, în anumite privințe, o vastă perspectivă, dar nu în sens interior, ci în sensul înzestrării cu inteligență exterioară.
Când urmărim mai departe cu privirea această individualitate, o regăsim pe Pământ în acel cardinal care și-a asumat guvernarea în timp ce Ludovic al XIV-lea mai era încă un copil: cardinalul Mazarin. Și când îl studiem pe cardinalul Mazarin în tot ce are el strălucitor, splendid, mare, și în întreaga sa concepție exterioară despre creștinism, pe care îl adoptă numaidecât – și, de asemenea, în modul său de a se adapta cu obișnuințele sale la felul de a fi al acelei femei sub a cărei tutelă se află Ludovic al XIV-lea –, atunci vedem: El adoptă din creștinism tot ceea ce este instituție creștină, cult creștin, pompă creștină: el adoptă toate acestea, prin faptul că îl înconjoară cu aureola de strălucire a naturii orientale, a Asiei Anterioare.
Dar acest cardinal Mazarin a avut, bineînțeles, ocazia de a fi destul de puternic atins de împrejurări. Gândiți-vă numai la epocă: izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, toate lucrurile care s-au întâmplat, la originea cărora era Ludovic al XIV-lea.
Cardinalul Mazarin era înzestrat din plin cu facultatea de a percepe un ansamblu de fapte, era un mare om de stat, dar, pe de altă parte, era, de asemenea, ca amețit, ca îmbătat, în realitate, de propriile sale acțiuni; astfel încât aceste acțiuni, aș spune, oricât de grandioasă era abilitatea cu care erau ele săvârșite, nu veneau din adâncul inimii.
Această viață devine cu totul neobișnuită când el traversează din nou perioada dintre moarte și o nouă naștere. Putem vedea atunci în mod exact cum, traversând din nou regiunea lui Mercur, tot ceea ce săvârșise această personalitate se dizolvă ca în ceață. Toate ideile pe care le primise despre creștinism, tot scepticismul prin care trecuse cu privire la știință, toate acestea se transformă între moarte și o nouă naștere: Știința nu mai oferă ultimele adevăruri; un simț acut al cunoașterii, prezent deja în mod fugitiv cu ocazia traversării precedente a regiunii lui Mercur, se stinge din nou și în această viață se dezvoltă în mod karmic o mentalitate neobișnuită; o mentalitate care reține cu mare tenacitate concepții pătrunzătoare trăite odinioară, dar care dezvoltă puține concepte pentru următoarea viață, pentru a o stăpâni. Urmărind-o în timp ce traversează existența dintre moarte și o nouă naștere, ai sentimentul următor: Ce va face de fapt această individualitate în noua încarnare, spre care aspiră ea acum? De ce este ea legată, de fapt, cu adevărat? Ai acest sentiment: Ea poate fi legată mai mult sau mai puțin intens de tot felul de lucruri și de nimic. Toate antecedentele sunt prezente. Intensitatea cu care este trăit creștinismul – după scepticismul care a precedat –, în toate aspectele sale exterioare, pe toate drumurile pe care le-a parcurs pentru a deveni cardinal, acest lucru are rădăcini adânci în personalitate: Această personalitate trebuie să asimileze cunoștințe bogate, dar trebuie să le exprime cu ajutorul unor concepte formate rapid. Și, pe lângă aceasta: Harta Europei asupra căreia guvernase odinioară este, aș spune, ca ștearsă. Nu putem ști cum se va putea regăsi această personalitate în Europa – Cu siguranță, ea nu va putea face nimic cu o asemenea hartă.
Da, dragii mei prieteni, omul trebuie să treacă prin aceste lucruri când traversează viața dintre moarte și o nouă naștere, pentru a nu greși, pentru a scoate din ea o știință cu adevărat exactă. Această personalitate se naște din nou și arată într-adevăr în viața fizică, în perioada când se apropie epoca lui Mihael, un ciudat chip cu două fețe. O personalitate care nu poate fi întru totul om de stat, care nu poate fi un adevărat om de stat, nici întru totul om al Bisericii, dar care este implicată în ambele funcții: Este vorba de Hertling, care a fost, la o vârstă înaintată, cancelar imperial al Germaniei și care a trebuit să-și valorifice apoi în acest fel, ca urmare a antecedentelor sale karmice, resturile naturii sale mazariniene; care manifestă în cariera sa de profesor creștin caracteristicile cu care abordase odinioară creștinismul.
Acesta este un exemplu prin care dvs. puteți vedea în ce fel neobișnuit au ajuns oamenii prezentului la individualitățile lor actuale. Cel care nu face cercetări, dar elaborează ceva prin gândire, ajunge, firește, la cu totul altceva. Dar înțelegem karma numai dacă putem stabili o legătură cu aceste corelații eterne, care în lumea sensibilă iau un aspect aproape paradoxal, dar care sunt prezente în lumea spirituală. Așa cum este un fapt pe care l-am menționat adesea aici: faptul că Ernst Haeckel, care a combătut atât de vehement Biserica, era călugărul Hildebrand reîncarnat, care în precedenta încarnare fusese cunoscut ca marele papă Gregorius [Nota 35].
