Intenția mea a fost de fapt să vă prezint astăzi numai aspecte obiective din domeniul antroposofiei, după ce am dezvoltat cu opt zile în urmă ceea ce a fost de spus despre evenimentul dureros și despre alte probleme curente ale Societății Antroposofice. Numai că mi-a rezultat totuși necesitatea de a vorbi măcar la modul introductiv despre câteva probleme ale Comunității antroposofice, pentru că eu am fost prezent ieri la cea de-a doua parte a întrunirii ținute aici [Nota 13], și am văzut cât de ușor pot apărea interpretări greșite ale lucrurilor legate de esența Societății Antroposofice, așa cum am caracterizat-o eu aici cu opt zile în urmă, și care consider că trebuie corectate pe cât de repede este posibil. Într-un anumit sens, ceea ce am de spus astfel la modul introductiv în această seară, va fi, cu toate acestea, legat de esența concepției antroposofice despre viață, și probabil va conține și alte aspecte care pot fi utile unuia sau altuia.
Pentru mine, se pune problema înainte de toate de a mă referi la ceea ce s-a spus ieri despre formarea judecății în cadrul Societății Antroposofice. Căci s-a solicitat ca indiferent de ceea ce spun eu însumi, fiecare membru al Societății Antroposofice să-și formeze judecăți proprii în privința diverselor probleme, inclusiv a celor referitoare la Societate. Desigur că nimic nu este mai justificat ca aceasta. Numai că atunci când se prezintă o asemenea cerință – care, după cum am spus, în principiu este întrutotul justificată în sine, pe cât este de posibil acest lucru, și împotriva definirii căreia, așa cum a fost ea enunțată ieri, nu pot obiecta nici cel mai mic lucru, ci, dimpotrivă, vreau să o confirm –, nu avem de a face numai cu conținutul celor prezentate, ci cu întregul context în care sunt prezentate lucrurile. Ceva poate fi adevărat, dar se pune problema dacă într-un anumit context există motivul de a prezenta un adevăr, chiar dacă el este de la sine-înțeles. Faptul că orice adevăr poate fi prezentat izolat, este firesc. Dar când există un anumit context, atunci adevărul primește nuanța intermediată de acest context, și el poate provoca, tocmai prin locul în cadrul căruia se exprimă acel adevăr, cea mai mare neînțelegere.
Această concepție în privința formării judecății a fost expusă în legătură cu conferința pe care am ținut-o eu în ziua de 30 decembrie [Nota 14] a anului trecut la Dornach în privința relațiilor Societății Antroposofice cu Mișcarea de înnoire religioasă. Și s-a subliniat faptul ca membrii să-și formeze judecățile independent de ceea ce aș formula eu însumi drept judecată. Acum, după cum am spus, acest lucru este întrutotul îndreptățit. Dar așa cum au fost prezentate lucrurile, ele se ciocnesc în sensul cel mai intens cu modul de a gândi, ținuta morală și convingerile care trebuie să rezulte prin cuprinderea miezului concepției antroposofice despre lume. Căci în cadrul concepției antroposofice despre lume, nu se pune problema ca noi să ne întoarcem privirile de la imaginea unei concepții despre lume pe care o putem dobândi în ziua de azi prin cultura exterioară, înspre o altă imagine, pe care să o cuprindem apoi în același stil conceptual, în același mod de reprezentare ca pe prima imagine, care este o altă concepție despre lume, ci – și acest lucru trebuie să ne fie clar din întreaga atitudine pe care o adoptă concepția antroposofică despre lume – în cazul antroposofiei se pune problema nu numai de a gândi în multe privințe altfel decât se gândește în rest, ci în primul rând de a simți acest alt mod de a gândi cu o altă constituție sufletească. Schimbarea radicală a modului de a gândi și de a simți sunt necesare pentru antroposofie, și nu pur și simplu faptul de a gândi altfel și de a simți altfel.
Cine are înclinația de a verifica atitudinea majorității covârșitoare a conferințelor mele va afla că eu mă mențin cu strictețe în a respecta ceea ce tocmai am exprimat aici, și că stă în particularitatea însăși concepției antroposofice despre lume faptul de a expune lucrurile în așa fel încât formarea judecății proprii să nu fie împiedicată în niciun fel prin acest mod de expunere a lucrurilor. Dacă parcurgeți majoritatea conferințelor mele care tratează o astfel de temă, inclusiv conferința din 30 decembrie 1922, veți afla că principalul conținut al tuturor conferințelor mele este redarea de realități, că eu prezint realități, realități ale lumii suprasensibile sau chiar realități care provin din lumea sensibilă sau din istorie, și că eu organizez expunerea acestor realități în așa fel încât pe baza lor ascultătorul sau cititorul este întotdeauna capabil să-și formeze propria judecată, pentru că eu evit să influențez această judecată, chiar și în cea mai mică măsură. Unul din ciclurile de conferințe ținute la Dornach [Nota 15] poartă chiar subtitlul: Expunerea unor realități prezentate pentru formarea unei judecăți –, sau ceva asemănător. Și pentru că așa stau lucrurile, de fiecare dată se prezintă cu totul altceva decât să se poată spune: «el a expus una sau alta ca fiind corecte». De cele mai multe ori, lucrurile se prezintă în așa fel încât din conferințele mele cineva își formulează o judecată, altcineva altă judecată, și fiecare crede că are dreptate, și probabil că și are dreptate din punctul său de vedere, pentru că la mine nu se pune niciodată problema să aduc vreo judecată într-o anumită direcție, ci la mine se pune întotdeauna problema să ofer baza realităților pentru formarea unei judecăți. Iar în felul acesta, mă expun întrutotul intenționat pericolului ca un om să citească ceva din realitățile expuse de mine, iar altul, altceva. Pentru că la mine se pune realmente doar problema comunicării de realități, și cel care are înclinația de a observa lucrurile va vedea că eu de fapt nu formulez judecăți decât atunci când este vorba de a corecta ceva, sau de apărare.
