Prin considerațiile expuse duminica trecută, dvs. veți fi văzut, în orice caz, că omul, așa cum este el constituit din punct de vedere corporal și prin educația epocii prezente, nu poate introduce ușor în încarnarea actuală, chiar dacă ea se desfășoară în mod tot atât de ciudat ca aceea despre care am vorbit duminica trecută, conținutul spiritual al încarnărilor anterioare care vrea să se integreze în ea. Căci noi trăim acum în epoca sufletului conștienței, a acestei faze de evoluție a sufletului în timpul căreia se dezvoltă în mod cu totul deosebit intelectul, care domnește astăzi asupra totalității vieții, chiar dacă adesea asistăm și la mari crize ale sentimentului, ale inimii, se dezvoltă acea facultate a sufletului care se poate emancipa cel mai bine de natura umană elementară, de ceea ce poartă omul în sine drept natura cea mai profundă a sufletului său.
Conștiența acestei emancipări a intelectului apare, desigur, prin faptul că se vorbește despre inteligența rece, prin care oamenii își manifestă egoismul, lipsa de interes, lipsa de compasiune față de ceilalți oameni, și adesea chiar față de cei mai apropiați. Prin inteligența rece este desemnat demersul interior care nu are în vedere idealurile sufletului, ci ajunge la drumuri de viață trasate în funcție de motive utilitare ș.a.m.d.
În aceste aspecte se exprimă sentimentul că inteligența, elementul intelectual, rațional, se emancipează de elementul uman din om. Și cel care discerne cât de intelectualizate sunt sufletele de astăzi, acela sesizează, de asemenea, în fiecare caz în parte, cum karma trebuie să introducă, tocmai în sufletele actuale, ceea ce a fost trăit de aceste suflete în trecut ca înaltă spiritualitate.
Căci, gândiți-vă la următorul lucru. Să considerăm acum absolut la modul general – v-am expus data trecută un exemplu deosebit –, să considerăm acum, în general, un suflet care, în secolele anterioare Misteriului de pe Golgotha, în secolele ulterioare Misteriului de pe Golgotha, a trăit în așa fel încât lumea spirituală era pentru el o realitate evidentă, în așa fel încât el putea vorbi din propriile experiențe despre lumea spirituală ca despre o lume tot atât de reală ca lumea colorată, caldă sau rece a simțurilor.
Toate acestea se află în suflet. Toate acestea se află între moarte și o nouă naștere, sau în cursul unor asemenea intervale succesive, în relație cu lumile spirituale ale Ierarhiilor superioare. Multe lucruri au fost elaborate în acest suflet.
Dar acum, tocmai datorită altor corelații karmice, să spunem, un asemenea suflet trebuie să se încarneze într-un trup adaptat în întregime intelectualismului, care, într-adevăr, își asimilează din civilizația prezentului numai conceptele curente, care se referă propriu-zis numai la lucrurile exterioare. Atunci singurul lucru posibil este ca, în această încarnare, spiritualul care apare în suflet să se retragă în subconștient și o asemenea personalitate să manifeste, poate, în elementul intelectual pe care îl dezvoltă, un anumit idealism, o înclinație spre tot felul de idealuri de frumusețe, de bunătate, de adevăr, dar această personalitate nu ajunge să ridice la nivelul conștienței obișnuite tot ceea ce se află în suflet. Astăzi există multe asemenea suflete. Iar pentru cel care este în stare să privească în mod just lumea, cu ochii educați să vadă spiritualul, pentru acela multe chipuri contrazic astăzi ceea ce se vede la lumina zilei la omul respectiv. Chipul spune: În adâncul acestui suflet se află multă spiritualitate. Dar de îndată ce omul vorbește, el nu vorbește absolut deloc despre spiritualitate. De aceea chipurile nu au contrazis în nici o epocă într-un grad atât de înalt cum se întâmplă în epoca actuală cuvintele pe care le rostește omul.