Vedem astfel cât de puțin contează conținutul exterior de credință sau al concepției unui om în viața pământească; căci acestea sunt gândurile sale. Dar studiați-l odată pe Haeckel, și studiați-l mai ales în legătură cu ceea ce a fost el odinioară, călugărul Hildebrand, papa Gregorius – cred că și el se află printre aceste imagini de la Chartres – și dvs. veți vedea atunci că în realitate există aici un dinamism a cărui acțiune merge mai departe.
V-am dat acest exemplu pentru ca dvs. să vedeți cum niște personalități proeminente ale epocii prezente aduc cu ele trecutul și îl introduc în acest prezent. Aș vrea să aleg acum un alt exemplu, care poate fi pentru toți de o foarte, foarte mare valoare, și în fața căruia mă dau înapoi aproape cu teamă, nu pot să-l prezint prea ușor, dar care duce atât de extraordinar de departe în profunzimile întregului context spiritual al prezentului, încât nu pot evita să menționez tocmai acest exemplu.
Dacă ați privi, așadar, chipul călugărului Hildebrand, care a fost papa Gregorius pe care dvs. îl cunoașteți din istorie, ați vedea cum tocmai în acest chip al lui Hildebrand, al viitorului Gregorius, este conținută într-un mod minunat întreaga configurație sufletească a lui Haeckel.
Dar eu voiam să vă vorbesc despre o altă personalitate, o personalitate – așa cum spuneam, aproape că dau înapoi în fața ideii de a o menționa, dar ea este extraordinar de caracteristică pentru ceea ce este transferat din trecut în prezent și pentru modul în care se face acest lucru. Am indicat adesea, și dvs., de asemenea, veți fi având cunoștință din istoria exterioară despre faptul că în secolul al 4-lea a avut loc Sinodul de la Niceea [Nota 36], care a decis pentru Europa Occidentală între arianism și athanasism, când arianismul a fost condamnat.
A fost un sinod la care a apărut întreaga înaltă erudiție ce era prezentă în primele secole creștine la personalitățile determinante, când se disputau idei profunde, când de fapt sufletul uman avea o cu totul altă constituție interioară, când el considera absolut firesc faptul de a trăi în mod nemijlocit în lumea spirituală, și când se puteau deja purta dispute substanțiale cu privire la Christos, Fiul, dacă este de o ființă cu Tatăl sau numai o entitate asemănătoare cu Tatăl, ceea ce afirma arianismul. Nu vrem să intrăm astăzi în divergențele dogmatice ale celor două concepții, dar nu vrem să pierdem din vedere faptul că aici este vorba de niște confruntări extraordinar de pătrunzătoare, de niște confruntări de o agerime grandioasă, dar în cadrul cărora lupta se ducea cu armele intelectualismului din acea epocă.
Astăzi, când suntem ageri, suntem ageri ca oameni. Astăzi aproape toți oamenii sunt ageri. Am spus-o deja adesea: Oamenii sunt teribil de inteligenți, adică ei pot gândi, nu-i așa? Nu-i mare lucru, dar oamenii pot astăzi gândi. Eu pot fi și foarte prost și să gândesc; oamenii astăzi chiar pot gândi. Dar în acea epocă nu era ca astăzi, că oamenii puteau gândi, ci ei primeau gândurile sub formă de inspirație. Așadar cel care era ager se simțea ca binecuvântat de Dumnezeu, și gândirea era un fel de clarvedere. Lucrurile se mai prezentau încă absolut așa în secolul al 4-lea al erei creștine. Și cei care îl ascultau pe un gânditor vorbind mai simțeau și ei ceva din evoluția gândirii sale. Dar la acest sinod era prezentă o personalitate care a luat parte la aceste discuții, dar a fost dezamăgită în cel mai înalt grad de rezultatul sinodului, și care se străduise atunci mai ales să aducă argumente pentru ambele părți. Această personalitate a prezentat argumentele cele mai importante, atât în favoarea arianismului cât și a athanasismului, și dacă lucrurile ar fi mers în sensul arătat de această personalitate, atunci sinodul ar fi ajuns la un cu totul alt rezultat. Ar fi fost nu un fel de compromis șchiop între arianism și athanasism, ci o sinteză, o asemenea sinteză care ar fi constituit, probabil, ceva măreț – nu putem construi istoria, dar putem spune acest lucru pentru a ne lămuri faptele –, probabil că ar fi fost ceva măreț, care ar fi condus la o legătură mult mai intimă între divinul uman din interiorul omului și divinul din Univers. Căci prin forma pe care a dat-o athanasismul lucrurilor, el a făcut ca sufletul uman să fie în realitate rupt, în mod clar, de originea sa divină, și se considera chiar erezie să se vorbească despre Dumnezeul prezent în ființa interioară a omului.