Lucrurile trebuie să fie așa din motivul că o astfel de concepție despre lume cum e cea antroposofică trebuie să rămână intens conștientă de contextul temporal în care este încadrată. Noi trăim în epoca dezvoltării sufletului conștienței, adică a acelei constituții sufletești lăuntrice în care totul depinde de faptul ca oamenii, în calitatea lor de ființe individuale, să-și poată forma judecata lor proprie din impulsurile sufletelor lor, și ca oamenii să învețe să lase realitatea să acționeze în mod nepărtinitor asupra lor pentru a-și forma propria judecată dintr-o conștiență deplină. Stilul expunerilor mele este luat din această conștiență a intrării omenirii în etapa dezvoltării sufletului conștienței. Și tocmai de aceea, după cum am spus, un om își poate forma o judecată și altul alta, din aceste expuneri. Eu încerc să prezint realitățile pe cât de clar este posibil. Și în niciun domeniu nu este vorba de faptul că ceva trebuie sau nu trebuie făcut. Căci antroposofia nu constituie un factor agitator, antroposofia este aici ca să comunice adevărul. Eu am subliniat adesea acest aspect, pentru alte domenii. Eu am subliniat faptul că nu îndemn pe nimeni nici la consumul de carne, și nici la vegetarianism. Iar atunci când expun cum acționează vegetarianismul asupra omului și cum acționează consumul de carne asupra omului, o fac pentru a expune adevărul, pentru a expune realitățile. Iar dacă un om cunoaște suficient realitățile, el își poate forma propria sa judecată tocmai în această epocă a dezvoltării sufletului conștienței. Și ține de esența concepției antroposofice despre problema nu numai de a gândi în multe privințe altfel decât se gândește în rest, ci în primul rând de a simți acest alt mod de a gândi cu o altă constituție sufletească. Schimbarea radicală a modului de a gândi și de a simți sunt necesare pentru antroposofie, și nu pur și simplu faptul de a gândi altfel și de a simți altfel.
Și tot așa am încercat atunci, pe 30 decembrie 1922, la Dornach, să dezvolt pur și simplu raportul dintre Societatea Antroposofică și Mișcarea de reînnoire religioasă. Iar atunci când m-am străduit să conturez lucrurile cât mai corect, eu nu m-am adresat Mișcării de înnoire religioasă, ci Societății Antroposofice. Conferința de atunci a fost concepută, aș spune, din această adresare și din principiul meu general de a rămâne pe cât posibil la realități, și cel care o citește va simți acest lucru. Ce anume trebuie să facă unul sau altul, rămâne întrutotul la libera sa alegere; acest lucru se poate înțelege din această conferință, iar eu m-am exprimat cu o claritate deplină în această privință, cu opt zile în urmă.
Așadar, atunci când se face o afirmație responsabilă pe tărâm antroposofic, este necesar să se aibă în vedere contextul de ansamblu, așadar să nu se facă remarca tocmai în legătură cu ceea ce vrea să se situeze în sensul cel mai riguros pe teren antroposofic, ca oamenii să-și formeze o judecată independent de ceea ce spune Steiner. Căci dacă acesta nu trebuie să se apere sau nu este nevoit să corecteze un aspect sau altul care au fost greșit înțelese, el va vorbi întotdeauna în așa fel încât după ce a vorbit, fiecare om este de-a-dreptul constrâns să-și formeze propria judecată, pentru că lui nu îi este câtuși de puțin dată posibilitatea de a-și forma o judecată dependentă de cele afirmate. Faptul de a accentua acest lucru este cu mult mai important și el este esențial pentru întreaga dispoziție lăuntrică și convingere antroposofică decât ceea ce a fost accentuat ieri aici de câțiva oameni și care tocmai prin faptul că a fost deplasat poate produce mulți germeni de înțelegere greșită. Și este extraordinar de important ca eu să prezint acest lucru ca aparținând de principiul antroposofiei.