Cel care vrea să înțeleagă că forța și energia și perseverența și un sfânt entuziasm sunt necesare pentru a transforma în spiritualitate ceea ce ține de epoca actuală: intelectualismul, pentru ca gândurile, ideile, să se ridice spre lumea spirituală și, prin idei, să se poată afla atât drumul în sus, spre spirit, cât și drumul în jos, spre natură, cel care vrea să înțeleagă acest lucru, aceluia trebuie să-i fie clar faptul că la început intelectualismul opune obstacolele cele mai puternice care se pot imagina în calea manifestării spiritualului care se află în suflet. Și abia după ce am devenit atenți într-o anumită măsură la acest lucru, abia atunci putem să găsim, în calitate de antroposofi, entuziasmul interior necesar pentru asimilarea ideilor antroposofiei, care sunt obligate, bineînțeles, să aibă în vedere intelectualismul epocii actuale; ele trebuie, ca să spunem așa, să îmbrace veșmântul intelectualismului contemporan. Dar un asemenea om se va putea pătrunde și de faptul că el, înarmat cu ideile antroposofiei, care nu se referă la lumea simțurilor exterioare, are menirea de a înțelege domeniul la care se referă ideile sale: spiritualul. A ne adânci profund în ideile antroposofiei rămâne totuși lucrul care îl poate ridica în modul cel mai sigur pe omul de astăzi la spiritualitate, numai să vrea el acest lucru.
Această ultimă frază pe care tocmai am rostit-o, dragii mei prieteni, nu poate fi rostită decât, poate, de două-trei decenii. Mai înainte acest lucru nu era posibil. Căci înainte, deși domnia lui Mihael începuse deja la sfârșitul anilor ‘70, mai înainte ideile pe care această epocă le aducea în întâmpinarea cuiva, chiar când era vorba de idealiști, erau atât de intens orientate numai spre lumea simțurilor, încât a te înălța de la intelectualism până la spiritualitate, în anii ‘70, ‘80, ‘90 ai secolului precedent, nu era posibil decât în cazuri excepționale.
Vă voi arăta astăzi printr-un exemplu consecințele acestei stări de lucruri. Aș vrea să vă arăt că în această epocă în care antroposofia trebuie să se integreze drept concepție despre spiritual, din motivele pe care tocmai le-am arătat în cursul acestui ciclu de conferințe pentru membri, lucrurile stau în așa fel, și deosebit de puternic, încât acest spiritual care urcă din trecut în suflete este înăbușit și a trebuit să fie înăbușit la sfârșitul secolului precedent, el a trebuit să se retragă în fața intelectualismului fără să se poată manifesta în vreun fel.
Înțelegeți bine ce vreau să spun. Să presupunem o personalitate care ar fi trăit în a doua jumătate a secolului al 19-lea și care ar fi purtat în ea o spiritualitate puternică provenită din încarnările anterioare: Ea se integrează în cultura epocii prezente, care este intelectualistă, intelectualistă de la un capăt la celălalt. Dar în personalitatea despre care vorbesc efectele spiritualității se simt încă atât de intens, încât această spiritualitate vrea să se manifeste, vrea să se manifeste cu adevărat. Personalitatea respectivă primește o educație intelectualistă, ea face în mediul social unde trăiește, în cadrul profesiunii, pretutindeni face experiența intelectualismului; ceea ce poartă în sufletul său nu își poate găsi locul în acest intelectualism. Aceasta ar fi o personalitate despre care am putea spune: Ea ar avea, într-adevăr, chemare pentru antroposofie. – Dar ea nu poate deveni antroposof, pentru că antroposofie ar deveni tocmai ceea ce i-ar putea pătrunde în intelect din spiritualitatea încarnării anterioare. Aceasta nu poate deveni antroposofie, rămâne în urmă, suferă, într-un fel, un șoc în fața intelectualismului. Ce poate face această personalitate, decât, cel mult, să trateze pretutindeni intelectualismul ca pe ceva pe care ea nu vrea să-l abordeze, pentru ca ceea ce se află în sufletul său să se poată manifesta într-o încarnare ulterioară. Bineînțeles, această spiritualitate nu se va manifesta pe deplin, fiindcă nu corespunde epocii. Va fi poate chiar ca un fel de bâjbâire, dar se va observa la această personalitate că pretutindeni ea dă înapoi în fața ideii de a merge prea departe și de a fi atinsă de intelectualismul epocii.