Dacă ar fi triumfat arianismul singur, atunci s-ar fi vorbit mult, firește, despre Dumnezeul din ființa interioară a omului, dar acest lucru nu s-ar fi făcut niciodată cu venerația interioară necesară, și mai ales nu cu demnitatea interioară necesară. Arianismul singur ar fi considerat omul, pe orice treaptă, ca o încarnare a Dumnezeului care locuiește în el. Dar acest lucru este valabil și pentru fiecare animal, pentru lumea întreagă, pentru fiecare piatră, pentru fiecare plantă. Acest fel de a vedea are valoare numai dacă, în același timp, el conține în sine impulsul de a urca din ce în ce mai sus în evoluție, pentru a-L regăsi pe Dumnezeu abia atunci, la vârf. Afirmația că posedăm în noi un element divin pe orice treaptă a vieții are sens numai dacă concepem acest element divin într-o ascensiune permanentă „spre sine însuși”, la care el încă nu a ajuns. Dar dacă această personalitate despre care vorbesc eu ar fi putut avea o influență determinantă la acest sinod, atunci, cu siguranță, s-ar fi realizat o sinteză a celor două concepții.
Această personalitate, profund dezamăgită, s-a retras într-un fel de sihăstrie în Egipt, a dus acolo o viață riguros ascetică, a cunoscut temeinic – atunci, în secolul al 4-lea – tot ceea ce erau, propriu-zis, conținuturile reale, spirituale, ale creștinismului din acea epocă; acesta era, poate, un creștin dintre cei mai instruiți din acel timp, dar el nu era un luptător.
Deja felul în care s-a manifestat această personalitate la sinod era acela al unui om care știe să cântărească lucrurile din toate punctele de vedere, cu calm, dar extraordinar de entuziast, un om care nu se entuziasma pentru lucrurile mărunte și unilaterale; un om care era – nu aș spune scârbit, nu acesta ar fi termenul just –, dar care simțea o amărăciune extraordinară din cauză că nu a reușit nimic, căci el era absolut convins că salvarea creștinismului ar veni numai dacă ar triumfa concepția sa.
Și astfel, el s-a retras într-un fel de sihăstrie și a devenit pentru restul zilelor sale un eremit, dar care, printr-un impuls interior al sufletului său, a urmat un drum cu totul deosebit și s-a consacrat cercetării originii gândirii inspirate. Aprofundarea mistică pe care o cultiva această personalitate urmărea să descopere de unde își primește gândirea inspirația sa. A fost ca un singur și mare dor: să găsească originea gândirii în lumea spirituală. Și, în cele din urmă, această personalitate a fost umplută în întregime de acest dor arzător. Ea a și murit cu acest dor, fără să fi putut găsi în timpul existenței sale pământești de atunci o împlinire concretă, un răspuns. Răspunsul nu a venit. Pe atunci, timpurile nu îi erau favorabile.
Astfel, trecând prin poarta morții, această personalitate a făcut o experiență deosebită. Decenii după moartea sa, ea putea să-și îndrepte privirea retrospectivă asupra acestei existențe pământești și s-o vadă mereu nuanțată de lucrurile la care ea ajunsese în cele din urmă. Această personalitate putea vedea, în cadrul retrospectivei ce urmează imediat după moarte, ea putea vedea cum gândește omul.
Dar întrebarea nu ajunsese încă la un răspuns. Acest lucru este important. Și, fără să fie prezent un gând ca răspuns la întrebarea respectivă, această personalitate a privit, imediat după moarte, într-un mod minunat de clar, imaginativ, în interiorul inteligenței Universului. Nu a văzut gândurile Universului – le-ar fi văzut dacă lucrul la care aspira ea și-ar fi găsit împlinirea, nu a văzut gândurile Universului, dar a privit în imagini activitatea gânditoare a Universului.
Și astfel, o individualitate traversa viața dintre moarte și o nouă naștere într-un fel de echilibru între contemplarea mistică imaginativă și gândirea ageră de odinioară, dar încă fluidă, care încă nu își găsise forma definitivă.
