Conferințele pe care le-am ținut sub impresia prezenței atâtor prieteni veniți din toate părțile au avut în esență scopul de a prezenta lucrurile din perspectiva karmei, pentru ca ele să ne poată conduce, cel puțin în câteva linii, la înțelegerea vieții spirituale a prezentului în context spiritual. Și aș vrea ca marțea viitoare să închei prin ultima din conferințele mele aceste considerații care, într-o anumită privință, formează o unitate.
Aș vrea să arăt astăzi, printr-un exemplu, cât de greu poate deveni să introducem în prezent ceea ce este o știință spirituală adecvată cu adevărat epocii actuale. Nu doresc să răspund la această problemă examinând împrejurările exterioare, ci cu ajutorul unui exemplu karmic. Acest exemplu va prezenta mai întâi o individualitate care nu este tocmai tipică, ci care este o individualitate specială; putem vedea astfel cât e de greu să introducem într-o viață pământească a prezentului ceea ce aduce orice om din viețile sale anterioare, și aduce în așa fel încât el – poate cu excepția ultimei sale încarnări – s-a aflat totuși în anumite relații inițiale cu lumea spirituală, fie în mod real, fie cel puțin în virtutea tradiției. Acest exemplu ne poate arăta cât este totuși de greu să se transpună în corporalitatea omului actual, în condițiile actuale ale educației și ale civilizației, ceva care a fost mai înainte un element spiritual, ceva care a fost primit pe cale spirituală.
În acest scop aș vrea să dezvolt în fața dvs. o serie de vieți pământești succesive ale unei individualități, care vor putea indica toate piedicile posibile ce pot sta în calea unei astfel de transpuneri în epoca noastră, și cum, la unii, aceste dificultăți au fost pregătite deja în cursul vieților pământești anterioare.
Să considerăm mai întâi, dragii mei prieteni, o individualitate în încarnarea sa din secolul al 6-lea precreștin, de fapt, în acea epocă și ceva mai târziu, atunci când a avut loc luarea în captivitate a evreilor în Babilon. În timp ce observam această epocă, mi-a apărut o individualitate, o încarnare feminină de atunci, care era din neamul evreilor, dar care, cu ocazia acestei luări în captivitate a evreilor în Babilon, de fapt, mai înainte, pe când ei nu ajunseseră încă în Babilon, a fugit și apoi și-a asimilat în Asia de Sud-Vest – în acea încarnare, ea a atins o vârstă destul de înaintată – și-a asimilat toate învățăturile posibile care puteau fi întâlnite în acea epocă în Asia de Sud-Vest. Ea și-a asimilat mai ales ceea ce mai trăia pe atunci în Asia de Sud-Vest cu o mare intensitate, sub o formă foarte pătrunzătoare, și care modelase în modurile cele mai diverse acea concepție despre lume care poate fi numită concepția despre lume a lui Zarathustra, care este descrisă și într-un capitol din Știința ocultă: acel dualism care îl recunoștea, pe de o parte, pe Ahura Mazdao, marele Spirit de Lumină care își trimite impulsurile în evoluția omenirii pentru ca ele să fie izvorul binelui, al măreției, al frumuseții, și care are în jurul său, drept spirite care îl slujesc, Amshaspandele, așa cum Soarele, în spectacolul ce revelează chipul Cerului, este înconjurat de cele douăsprezece semne ale Zodiacului – și avem aici partea de lumină a acestui dualism care își are rădăcinile în vechea Persie –, avem apoi puterea ahrimanică, acea putere care introduce întunericul și răul, care se manifestă peste tot ca obstacol și care aduce peste tot în evoluția Universală a omenirii un impuls formator dizarmonic.
Această învățătură era legată de o cunoaștere aprofundată a constelațiilor, în sensul astrologiei, sau al astrosofiei vechilor timpuri. Această individualitate a putut să-și asimileze toate acestea în încarnarea ei feminină de atunci prin faptul că avea într-o personalitate masculină un fel de învățător și prieten, inițiat în multe aspecte ale acestor învățături din Asia de Sud-Vest, mai ales și în astrologia chaldeană.
Și astfel, avem mai întâi un schimb de idei animat între aceste două personalități, în epoca ce a urmat după luarea evreilor în captivitate în Babilon, și avem acest fenomen ciudat că personalitatea feminină, prin puterea impresiilor primite, prin tot ceea ce primește ea datorită extraordinarei sale receptivități și interesului său, a devenit în mod interior clarvăzătoare și a putut avea despre lume o perspectivă de ansamblu, sub forma unor viziuni ce reflectau cu exactitate ordinea cosmică.