Însă aici se mai adaugă și altceva, care trebuie avut în vedere. La formarea judecății proprii nu se pune numai problema ca omul să fie sigur că și-a format el însuși acea judecată, ci la fel de mult ca el să fie sigur, atunci când își exprimă judecata, că a luat în considerare tot ceea ce poate duce la formarea unei asemenea judecăți. Căci, la urma-urmelor, fiecare poate avea propria judecată. Dar propria judecată trebuie să fie corespunzătoare, potrivită, în măsura în care ea corespunde posibilităților de observare a realităților care stau la baza ei sau a necesității de excludere a realităților care este evident că nu pot fi în concordanță cu aceasta, pur și simplu pentru că ele nu sunt așa cum ar trebui să fie dacă este formulată judecata corespunzătoare. Și așa trebuie să accentuez eu acum – eu subliniez că spun ceea ce am de spus astăzi în introducere din datorie, și nu pentru că am tendința de a o face: Atunci când ieri s-a afirmat că la Dornach au venit tot felul de comunicări despre cealaltă parte, anume despre Mișcarea religioasă, și că cele rostite de mine au putut fi oarecum influențate sau nuanțate de astfel de comunicări, această afirmație nu este corectă. Căci această conferință a fost concepută întrutotul independent de astfel de comunicări – și oricine vrea să abordeze nepărtinitor lucrurile va vedea totuși acest fapt. Și al treilea aspect care a fost prezentat în legătură cu această conferință a fost acela că una dintre părți a avut ocazia să vorbească despre aceste probleme, pe când cealaltă nu. Și dacă nu mă înșel, a fost de exemplu menționat colectivul didactic de la Școala Waldorf, care a avut întotdeauna ocazia să vorbească cu mine despre diverse probleme. Adevărul este că eu nu am vorbit câtuși de puțin despre această problemă cu colectivul cadrelor didactice, până la ținerea acestei conferințe. S-a formulat din nou o judecată care nu corespunde cu realitatea. E drept că s-ar putea crede – deoarece eu mă întâlnesc mai des cu colectivul cadrelor didactice de la Școala Waldorf – că aș fi avut mai frecvent ocazia să discut cu ei aceste probleme. Numai că la aceste întâlniri, după cum este și firesc, conținutul tratat îl constituie probleme pedagogice și didactice. Și în niciun caz conținutul nu se constituie din vreo bârfă antroposofică. Am spus că aceste lucruri trebuie subliniate din datorie, pentru că ele sunt legate de esența acțiunii antroposofice și pentru că noi ne aflăm tocmai acum în situația de a năzui înspre ceea ce poate aduce acțiunea antroposofică în cadrul Societății Antroposofice la o anumită însănătoșire. Desigur că eu aș fi putut cere celor care erau în măsură să o facă, să-mi dea explicațiile necesare imediat după întemeierea Mișcării de înnoire religioasă în cadrul Societății Antroposofice. Dar asta nu cădea în sarcina mea. Aceasta o poate ști cel mai bine cel care a auzit în maniera cuvenită cuvintele de încheiere pe care le-am rostit după ce Mișcarea de înnoire religioasă și-a luat cursul în lume [Nota 16]. Mie îmi este întotdeauna extrem de neplăcut când sunt constrâns să mă abat de la împărtășirea realităților și să exprim lucruri ca acelea pe care am fost nevoit să le exprim ieri [Nota 17]. Și tocmai în acest prezent se rostogolește asupra sufletului meu întreaga greutate a celor legate de acțiunea antroposofică. Și dacă nu se contribuie într-o măsură suficientă tocmai la îndreptarea acelor neînțelegeri care nu pot fi la fel de ușor remarcate cum sunt cele mai evidente, atunci nu înaintăm deloc cu acțiunea antroposofică. Și noi trebuie să înaintăm cu acțiunea antroposofică, pentru că altfel este de la sine-înțeles că trebuie să rămânem la faptul că Goetheanumul de la Dornach a ars. O reluare a muncii noastre depinde întrutotul de faptul ca Societatea Antroposofică să se fortifice în sine, ca ea să se elibereze în primul rând de acele neînțelegeri și confuzii care îi ating nervul vital. Și nervul ei vital este atins atunci când, de exemplu, nu se observă ce principiu stă la baza faptului de a vorbi în raport cu cerințele spiritului timpului de dezvoltare a sufletului conștienței, realmente în mod onest în sensul pe care l-am indicat eu în Filosofia libertății [Nota 18] în privința aspectului cu adevărat etic al timpului nostru. Eu m-am expus atunci realmente – și nu în modul cel mai simplu, ci cel mai riguros – oricărei obiecții care poate fi desigur formulată sub aspect filistin, banal, împotriva a ceea ce am expus eu împotriva eticii impuse prin imperative. Dar fiecare frază a mea este în așa fel formulată – eu mă străduiesc mereu să fac acest lucru – încât să respecte cu strictețe libertatea omului, chiar și numai în privința formării gândurilor și sentimentelor avute în vedere în Filosofia libertății. De aceea, trebuie să atrag atenția asupra faptului că este deplasat să se pună problema influențării judecății membrilor Societății Antroposofice în legătură cu o conferință ca aceea pe care am ținut-o pe 30 decembrie 1922. Desigur că în multe alte ocazii se poate pune această problemă. Dar dacă ea se pune în legătură cu o astfel de conferință, atunci se provoacă neînțelegeri și confuzii, pentru că de fapt se acoperă adevărul pe care eu îl am în vedere ca fiind sfânt: anume ca judecata nimănui să nu fie influențată de ceea ce am eu însumi de spus, ca om influent din cadrul Societății Antroposofice. Și cu aceasta, am vrut numai să-mi exprim intențiile în sensul că ceea ce stă la baza formulării celor pe care încerc să le ofer are întotdeauna scopul de a nu influența judecata nimănui. De aceea, nimeni nu trebuie avertizat în legătură cu conferința mea să-și mențină o judecată liberă.
