Având în vedere dezbaterile pe care le vom duce aici [Nota 28] în vederea unei reorganizări a Societății Antroposofice, aș dori să-mi organizez conferința de astăzi în așa fel încât unora să le poată fi util să-și formeze o judecată independentă în aceste zile decisive. În acest scop, aș dori să vorbesc astăzi mai întâi în rezumat, și relativ mai pe scurt decât obișnuiesc în rest să vorbesc pe teren antroposofic, în privința a ceea ce aș dori să numesc cea de-a treia fază a muncii noastre antroposofice. Și apoi aș dori să vă vorbesc astă seară, relativ la țelul indicat, despre cele trei faze ale Mișcării noastre antroposofice.
Auzim foarte frecvent în ziua de azi indicându-se marea schimbare care s-a desfășurat în viața spirituală occidentală de când a reconfigurat Copernic [Nota 29] vechea imagine cerească în cea nouă. Și dacă e să exprimăm ce înseamnă aceasta, trebuie să spunem: în vremurile mai vechi, omul a privit pentru început Pământul drept domeniu al cunoașterii sale, considerând că el este domeniul principal al considerațiilor sale cunoscătoare, și el a lăsat conținutul întregului spațiu ceresc să se rotească în jurul Pământului. În perioada contemporană, pentru concepția omenească, domeniul alocat celorlalte corpuri cerești s-a mărit cu mult față de cel alocat lor anterior, iar Pământul a devenit astfel un fel de grăunte de praf în spațiul cosmic, iar față de totalitatea Universului omul se simte pe acest Pământ nesemnificativ, situat între mii și mii de lumi, tocmai ca pe un grăunte de praf din acest Univers. Însă în ziua de azi – vă rog să-mi îngăduiți această expunere schițată, căci cu aceasta eu nu vreau decât să caracterizez oarecum cea de-a treia fază a Mișcării noastre antroposofice – trebuie să indicăm deja faptul că omul, prin aceea că a făcut din Pământ, în cadrul considerațiilor sale, un grăunte de praf din Univers, pe de altă parte el a pierdut posibilitatea să-și formeze judecăți de cunoaștere asupra restului Universului, în afara celor reprezentate despre acest Univers în conceptele fizicii, sau cel mult, în ultima vreme, în conceptele chimiei. Despre o considerație care să aibă în vedere însuflețirea, spiritualizarea acestui Univers, se face abstracție în ziua de azi – și acesta este un aspect firesc pentru atitudinea generală a cunoașterii noastre moderne. Se pierde posibilitatea de a aduce în vreo corelație ceea ce omul desemnează ca fiind sufletescul său, spiritualul său, cu ceea ce strălucește înspre noi din sferele spațiului cosmic. Dumneavoastră puteți vedea din aspectele schițate în Știința ocultă în schiță că antroposofia vrea să străvadă din nou
străbaterea cu suflet și spirit de la un capăt la altul a întregului Univers, corelația dintre gândurile omului și gândurile cosmice, corelația dintre sufletul omenesc și alte suflete ale Universului, corelația dintre spiritul omului și alte spirite ale Universului, cu spiritualitatea creatoare a Universului, în general. Așadar antroposofia vrea să readucă posibilitatea re-cunoașterii spiritului din Univers. Prin aceea că antroposofia tinde să facă acest lucru, ea întâmpină pe calea sa o mare piedică; eu aș vrea să caracterizez astăzi, într-un mod cu totul nepărtinitor, această mare piedică. Apar oameni care vestesc antroposofia pe bună dreptate, cu entuziasm. Ei subliniază însă faptul că prin această vestire ei oferă o învățătură a cărei proprie aflare și experimentare nu este pentru început accesibilă, că ei o vestesc ca pe o învățătură care nu este accesibilă ca atare, decât cercetătorului spiritual. În felul acesta, se determină un conflict cu atitudinea spirituală a civilizației actuale. Civilizația actuală are ceva de reproșat unui om atunci când el reprezintă o concepție despre lume oarecum pe baza unui fel de autoritate. Acest reproș ar fi îndepărtat dacă oamenii ar înțelege temeinic pe ici și pe colo faptul că rezultatele cercetării spirituale – așa cum sunt ele avute în vedere în antroposofie, deși trebuie găsite prin metodele pe care trebuie să și le însușească omul pe diverse căi –, că aceste rezultate pot fi înțelese realmente, odată ce există, și de rațiunea umană cu adevărat nepărtinitoare. Dar ceea ce ar putea fi găsit pe terenul comun al rațiunii omenești cu adevărat nepărtinitoare nu va conduce, cu toate acestea, întotdeauna la ceva rodnic, dacă tocmai pe tărâmul antroposofiei nu mai apare și altceva ca un fel de altă atitudine decât o au chiar și mulți dintre aceia care vestesc și antroposofie în ziua de azi. Este vorba despre următoarele.