Avem de-a face aici într-adevăr cu o individualitate ciudată, în care trăiește în mod viu, ca să spunem așa, tot ceea ce a fost discutat și studiat împreună cu acest prieten, pe jumătate inițiat, din Asia de Sud-Vest. Și această personalitate feminină a ajuns la o dispoziție interioară pe care o putem exprima astfel: Ah, ce erau, la urma urmei, toate ideile pe care le-am asimilat prin învățătură, în comparație cu puternicul tablou al Imaginațiunilor care se înalță acum în fața sufletului meu! Cât de bogată și grandioasă din punct de vedere interior este lumea! – Acest lucru l-a remarcat această personalitate în fața Imaginațiunilor vizionare.
Și tocmai această dispoziție interioară a dat naștere unui anumit dezacord între cele două personalități. Bărbatul acorda mai multă importanță mersului gândurilor în cadrul concepției despre lume, personalitatea feminină se orienta tot mai mult spre imagini. Și am putea spune că cele două personalități trec prin poarta morții aproape simultan, dar într-un anumit dezacord.
Dar rezultatele acestor vieți pământești s-au amestecat într-un fel deosebit, aș spune, astfel încât cele două personalități au trăit o experiență extraordinar de intensă cu ocazia contemplării, a parcurgerii retrospective a acestor vieți și, de asemenea, cu prilejul elaborării karmei între moarte și o nouă naștere. Rodul acestei ciudate existențe comune pe Pământ a fost o viață de intensă comuniune. Aflăm, în special la personalitatea feminină, că dispoziția care apăruse la urmă din preponderența Imaginațiunilor, a viziunilor, nu mai era prezentă într-un mod la fel de accentuat după moarte. Constatăm mai curând că la această personalitate feminină se ivește, după moarte, în vederea următoarei existențe pământești, un fel de nostalgie de a înțelege în următoarea existență lucrurile sub formă de gânduri, în timp ce în existența pe care am descris-o ea sesizase lucrurile mai mult sub formă de cuvinte, astfel încât se transformaseră apoi din trăire a limbajului în Imaginațiuni vizionare.
Dar aceste două personalități, legate atât de puternic prin karmă, s-au născut din nou amândouă în primele secole ale erei creștine, când substanța spirituală a creștinismului lua forma unei anumite munci științifice. Am menționat aici, cu o altă ocazie, că tocmai multe din acele suflete care s-au apropiat apoi cu sinceritate de antroposofie au trăit creștinismul în timpul acestor prime secole creștine, dar sub o formă mult mai vie decât cea pe care a îmbrăcat-o el mai târziu. Și astfel, vedem acum un fenomen foarte neobișnuit.
Vedem apărând un om care, în ceea ce privește karma, nu are nimic de-a face cu cele două personalități despre care vă vorbesc, cu individualitățile lor; dar care acum, în acest context istoric, are de-a face cu ele: vedem o personalitate determinantă, care dă tonul, în Martianus Capella.
El este acea personalitate care a scris, înainte de toate, cartea determinantă, fundamentală, despre cele șapte arte liberale [Nota 39], care au jucat un rol important în întregul câmp al învățământului de-a lungul Evului Mediu: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia și muzica; cele șapte arte liberale, care, prin acțiunea lor comună, dădeau ceea ce se numea pe atunci cunoașterea naturii și a lumii.
Cartea lui Martianus Capella pare, în primă instanță, cam seacă, prozaică. Numai că, dragii mei prieteni, trebuie să știm că, în special în aceste prime timpuri ale Evului Mediu, astfel de cărți își au totuși izvoarele în niște substraturi spirituale; întocmai ca și descrierile de mai târziu provenite din Școala de la Chartres, care au și ele acest caracter prozaic, sub formă de catalog. Și trebuie să înțelegem că și ceea ce se află la Martianus Capella despre cele șapte arte liberale și despre natura care acționează în dosul lor, prezentat într-un mod sec, prozaic, izvorăște dintr-o contemplare instinctivă de nivel superior. Căci cele șapte arte liberale erau prezentate, efectiv, ca și natura însăși – am arătat deja acest lucru în aceste conferințe –, drept ființe. Și, deși asemenea personalități cum a fost Martianus Capella și alții care prezentau asemenea lucruri erau prozaici, ei știau foarte bine că aceste lucruri putuseră fi contemplate, că dialectica, retorica sunt ființe vii, ființele inspiratoare ale cunoașterii umane și ale acțiunii spirituale umane. Și am arătat deja aici că Zeița Natura era reprezentată într-un mod cu totul asemănător vechii Proserpina.