Acum, aș zice, continuând în același stil din care am rostit aceste lucruri, aș dori să vă prezint astăzi mai întâi câte ceva referitor la formarea judecății spiritual-științifice în general, adică a unei asemenea judecăți care vrea să exprime un adevăr spiritual-științific. Și te afectează întotdeauna foarte mult când observi cât de puțină sensibilitate există față de seriozitatea cu care sunt exprimate adevărurile spiritual-științifice. Pentru exprimarea unei judecăți asupra lumii cotidiene pe care o observăm cu simțurile noastre, este necesar să dobândim o judecată prin observare sau logică într-un anumit moment al vieții noastre. Și este pe deplin justificat dacă am dobândi o asemenea judecată în privința lucrurilor lumii exterioare sensibile sau istorice prin observare și logică. Dar în cazul științei spirituale lucrurile nu pot fi de fapt așa. Aici nu este suficient să-ți fi asumat vreodată formarea unei judecăți, ci aici este esențialmente necesar și altceva. Aici este necesar ceea ce eu aș dori să numesc dubla retopire, dubla reformare și reformulare a judecății. Și această retopire a judecății nu se petrece de regulă, după intervale temporale scurte, ci de cele mai multe ori după intervale temporale îndelungate. Formulăm o judecată oarecare după metodele obișnuite, pe care dumneavoastră le cunoașteți din expunerile mele din Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sau din partea a doua a cărții mele Știința ocultă [Nota 19]; ajungem, aș spune, prin astfel de metode, la o anume judecată asupra proceselor spirituale sau entităților spirituale. Și avem de fapt obligația să păstrăm mai întâi pentru noi înșine această judecată, și să nu o exprimăm. Avem chiar datoria lăuntrică să ne raportăm la această judecată în așa fel încât să o luăm pentru început ca pe un simplu fapt, o simplă realitate, căreia să nu-i venim în întâmpinare nici cu aprobare, nici cu respingere. Atunci, după un anumit timp, probabil după ani de zile, vom ajunge să întreprindem în propria noastră viață sufletească prima retopire, prima reformare a acestei judecăți, să o aprofundăm, și chiar în muie privințe să o transformăm. Și această judecată, chiar dacă rămâne aceeași din punctul de vedere al conținutului ei după această retopire, va prelua o altă nuanță de participare lăuntrică, de exemplu de căldură lăuntrică repartizată ei. În toate cazurile, după această retopire, judecata se va încorpora în alt mod în viața sufletească decât la prima ei formulare, și după această primă retopire vom avea sentimentul: Tu te-ai separat într-un anumit mod de această judecată. – Și dacă au durat ani de-a rândul până la această primă retopire, primă remodelare, judecata nu poate rămâne continuu în suflet. Ea trece, desigur, în inconștient. Această judecată va trăi o viață proprie, independentă de Eul nostru. Acest lucru este necesar. O astfel de judecată trebuie să ducă o viață de sine-stătătoare, independentă de propriul nostru Eu. Trebuie să lăsăm oarecum o astfel de judecată să trăiască, fără să rămânem la ea. În felul acesta, egoitatea este eliminată din judecată. Ne dăruim față de ceea ce este obiectiv în noi înșine, în timp ce la prima observare și la prima alcătuire logică a judecății conlucrează și intervine întotdeauna și egoitatea, propriul nostru Eu. Și apoi, după ce judecata a fost retopită pentru prima oară – după cum am spus, probabil după ani de zile – vom observa că această judecată revine, vine din adâncurile sufletului la fel ca o realitate oarecare a lumii exterioare. Între timp, am pierdut-o, acum o regăsim. O regăsim în așa fel încât ea ne spune acum: Tu m-ai formulat într-un mod nedesăvârșit, prima dată poate m-ai formulat chiar greșit; eu m-am corectat singură. – Această judecată va fi căutată de cercetătorul spiritual: această judecată, care-și dezvoltă propria ei viață în sufletul omenesc. Pentru o asemenea retopire, reformare, remodelare a judecății este necesară răbdare, multă răbdare, pentru că, după cum am spus, această retopire poate fi înfăptuită adesea abia după ani de zile, iar conștiinciozitatea care trebuie dezvoltată în cadrul științei spirituale necesită întrutotul să nu ne lăsăm pe noi înșine să vorbim, ci să lăsăm lucrurile să vorbească.