Aș vrea să vă dau un exemplu în acest sens. Vă voi aminti mai întâi de o personalitate a Antichității, numită adesea aici și în legătură cu lucrurile cele mai diverse, Platon. Platon, filosoful secolelor 5 și 6 precreștine, trăiește, propriu-zis, ca un suflet care anticipează multe lucruri asupra cărora omenirea va cugeta de-a lungul multor secole. Și eu am menționat deja, referindu-mă la învățăturile spirituale grandioase ale Școlii de la Chartres, că spiritul platonismului trăia de multă vreme în evoluția creștinismului și că, într-un anumit fel, el și-a găsit înflorirea tocmai în aceste învățături grandioase ale Școlii de la Chartres, sub forma pe care el o putea lua tocmai în acea epocă.
Trebuie să fim edificați în această privință: Spiritul lui Platon este orientat în primul rând spre lumea ideilor. Numai că, dragii mei prieteni, nu trebuie să ne imaginăm că la el ideea este această monstruoasă abstracțiune care este astăzi pentru noi, când ne consacrăm conștienței obișnuite. Pentru Platon, ideea era aproape ceea ce erau divinitățile persane, Amshaspandele, geniile active care stăteau în jurul lui Ahura Mazdao; genii active care nu sunt accesibile decât prin contemplare imaginativă, iată ce erau ideile până la Platon: niște ființe. Dar el nu le mai descrie într-un mod tot atât de viu ca în vremurile mai vechi. El le descrie ca pe niște umbre, aș spune, ale entităților. Și, prin aceasta, iau naștere apoi gândurile abstracte, ideile dobândesc tot mai mult un caracter de umbră pentru oameni. Totuși, în cursul vieții, Platon a aprofundat lucrurile în așa fel încât în lumea ideilor sale se revarsă, s-ar putea spune, aproape întreaga înțelepciune a trecutului. E suficient să luăm dialogurile mai târzii și vom găsi la Platon elemente de astrologie-astronomie, de cosmologie, elemente minunate de psihologie, ceea ce se revelează din istoria popoarelor, totul scăldându-se într-un fel de spiritualitate care șlefuiește, rafinează spiritualul, aș spune, până la idee.
Dar toate acestea trăiesc în Platon. Și ceea ce trăiește mai ales în el este această concepție: Ideile sunt temeliile a tot ceea ce există în lumea simțurilor. Oriunde am privi în lumea simțurilor găsim expresia exterioară, manifestarea exterioară a ideilor. – Dar o dată cu aceasta în concepția despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înțeles și rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată față de lume, față de viață, față de om, față de Dumnezeu, față de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepția platoniciană despre viață. Este un element care, în anumite epoci, se retrage, dar care apoi licărește întotdeauna din nou. Căci platonismul este întotdeauna din nou reluat, el formează din nou, ici și colo, un punct de sprijin grație căruia oamenii se ridică, el constituie, de asemenea, tocmai urzeala a ceea ce se învăța în Școala de la Chartres.
Dar adesea Platon a fost considerat un fel de precursor al creștinismului. Numai că a crede că Platon a fost un precursor al creștinismului, asta înseamnă a înțelege greșit creștinismul. Căci creștinismul nu este o învățătură, el este un curent de viață care își are originea în Misteriul de pe Golgotha, și nu se poate vorbi despre un adevărat creștinism decât după Misteriul de pe Golgotha. Dar se poate spune că au existat creștini în sensul că ei au venerat, înainte de Misteriul de pe Golgotha, drept Entitate Solară, au văzut drept Ființă Solară acea entitate care apoi a fost recunoscută în cadrul vieții pământești a omenirii drept Christos. Dacă vrem să vorbim în acest sens despre precursori ai creștinismului, trebuie să spunem acest lucru despre numeroși discipoli ai Misteriilor; atunci putem vorbi și despre Platon ca despre un precursor al creștinismului. Dar trebuie să înțelegem în mod just problema.