În cadrul acestui curent, în ceea ce devine omenirea sau devenise în acea epocă, sub influența a ceea ce se afla în cele șapte arte liberale și în concepția despre natură care domnea în ele, în acest întreg curent era prezentă personalitatea feminină despre care v-am vorbit, dar acum într-o încarnare masculină; într-o încarnare masculină în așa fel încât, încă de la început, manifestându-se într-un corp masculin, cu o inteligență masculină, ea avea tocmai tendința de a dezvolta lucrurile nu sub formă de gânduri, care ar fi constituit cunoștințele sale, ci de a le desfășura tocmai în contemplări vizionare.
Putem spune: Probabil că ceea ce era odinioară conținut spiritual trăia într-un mod absolut concret și viu la un mic număr de personalități despre care se poate spune că erau discipolii lui Martianus Capella – la începutul secolului al 6-lea al erei creștine, la sfârșitul secolului al 5-lea al erei creștine. Personalitatea încarnată acum într-un corp masculin putea vorbi tocmai despre legătura sa cu puterile inspiratoare: dialectica, retorica ș.a.m.d., ea era cu totul umplută de viziunea activității spirituale.
Și ea s-a întâlnit din nou cu cealaltă personalitate, cea care era un spirit masculin în încarnarea precedentă, și care era acum o individualitate feminină. Și această personalitate feminină era înzestrată în acea încarnare cu o mare inteligență. Din nou – ne putem imagina că acest lucru era determinat karmic, vedem acționând aici karma –, din nou a avut loc o colaborare spirituală intensă, foarte vie – nu putem spune un schimb de idei, ci un schimb de viziuni, o colaborare spirituală foarte intensă și vie.
Dar la acea personalitate care fusese femeie în secolele precreștine, și care era acum bărbat, s-a dezvoltat ceva. S-a dezvoltat ceva ciudat prin faptul că, viziunile sale fiind atât de vii, la această personalitate a apărut o cunoaștere foarte clară a raportului dintre facultatea vizionară cu care era înzestrată această personalitate și natura sa feminină. Să nu spunem, totuși, că facultatea vizionară este în general legată de natura feminină; dar aici caracterul fundamental al vieții vizionare își avea originea în încarnarea feminină anterioară. Și, astfel, acestei personalități i s-au revelat numeroase taine care se referă la interacțiunile dintre Pământ și Lună, la nenumărate taine care, de exemplu, sunt legate de reproducere. Această personalitate de acum înainte masculină a devenit extraordinar de competentă tocmai în acest domeniu.
Vedem apoi cum cele două personalități trec din nou prin poarta morții, traversează viața dintre moarte și o nouă naștere, vedem cum ele trăiesc la început în domeniul suprasensibil în timp ce se inaugurează epoca sufletului conștienței, și cum ele mai trăiesc încă în lumile suprasensibile începutul acestei ere. Atunci, personalitatea descrisă mai întâi ca încarnare feminină, apoi ca încarnare masculină, se naște din nou într-o încarnare masculină. Foarte interesant este faptul că amândouă personalitățile revin pe lume împreună. Dar cealaltă personalitate, cea care în a doua încarnare fusese femeie, se naște acum ca bărbat, astfel încât amândouă se nasc acum în același timp într-o încarnare masculină. Cea care ne poate interesa în mod deosebit, care în vechile timpuri fusese o personalitate feminină, apoi, în primele secole ale erei creștine, o personalitate masculină – prima dată aparținând neamului evreiesc, a doua oară purtând în sine un sânge foarte amestecat, prin originea sa fizică –, această personalitate se naște din nou în secolul al 16-lea în persoana utopistului Tommaso Campanella. O personalitate cu adevărat singulară.