Dar acum, iubiții mei prieteni, după ce am retopit o judecată în felul acesta, atunci dobândim sentimentul intens tocmai față de această judecată retopită care se apropie din nou de noi cu obiectivitate: Cu această judecată, deși am lăsat-o în mod obiectiv să se reformuleze, suntem totuși în noi înșine. Și mereu poate fi situația că ne simțim întrutotul incapabili să dăm mai departe o asemenea judecată în privința unei probleme spiritual-științifice. Asta pentru că avem tocmai sarcina de a lăsa lucrurile să vorbească, și nu de a ne lăsa pe noi să vorbim. De aceea, așteptăm o a doua retopire, reformare, reformulare a judecății, până la care se pot scurge, în anumite circumstanțe, din nou ani de zile. Astfel încât, după cea de-a doua retopire a judecății, avem a treia înfățișare a acesteia. Atunci vom observa o deosebire remarcabilă între ceea ce se desfășoară în intervalul temporal dintre prima formulare a judecății și prima ei retopire, respectiv dintre prima retopire și cea de-a doua. Anume, vom observa că între prima formulare a judecății și prima retopire a ei putem aduce relativ ușor judecata în memorie, pe când între prima retopire și cea de-a doua retopire este nevoie de cea mai mare osteneală pentru a readuce judecata în amintire, pentru că ea pătrunde în temeliile adânci, foarte adânci ale sufletului, în acele temelii ale sufletului în care nu pătrunde câtuși de puțin o judecată formulată asupra lumii exterioare. O judecată astfel retopită coboară în adâncurile profunde ale sufletului, și atunci realizăm că pentru a readuce o astfel de judecată în memorie după prima ei retopire, este adesea necesară o luptă. Prin judecată am acum în vedere contemplarea întregii realități în măsura în care ea se referă la o realitate spiritual-științifică. Și apoi, când primim judecata în cea de-a treia ei înfățișare, atunci știm că această judecată s-a aflat în obiectul sau în procesul la care se referă. Între prima formulare și prima retopire, judecata a rămas în noi înșine, dar între prima și a doua retopire, judecata s-a cufundat în realitatea spirituală obiectivă, sau în entitatea spirituală obiectivă, și atunci observăm că lucrul însuși ne dă judecata odată cu această a treia înfățișare, judecata care este o contemplare. Și abia atunci te simți chemat de fapt să vorbești despre realitățile spiritual-științifice și să comunici rezultatul contemplării, respectiv judecata. Comunici astfel de lucruri abia după ce ai înfăptuit această dublă retopire, și ai dobândit în felul acesta certitudinea că cele văzute și conținute în prima formulare au preluat prin suflet calea înspre realități, înspre lucruri, și s-au reîntors de acolo. Da, o judecată autentică în domeniul spiritual-științific a fost mai întâi trimisă la realitățile sau entitățile la care se referă.
Vedeți dumneavoastră, ceea ce am spus eu aici nu vă poate rămâne străin dacă veți concepe corect expunerile asupra realităților și valorilor spiritual-științifice esențiale. Desigur că atunci când omul citește ciclurile de conferințe așa cum se citesc romanele moderne, atunci el nu va recunoaște din însăși formularea celor expuse că esențialul, dovada propriu-zisă constă în această dublă retopire a judecății. Și atunci va spune că aceasta este o afirmație, și nu o dovadă. Dar o altă dovadă decât trăirea, trăirea conștiincioasă după dubla retopire a judecății, o altă dovadă pentru spiritual, nu poate fi prezentată. Căci dovada spiritualului constă în trăire, nu în înțelegere, înțelegerea este pretutindeni accesibilă rațiunii omenești sănătoase, după o expunere suficientă. Dar această expunere suficientă trebuie să ofere posibilitatea ca prin formularea lucrurilor să ofere rațiunii omenești sănătoase toate punctele de reper necesare, pentru ca din felul expunerii omul să se poată convinge că prin «modul» în care este oferită judecata este garantat adevărul ei.
Ai o impresie extrem de ciudată atunci când oamenii vin și afirmă: Adevărurile spiritual-științifice ar trebui dovedite în același mod cum sunt dovedite afirmațiile în privința realităților sensibile exterioare. Oamenii care solicită acest lucru nu cunosc deloc deosebirea dintre ceea ce este o contemplare în domeniul spiritual și ceea ce este o contemplare în domeniul senzorial sau în cel istoric obișnuit. Cel care cunoaște antroposofia va remarca faptul că adevărurile reprezentate se încadrează în contextul întregii antroposofii. Și el va găsi o confirmare a unui nou adevăr pe care îl aude în ansamblul pe care l-a cunoscut deja. Și viceversa: Noul adevăr va acționa asupra a ceea ce auzise el deja. Și așa se înfăptuiește prin antroposofie o creștere continuă în convingerea despre adevărul antroposofiei. Omul poate fi convins pe moment de un adevăr matematic, dar acesta nu prinde viață datorită acestui fapt. Adevărul antroposofic este viață, și de aceea convingerea nu se încheie într-o clipă, ceea ce înseamnă că ea trăiește și crește neîncetat. Aș spune că pentru început, convingerea antroposofică este foarte mică, situație în care omul este încă întrutotul nesigur, în care el are aproape numai credință, sau doar credință; dar apoi această convingere crește treptat prin aceea că omul cunoaște tot mai mult și convingerea devine tot mai sigură. Iar această creștere a convingerii antroposofice este tocmai o mărturie a vieții sale lăuntrice.
Și mai trebuie să și recunoaștem că în domeniul antroposofic nu numai că se gândește și se simte altfel decât în domeniile uzuale în ziua de azi, ci că omul și trebuie să gândească altfel, să simtă și să resimtă altfel, să fie altfel «acordat» decât în alte domenii. În această altfel de «acordare» stă esențialul înțelegerii în antroposofie, și pornind de la această «acordare» antroposofia își poate extinde, aș spune, sfera în cele mai diferite domenii ale vieții.