Acum câtva timp, am vorbit aici despre un artist care a crescut, pe vremea când Platon mai trăia încă, nu chiar în școala filosofică a lui Platon, dar sub influența sa – l-am menționat deja acum câteva decenii –, trăia un artist format nu prin filosofia platoniciană, dar în spiritul său, care apoi, după ce a trecut prin alte încarnări, s-a născut din nou, ca Goethe, după ce a transformat karmic în regiunea lui Jupiter ceea ce îi venea din încarnări anterioare, dar mai ales din curentul platonician, l-a transformat în așa fel încât a putut deveni această înțelepciune care, tocmai la Goethe, impregnează totul. Așadar noi putem avea în vedere existența unei legături nobile tocmai între Platon și acest – nu voi spune discipol, ci adept al său; căci el nu este filosof, cum spuneam, ci un artist din epoca greacă. Dar privirea lui Platon s-a îndreptat asupra lui și a perceput ce era la el, la acest tânăr despre care este vorba aici, ceva extraordinar de promițător.
De fapt nu a fost ușor pentru Platon să poarte prin lumea suprasensibilă, de-a lungul timpurilor care au urmat, ceea ce se afla în sufletul său în timp ce era Platon. El a avut mari dificultăți. Căci, deși ici și colo platonismul își arăta lumina sa, atunci când Platon își cobora privirea spre ceea ce se dezvolta jos ca platonism, el simțea adesea o teribilă tulburare în viața sa sufletească și spirituală din lumea suprasensibilă. Dar nu trebuie să condamnăm, din acest motiv, ceea ce trăia în continuare ca platonism. Bineînțeles, sufletul lui Platon continua să transmită epocilor succesive, pas cu pas, ceea ce trăia în el. Dar tocmai Platon, care mai avea încă o legătură cu toate Misteriile antichității, despre care eu am putut spune că teoria sa despre idei avea un fel de urzeală persană, tocmai Platon a avut multe dificultăți, după ce a străbătut intervalul – în cazul lui a fost un interval destul de lung – până la o nouă încarnare; el a avut, așadar, de fapt, multe dificultăți de a se integra în civilizația creștină, în care totuși el trebuia să se integreze. Și astfel, putem spune: deși, în sensul pe care tocmai l-am indicat, se poate spune despre Platon că a fost un precursor al creștinismului, întreaga orientare a sufletului său era de-așa natură încât lui i-a fost extraordinar de dificil, când a fost matur pentru a coborî din nou pe Pământ, să găsească un organism, un trup în care să poată transpune ceea ce îi venea din trecut în așa fel încât să-i dea o coloratură, o nuanță creștină. Și, mai mult, Platon era în mod absolut un grec, cu această amprentă orientală pe care o aveau grecii, dar pe care romanii nu o aveau deloc. Într-un anumit sens, Platon era un suflet care își ridica filosofia la nivelul celei mai înalte poezii, și dialogurile sale sunt opera unui artist. Sufletul se află pretutindeni și, de asemenea, pretutindeni se află iubirea platonică, înțeleasă în adevăratul ei sens și care revelează și ea, în mod absolut, originea orientală.
Platon este grec. Singura civilizație în sânul căreia se poate încarna el atunci când e matur pentru a se încarna, atunci când, ca să spunem așa, este prea bătrân pentru lumea suprasensibilă, este civilizația romană și creștină. Aș vrea să spun, dacă îmi este permis să mă exprim într-un mod familiar: El trebuie să meargă acolo. El trebuie, de asemenea, să-și concentreze toate forțele pentru a-și înfrânge toate rezistențele. Căci ființa lui Platon refuză acest element roman sec, prozaic, al dreptului roman; de fapt, el respinge tot ce este roman.
