Goetheanumul de la Dornach, aflat în construcție de zece ani, nu mai există. Societatea Antroposofică a pierdut această clădire. Cu aceasta, ea a pierdut extraordinar de mult. Trebuie numai să ne devină limpede ce a devenit Societatea Antroposofică prin clădirea Goetheanumului, și dacă ne aducem treptat și în mod corect înaintea ochilor mărimea pierderii, vom putea aprecia și mărimea durerii, pentru care nu există cuvinte, mărimea acelei dureri care a devenit a noastră prin cumplita catastrofă a incendiului din noaptea de Anul Nou din 1922 spre 1923. Până la momentul în care am putut pune, în 1913, Piatra fundamentală pentru Goetheanumul de la Dornach, Societatea Antroposofică, în calitatea ei de păstrătoare a Mișcării antroposofice, a fost răspândită într-un anumit domeniu din lume prin ramurile ei individuale. Și din sânul acestei Societăți s-a născut apoi impulsul de a înălța o clădire centrală proprie. Și poate că tocmai aici se poate resimți îndoit ceea ce suferă întreaga Societate Antroposofică prin aceea că a pierdut această clădire centrală. Căci aici, la Stuttgart, Societatea Antroposofică a făcut un început cu acea clădire [Nota 1] în care ne-a fost îngăduit să ne desfășurăm deja activitatea noastră de-a lungul multor ani. De aceea, aici se va ști ce înseamnă să fii înconjurat de un cadru constituit de o clădire demnă de Mișcarea antroposofică.
Până când s-a născut în Societatea Antroposofică impulsul de a înălța la Dornach o clădire centrală, ea a depins exclusiv de faptul de a acționa prin întrunirile ei – Stuttgart-ul constituie o excepție prin realitatea deja menționată – și ea a depins de a avea oarecum exclusiv cuvântul la dispoziție pentru a vorbi despre legătura omului cu lumea spirituală – devenită necesară în ziua de azi, datorită evoluției omenirii. Acum, desigur că acest mod de a acționa prin cuvânt pentru Mișcarea antroposofică va fi întotdeauna cel mai important, cel mai plin de semnificație, și neapărat necesar în acest domeniu. Dar prin clădirea Goetheanumului a mai fost posibil și altceva. A devenit posibil să îi vorbim lumii largi prin formele artistice, căci la clădirea Goetheanumului a existat strădania ca aceste forme să provină din elementul artistic pur. Desigur că acela care în prezentul nostru nu are un simț și un sentiment față de ceea ce poate vesti antroposofia prin cuvânt, nu va putea avea un simț și un sentiment pentru formele artistice, așa cum au devenit ele vizibile la Dornach, în clădirea Goetheanumului. Însă, cu toate acestea, trebuie să spunem că în mod corespunzător simpatiei oamenilor, în prezentul nostru ochiul se îndreaptă cu mai multă ușurință asupra a ceea ce este de văzut, decât sufletul prin activitate lăuntrică asupra a ceea ce este de auzit. Și în felul acesta, tocmai prin clădirea de la Dornach a existat posibilitatea să vorbim într-o măsură infinit mai mare despre spiritualitatea necesară omenirii din ziua de azi. Prin Goetheanum s-a vorbit realmente despre tainele lumii spirituale unei mulțimi cu mult mai mari de oameni, prin formele vizibile și lucrările vizibile, decât s-a putut vorbi vreodată prin cuvânt. Și o dată pentru totdeauna, s-a dovedit prin Goetheanumul de la Dornach tuturor acelora care au avut măcar puțină bună-voință de a privi nepărtinitor la acest Goetheanum și la antroposofia care se află în spatele lui, că această antroposofie nu are nimic sectar în esența ei, și că ea vrea să cuprindă marea sarcină a prezentului nostru, care constă în aceea de a capta razele noii lumini spirituale devenite de acum accesibile omenirii și de a le imprima în mijloacele culturale și de civilizație umană. Față de întâlnirile în localuri alese aleator, în anumite circumstanțe chiar și omul cel mai nepărtinitor ar fi putut vorbi despre o Mișcare sectantă. Dar față de grija cu care s-a încercat la Dornach să se evite orice simbolism, orice alegorie în formele clădirii și în formele artistice și să se lase să se reverse impulsul antroposofie în arta reală, pură, față de această strădanie nu a mai fost posibil ca un om de bunăvoință să vorbească despre o sectă antroposofică. Oamenii au trebuit să recunoască faptul că antroposofia vrea ceva întrutotul general uman, că ea nu vrea să cultive niciun fel de separare, ci vrea să caute pentru prezent ceea ce este întrutotul general-uman în orice domeniu al reflectării și creației omenești din prezent. Și așa a devenit acest Goetheanum – care, privit actualmente ca ruină, face o impresie cumplit de devastatoare – un mijloc măreț pentru Mișcarea antroposofică de a exprima ceea ce este aceasta în conformitate cu adevărata ei esență. Și noi am încercat să introducem în fiecare formă, în fiecare imagine tot ceea ce exista în acest impuls general despre care tocmai v-am vorbit. Noi am încercat să oferim artă pură, pentru că arta adevărată, arta pură este conținută întrutotul în esența impulsului antroposofie. Și așa s-a putut vorbi, tocmai prin Goetheanum, și oamenilor care nu voiau să știe nimic despre Societatea Antroposofică, despre preocupările sfinte ale acestei Societăți Antroposofice.
Acest lucru s-a înfăptuit timp de aproape zece ani. Și într-o singură noapte, acest lucru a devenit imposibil de acum înainte. Este suficient să alăturăm aceste două fraze, și vom fi aduși cu necesitate la toate acele sentimente pentru a căror exprimare chiar că nu există cuvinte. Și comparativ cu aceasta, desigur că apare mărunt ceea ce poate fi prezentat în ziua de azi drept muncă de un deceniu și griji de un deceniu; căci, la urma-urmelor, această muncă și aceste griji sunt mărunte față de pierderea ireparabilă [Nota 2] a acestui important mijloc de revelare a Mișcării antroposofice.