Acest lucru trebuie luat în considerare în primul rând, de exemplu, de aceia care au venit în calitate de oameni de știință în Mișcarea antroposofică. În această calitate de oameni de știință ei nu numai că ar trebui să se străduiască să schițeze o altă imagine despre lume decât cea înspre care tinde așa-numita știință exterioară, ci lor ar trebui să le fie clar că ei trebuie să poarte, înainte de toate, «acordarea» antroposofică și viața lăuntrică în cele mai diferite științe. Atunci ar ajunge într-o măsură cu mult mai mică la polemici cu alți oameni de știință, și ar ajunge mai degrabă la o altă configurare a științei decât celelalte științe, configurare care nu poate fi realizată fără antroposofie. Trebuie să subliniez acest fapt într-o perioadă în care trăim o criză a Societății Antroposofice, o criză care nu a fost produsă în măsura cea mai mică datorită atitudinii cercurilor științifice dinlăuntrul Societății Antroposofice. Trebuie să subliniez și aici, în acest loc, că prin disputa în legătură cu atomismul din «Die Drei» [Nota 20], discuția științifică a ajuns pe o linie total moartă. Căci această dispută, această discuție nu ar fi trebui să fie niciodată dusă, pentru că, aș spune, lupta s-a purtat izbind cu aceleași forme de gândire încoace și încolo, și în anumite circumstanțe, în privința aspectelor celor mai importante, tocmai așa-numitul adversar a avut dreptate. În ziua de azi este vorba despre faptul că, de exemplu, tocmai știința fizică în realitatea ei – dacă ea este luată așa cum este fără să se polemizeze împotriva ei –, oferă cea mai importantă bază pentru concepția antroposofică, în timp ce polemizarea fără «acordarea» lăuntrică antroposofică conduce tocmai pe o linie moartă, așa cum trebuia să se întâmple și cum s-a și întâmplat în polemica dezvoltată în «Die Drei».
Aș dori să subliniez aceasta și din celălalt motiv principial, pentru ca să devină evident că îmi este îngăduit să spun și în această privință că nu trebuie să se dea vina pe mine pentru tot ceea ce se înfăptuiește în domeniul antroposofic! Pentru că eu respect libertatea oamenilor – dar când ceva devine nociv atunci am și eu libertatea de a-mi putea exprima părerea și judecata. În domeniul antroposofic trebuie să domnească o independență deplină, să nu existe niciun oportunism și și mai puțin vreo camaraderie în sensul în care se procedează de multe ori la tratarea problemelor științifice.
Acum, iubiții mei prieteni, eu am spus că atunci când omul exprimă aspecte antroposofice lui trebuie să-i fie întotdeauna clar că în perioada actuală noi trăim în epoca dezvoltării sufletului conștienței, ceea ce înseamnă însă că aspectul rațional, intelectual, a devenit cu precădere constituție sufletească a oamenilor. Noi judecăm de fapt – începuturile acestui mod de a judeca se află la Anaxagoras [Nota 21] în vechea Grecie – în ultima vreme în așa fel încât lăsăm să treacă prin intelectualitate totul, inclusiv rezultatele observației. Și dacă veți aborda ceea ce există în ziua de azi ca știință rațională, dacă luați cea mai rațională știință, matematica, și veți lua și ceea ce există în restul științelor datorită raționalismului care prelucrează ceea ce este empiric, atunci vă puteți forma o reprezentare despre conținutul propriu-zis al gândirii din timpul nostru. Însă acest conținut al gândirii din timpul nostru, așa cum îl au deja chiar și cei mai mici copii din școală – căci așa stau lucrurile – acest conținut al gândirii timpului nostru a intervenit, cu aproximație, într-un anumit moment al evoluției omenirii. Putem indica cu claritate prima treime din secolul XV: Abia atunci a apărut cu toată claritatea acest intelectualism. Mai înainte, oamenii gândeau – chiar și atunci când gândeau așa-numite aspecte științifice – mai mult în imagini, care reprezentau înseși forțele de creștere ale lucrurilor; ei nu gândeau în concepte abstracte, cum e de la sine-înțeles că trebuie să o facem noi astăzi. Acum, aceste concepte abstracte care ne educă lăuntric înspre gândirea pură, aspect despre care tocmai am vorbit în Filosofia libertății, aceste concepte abstracte fac posibil ca noi să devenim ființe libere. Atunci când oamenii încă nu puteau gândi abstract, ei erau determinați, dependenți cu întreaga lor constituție sufletească. Oamenii pot evolua spre libertate numai după ce nu mai sunt determinați lăuntric de nimic, după ce impulsurile morale ajung să fie cuprinse în gândirea pură – dumneavoastră puteți citi aceasta în cartea mea Filosofia libertății. Dar gândurile pure nu sunt o realitate, ele sunt imagini. Imaginile nu ne pot constrânge, noi înșine trebuie să ne determinăm acțiunile; imaginile nu au nimic constrictiv. Omenirea a evoluat, pe de o parte, la gândirea abstractă, și pe de altă parte către libertate. Eu am expus acest lucru adesea, din alte puncte de vedere [Nota 22]. Dar cum au stat lucrurile cu omenirea înainte ca ea să fi progresat, înainte să ajungă să conceapă gânduri abstracte în viața pământească și să ajungă la libertate în viața pământească prin aceeași capacitate care poate concepe gândurile abstracte? Pe atunci, omenirea nu concepea gânduri abstracte în viața sa de pe Pământ dintre naștere și moarte; acest lucru nu a fost posibil nici măcar în vechea Grecie, ca să nu mai vorbim de timpurile anterioare. Pe atunci omenirea gândea întrutotul în imagini și, în consecință, nu era dotată nici cu conștiența lăuntrică a libertății, care a apărut doar o dată cu gândurile pure, adică abstracte. Gândul abstract ne lasă reci. Ceea ce ne conferă gândul abstract ca însușire morală, ne încălzește în sensul cel mai intens, căci această reprezintă demnitatea noastră umană în sensul cel mai înalt.