În ființa lui Platon se află, de asemenea, o anumită dificultate de a accepta creștinismul, tocmai pentru că într-un anumit sens Platon reprezintă culmea concepției precreștine despre lume și pentru că în anumite semne exterioare se arăta că adevărata ființă a lui Platon nu se putea integra ușor în creștinism. Căci ce s-a integrat în creștinism aici, în lumea sensibilă? Neoplatonismul. Acesta era ceva absolut diferit de platonism. Ce-i drept, el și-a format, nu-i așa, un fel de gnoză platonizantă ș.a.m.d., dar nu exista nici o posibilitate pentru adevărata natură a lui Platon să se adapteze la creștinism. Astfel, a fost dificil și pentru Platon să se integreze într-un fel oarecare în lume desfășurându-și întreaga activitate pe care el o desfășurase ca Platon și care trebuia acum să aducă din nou roade; el a trebuit să-și restrângă activitatea.
El s-a încarnat din nou în secolul al 10-lea al Evului Mediu în persoana călugăriței Hroswitha, această personalitate, desigur uitată, dar grandioasă, care a trăit în secolul al 10-lea și care, de fapt, a adoptat creștinismul într-un sens cu adevărat platonician, care, în fond, a introdus în natura Europei Centrale extraordinar de multe lucruri din platonism. Ea aparținea mănăstirii Gandersheim din Braunschweig și a introdus în Europa Centrală multe elemente platoniciene. Acest lucru îl putea face pe atunci numai o femeie. Dacă ființa lui Platon nu ar fi apărut în coloratură feminină, ea nu ar fi putut accepta creștinismul în acea epocă. Dar ar fi trebuit să accepte, de asemenea, și romanismul, care atunci era prezent în întreaga cultură, ar fi trebuit, aș spune, să-l accepte prin constrângere. O vedem atunci pe această călugăriță devenind acea ciudată personalitate care a scris drame latine în stilul lui Terențiu, în stilul poetului roman Terențiu, drame care sunt, bineînțeles, cu totul remarcabile.
Ei bine, vedeți dvs., aș putea spune că e aproape teribil de ușor să-l înțelegem greșit pe Platon, când el se apropie. Eu am arătat adesea cum și-a schițat Friedrich Hebbel planul unei drame [Nota 46]– un plan care nu există decât sub formă de notițe – în care voia să-l trateze cu umor pe Platon, prezentându-l reîncarnat ca elev de liceu. Aceasta este, firește, fantezie poetică; Hebbel voia să reprezinte acest lucru: cum într-o clasă de liceu stă Platon reîncarnat și în fața profesorului, a profesorului de liceu, el analizează dialogurile lui Platon și Platon reîncarnat primește notele cele mai proaste pentru interpretarea dialogurilor lui Platon. Iată ce notase Hebbel, ca subiect al unei drame. El nu a scris-o. Dar aceasta este, ca să spunem așa, o presimțire a ușurinței cu care Platon poate fi înțeles greșit. El poate fi foarte ușor înțeles greșit. Aceasta este o caracteristică, aș spune, care m-a interesat în mod deosebit atunci când urmăream cu privirea curentul platonician; căci această neînțelegere este extraordinar de instructivă în sensul găsirii căilor juste care ne permit să urmărim mersul în continuare al individualității lui Platon.
E foarte interesant că s-a găsit un filolog german [Nota 47] care să aducă dovada științifică – nu-i mai știu numele, este vreun Schmidt sau Müller –, dovada de necontestat că acea călugăriță Hroswitha nu a scris nici o singură dramă, că, în general, nimic nu este de ea, ci că un consilier al împăratului Maximilian este cel care a montat toată șmecheria –, ceea ce este, firește, o absurditate. Dar neînțelegerea este legată tocmai de Platon.