Acum, că acest Goetheanum nu mai este, desigur că în fiecare om care l-a îndrăgit, care a ținut la acest Goetheanum cu o veritabilă înțelegere, ia naștere dorința de a reclădi acest Goetheanum, într-o formă oarecare. Numai că, tocmai relativ la ideea reclădirii lui, nu trebuie să uităm că peste această clădire au trecut zece ani și că, într-un anumit sens, este în esența Mișcării antroposofice faptul de a avea adversari. Și ce anume înseamnă această adversitate față de Mișcarea antroposofică poate fi văzut acum din nou, în zilele durerii noastre. Pe de o parte, trebuie să spunem că tocmai în fața acestei catastrofe s-a arătat cât de mulți prieteni adevărați a dobândit Mișcarea antroposofică prin Goetheanum. Căci în afara exprimării suferinței și durerii din cercurile prietenilor antroposofi cu prilejul catastrofei – preluate cu o profundă recunoștință de mine –, trebuie să consemnăm și mulți oameni care s-au menținut mereu în afara cercurilor Societății Antroposofice și care acum și-au exprimat participarea lor plină de compasiune în fața acestei catastrofe cumplite. Cu această ocazie s-a manifestat multă iubire față de cauza noastră.
În fond, Goetheanumul a fost clădit prin iubire. În fond, el a fost distrus pe când se mai afla încă sub semnul iubirii. Căci el a putut fi clădit numai prin voința nelimitată de jertfă a acelor personalități care s-au dedicat pentru un anumit timp Mișcării antroposofice deja din 1913, când a început să se contureze ideea clădirii. Au fost aduse jertfe materiale, jertfe spirituale, jertfe de muncă într-o măsură incomensurabilă. Și la Dornach, s-au reunit mulți prieteni ai cauzei antroposofice pentru a contribui în modul cel mai altruist la realizarea acestei clădiri.
Iar apoi a venit cumplitul război. Și chiar dacă tempo-ul clădirii Goetheanumului din timpul acestui război cumplit s-a încetinit considerabil, nu s-a înregistrat de fapt nicio breșă în spiritul colaborării antroposofice. Locul de construcție de la Dornach a fost realmente – în cadrul dușmăniei dintre popoare și luptei dintre popoare – un lăcaș în care reprezentanții unui mare număr de națiuni europene beligerante au muncit împreună în pace, într-o compasiune și simțire reciprocă plină de iubire, au gândit și au acționat împreună. Și probabil că nu este lipsit de modestie dacă spunem că iubirea care a fost zidită în această clădire va putea fi indicată cândva, când se va vorbi vreodată, în sens cultural-istoric, despre ceea ce a fost stârnit ca valuri de ură între 1914 și 1918 în omenirea civilizată. În timp ce de jur-împrejur se manifesta peste tot ura, la Dornach a domnit iubirea adevărată, și ea a fost încorporată în clădire. A fost acea iubire care vine din spirit. Căci este fără îndoială că antroposofia își poartă pe bună dreptate numele: Ea nu este o simplă cunoaștere, ca alte cunoașteri. Prin apropierea ideilor ei, prin apropierea cuvintelor ei este avut altceva în vedere decât o cunoaștere abstractă, teoretică. Ideilor nu li s-a dat formă în antroposofie așa cum li s-a dat formă, începând cu trei, patru, cinci secole în urmă în domeniul cunoașterii; în cadrul antroposofiei cuvintele nu au fost configurate așa cum au fost configurate cuvintele în alte domenii. Pentru antroposofie, ideile sunt vase alcătuite din iubire, în care se aduce ființa omenească din lumile spirituale, în mod spiritual. Lumina adevăratei omenii urmează să strălucească prin antroposofie învăluită de gânduri cizelate cu iubire. Iar cunoașterea este doar forma prin care urmează să fie dată oamenilor posibilitatea ca adevăratul spirit din depărtările cosmice să se strângă în inimile omenești, pentru ca el să poată străbate cu lumină din inimile omenești, gândurile omenești. Și pentru că antroposofia poate fi înțeleasă realmente numai prin iubire, ea este creatoare de iubire, atunci când este cuprinsă de oameni în adevăratul ei specific. De aceea a putut fi clădit un lăcaș al iubirii la Dornach în mijlocul urii dezlănțuite. Iar cuvintele nu sunt configurate în domeniul antroposofic așa cum se configurează cuvintele în prezent. Cuvintele sunt configurate în sensul că toate sunt de fapt, rugăminți. În fond, fiecare cuvânt din antroposofie, dacă este rostit în sens corect, este o rugăminte, o rugăminte evlavioasă: Rugămintea ca spiritul să coboare la oameni.
Și dintr-o asemenea evlavie a fost înălțată clădirea de la Dornach. În ea a fost zidită iubire, și iubirea prietenilor noștri a acționat jertfindu-se la rândul ei în noaptea incendiului. Acolo a existat spirit metamorfozat în iubire.
Acum îmi este imposibil să vorbesc în timpul acesta despre ceea ce ar fi de spus într-un sens spiritual mai profund în privința catastrofei incendiului de la Dornach. Și eu nu doresc să resping faptul că cineva ar dori să pună întrebarea din adâncul inimii sale: Cum stau totuși, pe de o parte, lucrurile cu justețea puterilor acestei lumi, care nu au oferit nicio ocrotire împotriva acestei catastrofe cumplite? – și, pe de altă parte, nu aș respinge nici faptul că cineva ar spune: Oare nu a putut fi prevăzută această catastrofă? Numai că acestea sunt întrebări care duc în sfera cea mai profundă a esoterismului, iar faptul de a vorbi despre ele astăzi este imposibil, din motivul că nu mai există un lăcaș în care să mă pot exprima în mod nepărtinitor în privința unor astfel de motive mai profunde, fără ca spusele mele să fie imediat purtate în afară prin pereți permeabili până la oamenii care le vor folosi din nou pentru a alcătui din ele arme împotriva Mișcării antroposofice. Și așa mi-a fost luat astăzi cuvântul prin care aș fi putut vorbi despre raporturile spirituale mai profunde în această privință.