Cum au stat lucrurile înainte ca gândurile abstracte și libertatea să fi venit în omenire? Acum, dumneavoastră știți că atunci când omul trece prin poarta morții, el are în primele zile de după părăsirea trupului fizic, trupul eteric, și el vede în fața lui, într-o privire retrospectivă cuprinzătoare – nu ca într-o pictură în detalii –, dar în imagini universale care se echilibrează, întregul parcurs al vieții străbătute, în măsura în care și-l amintește. În acea vreme în care oamenii aveau aici pe Pământ conținut de imagini în gândire, imediat după moarte ei aveau în privirea lor retrospectivă ceea ce viețuiește omul actual, aspectul rațional, cuprinderea logică a lumii – pe care ei nu îl aveau între naștere și moarte. Este ceva care ne conduce în sensul cel mai eminent la înțelegerea entității umane. Ceea ce avea omul dintr-o epocă istorică mai veche – nu numai cel din timpurile primordiale, abia după moarte, adică: o scurtă privire retrospectivă în concepte abstracte și impulsul libertății care îi rămâneau în felul acesta pentru viața dintre moarte și o nouă naștere – s-a deplasat, în timpul evoluției omenirii, în viața pământească. Și face parte dintre tainele existenței faptul că suprasensibilul pătrunde încontinuu în sensibil. Ceea ce s-a extins în ziua de azi asupra vieții pământești, capacitatea de abstractizare și libertatea, au fost ceva în posesia cărora omul omenirii mai vechi intra în posesie abia după moartea sa prin această retrospectivă, în timp ce în ziua de azi omul are în timpul vieții sale pământești dintre naștere și moarte raționalitatea, intelectualitatea și libertatea, iar după moartea sa are în schimb o simplă retrospectivă în imagini. Așa se deplasează lucrurile între ele. Și în permanență se deplasează suprasensibilul real concret, în senzorial.
De aici puteți vedea cum își ia antroposofia realitățile despre care vorbește, în mod pur obiectiv, din observarea spiritualului, și cum ea nu lasă pentru început să se infiltreze nimic arbitrar, subiectiv, în tratarea acestor realități. Dar atunci când avem aceste realități, oare nu acționează ele asupra sentimentului nostru, asupra impulsurilor noastre de voință? Putem spune noi despre antroposofie că este o simplă teorie? Cât de teoretice par lucrurile atunci când afirmă doar că omul prezentului este omul abstracțiunilor și a libertății! Dar cât de pătrunși de sentiment artistic și cordialitate religioasă devenim dacă învățăm să cunoaștem că ceea ce ne dau nouă ca oameni actuali, în această viață pământească, libertatea și capacitatea de abstractizare, este ceea ce a venit din lumile cerești în lumea pământească prin poarta morții în direcția opusă celei în care mergem noi înșine atunci când trecem prin poarta morții. Trecem prin poarta morții și ajungem în lumile spirituale. Libertatea noastră și capacitatea noastră de abstractizare sunt un dar ceresc, care au pătruns în lumea terestră din lumile suprasensibile. Aceasta ne face capabili să simțim ceea ce suntem noi ca oameni prin aceea că ne putem pătrunde de conștiența nu numai a ceea ce purtăm ca spiritual în noi, ci și a provenienței acestui spiritual. Privim înspre moarte și spunem: Cele ce se află dincolo de această moarte, ceea ce o omenire mai veche a cunoscut într-un mod absolut precis după moarte, a pătruns acum aici și omul prezentului învață să îl cunoască între naștere și moarte. – Și prin faptul că aceste daruri cerești, intelectualitatea și libertatea, au pătruns în viața pământească, pentru omenire a devenit necesar un alt mod de a privi înspre Divinitate decât era cazul mai înainte. Și acest alt mod de a privi înspre Divinitate a devenit posibil prin Misteriul de pe Golgota. Prin aceea că ființa lui Christos a pătruns în viața pământească, El poate sfinți ceea ce a venit din lumile suprasensibile și ceea ce l-ar conduce altfel pe om la vanitate și orgoliu și l-ar ispiti în fel și chip. Noi trăim într-un timp în care trebuie să înțelegem: Ceea ce avem noi mai scump în această epocă, capacitatea de a forma concepte pure și capacitatea libertății trebuie să fie pătrunse de impulsul lui Christos. Creștinismul nu este desăvârșit, creștinismul este mare tocmai prin aceea că impulsurile de evoluție ale omenirii trebuie impregnate treptat de acest impuls al lui Christos. Omul trebuie să învețe să gândească pur cu Christos, să fie o ființă liberă în Christos, pentru că altfel nu va percepe în mod corect, în legătură cu lumea suprasensibilă, ceea ce a trecut pentru el din lumea suprasensibilă în cea sensibilă. Aici suntem noi oameni, dacă privim la noi înșine și știm, în calitatea noastră de oameni moderni: Suprasensibilul a trecut prin poarta morții, venind în lumea pământească, în direcția opusă celei pe care o abordăm noi atunci când trecem prin poarta morții. Este ceea ce se desfășoară în noi ca oameni. Ceea ce se desfășoară în Univers este faptul că din înălțimile spirituale Christos, Soarele spiritual, a coborât în lumea pământească, pentru ca ceea ce a pătruns ca element omenesc din suprasensibil în sensibil să se regăsească cu ceea ce a pătruns ca element cosmic din suprasensibil în sensibil, pentru ca omul să se regăsească în mod corect laolaltă cu spiritul Cosmosului. Numai atunci poate omul sta în mod corect în lume când spiritul din el îl găsește în mod corect pe spiritul din afara lui. Spiritul care a trăit dincolo de moarte pentru vechea omenire, poate fi luat în mod corespunzător în posesia omenirii prezentului în viața pământească numai atunci când omul este în același timp scăldat în lumină de Acela care a coborât ca entitate a lui Christos pe Pământ din acele lumi din care au coborât raționalitatea și intelectualitatea și libertatea în viața omenească dintre naștere și moarte.