Să privim o dată foarte exact, atât cât este necesar pentru înțelegerea karmei, viața lui Tommaso Campanella. El se naște cu o receptivitate extraordinară față de educația sa creștină, astfel încât de timpuriu se consacră studiului Summei lui Toma d’Aquino. Și, datorită dispozițiilor interioare pe care le dobândise în viața sa anterioară de vizionar, și care treptat se transformă, ici și colo, într-o dispoziție contrară, care îl conduce la cunoașterea lucrurilor pe calea gândirii, el s-a adâncit în acel element de gândire viguros care se află în Summa lui Toma d’Aquino, l-a studiat cu ardoare și astfel, în secolul al 16-lea a fost chiar dominican.
Neîncetat intervine în gândirea sa, pe care el vrea să o mențină în cel mai riguros sens pe linia activității de gândire care este păstrată în Summa lui Toma d’Aquino, în gândirea sa intervine o anumită neliniște interioară, cauzată de viața spirituală atavic-vizionară care fusese prezentă în el odinioară.
Astfel, faptul ciudat este că el, Campanella, caută o susținere și un punct de sprijin tocmai pentru a aduce la o coeziune interioară ceea ce stăpânise odinioară prin privirea vizionară pe care și-o îndrepta asupra lumii. Și, în timp ce, pe de o parte, devine dominican, cu un entuziasm interior fără rezerve, el face cunoștință la mănăstirea de la Cosenza – și acesta este lucrul ciudat –, face cunoștință cu un cabalist evreu foarte stimat, și acum el unește studiul cabalisticii evreiești cu ceea ce se află în el ca urmare a vechii sale vieți vizionare și, de asemenea, cu ceea ce devenise tomismul în sânul Ordinului Dominican. Toate acestea trăiesc în el într-o nostalgie vizionară – s-ar putea spune –, toate acestea se revarsă într-o nostalgie vizionară. El trebuia să facă ceva pentru ca această viață spirituală interioară luminoasă să se poată manifesta în exterior. Căci în permanență în sufletul său – nu găsim acest lucru în biografiile sale, totuși acest lucru se revelează contemplării spirituale – ceva îi spune: Da, spiritul este prezent în dosul tuturor lucrurilor; atunci și în viața omului trebuie să fie prezent spiritul care se află în Univers!
Toate acestea acționează și asupra sferei emotivității. El trăiește în Italia de Sud. Italia de Sud este sub cizma spaniolilor. El ia parte la o conjurație pentru eliberarea Italiei de Sud, este arestat de spanioli din cauza participării la această conjurație și lâncezește într-o închisoare din 1599 până în 1626, el duce, așadar, o viață în afara lumii, o viață care de fapt reduce la neant existența sa pământească pentru un număr de 27 de ani.
Să așezăm acum aceste două realități una lângă alta: Tommaso Campanella, în momentul întemnițării sale, este chiar la începutul celui de-al treizecilea an. El își petrece anii care au urmat în închisoare.
Dar ce fel de spirit este el, în general? Ce fel de personalitate? El creează ideea Cetății Soarelui. O rază de lumină venită din încarnările sale anterioare face să lumineze în sufletul acestui Tommaso Campanella întreaga cunoaștere astrologică, întreaga contemplare spirituală a lumii. El imaginează și descrie în opera sa despre Cetatea Soarelui [Nota 40] o utopie socială, prin care el crede că o organizare socială, o configurație socială rațională îi poate face fericiți pe toți oamenii. Ceea ce descrie el aici, această Cetate a Soarelui, are, într-un anumit sens, rigoarea mănăstirii; se află aici ceva pe care el îl preluase din viața Ordinului Dominican. Modul în care imaginează el organismul statului are ceva din rigoarea mănăstirească și, pe de altă parte, transpar extraordinar de multe lucruri din spiritualitatea sa de odinioară. În fruntea acestui stat, care trebuie să fie statul ideal, trebuie să se afle ghidul suprem, un fel de metafizician de un rang superior, care trebuie să găsească în spirit liniile călăuzitoare după care va fi organizat și administrat statul. El este asistat de alți funcționari, de exemplu de primul-ministru, care trebuie să aplice în cele mai mici amănunte toate regulile care mai erau încă respectate în acele vremuri, când ele urcau în suflet, prin karmă, sub forma unor reminiscențe din vechile contemplări pământești. Toate acestea se ridicau în sufletul lui. Și el voia să știe că administrarea acestei Cetăți a Soarelui se face conform unor principii astrologice. Trebuiau să fie respectate cu grijă constelațiile. Căsătoriile trebuiau să fie încheiate în funcție de aceste constelații; zămislirile trebuiau să aibă loc în așa fel încât nașterile să coincidă cu anumite constelații precis determinate, care erau calculate, astfel încât neamul omenesc trebuia să vină pe lume cu destinul său conform constelațiilor cerești. Desigur, omul secolelor 19 și 20, neurologul sau psihiatrul, dacă ar studia o asemenea lucrare, ar spune că ar trebui să fie așezată în biblioteca unei case de nebuni. Vom vedea numaidecât că psihiatrul secolului al 19-lea chiar a pronunțat, într-o anumită direcție, o sentință asemănătoare.