Dar la ceea ce s-a arătat, aș spune, ca fiind făurit din iubire, se opun imediat, cu putere, forțele adverse. Din toate părțile sosesc, ca grindina, în fața nenorocirii noastre, batjocorire, ridiculizare, ură, iar denaturarea intenționată a adevărului, care i-a caracterizat atât de multe pe adversarii noștri întotdeauna se arată în special acum, când adversitatea apare din toate colțurile, folosind prilejul să se apropie chiar de nenorocire cu neadevăruri obiective. Prietenii noștri au lucrat în mod echitabil la salvarea a ceea ce nu mai putea fi salvat. Dar adversarii consideră, de exemplu, că este potrivit să spună: S-a văzut caracterul acestor antroposofi cu ocazia incendiului: Stăteau în apropiere și se rugau ca focul să înceteze de la sine! – Vreau să dau doar un mic exemplu din toată batjocura și ridiculizarea ce răsună înspre noi tocmai în legătură cu această catastrofă.
Îmi permit să spun că eu am indicat de mai mulți ani că noi va trebui să avem în vedere o adversitate care se mărește tot mai mult și că sarcina cea mai sfântă a noastră este vigilența față de această adversitate în creștere. Pentru mine a fost întotdeauna dureros să aud rostindu-se, dintr-o direcție sau alta: Într-o privință sau alta, s-ar părea că adversarii s-au potolit. – Această atitudine era legată de capacitatea de iluzionare, din păcate puternic răspândită în cercurile noastre. Fie ca această nenorocire cumplită care ne-a lovit să înlăture măcar prietenilor noștri această capacitate de iluzionare și să le aducă credința că pentru afirmarea Mișcării noastre antroposofice este necesară reunirea tuturor forțelor spiritului nostru și ale inimilor noastre. Căci dacă în ziua de azi apare dorința să reclădim tot un fel de Goetheanum, este necesar înainte de toate să fim conștienți de faptul că fără o Societate Antroposofică puternică și energică ce poate să-l susțină, o asemenea re-clădire nu are niciun sens. Reclădirea are sens numai dacă în spatele ei se află o Societate Antroposofică puternică și conștientă de sine și de sarcinile sale. În această privință, nu trebuie să uităm care sunt condițiile dăinuirii unei astfel de Societăți Antroposofice puternice. Să adăugăm acum, după aceste momente grave, aș spune grave și solemne, câteva cuvinte la cele spuse în privința modului în care trebuie să gândim în zilele acestea o Societate Antroposofică puternică și conștientă de sarcinile ei.
Iubiții mei prieteni, până în anul 1918 Societatea Antroposofică a existat, aș spune, ca vas al curentului spiritual ce urma să ajungă în omenire în epoca noastră, în conformitate cu părerea membrilor antroposofi conducători. Până în anul 1918, la aceasta s-a adăugat ceea ce s-a constituit din punctul antroposofic central, numai din gândirea, simțirea și voirea antroposofică. Și chiar dacă această clădire din Dornach a întruchipat toate cele despre care v-am vorbit eu astăzi, dacă ea a fost un simbol al Mișcării antroposofice într-un sens cu mult mai larg decât poate fi cuvântul, trebuie totuși să spunem că această clădire a provenit, până în cele mai mici amănunte ale sale, din centrul impulsurilor antroposofice. Dar antroposofia nu este preocuparea unui cerc de oameni care se separă de ceilalți, căci în conformitate cu esența ei, ea este contrariul a tot ceea ce este sectar. Și de aceea este ea capabilă să facă rodnice în cele mai diferite domenii ale vieții ceea ce configurează ea pornind din centrul său. În timpurile grele care au urmat încheierii temporare a războiului european, s-au găsit prieteni ai Mișcării antroposofice care au văzut nenorocirea din cele mai diverse domenii ale vieții și au mai văzut că sunt necesare noi impulsuri în cele mai diferite domenii ale vieții. Și așa au luat naștere, începând din 1919, în legătură cu Mișcarea antroposofică, diverse inițiative într-un alt mod decât ar fi luat naștere dacă antroposofia ar fi progresat în același tip de Mișcare, în aceeași esență de Mișcare cum au fost cele pe care ea le-a menținut până în anul 1918. Este fără îndoială că antroposofia este chemată să acționeze în cele mai diferite domenii ale vieții, și este de la sine-înțeles că ea este chemată să acționeze și în acelea care trebuiau să fie cultivate în mod rodnic în strânsă legătură cu ea începând din anul 1919, de către diverși prieteni ai antroposofiei. Dar evenimentele exterioare au dus, într-un anumit sens, la faptul că lucrurile nu au fost extrase nemijlocit din antroposofie, ci ele au fost întemeiate și cultivate oarecum alături de antroposofie – ceea ce, în orice caz, nu este deloc în sens antroposofic. Și așa am văzut, începând din 1919 [Nota 3], diverse inițiative, care nu au fost cultivate în mod ne-antroposofic, dar au fost cultivate alături de antroposofie într-un alt tip de mișcare, decât ar fi fost acela ce s-ar fi constituit în mod elementar din evoluția Mișcării antroposofice până în 1918. Aceasta este o realitate extraordinar de importantă, și vă rog să nu mă înțelegeți greșit dacă eu trebuie să vorbesc astăzi tocmai despre aceste evenimente, căci mă simt obligat să o fac.