Și vedem astfel, în această individualitate a călugăriței Hroswitha care a trăit în secolul al 10-lea o substanță spirituală creștin-platoniciană cu adevărat intensă, unită cu spiritul germanic al Europei Centrale. În această femeie trăiește, ca să spunem așa, întreaga cultură a epocii sale. În realitate, ea este o femeie extraordinară. Și tocmai această femeie participă acum la evoluțiile suprasensibile despre care v-am vorbit: trecerea învățătorilor de la Chartres în lumea spirituală, coborârea celor care sunt apoi aristotelici, Școala lui Mihael. Dar ea participă la toate acestea într-un mod absolut ciudat. S-ar putea spune că aici intră în conflict spiritul masculin al lui Platon și spiritul feminin al călugăriței Hroswitha, care își aduseseră amândoi roadele pentru individualitatea spirituală. Dacă una din încarnări ar fi fost fără importanță, cum se întâmplă cel mai adesea, acest conflict interior nu ar fi avut loc. Pe când aici, la această individualitate, conflictul interior a durat, de fapt, tot timpul.
Astfel încât vedem cum această individualitate, atunci când este matură pentru a reveni pe Pământ, în secolul al 19-lea, vedem cum ea devine ceea ce am zugrăvit adineaori ca ipoteză: Întreaga spiritualitate a lui Platon este înăbușită, ea dă înapoi în fața intelectualismului secolului al 19-lea și nu vrea să se arate. Și, pentru ca acest lucru să fie mai ușor, în același suflet se manifestă capacitățile feminine ale călugăriței Hroswitha. Astfel încât acestui suflet, datorită celor primite în încarnarea sa feminină, în această încarnare feminină remarcabilă, radiantă, îi este mai ușor să respingă intelectualismul, acolo unde acest lucru îi convine.
Astfel se naște din nou pe Pământ această individualitate în secolul al 19-lea; ea se dezvoltă în sânul intelectualismului secolului al 19-lea, dar de fapt nu lasă ca acest intelectualism să vină spre ea decât oarecum din exterior, pe când în interior încearcă o mișcare de retragere; în schimb, platonismul se află în primul plan al conștienței sub o formă neintelectualistă și, pretutindeni unde o poate face, ea vorbește despre ideile care se află în toate. Această viață în idei devine pentru această personalitate ceva absolut de la sine înțeles. Dar corpul făcea întotdeauna impresia: Capul, de fapt, nu poate da formă acestui platonism care vrea să se manifeste. Pe de altă parte, această personalitate putea face să prindă viață în modul cel mai frumos, într-un mod splendid, tot ceea ce se ascunde în dosul iubirii platonice.
Dar să mergem mai departe. În tinerețe, această personalitate avea un fel de vis, că Europa Centrală, unde ea trăise într-adevăr pe vremea când era călugărița Hroswitha, nu trebuia să fie cu adevărat romană; ea își reprezenta această Europă Centrală ca pe o nouă Heladă – și aici străbate platonismul –, iar țara cea mai aspră care stătea față în față cu Helada, Macedonia, și-o reprezenta ca Estul Europei. Erau visuri ciudate, care trăiau în această personalitate, visuri care arătau că ea voia să-și reprezintă lumea modernă în care trăia ea însăși ca Grecia și Macedonia. Mereu și mereu, această personalitate simțea imboldul, tocmai în tinerețe, să-și reprezinte lumea modernă – în mare, Europa – ca pe o Grecie și o Macedonie mărite. Este un lucru interesant.
Ei bine, personalitatea despre care vă vorbesc este Karl Iulius Schröer. Și vă este suficient, folosind ceea ce tocmai am adunat pentru dvs., să parcurgeți scrierile lui Karl Iulius Schröer; încă de la început, el vorbește de fapt un limbaj platonician. Dar se ferește – acest lucru este ceva absolut ciudat –, el se ferește cu o pudoare feminină, aș spune, de intelectualism, acolo unde poate să nu facă uz de el.
Când vorbea despre Novalis, el spunea întotdeauna bucuros: Da, Novalis este un spirit ce nu se poate înțelege cu intelectualismul modern, care nu știe nimic altceva decât doi și cu doi fac patru.