Dar reprezentați-vă cele două lucruri: O personalitate care are aceste antecedente, aceste condiții de existență determinate de viețile anterioare, așa cum vi le-am descris. Este cineva care vrea, ca să spunem așa, să scoată din forța Soarelui și a astrelor liniile călăuzitoare ale administrației statului pe Pământ, un om care vrea să introducă Soarele în viața pământească, și care își petrece mai mult de douăzeci de ani în întunericul unei închisori, care putea arunca o privire spre lumina Soarelui numai prin niște guri de aerisire; în sufletul căruia se manifestă prin sentimente chinuitoare tot felul de lucruri ce pătrunseseră odinioară în acest suflet, în viețile anterioare. – Apoi, Tommaso Campanella este eliberat din închisoare de către papa Urban, pleacă la Paris și devine acolo un protejat al lui Richelieu, primește o pensie și își trăiește la Paris ultima perioadă a vieții pământești.
Acesta este lucrul extraordinar: Acel rabin evreu cu care făcuse cunoștință la Cosenza și grație căruia gândirea lui a primit o coloratură cabalistică, astfel încât în el au trăit mult mai multe lucruri, pe care nu le-ar fi putut trăi altfel, acel cabalist evreu este reîncarnarea bărbatului din prima încarnare și a femeii din a doua încarnare, pe care i-am descris.
Astfel, ne apare o colaborare, și atunci când cei doi trec din nou prin poarta morții – Tommaso Campanella și prietenul său, rabinul evreu –, vedem dezvoltându-se în individualitatea care fusese ultima dată Tommaso Campanella o ciudată opoziție față de ceea ce asimilase el în viețile sale anterioare. El simte acum în așa fel încât își spune: Ce ar fi putut deveni toate acestea, dacă n-aș fi zăcut toți acești ani într-o închisoare, în întuneric, unde nu puteam vedea lumina Soarelui decât prin gurile de aerisire! – Dar el ajunge treptat să respingă, să simtă antipatie față de ceea ce fusese odinioară, înainte de era creștină și în primele secole ale creștinismului, concepția sa spirituală. Și vedem aici acest fapt ciudat că, în timp ce se apropie epoca sufletului conștienței, în lumea suprasensibilă continuă să evolueze o individualitate care de fapt simte ostilitate față de ceea ce era spiritualitatea de odinioară.
Vedeți dvs., dragii mei prieteni, în realitate, așa stăteau lucrurile cu multe suflete. Încă înainte de viața lor pământească, în timp ce își trăiau viața suprasensibilă în epoca sufletului conștienței, ele au devenit ostile față de trăirile lor spirituale de odinioară; căci, într-adevăr, e greu să introduci într-un corp pământesc actual ceea ce a fost trăit odinioară în mod spiritual. Corpul pământesc actual, educația actuală, îl orientează pe om spre raționalism și intelectualism.
Și astfel, această individualitate, care în ultima sa încarnare fusese Tommaso Campanella, a văzut în acea existență care a urmat după această viață, a văzut unica posibilitate de a crea o compensare într-o nouă viață pământească reîncarnându-se relativ devreme. Dar acest lucru nu a putut fi realizat ușor, în condițiile existente pe atunci. Căci, pe de o parte, această personalitate, pe durata șederii sale în suprasensibil, s-a adaptat extraordinar de puternic la elementul primei faze a sufletului conștienței, la raționalism și la intelectualism. Și, tocmai când parcurgea, în cadrul retrospectivei, perioada trăită în captivitate, i se impunea, mereu și mereu, contemplarea vizionară, contemplarea spirituală.