Desigur că nu vorbesc despre ceva care a luat naștere în toată puritatea sa lăuntrică în legătură cu Mișcarea antroposofică – așa cum a făcut-o «Der Kommende Tag» [Nota 4], sau ceva asemănător care trăiește în propriile sale condiții – și care, deși a luat naștere în legătură cu Mișcarea antroposofică, își are propriile sale condiții speciale de existență. De aceea, ceea ce am de spus în următoarele fraze nu se aplică la asemenea inițiative și nu este îngăduit să mă înțelegeți greșit, ca și cum aș avea de formulat chiar și cel mai mic reproș în privința valorii acestor inițiative întemeiate în domeniul material, care vor în orice caz să se mențină în acel spirit care este întrutotul conciliabil cu Mișcarea antroposofică. Ceea ce spun eu acum urmează să se refere exclusiv la Societatea Antroposofică, la munca din cadrul Societății Antroposofice, la munca pentru Societatea Antroposofică și așa mai departe. Această Mișcare antroposofică, ancorată parțial în Societatea Antroposofică, a putut furniza chiar aici la Stuttgart dovada că ea este ceva general-uman în conformitate cu esența ei, că ea nu a luat naștere din vreun program partinic spiritual sau ceva asemănător, ci că ea a luat naștere din tot ceea ce cuprinde natura omenească. Și omul nepărtinitor va înțelege probabil totuși că această dovadă în privința entității general-umane a antroposofiei a fost adusă tocmai aici la Stuttgart, într-un anumit domeniu. Ea a fost adusă în domeniul pedagogiei, a didacticii, prin Școala Waldorf [Nota 5]. Ea a fost adusă prin aceea că Școala Waldorf nu este o școală de antroposofie, ci Școala Waldorf vrea să rezolve problema: Cum se educă cel mai bine oamenii din întregul perimetru al tuturor sistemelor umane? Cum se dezvoltă oameni prin educație și învățământ? – Și antroposofia urmează să indice calea pe care poate fi rezolvată această problemă. O sectă, un grup partinic ar fi întemeiat o școală antroposofică, și nu o școală general-umană. Și de fapt, nu poate fi subliniat cu suficientă intensitate acest caracter general-uman înspre care tinde tocmai Școala Waldorf. Aici se pare că se poate spune: Celui care își mărturisește apartenența la antroposofie într-un spirit real, numele de antroposofie îi este absolut indiferent, căci pe el îl interesează doar cauza. Iar cauza este una întrutotul general-umană, și în măsura în care ea pătrunde într-un anumit domeniu ea poate acționa numai în sensul interesului general al omenirii. Orice sectă, orice fracțiune partinică, dacă poate întemeia o Școală, indiferent că secta se numește Uniunea adventistă sau monistă – orice sectă care întemeiază o școală, întemeiază o școală sectară. În conformitate cu esența sa, antroposofia nu poate face acest lucru. Antroposofia poate întemeia numai ceva general-uman; aceasta stă în esența ei. Și dacă cineva tratează totuși – în fața unor astfel de realități – Mișcarea antroposofică drept sectară, o poate face numai din neatenție, sau rea intenție. Căci tocmai la Școala Waldorf de aici din Stuttgart a fost furnizată dovada că antroposofia constituie o cauză general-umană.
Însă acest fapt ar trebui luat, în fond, în considerare și în lăuntrul cercurilor Societății Antroposofice. În cadrul Societății Antroposofice, ar trebui ca oamenii să reflecteze asupra modului în care a fost întemeiată Școala Waldorf și asupra spiritului din care a fost ea întemeiată. Și atunci când se întemeiază ceva aflat în legătură cu Mișcarea antroposofică sau Societatea Antroposofică, ar trebui de fapt avut în vedere ca aceasta să se petreacă în acest spirit. Astfel încât probabil că putem spune că atât în clădirea Goetheanumului de la Dornach cât și în întemeierea Școlii Waldorf și a modului în care este condusă Școala Waldorf se exprimă modul în care vrea antroposofia să fie activă în diverse domenii de cultură.
Aș vrea să mă refer acum – și aș dori să spun încă o dată, ca să nu fiu înțeles greșit –, de exemplu la «Der Kommenden Tag», ca fiind ceva care nu este atins de următoarele cuvinte ale mele, pentru că poartă în sine valoarea sa prin propriile sale condiții de existență. Aș dori să vorbesc numai despre ceea ce se desfășoară sau ar trebui să se desfășoare în cadrul Mișcării antroposofice prin activitatea antroposofică și aș dori să indic accentuând în mod deosebit faptul că Mișcarea antroposofică a putut arăta tocmai pe exemplul Școlii Waldorf că ea nu acționează în sens restrictiv, ca fracțiune partinică egoistă sau sectantă, ci că ea acționează în sensul general al omenirii în așa fel încât nu mai interesează din ce pătură socială au provenit copiii, pentru că ei cresc în sfera general-umană. Și nu este nevoie ca în privința Școlii Waldorf să se pună întrebarea: Oare nu a provenit ea din antroposofie? – ci este necesar doar să se pună întrebarea: Oare îi educă și îi învață ea pe copii așa cum ar trebui să fie educat și învățat omul ca atare? – Și așa trebuie să spunem că antroposofia se metamorfozează prin munca și activitățile ei în ființa general-umană. Dar tocmai dacă este să fie așa, dacă e ca antroposofia să fie activă în mod corect clădind în cele mai diverse domenii, ea trebuie să aibă un teren nu atât pentru ea însăși ci, aș spune, pentru inițiativele ei, un teren unde să fie cultivată energic în puritatea ei, un teren unde antroposoful să fie pe deplin conștient de sarcinile sale față de Societate. Numai așa poate fi antroposofia mama corectă pentru diverșii ei copii din cele mai diverse domenii de cultură și civilizație. Societatea antroposofică trebuie să-i reunească pe acei oameni care au, în sensul cel mai profund și mai sfânt, în vedere susținerea cauzei antroposofice. Or, acest lucru este dificil. Mulți cred că ar fi simplu. El este dificil într-un anumit sens, și dificultățile au apărut tocmai începând din 1919 într-o măsură deosebit de intensă chiar și aici în Stuttgart. Căci dacă am văzut pe de o parte în Școala Waldorf ceva care și-a păstrat măcar până în ziua de azi caracterul tocmai discutat, și care este întrutotul conținut în ființa antroposofiei, pe de altă parte am văzut tocmai aici cât de extraordinar de dificil este să se rămână într-un raport corect cu mama – adică Societatea Antroposofică în sine, ca atare. Este probabil, pentru început, o frază ce sună paradoxal. Dar dacă expun mai amănunțit ceea ce am în vedere, voi fi probabil înțeles și în acest domeniu.