Karl Iulius Schröer a scris o istorie a poeziei germane din secolul al 19-lea. Uitați-vă: Peste tot acolo unde lucrurile pot fi abordate prin sentiment cu ajutorul platonismului, cartea este foarte bună; acolo unde e nevoie de intelectualism, pe neașteptate textul seacă. El nu are nimic dintr-un profesor. Așa scrie el și despre Socrate, a cărui nouă încarnare nu a fost absolut deloc remarcată în lume, și asupra căruia restul istoriilor literare păstrează tăcerea, el scrie multe pagini [Nota 48]; despre cei care sunt celebri, el scrie uneori doar câteva rânduri. Când această istorie a literaturii a fost publicată, oh, toți pigmeii literari au ridicat brațele la cer! Emil Kuh [Nota 49] era un pigmeu foarte celebru pe atunci. El spunea: Această istorie a literaturii nu a fost absolut deloc scrisă de un cap, ea a ieșit, pur și simplu, din degetul cel mic. – Karl Iulius Schröer a publicat, de asemenea, o ediție a lui „Faust”. Un profesor din Graz [Nota 50], care de altfel era un om foarte gentil, a scris despre ea o recenzie atât de îngrozitoare, încât au avut loc, cred, zece dueluri între studenții de la Graz, unii pentru, alții împotriva lui Schröer. Era, într-adevăr, o neînțelegere crasă. Lucrurile au mers atât de departe încât, odată, această lipsă de prețuire a valorii lui Schröer mi-a apărut într-un mod deosebit într-un cerc, la Weimar, unde Erich Schmidt [Nota 51] era o personalitate foarte apreciată și domina asupra tuturor când se găsea în mijlocul altora. Conversația se purta asupra prinților și prințeselor de la curtea din Weimar: care dintre ei sunt inteligenți, care nu sunt. Aceasta era discuția. Și Erich Schmidt spune: Da, prințesa Reuß – care era una din fiicele marii ducese de Weimar – nu e deloc inteligentă, căci ea îl consideră pe Schröer un om mare. Acesta era temeiul său.
Acum, vedeți dvs., urmăriți toate acestea, până la minunata cărticică „Goethe și iubirea” [Nota 52]: găsiți în ea într-adevăr ceea ce poate spune cineva, fără intelectualism, despre iubirea platonică în viața cotidiană. Faptul că în această cărticică, „Goethe și iubirea”, stilul și ținuta sunt ceva cu totul excepțional mi-a apărut foarte clar într-o zi, pe când vorbeam despre această mică scriere cu sora lui Schröer. Ea a numit stilul „plin de dulceața maturizării”. Așa este și el. Iată o expresie frumoasă: plin de dulceața maturizării. Totul este – nu putem spune, în acest caz, concentrat, ci totul este atât de delicat și nobil modelat. Noblețea îndeosebi îi era, în general, proprie.
Ei bine, dar această spiritualitate platoniciană, cu refuzul intelectualismului, o spiritualitate platoniciană care voia să pătrundă în acest corp, mai făcea o impresie absolut deosebită, o impresie ciudată. Când îl priveai pe Schröer, puteai percepe foarte clar: acest suflet nu este cu totul prezent în corp. Și, când a început să îmbătrânească, se putea vedea că acest suflet, fiindcă de fapt el nu a vrut să pătrundă în corpul de atunci, se retrăgea din el pas cu pas. Mai întâi s-au umflat degetele, apoi sufletul s-a retras din ce în ce mai mult. Și Schröer și-a sfârșit viața în senilitate.
Unele trăsături ale lui, dar nu întreaga individualitate, au fost transpuse în personajul meu Capesius, profesorul Capesius, din dramele-misterii. Se poate, desigur, spune: Avem aici un exemplu strălucit al faptului că numai în anumite condiții pot fi transportate în prezent curentele spirituale ale Antichității. Și s-ar putea spune: În Schröer se manifesta retragerea în fața intelectualismului. Dacă ar fi putut ajunge la intelectualism și dacă l-ar fi putut uni cu spiritualitatea lui Platon, atunci ar fi apărut antroposofia.