Asupra sufletului acestei individualități apăsa, într-un fel, tendința spre o inteligență ageră, ea respingea trecutul și, încetul cu încetul, această aversiune față de trecut a luat o formă absolut personală, absolut individuală. S-a dezvoltat o antipatie față de acea încarnare feminină pe care o avusese înainte de era creștină și, o dată cu aceasta, o aversiune față de femeile înseși. Aici a acționat aversiunea față de femei în raporturile personale, individuale. Și, așa cum se prezintă lucrurile tocmai în karmă, în loc ca această tendință să rămână teoretică, ea îmbracă o formă personală, devine temperament personal, simpatie sau antipatie – aici antipatie.
Acestei personalități i-a fost dată posibilitatea de a trăi încă o dată, în relații libere cu lumea, viața pământească pe care în ultima sa încarnare, cea a lui Campanella, o petrecuse în închisoare.
Așadar vă rog să înțelegeți bine acest lucru. Acum, cealaltă personalitate nu a însoțit-o, căci pentru ea nu erau îndeplinite condițiile. Această individualitate, care parcursese trei existențe pământești în cursul cărora cealaltă îi fusese mereu un susținător și un îndrumător, avea posibilitatea de a trăi într-o viață pământească ceea ce pierduse în viața lui Campanella, din cauza captivității sale de douăzeci și șapte de ani. Ceea ce nu putuse trăi în întunericul închisorii i se oferea acum ca posibilitate de a trăi într-o nouă viață pământească.
Care a fost urmarea, după tot ceea ce a precedat, dragii mei prieteni, care a fost urmarea? Campanella a fost întemnițat la vârsta de aproximativ treizeci de ani. Imaginați-vă maturitatea unui om din Renaștere la această vârstă. Imaginați-vă cum acționează acum ceea ce îi lipsise acolo, unde pătrund însă și toate celelalte, spiritualitatea și raționalismul care își trimit din exterior razele. Pretutindeni împrejur lumină, și numai anii de captivitate sunt întuneric. Totul radiază amestecat. Clarvederea, ura împotriva femeilor, care provine din ceea ce v-am descris, dar și o inteligență foarte puternică. Toate acestea radiază amestecat, interferează și se combină în așa fel încât apare ca rezultat maturitatea de la vârsta de treizeci de ani a unui om din Renaștere.
Toate acestea renasc aproximativ înainte de ultimul deceniu al secolului al 19-lea. În corpul unui copil se întrupează tot ceea ce este potrivit să trăiască de fapt la o vârstă ulterioară. El se naște acum din nou într-o încarnare masculină. Aceasta nu este decât reluarea perioadei de captivitate; așa vorbește karma în acest caz. Nu e de mirare că băiatul este extraordinar de precoce. Bineînțeles, acestea nu sunt decât forțele de creștere ale copilului, dar împreună cu ceea ce i-a lipsit în timpul captivității, cu maturitatea de la treizeci de ani: maturizare precoce!
O tendință ciudată se manifestă în această – reluare a vieții, aș spune. Licăresc din nou vechile viziuni astrologice, vechile concepții despre un element spiritual prezent în întreaga natură, care se manifestaseră într-un mod atât de grandios la această individualitate în primele secole creștine. Ele ies la lumină, firește, într-un mod copilăresc, dar trăiesc atât de puternic în ființa lui, încât el simte o adevărată antipatie față de științele naturii modelate în sens matematic. Și atunci când, în anii ‘90 ai secolului, intră la liceul clasic, el învață în mod strălucit limbile și tot ce nu este nici știință, nici matematici. Dar ceea ce este curios pentru cel care e în stare să aprecieze înlănțuirile karmice, ceea ce îl umple cu adevărat de fericire și îl susține, aș spune, este faptul că această personalitate învață într-o clipită, în afară de limbile moderne, franceza și italiana, învață rapid spaniola, pentru a integra în mentalitatea sa – dacă pot să-mi permit această expresie – ceea ce îl ridicase odinioară împotriva stăpânirii spaniole, pentru a-și reîmprospăta amintirea acestui fapt.