Pot discuta aici acest lucru fără să spun nici cel mai mic lucru despre valoarea acestor diverse Mișcări, care s-au născut în legătură cu antroposofia începând din 1919, căci eu vorbesc numai în privința efectului retroactiv al acestora asupra Societății Antroposofice. Așadar nimănui nu îi este îngăduit să-mi răstălmăcească sau să-mi interpreteze greșit cuvintele, în sensul că eu aș vorbi despre valoarea acestor inițiative, căci eu vorbesc numai despre efectul lor retroactiv asupra Societății Antroposofice. Aceste inițiative care au luat naștere nu au fost întotdeauna concepute de cei care le reprezintă în așa fel încât să se poată resimți în privința lor – desigur, într-un sens spiritual modern – împlinirea cuvintelor: Să-i cinstești pe mama și pe tatăl tău, ca să-ți meargă bine pe Pământ. – Căci în cadrul unor astfel de inițiative acționează în totalitate, sau în majoritate, membri ai Societății Antroposofice. Acum se pune întrebarea: Oare își amintesc acești membri ai Societății Antroposofice – care acționează într-un domeniu legat de această Societate, deși ei sunt specialiști excelenți în domeniul lor – și de mamă la modul corect? Acționează ei din domeniul lor în mod corect asupra Societății Antroposofice? – Această întrebare este cu totul diferită de cea dacă respectivii sunt sau nu profesioniști excelenți în domeniul lor. Dacă e să mă exprim deosebit de radical, ar trebui să spun următoarele: De exemplu, se poate ca cineva să fie un învățător Waldorf excelent, întrutotul în spiritul în care a fost întemeiată Școala Waldorf, în sensul Mișcării antroposofice ca inițiativă general-umană; el își poate îndeplini sarcina sa de învățător Waldorf din acest spirit pe cât de excelent este posibil, iar Școala Waldorf poate fi organizată tocmai din spiritul antroposofiei, și ea poate acționa tocmai prin faptul că nu este o școală antroposofică. Învățătorul Waldorf poate fi un învățător excelent la locul său de muncă, dar se poate ca el să nu acționeze în sens suficient ca antroposof pentru Societatea Antroposofică. Eu nu spun că aceasta ar fi situația într-un caz sau altul, eu vreau numai să înțelegeți că lucrurile pot fi așa. Să spunem că un om care acționează în cadrul lui Der Kommende Tag poate fi un funcționar excelent al acestei inițiative, el poate aduce această inițiativă la cea mai frumoasă înflorire a ei, dar el poate – și vreau să formulez așa lucrurile – să acționeze întrutotul insuficient în domeniul Societății Antroposofice! Însă prin faptul că el nu dă inițiativei-mamă ceea ce ar trebui să i se dea mamei pentru ca toți copiii să poată fi îngrijiți în mod corect, ia naștere una dintre cele mai mari griji pentru Mișcarea antroposofică, o grijă cu adevărat mare și grea.
Iubiții mei prieteni, acest aspect este cel care mi-a smuls aceste cuvinte într-un anumit domeniu la penultima conferință pe care am ținut-o la Goetheanum [Nota 6] despre Mișcarea de înnoire religioasă [Nota 7]. Este absolut sigur că eu nu vreau să critic în niciun fel această Mișcare de înnoire religioasă, căci ea a pășit acum trei luni și jumătate în realitate din propriile mele sfaturi, și desigur că este cel mai firesc lucru că eu însumi trebuie să privesc această Mișcare în așa fel încât să am cea mai profundă satisfacție dacă ea prosperă. Și cred că în această privință nu poate exista nicio îndoială. Cu toate acestea, după trei luni și jumătate de activitate, eu trebuie să reiau cuvintele care nu au fost îndreptate pe atunci, la Dornach, la adresa Mișcării de înnoire religioasă, ci ele au fost adresate antroposofilor, desigur că și antroposofilor care se află în cadrul Mișcării de înnoire religioasă. Și aceste cuvinte nu au putut suna altfel decât ca o perifrază: Să ne bucurăm de fiică, dar să nu o uităm pe mamă, să nu uităm că și inițiativa-mamă trebuie îngrijită și cultivată. De această îngrijire și menținere a mamei ar trebui să-și amintească și Mișcarea de înnoire religioasă, dar în special antroposofii care trăiesc în cadrul Societății Antroposofice.
Căci se poate întâmpla ca Societății Antroposofice să i se încalce dreptul – desigur că nu am acum în vedere dreptul în sens juridic –, atunci când antroposofii se întorc de la ea, îndreptându-se către o Mișcare fiică, și nu în sensul că ei spun: Noi am concrescut cu Mișcarea Antroposofică, putem așadar sfătui cel mai bine într-o Mișcare-fiică, putem asista foarte bine această Mișcare-fiică –, ci atunci când antroposofii se îndepărtează de Mișcarea Antroposofică cu dispoziția lăuntrică de a-și spune: În sfârșit, avem ceva pe care nu l-am putut găsi niciodată în cadrul antroposofiei! – În acest punct, este realmente vorba despre o problemă de dispoziție lăuntrică, de senzație, de sentiment. Și pe cât de mult trebuie să ne bucurăm când mama se atașează de fiică, trebuie să atragem tot atât de mult atenția asupra faptului că nici fiica nu prosperă fără ca mama să fie îngrijită și menținută. Așadar dacă undeva ar deveni vizibil faptul că aceia care se află în cadrul Mișcării de înnoire religioasă ca antroposofi, devin membri ai Societății Antroposofice într-o măsură insuficientă, deficitară, ar fi aceeași situație ca atunci când cineva care acționează în cadrul Școlii Waldorf ca învățător excelent, ar acționa într-un sens insuficient din punct de vedere antroposofic în cadrul Societății Antroposofice. Însă noi viețuim acest destin, chiar dacă în majoritatea cazurilor el nu este remarcat, începând din anul 1919.