Aș dori să fac acum trimitere la cartea mea Filosofia libertății, care a fost predată publicului cu trei decenii în urmă. Și aș dori să atrag atenția asupra faptului că în această carte eu am indicat deja un anumit tip de gândire care este altfel decât cel admis în mod obișnuit în ziua de azi. Atunci când se vorbește astăzi despre gândire, și tocmai când se vorbește despre gândire în cercurile determinante, de acest concept al gândirii se unește cel al unei anumite pasivități în atitudinea spiritului omenesc. În calitate de spirit omenesc, omul se dăruiește observației exterioare, observă sau experimentează și conectează observațiile prin gândirea omenească, ajungând în felul acesta la anumite legi ale naturii, intră eventual și în dispute în privința valabilității acestor legi ale naturii, a importanței lor metafizice sau pur fizice. Dar una este să ai aceste gânduri pe care ți le faci pe seama naturii, și alta să te clarifici realmente în privința modului cum te raportezi ca om la aceste gânduri pe care ți le formezi despre natură, pe care ți le poți forma așa cum ni le formăm în ziua de azi despre natură abia în ultima vreme. Căci gândurile despre natură din vremurile mai vechi – și până în secolele XI, XII, XIII după Christos – erau cu totul altfel tocmai în privința atitudinii sufletului omenesc. Pentru omul de azi, a gândi înseamnă să urmărească pasiv evenimentele și să-și facă reprezentări în privința regularității sau neregularității lor. Oamenii lasă să le apară oarecum gândurile în privința evenimentelor, și le lasă să existe pasiv în sufletul omenesc. Comparativ cu această situație, eu am accentuat în Filosofia libertății elementul activ din gândirea omenească, am accentuat cum intervine voința în elementul gândirii și modul în care putem percepe, putem deveni conștienți de propria activitate lăuntrică în așa-numita gândire pură, prin aceea că eu am arătat totodată cum se revarsă din această gândire pură tot ceea ce poate fi în realitate impuls moral. Eu am încercat să arăt așadar influența, impactul voinței în lumea pasivă de gânduri și trezirea în felul acesta a lumii pasive de gânduri la ceva pe care omul îl îndeplinește într-un mod activ lăuntric.