Vedeți cum acționează aici karma, cum intervine în această individualitate! Ceea ce frapează, este faptul că acest băiat învață rapid spaniola în afara școlii numai pentru că, din întâmplare, tatăl său are preferință pentru ea – ceea ce rezultată din nou din karmă –, el învață din fragedă tinerețe o limbă atât de îndepărtată. Aceasta determină o influență deplină asupra întregii sale structuri sufletești. Astfel încât acest ton fundamental de indignare împotriva spaniolilor din perioada întemnițării reapare în sufletul său prin faptul că limba spaniolă reînvie în el și îi impregnează ideile, gândurile. Exact ceea ce fusese sentimentul cel mai amar din perioada captivității pătrunde tocmai în acele zone inconștiente unde domnește vorbirea. Abia la Universitate se ocupă puțin de științe, pentru că epoca o cere. Dacă vrei să fii un om cultivat în epoca noastră, trebuie să cunoști câte ceva din domeniul științelor.
Acum trebuie să vă spun cine este el, căci mai am de povestit: El este nefericitul Otto Weininger [Nota 41].
Și acum, după ce și-a completat lacunele la unele discipline în cadrul Universității, Otto Weininger începe să introducă tot ceea ce îl frământa, și care îl frământa așa cum poate s-o facă numai o viață care este reluarea unei faze ce constituie un vid în viața precedentă –, el introduce toate acestea în teza sa de doctorat în filosofie, prezentată la Universitatea din Viena, și din care el face mai târziu, după susținere, o carte voluminoasă: „Sex și caracter”.
În această carte, „Sex și caracter”, clocotește tot ceea ce existase odinioară. Se vede strălucind utopismul lui Campanella, cu concepțiile străvechi, care sunt exprimate minunat. Ce este moralitatea? La această întrebare, Weininger răspunde astfel: Lumina care apare în natură este manifestarea exterioară a moralității. Cel care cunoaște lumina, acela cunoaște moralitatea. De aceea izvorul imoralității de pe Pământ trebuie căutat în fauna și flora adâncurilor marine, care trăiesc fără lumină. – Și dvs. găsiți la el niște intuiții minunate, de exemplu, aceasta: trebuie să privim câinele [Nota 42], cu fizionomia lui ciudată. Ce arată el? Că îi lipsește ceva, că a pierdut ceva: el și-a pierdut libertatea.
Și dvs. puteți găsi în realitate, la acest Weininger, puțină clarvedere amestecată cu un raționalism extrem, și puteți găsi și ură față de ceea ce i s-a întâmplat într-o încarnare anterioară, dar care se manifestă acum nu față de ceea ce îi este conștient, ci prin ura față de încarnarea sa feminină, se manifestă printr-un misoginism mergând până la absurd în cartea „Sex și caracter”. Toate acestea vă arată câtă spiritualitate poate fi prezentă într-un suflet, câte lucruri s-au coalizat cu intelectualismul în lumea suprasensibilă, împotriva epocii sufletului conștienței, dar cum această spiritualitate nu se poate manifesta în epoca prezentă, și totuși vrea să se manifeste, chiar dacă viața astfel trăită nu este într-un fel decât reluarea unei perioade pierdute din viața precedentă.
La Weininger apar niște înclinații ciudate, iarăși extraordinar de semnificative pentru cel care este în stare să sesizeze înlănțuirile karmice. Biograful său descrie [Nota 43] că spre sfârșitul vieții el își luase obiceiul de a privi, stând într-o cameră întunecoasă, prin niște orificii mici de tot pe care le făcuse, o suprafață luminată, și că acest lucru îi făcea o plăcere deosebită. Aveți din nou, în aceste obiceiuri dintre cele mai intime, mai spontane, reflectarea vieții petrecute în închisoare.
Gândiți-vă acum ce legătură are cu această viață Italia de Sud. Aici s-a întâmplat ceea ce l-a condus acum în această viață pământească.
Trebuie să menționez încă un lucru mărunt, care este de asemenea extraordinar de important pentru cel care examinează karma. Firește, și Weininger se afla printre cititorii lui Nietzsche. Imaginați-vă întreaga dispoziție în care trăia acest suflet al lui Weininger când îl citea pe Nietzsche: „Dincolo de bine și de rău”! [Nota 44] Afirmația lui Nietzsche că adevărul este o femeie vine și îi lovește sufletul ca o bombă. Și tot ceea ce v-am descris deja s-a colorat complet de misoginism.