Noi am văzut întemeindu-se – și anume din intenții bune – «Uniunea pentru Tripartiția Organismului Social» [Nota 8]. Aceasta a contribuit într-o mare măsură la început în a nu duce impulsul tripartiției afară, în alte cercuri, încă ne-antroposofice, ci de a-l folosi ca pe un punct de poticnire în Mișcarea antroposofică, ce avea, în fond, dintr-o esență cu mult mai profundă, tot ceea ce există în tripartiție într-un mod cu totul exoteric, exterior. Și noi a trebuit deja să viețuim faptul că anumiți antroposofi zeloși, care lucrează intens în domeniul tripartiției, au devenit membri mai puțin buni ai Societății Antroposofice, decât au fost anterior. Și aș spune că aceasta este soarta noastră de patru ani. Această soartă, acest destin, trebuie caracterizat, pentru că trebuie să existe o Societate Antroposofică puternică și energică dacă e să ne gândim cu o oarecare justificare la reclădirea Goetheanumului. Trebuie să ne amintim faptul că este de o importanță primordială că aici la Stuttgart s-a început să se lucreze într-un mod excelent în cele mai diferite domenii. Dar, dacă e să cuprindem lucrurile în conformitate cu realitatea, ne este îngăduit să ne punem întru câtva următoarea întrebare – vă rog să nu mă înțelegeți greșit, căci nu ar folosi la nimic dacă eu nu aș vorbi astăzi din temeliile fundamentale în fața acestui moment grav, de o solemnitate sfântă, dar și trist –, să luăm, ca să nu fiu greșit înțeles, tocmai exemplul Școlii Waldorf. Acum trebuie să ne spunem următoarele: trebuie să ne clarificăm deosebirea care există între răspândirea antroposofiei prin cuvânt și în scris, prin conferințe și cărți – și cultivarea Societății Antroposofice. Pentru a răspândi antroposofia prin cuvânt și în scris, din punct de vedere teoretic nu este câtuși de puțin nevoie de o Societate Antroposofică, și antroposofia a fost de multe ori răspândită prin cuvânt și în scris, fără Societate Antroposofică. Dar întregul care este legat în ziua de azi de antroposofie, nu poate dăinui fără Societate Antroposofică, și are nevoie de Societatea Antroposofică drept vas al său. Acum, cineva poate fi un învățător Waldorf excelent, un pedagog excelent acolo sus, în Școala Waldorf, el poate fi totodată un răspânditor excelent al antroposofiei prin cuvânt și în scris, dar el se poate sustrage activității de cultivare și îngrijire a Societății Antroposofice, respectiv de a acționa în general de la om la om, pornind din antroposofie. Și oare nu trebuie spus atunci: Avem o Școală Waldorf excelentă, avem în această Școală Waldorf personalități care acționează într-un mod excepțional, într-un mod cu mult mai strălucit decât se poate aștepta, care-și pune oamenii în slujba acestor două – sau în acest context ar trebui spus, nu atât omul, bărbatul, cât femeia – dar care și-au retras forțele pentru cultivarea și îngrijirea propriu-zisă a Societății Antroposofice. Acești oameni au venit la Stuttgart, și-au îndeplinit serviciul după cum am caracterizat, în mod strălucit, dar ei nu și-au pus performanțele în slujba Societății Antroposofice și nu au participat la îngrijirea și menținerea Societății Antroposofice.
Vă rog să luați cuvintele mele de astăzi întrutotul exact. Am avut oameni entuziasmați și care au acționat energic în domeniul tripartiției sociale; dar prin aceea că au fost activi în domeniul tripartiției sociale, ei și-au sustras tot mai mult activitatea din Societatea Antroposofică propriu-zisă. Și acum ne pândește pericolul ca și în domeniul înnoirii religioase să se acționeze poate într-un mod absolut strălucit prin personalități eminente, dar s-ar putea întâmpla din nou – și aceasta într-un domeniu deosebit de important – ca Societății Antroposofice să i se sustragă din nou puteri. Este ceea ce ne aduce griji atât de mari tocmai în fața nenorocirii nemăsurate care ne-a lovit și care face necesar să vorbim cu toată claritatea astăzi despre aceste lucruri.