Dar noi vedem astfel în karma sa cum iubirea paternă, aș spune, pentru adeptul Goethe – iubire care s-a născut așa cum v-am spus, Platon a avut pentru el o iubire paternă –, vedem cum această iubire se transformă și cum Schröer devine un admirator al lui Goethe. Iubirea de atunci reapare sub această formă. Venerația lui Schröer pentru Goethe avea ceva extraordinar de personal.
La bătrânețe, el a vrut să scrie o biografie a lui Goethe. El mi-a vorbit despre aceasta înainte ca eu să părăsesc Viena la sfârșitul anilor ‘80. Apoi, el mi-a scris despre aceasta. El mi-a scris, dar nu vorbea niciodată despre această biografie a lui Goethe, pe care voia s-o scrie, altfel decât spunând: Goethe mă vizitează mereu în camera mea. – Ceea ce era determinat astfel de karmă avea un caracter foarte personal, așa cum am arătat.
Această biografie a lui Goethe nu a mai fost scrisă, pentru că Schröer a devenit apoi senil. Dar putem găsi pentru linia generală a scrierilor sale o interpretare luminoasă când cunoaștem antecedentele pe care tocmai le-am expus.
Astfel, noi vedem că în acest Schröer, propriu-zis absolut uitat, goetheanismul s-a oprit în fața porții intelectualismului transformat în spiritualism. Ce altceva ai putea face în realitate când ești stimulat de Schröer, decât să duci mai departe goetheanismul până la antroposofie! Într-adevăr, nu îți mai rămâne nimic altceva de făcut. Și adesea în fața privirii sufletului meu stă această imagine tulburătoare: cum conduce Schröer până la Goethe vechea spiritualitate, care poate fi împinsă până la intelectualism, și cum Goethe, la rândul său, trebuie să fie înțeles cu ajutorul intelectualismului modern înălțat până la spiritual, pentru ca să-l înțelegem acum pe deplin. Această imagine nu mi s-a format nici mie prea ușor; în strădania sufletului meu se amesteca întotdeauna – căci nu putea fi perceput în mod direct ce era Schröer – un fel de opoziție față de Schröer.
De exemplu, pe vremea când Schröer conducea, la Școala Tehnică Superioară din Viena, exercițiile de oratorie și de compuneri literare, odată eu am dat o interpretare destul de absurdă lui Mephisto doar pentru a-l contrazice pe Schröer, acest profesor de care pe atunci nu eram încă legat într-un mod atât de intim. Și astfel se isca o anumită opoziție. Dar, cum spuneam, ce altceva puteai face decât să înlături această stavilă ce se formase și să conduci goetheanismul direct la antroposofie?
Astfel, dvs. vedeți cum își face drum în realitate istoria lumii. Ea își face drum în așa fel încât vedem: Ceea ce avem în prezent apare, ce-i drept, întâlnind în cale obstacole, piedici, dar, pe de altă parte, este și bine pregătit. Și de fapt, dacă dvs. citiți această minunată descriere a naturii feminine sub formă de imn pe care o face Karl Iulius Schröer, dacă citiți frumosul său eseu, scris ca anexă la istoria literaturii, la „Poezia germană a secolului al 19-lea” [Nota 53], eseul intitulat „Goethe și femeile” – dacă dvs. luați toate acestea, veți spune, cu siguranță: Aici trăiește cu adevărat ceva dintr-o sensibilitate pentru valoarea și natura femeii, care este un ecou a ceea ce a trăit călugărița Hroswitha drept propria ei natură. Aceste două încarnări anterioare vibrează împreună atât de minunat, tocmai la Schröer, încât ruptura apare tragică într-un mod emoționant. Dar, pe de altă parte, tocmai în Schröer se manifestă, la sfârșitul secolului al 19-lea, o lume de realități spirituale care sunt extraordinar de edificatoare în ceea ce privește răspunsul la întrebarea: Cum vom introduce noi spiritualitate în viața epocii prezente?
Acesta este aspectul prin care voiam să întregesc acest ciclu de conferințe.