Ce fel de lectură era presupusă la această Filosofie a libertății? La această Filosofie a libertății era presupus un anumit mod de citire. Era presupus ca cititorul să parcurgă un tip de trăire lăuntrică în timp ce citește cartea, trăire care poate fi realmente comparată din punct de vedere exterior cu trăirea pe care o viețuiește omul de dimineață atunci când trece din starea de somn în starea de veghe. El urma să simtă aproximativ așa: În gândirea pasivă eu dormeam față de o treaptă superioară a existenței, și acum mă trezesc –, așa cum își poate spune omul dimineața atunci când se trezește: Tu ai stat pasiv în pat și te-ai dăruit parcursului acestui fenomen al naturii din trupul tău, iar acum începi să fii lăuntric activ, acum unești activitatea simțurilor tale cu ceea ce se desfășoară afară, în lumea plină de sunete și culori, tu unești acum activitatea propriului tău trup cu intențiile tale. – Acest moment al trecerii dintr-o simplă stare de constatare într-o stare de a fi activ este ceea ce urma să apară în om pe o treaptă superioară, dar în mod asemănător, la lectura cărții Filosofia libertății. El urma să-și spună oarecum: Da, până acum eu am gândit, dar această gândire a constat de fapt în aceea că eu am lăsat gândurile să se reverse în mine, m-am dăruit fluxului gândurilor. Acum încep să-mi unesc pas cu pas activitatea mea lăuntrică cu gândurile; acum, cu gândurile este la fel ca atunci când mă trezesc dimineața și unesc activitatea simțurilor mele cu lumea de culori și sunete, sau când unesc activitatea organismului meu cu voința mea. – Dar prin faptul că avem o asemenea trăire a trezirii – pe care eu am indicat-o în cartea mea Despre enigma omului [Nota 30], acolo unde am vorbit despre Johann Gottlieb Fichte –, ajungem la o atitudine sufletească total diferită decât cea care este obișnuită în ziua de azi. Această atitudine sufletească însă la care se ajunge, îl conduce pe om treptat nu numai la o simplă cunoaștere care trebuie acceptată pe bază de autoritate, ci îl aduce la a-și spune: Dar ce sunt aceste gânduri pe care le-ai avut mai înainte, și ce este această activitate pe care ai făcut-o să pătrundă acum în gândurile tale pasive, în gândurile pe care pur și simplu le constatai? Ce este ceea ce pătrunde în gândirea ta anterioară așa cum pătrunde viața spiritual-sufletească de dimineață în trupul tău? Cu aceasta eu nu am nimic altceva în vedere decât realitatea exterioară a trezirii. În felul acesta se ajunge la a avea o trăire în privința gândirii care nu poate fi avută deloc atâta timp cât nu cunoaștem gândirea și drept ceva viu, activ.
Atâta timp cât privim numai la gândirea pasivă, această gândire este ceea ce se dezvoltă în trupul omenesc atunci când acest trup omenesc privește lucrurile exterioare prin simțurile sale. Dacă lăsăm însă ca în această gândire pasivă să pătrundă activitatea omului lăuntric, atunci putem compara ceea ce am avut mai înainte cu altceva; abia atunci putem începe să ne clarificăm în privința esenței acestei gândiri pasive. Și atunci ajungem să ne dăm seama că de fapt această gândire pasivă din viața sufletească este ca un cadavru al omului în lumea fizică. Atunci când privim cadavrul unui om în lumea fizică, ne spunem: Așa ceva nu poate lua naștere ca atare; nu poate avea loc prin legile obișnuite ale naturii o asemenea îmbinare a materiei cum este cea din cadavrul din fața mea. Această îmbinare a materiei este posibilă numai prin faptul că mai înainte, cadavrul a fost vivifiat de o ființă omenească, prin faptul că el este un rest care a rămas de la un om viu, care a purtat acest trup. – Cadavrul ca atare poate fi explicat numai sub premiza omului viu care a existat anterior în el. Omul se situează în fața gândirii sale pasive la fel ca o ființă care n-ar fi văzut niciodată oameni, ci numai cadavre. O asemenea ființă ar trebui să considere toate cadavrele ca pe niște miracole, pentru că ele de fapt nu pot deloc lua naștere din natura înconjurătoare lor. Așa învățăm să cunoaștem gândirea – în clipa în care elementul activ al vieții sufletești trece în gândire – ca pe ceva care este un rest. Învățăm să o recunoaștem ca fiind un rest al cuiva. Gândirea obișnuită este moartă, ea este un cadavru sufletesc, și trebuie să devenim atenți la acest cadavru sufletesc prin aceea că facem ca viața proprie a sufletului să treacă în această gândire, și învățăm să cunoaștem în felul acesta acum, cadavrul, gândirea abstractă, în starea sa vie. Dacă vrem să înțelegem un cadavru trebuie să privim, alături de el, un om viu. Dacă vrem să înțelegem gândirea obișnuită trebuie să ne spunem: Ea este moartă, este un cadavru sufletesc, ceea ce era viu în ea a existat în viața prenatală; atunci, sufletul trăia fără trup, în elementul viu al acestei gândiri, și ceea ce mi-a rămas aici în viața pământească trebuie să-l consider ca fiind cadavrul sufletesc al sufletului viu din viața prenatală.