Astfel, antroposofia începe peste tot prin știință, își vivifiază în mod artistic reprezentările și încheie cu aprofundare religioasă; începe cu ceea ce poate înțelege capul, trece la ceea ce poate configura Cuvântul în cea mai largă amploare a sa și încheie cu ceea ce inundă inima cu căldură și aduce inima în siguranță pentru ca sufletul omenesc să se poată regăsi în toate timpurile în patria sa propriu-zisă,în împărăția Spiritului. Așa trebuie să învățăm să pornim pe calea antroposofiei de la cunoaștere, să ne înălțăm până la artă și să încheiem în profunzime religioasă.
Faptul că acest lucru nu este vrut în ziua de azi este creat pentru antroposofie de adversarii săi. Eu v-am expus atâtea lucruri grave, și pentru că tocmai am făcut-o, nu pot încheia tot cu ceva grav, deși lucrurile sunt mai grave decât se crede în mod obișnuit. Însă ar trebui ca în fața sufletelor noastre să apară contrastul dintre seriozitatea adevăratei strădanii antroposofice și ceea ce face de multe ori lumea noastră înconjurătoare din această strădanie antroposofică. Atunci se ajunge uneori la ceva grotesc, iar în cazul în care nu este atât de necesar să ne apărăm împotriva lor, și la ceva pur și simplu comic. Uneori sunt constrâns să arunc o mică lumină și asupra lumii exterioare, fapt asupra căruia fiecare poate gândi ce vrea, și așa aș dori să închei această considerație de astăzi, pe care am avut-o în vedere cu toată gravitatea, cu o remarcă ce este într-o oarecare măsură marcată și de umor.
Cu câtva timp în urmă, iubitul nostru prieten Wachsmuth [Nota 23] mi-a adus la Dornach un pamflet grotesc împotriva antroposofiei, și anume împotriva mea și a câtorva personalități apropiate mie, și el mi-a spus atunci că nu vrea să-mi lase această carte, pentru că el nu vrea să mă rănească, presupunând că o voi citi, căci este o uneltire mai grosolană decât altele. Eu nu am mai revăzut niciodată acea carte. Domnul Wachsmuth a luat-o atunci cu el, și eu nu m-am mai preocupat de atunci de ea. Dar ieri am trecut prin Freiburg însoțit de doamna Dr. Steiner ([Nota 24] și de domnul Leinhas [Nota 25]; am zăbovit undeva, și ne-am așezat la o masă. La masa vecină ședeau doi domni, dintre care unul... [pasaj neclar în text] [Nota 26]. Noi nu am fost interesați în mod deosebit de acești oameni, ei au plecat cu puțin înaintea noastră, și după ce au plecat chelnerul ne-a adus o carte pe care spunea că trebuie să ne-o predea din partea celor doi domni care stătuseră acolo. Domnul Leinhas s-a interesat cine erau domnii, și a aflat că unul dintre ei era Werner von der Schulenburg [Nota 27]. Pe pagina dinaintea paginii de titlu era scris: «Cu complimente din partea autorului».
Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, se mai întâmplă și așa. Dobândim din aceasta o idee ce concepte referitoare la tact – lăsând la o parte toate celelalte – domnesc actualmente printre aceia care se erijează în postura de adversari ai noștri. Eu chiar nu am avut în ultima vreme posibilitatea să mă ocup mai mult de adversarii mei; cel care a urmărit cât de puțin activitatea mea din ultima vreme, va fi văzut cât de mult am fost preocupat să adaug noi adevăruri la cele vechi. Și pentru asta e nevoie de timp, pe care nu vreau să-l risipesc în altă parte, chiar dacă adversarii o vor cu atâta ferocitate. Căci pentru dobândirea adevărurilor antroposofice lucrurile stau așa cum am descris eu astăzi în decursul conferinței. Și dacă Societatea Antroposofică se va pătrunde de această conștiență, atunci ea va dobândi ceva din puterea care va fi necesară în perioada actuală pentru reorganizarea acestei Societăți. Iar această reorganizare, iubiții mei prieteni, este chiar foarte necesară. Să nu mi-o luați în nume de rău dacă vă mai repet încă o dată, accentuând acest lucru.