Ca să nu devin neclar, și să caracterizez întru câtva suficient esența acțiunii în Societatea Antroposofică, ar trebui să mai indic și altceva, pe care trebuie să-l caracterizez într-un cu totul alt mod decât cele enunțate până acum. În ultimii patru ani, în care destinul Societății Antroposofice a fost atât de variat, am văzut o anumită Mișcare dezvoltându-se într-un mod dual. Și tocmai acest mod dual în care s-a dezvoltat ea, este extraordinar de caracteristic pentru această Mișcare, și totodată caracteristic pentru Societatea Antroposofică: Este vorba de Mișcarea tineretului studențesc. Să ne amintim cum a luat naștere cu câtva timp în urmă această Mișcare a tineretului studențesc. Ea s-a denumit atunci Uniunea Antroposofică Universitară. Desigur că astfel de lucruri – deoarece ele se încadrează în viață – nu se lasă cuprinse fără o anumită constrângere în concepte strict delimitate, dar într-o oarecare măsură acest lucru trebuie totuși încercat. Ce s-a năzuit atunci, mai mult sau mai puțin conștient, de către participanții la această Uniune antroposofică universitară [Nota 9], și în special de către acea personalitate care s-a implicat atât de mult la întemeierea sa, Roman Boos [Nota 10]? S-a năzuit influențarea studiului științelor individuale de către antroposofie, modelarea și transformarea acestora relativ la anumite deficiențe resimțite de susținătorii Mișcării. Mișcarea a fost gândită în așa fel încât ea urma să acționeze în amfiteatre, pentru ca în amfiteatre, prin activitatea tineretului studios, să se manifeste un spirit care poate acționa tocmai în amfiteatre. Ceea ce s-a manifestat atunci la nivel programatic a putut fi rezumat doar în felul acesta. Dar ulterior, și anume cu foarte puțin timp în urmă, s-a afirmat – nu aș spune chiar o contra-mișcare a tineretului studențesc, dar o Mișcare altfel structurată atunci când aici, la Stuttgart, s-a reunit un număr de tineri studenți [Nota 11] pentru a cultiva împreună ceva general uman, cu o nuanță pedagogic-didactică spirituală. Aici nu a existat tendința de a duce în mod programatic influența antroposofiei în amfiteatre, ci s-a avut în vedere un alt loc de desfășurare; aici nu a fost vorba de amfiteatre, ci de lăuntricul omului, de inima omenească, de spiritul omenesc, de modul uman de a resimți. Aici nu s-a spus: Trebuie să intervină ceva prin cuvânt – prin cuvântul care e drept că răsună altcumva într-un amfiteatru –, ci strădania a fost ca printre tineri să se găsească anumiți oameni care sunt tineri cu inimile lor – pentru că această atitudine este înscrisă în ființa lor cea mai lăuntrică – și care vor îmbătrâni ca atare. Și pentru că ei ca studenți sunt totodată și oameni, și, ca oameni, ei vor îmbătrâni, ei vor putea fi în primul rând oameni și în amfiteatre, tocmai din acest spirit al antroposofiei care este întrutotul general-uman. Acești tineri academicieni nu au mai contat pe categoriile și caracteristicile amfiteatrelor academiei, ci ei au contat pe tinerii oameni. Deci în același domeniu, s-a manifestat ceva care trebuie întrutotul diferențiat de cealaltă abordare. Dar Societatea Antroposofică, dacă acționează în mod corect, va trebui să fie suficient de tolerantă și mărinimoasă încât să vadă omul în cea mai lăuntrică parte a ființei sale atunci când el vine la ea și vrea să aibă în ea un ajutor în această căutare și strădanie a sa.
Dacă citiți în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 12], veți găsi acolo, printre diversele exerciții pentru sufletul omenesc care sunt enumerate acolo, și șase exerciții care trebuie făcute în anumite perioade. Unul dintre aceste exerciții este cultivarea unei nepărtiniri desăvârșite față de domeniile vieții. Da, iubiții mei prieteni, Societatea Antroposofică în ansamblul ei are nevoie de aceste șase însușiri, și trebuie să ne străduim ca Societatea Antroposofică să aibă ca atare aceste însușiri. Ea trebuie să aibă suficientă nepărtinire pentru ca atunci când cineva vine să caute omul, să fie suficient de puternică să-l întâmpine cu adevărat. Și una dintre dificultățile Societății Antroposofice s-a arătat tocmai în aceea că atunci când am venit eu aici și acest tineret s-a constituit ca Uniune cu scurt timp în urmă, Societatea Antroposofică s-a retras complet, și a fost nevoie de o nouă corelație. Eu vorbesc întru câtva radical, dar probabil că în felul acesta lucrurile vor fi mai bine înțelese. Vreau să expun aceasta doar ca pe un exemplu, în sensul că Societatea Antroposofică trebuie să aibă posibilitatea să se raporteze nepărtinitor la fenomenele vieții.
Să trecem din nou la un alt domeniu. În ultima vreme, personalități excepționale ale Societății Antroposofice au pătruns în domeniul științific, în cele mai diferite ramuri. Și noi avem realmente – eu nu sunt numai în exterior reținut cu aprecierile mele, ci și lăuntric, și într-un mod cu totul onest – oameni de știință într-adevăr eminenți, care nu sunt suficient apreciați în cercul nostru. Aceștia și-au propus ca sarcină să cultive aspectul științific în cadrul Societății Antroposofice, aspectul științific în fiecare domeniu în parte. În primii ani ai existenței sale, Societatea Antroposofică nu a putut proceda altfel decât să vorbească oamenilor ca de la om la om; ea nu s-a putut ramifica imediat în cele mai diverse domenii, ea a trebuit să vorbească mai întâi din centrul său, ca de la om la om. Aș spune că ea a trebuit să-și cucerească mai întâi un anumit teren în lume, anume în lumea inimilor omenești, înainte de a se putea cultiva ceva într-un anumit domeniu. Apoi, și asta tocmai pentru că antroposofia este ceva care poate acționa rodnicind în toate domeniile culturii și civilizației, este de la sine-înțeles că în cadrul ei au apărut și oameni de știință, care au acționat pentru știință. Însă, iubiții mei prieteni, cineva poate fi un om de știință excepțional în cadrul Societății Antroposofice, dar el poate lăsa întrutotul în afara atenției sale condițiile fundamentale ale Societății Antroposofice. Cineva poate transfera în calitate de om de știință într-un mod excepțional învățăturile antroposofice asupra chimiei, fizicii ș.a.m.d., și el poate fi totodată cel mai lamentabil antroposof posibil. Și tocmai în acest domeniu noi am trăit faptul că anumiți oameni de știință excepționali i-au sustras mamei toate forțele, toate forțele ei de acțiune, și nu au participat la îngrijirea și menținerea Societății Antroposofice ca atare. Iar aceia care caută apoi din simplitatea inimii lor antroposofia în cadrul Societății Antroposofice, sunt uneori atinși într-un mod lipsit de simpatie de faptul că acești oameni de știință vorbesc totuși cu acea predispoziție, cu acele nuanțe pe care ei le aduc din chimie sau fizică acolo unde, deși mai există câte ceva general-uman în ceea ce este fizic, chimic, biologic sau juridic, este însă totuși foarte îndepărtat de generalul-uman. Însă noi avem nevoie de faptul ca mama să nu fie uitată. Căci dacă Societatea Antroposofică nu ar fi cultivat antroposofia de-a lungul unui deceniu și jumătate pornind din centrul ei – antroposofia ca atare – oamenii de știință nu s-ar fi putut stabili pe terenul ei. Antroposofia le-a dat ceea ce le-a fost de trebuință. Ei trebuie să-și aducă aminte că trebuie să dea din nou înapoi prin colaborarea lor cu Societatea Antroposofică, ceea ce au găsit pentru știință pornind de la antroposofie.