El are acum douăzeci și doi, douăzeci și trei de ani. Toate acestea acționează asupra lui. În sufletul lui se dezvoltă obișnuințe stranii. Este oare surprinzător ca o viață care este reflectarea unei existențe de prizonier să fie dureros impresionată de apusul Soarelui, care evocă întunericul născând? De aceea simte Weininger întotdeauna apusurile de Soare ca pe ceva insuportabil. Dar el are, în acest corp tânăr, dragii mei prieteni, maturitatea de treizeci de ani. Desigur, când oameni puțin înzestrați își dau aere, sunt vanitoși, nu e ceva plăcut; dar aici înțelegem, din întreaga sa karmă, faptul că el se consideră o ființă aparte.
El manifesta, bineînțeles, și anomaliile cele mai diverse, fiindcă această viață era reluarea unei existențe de captiv. Aici nu apare întotdeauna un comportament normal, absolut obișnuit. Când aceste anomalii sunt de origine karmică, unui psihiatru obișnuit îi poate face impresia că e vorba de un epileptic. Weininger dădea, și el, această impresie. Dar epilepsia era în cazul lui reflectarea unei vieți de prizonier, erau gesturi de apărare, care acum, într-o viață de om liber, nu aveau nici un sens, dar care erau tocmai reluarea karmică a vieții sale de întemnițat. El nu era un epileptic obișnuit. Și să nu ne mire deloc faptul că la începutul vârstei de douăzeci de ani el s-a simțit brusc impulsionat să facă o călătorie în Italia, plecând cu toată graba. În timpul acestei călătorii, el a scris o cărticică minunată: „Despre lucrurile ultime” [Nota 45], care conține descrieri ale unei naturi elementare, și care ar putea părea cuiva descrieri caricaturale ale Atlantidei, absolut grandioase, dar, firește, din punctul de vedere al psihiatrului, complet nebune. Trebuie totuși să privim acest lucru din punctul de vedere al karmei. El pleacă pe neașteptate în Italia și se întoarce, petrece o vreme în apropierea Vienei, la Brunn am Gebirge. Revenit din Italia, el mai redactează unele gânduri care i-au venit în timpul acestei călătorii în Italia, idei grandioase despre armonia dintre moral și natural, închiriază apoi camera în care a murit Beethoven, locuiește acolo câteva zile și – el trăise acum perioada captivității de odinioară – se sinucide cu un foc de armă. Karma era împlinită. El se sinucide împins de un impuls interior, căci își formase ideea că ar deveni un om foarte rău dacă ar continua să trăiască. Nu îi mai era dată posibilitatea de a continua să trăiască, deoarece karma era împlinită.
Priviți, dragii mei prieteni, din acest punct de vedere operele lui Otto Weininger. Vedeți toate piedicile pe care le întâmpină un suflet transportat într-un mod atât de anormal din epoca Renașterii în prezent; vedeți piedicile pe care le întâlnește în căutarea spiritualului, cu toate că în adâncul sufletului său, în subconștient, el posedă atâta spiritual, și trageți de aici această concluzie: Câte obstacole există în epoca lui Mihael pentru a împiedica satisfacerea, într-un mod absolut just, a cerințelor acestei epoci a lui Mihael!
Căci, firește, ne-am putea imagina, de asemenea, că dacă sufletul lui Otto Weininger și-ar fi putut asimila niște concepții spirituale despre lume, el ar fi putut continua totuși să evolueze, și nu ar fi trebuit să încheie pur și simplu printr-o sinucidere această reluare a vieții sale de prizonier.
Dar este important să urmărim cum se dezvoltă vechea spiritualitate în sufletele umane până în timpurile moderne și apoi ia sfârșit; și este foarte important să vedem, tocmai în legătură cu fenomene atât de interesante, cum a luat sfârșit această veche spiritualitate.
Cred că am putea arunca o privire profundă în înlănțuirile karmice, în măsura în care unele din înlănțuirile vieții spirituale din prezent sunt luminate de examinarea acestor patru încarnări succesive ale unei individualități atât de extraordinar de interesante, aceste patru încarnări care înglobează viața începând din secolul al 6-lea dinainte de Misteriul de pe Golgotha și până astăzi. Avem aici intervalul de timp în cadrul căruia se situează tot ceea ce trebuie să studiem dacă vrem să înțelegem viața prezentului.
Am studiat astăzi un caz care ne învață ce poate suferi un suflet în epoca noastră. Prefer să descriu aceste lucruri prin experiențele concrete ale sufletului, decât prin niște considerații abstracte.
V-am dat mai întâi acest episod, și voi încheia acest ciclu de conferințe marți seara, prin ultima din aceste conferințe pentru membri.