În ceea ce se modela karmic a fost triumfătoare mai întâi înclinația mistică. Individualitatea respectivă se naște din nou în Evul Mediu, ca femeie vizionară, o vizionară care vedea deschizându-se în fața ei minunate perspective ale lumii spirituale. Înclinația spre gândire s-a retras la început în întregime, elementul contemplativ trecând pe primul plan. Minunate viziuni, într-o dăruire de sine mistică față de Christos, o impregnare extraordinar de profundă a sufletului de un creștinism vizionar, perceptibil, viziuni în care apărea Christos drept conducător al unor cohorte pașnice, nu războinice, cohorte care voiau să realizeze răspândirea creștinismului prin blândețe, cum în realitate nu se întâmplase încă pe Pământ în nici o epocă – dar acest lucru era prezent în viziunile acestei călugărițe; un creștinism foarte înflăcărat, care nu era deloc în concordanță cu ceea ce se dezvolta atunci, în noua sa formă, drept creștinism.
Pe întreaga durată a vieții sale, această călugăriță, această vizionară, această văzătoare, nu a intrat în conflict cu creștinismul oficial. Dar ea a ieșit din cadrele creștinismului oficial, a cultivat un creștinism la început de natură cu totul personală, un creștinism care de fapt nu a mai existat niciodată după aceea pe Pământ. Astfel încât acestei personalități, Universul, aș putea spune, îi punea întrebarea cum poate fi transpus în realitate acest creștinism într-un trup uman într-o nouă încarnare.
Și totodată, după ce vizionara trecuse prin poarta morții deja de un timp destul de lung, ecourile vechiului intelectualism, ale intelectualismului inspirat, au fost din nou prezente. Urmele viziunilor au fost „impregnate de idei”, aș spune. Și, în căutarea unui trup uman, această individualitate a devenit Vladimir Soloviov [Nota 37].
Citiți scrierile lui Soloviov. Eu am descris adesea aici impresia pe care o fac aceste scrieri asupra unui om din zilele noastre, am spus acest lucru și în Introducerea la ediția Operelor lui Soloviov [Nota 38]. Încercați să simțiți tot ce se află printre rânduri, o mistică ce adesea ne pare foarte greoaie, un creștinism care are o formă de exprimare individuală, dar care ne arată în mod clar: Acestea trebuiau să caute un trup suplu, un trup plastic din toate punctele de vedere, așa cum nu se poate afla decât la poporul rus.
Cred că putem păstra foarte bine, dragii mei prieteni, când examinăm acest exemplu, o sfântă sfială în fața adevărurilor karmei, care pot fi adăpostite, bineînțeles, numai în interiorul cel mai pur, căci în sufletul celui care are un simț pentru observarea lumii spirituale vom găsi ceea ce dorim adesea: faptul că adevărul are ceva sfânt, ceva voalat, și nu se dezvăluie în mod nedemn.
I s-a reproșat în repetate rânduri antroposofiei – mai ales din direcția teologiei – că despoaie adevărurile tainice de vălul misterului și că în acest fel le profanează. Dar tocmai când pătrundem în aspectele mai profunde, mai esoterice, ale contemplării antroposofice, simțim că în realitate nu poate fi vorba de o asemenea profanare, ci simțim că lumea ne umple ființa de o sfântă sfială când contemplăm una după alta viețile umane și modul minunat în care viețile umane anterioare își au repercusiunile lor asupra vieților umane ulterioare. Numai să nu fim noi înșine profanați din punct de vedere interior sau să nu acționăm profanând prin gândirea noastră, și atunci nu vom mai ridica o asemenea obiecție.
Putem spune: Cine citește scrierile lui Soloviov și o vede în fundal pe evlavioasa călugăriță, cu viziunile ei minunate, cu dăruirea de sine infinită față de Entitatea lui Christos, cine vede această personalitate ieșind de la Sinodul de la Niceea cu profundă amărăciune, după ce expusese la acest sinod lucruri atât de mari, atât de importante, cine, ca să spunem așa, descoperă creștinismul de două ori – în forma lui raționalistă, dar într-o formă raționalistă inspirată, apoi în forma lui vizionară – în sufletul și în inima acestei individualități, drept fundal, pentru un asemenea om, a ridica vălul misterului nu este deloc o profanare.
Un romantic german a avut cândva curajul să gândească altfel decât toți ceilalți celebra maximă a lui Isis. Această maximă celebră a lui Isis spune: Eu sunt ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi; nici un muritor nu mi-a ridicat vălul. – La aceasta, romanticul german răspunde: Atunci, trebuie să devenim nemuritori, pentru a-l ridica! – Ceilalți numai au preluat pur și simplu maxima.
Să descoperim în noi înșine ceea ce este cu adevărat nemuritor, elementul spiritual-divin, și atunci vom putea aborda multe taine fără a le profana, taine de care nu ne putem apropia dacă avem prea puțină încredere în propria divinitate a naturii noastre.
Astfel, am schițat atitudinea interioară care ar trebui să se răspândească din ce în ce mai mult sub influența unor considerații de felul celor de ieri și de astăzi, și ele ar trebui să acționeze apoi asupra faptelor și asupra vieții celor a căror karmă, așa cum am arătat, îi conduce spre Societatea Antroposofică.