Și așa, putem privi asupra celor mai diferite domenii și trebuie să ne mărturisim că antroposofia – vă rog să-mi iertați cuvintele aparent banale, dar ele nu sunt atât de banale în viață – s-a ales tocmai din 1919 cu mulți copii, dar copiii și-au adus prea puțin aminte de mamă.
Iar astăzi stăm în fața cumplitei nenorociri, iar la Dornach avem în fața noastră ruinele Goetheanumului care ne distrug inimile, și mai avem dinaintea noastră și Societatea Antroposofică; și chiar dacă numărul membrilor s-a mărit nelimitat în ultima vreme, noi avem o Societate Antroposofică fără consolidare lăuntrică, o Societate care are ceva de ruină în sine. Desigur că noi putem să ne reunim în continuare în Ramurile antroposofice, putem asculta în continuare antroposofie, dar ceea ce există în ziua de azi poate fi stins într-o clipă de adversari dacă noi nu reflectăm la aceasta în fața nenorocirii de azi, despre care a trebuit să vorbesc acum.
Eu a trebuit să vă spun aceste cuvinte de durere, cuvinte de tristețe. Eu a trebuit să vă vorbesc într-o altă formă decât v-am vorbit din acest loc în ultima vreme. Dar ceea ce s-a întâmplat și ceea ce însoțește cele întâmplate mă constrâng să las să răsune cele exprimate în cuvinte de durere și tristețe, care sunt realmente profund întemeiate, la fel de profund întemeiate cum sunt cuvintele de recunoștință adresate tuturor acelora care au ajutat prin iubirea și munca lor la clădirea Goetheanumului sau la stingerea incendiului. Și la fel de profunde cum sunt cuvintele de recunoaștere a tot ceea ce s-a arătat tocmai în ultima vreme în largile cercuri ale membrilor antroposofi într-un mod înălțător de inimi, la fel de profund întemeiate sunt astăzi cuvintele din care a trebuit să răsune durerea și care nu sunt cuvinte de critică sau de mustrare într-o direcție sau alta, ci doar cuvinte de îndemn la cercetarea conștiinței, la devenirea conștientă de responsabilitate. Și nu trebuie să fie cuvinte care să strivească, ci care să înalțe în inimile și spiritele noastre forțele care să ne mențină ca Societate Antroposofică; repet, ca Societate Antroposofică. Căci nu ne este îngăduit să devenim un cerc de pedagogi, un cerc pentru reînnoirea religioasă, un cerc de oameni de știință, un cerc de tineri, de bătrâni și de oameni de vârstă medie; noi trebuie să fim o Societate Antroposofică, o comunitate conștientă de ceea ce extrage din lumea spirituală și cu care, în fond, își hrănește mișcările-fiică. Noi trebuie să fim intens conștienți de aceasta. Și dacă flăcările de la Dornach ard cu adevărat adânc în inimile noastre, aș dori ca acest incendiu să consolideze în inimile noastre – îngăduiți-mi să-mi exprim astăzi această dorință față de dumneavoastră, iubiții mei prieteni – forțele de cucerire a conștienței în privința faptului că noi trebuie, înainte de toate, să lucrăm cu toții împreună, antroposofic. Căci și unor Mișcări speciale li se vor sustrage forțele dacă nu își amintesc de mamă. Desigur că trebuie să acceptăm că din cauza dificultății acestor lucruri, mama a fost de multe ori uitată tocmai de aceia care sunt cu cea mai mare evidență copiii ei. Dar dacă are loc o întoarcere la timpul potrivit – care probabil va mai dăinui un timp, dar în curând va înceta –, dacă apare conștiența că în cadrul Societății Antroposofice trebuie lucrat antroposofic, și că înainte de toate avem sarcina generală de a aduce oamenii laolaltă cu razele spirituale adecvate evoluției omenirii de azi, care vor să coboare la noi din înălțimi divin-spirituale, dacă la această conștiență a acestei sarcini se mai adaugă încă la momentul potrivit forțele care sunt consolidate de flăcările de la Dornach care continuă să ardă în inimile noastre, atunci, în ciuda întregii cumplite adversități s-a realizat totuși ceva.
Fie ca aceasta să fie așa, iubiți mei prieteni! Dar fie și ca dumneavoastră să auziți, cu gravitatea potrivită, ceea ce a trebuit să vă spun eu astăzi cu inima profund îndurerată. Fie ca toate acestea să devină în dumneavoastră forțe de muncă, voință de a munci, voință de a menține lucrurile laolaltă tocmai în domeniul Mișcării antroposofice. Nimeni nu trebuie să se simtă ofensat dacă i se spune că este un membru eminent din colectivul de la «Der Kommende Tag», de la Școala Waldorf sau un membru care acționează în mod excepțional pe tărâmul înnoirii religioase, sau în orice alt domeniu. Fie ca toți aceștia, alături de cei care nu s-au specializat într-un anumit domeniu, și de toți aceia care sunt bătrâni sau tineri, sau de vârstă medie, să devină conștienți de mamă, adică de însăși Societatea Antroposofică, din care toate trebuie să izvorască și în care trebuie să lucreze laolaltă toți specialiștii individuali. O specializare prea înaltă, fără a fi observată în mod corect, a crescut printre noi, uneori atât de mult încât pare din nou foarte mică, deoarece și-a uitat de tot mama. Fie ca incendiul de la Dornach să fie un simbol pentru voința de a ne consolida într-adevăr forțele în sensul Societății Antroposofice, de a le consolida în vederea unei colaborări oneste și loiale.