Aceasta devine trăire, experiență interioară. Și în această privință ne putem clarifica lăuntric atunci când lăsăm voința să pătrundă în gândire. În felul acesta trebuie să considerăm această gândire deja în măsura în care căutăm, în sensul evoluției actuale a omului, impulsurile etice, pe cele morale, în gândirea pură. Atunci ajungem să ne înălțăm noi înșine prin gândirea pură din trupul nostru într-o lume care nu este cea pământeană, și atunci știm: de fapt, ceea ce ai tu în gândirea ta vie nu interesează pentru început cu nimic lumea fizică, dar ceea ce ai tu în gândirea ta vie este o realitate care interesează o lume pe care ochii tăi nu o văd aici, o lume în care tu ai fost înainte de a coborî în trupul tău fizic. Lumea spirituală este interesată de aceasta. Și ajungem în cele din urmă să ne clarificăm faptul că și legile sistemului nostru planetar sunt în așa fel încât nu au nimic de a face cu lumea în care ne transpunem cu gândirea vivifiată. Astfel încât trebuie să mergem până la capătul sistemului solar – eu vreau intenționat să caracterizez lucrurile în sensul vechi – pentru a ajunge la o lume pentru care are importanță ceea ce cuprinde omul în gândirea vie. Adică trebuie să trecem dincolo de Saturn pentru a găsi o lume la care se pot aplica gândurile vii, dar în care poate fi găsit ceea ce este creator din Univers și pe Pământul nostru. – Acum am făcut un prim pas în acea epocă în care oamenii se simt doar transpuși pe grăunciorul de praf numit Pământ din Univers; acum am făcut un prim pas pentru a ne îndrepta din nou spre Univers, pentru a avea un mijloc de a putea vedea din nou ceva afară, de a putea vedea cu gândirea vie. Ajungem dincolo de sistemul planetar.
Și dacă vom considera mai departe voința omenească, așa cum am făcut-o în cartea mea Filosofia libertății – eu am vrut să mă limitez în această Filosofie a libertății la lumea pur senzorială și am mers mai departe abia în lucrările mele ulterioare, pentru că lucrurile trebuie dezvoltate treptat –, ajungem ca la fel cum intervine voința în gândirea pe care trebuie doar să o constatăm, în gândirea pasivă, suntem conduși dincolo de Saturn în Univers, atunci când ne cufundăm în voință în așa fel încât să devenim liniștiți cu întreaga noastră ființă, ca un pol în repaus în mobilitatea lumii de voință pe care o dezvoltăm, putem avansa de cealaltă parte, în partea opusă. Atunci când noi voim înlăuntrul trupului nostru, noi suntem de fapt în mișcare. Chiar și atunci când voirea este doar o dorință, există o mișcare lăuntrică de substanță. La modul în care apare voirea la om în conștiența obișnuită, ea este mișcare. Prin aceea că omul voiește, el este oarecum transpus în mișcarea Universului. Dacă cineva reușește să opună – prin acele exerciții pe care le-am indicat eu în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? – acestei mișcări în care ne situăm în cadrul voirii, liniștea propriei ființe, dacă cineva reușește – dacă e să mă exprim printr-o imagine – să stea pe loc în suflet, în timp ce merge cu trupul prin spațiu – aceasta este doar o imagine care trebuie aplicată la toate activările voinței –, dacă cineva reușește să fie activ în lume și să rămână liniștit în sufletul său, dacă el reușește să-și lase propria activitate să se desfășoare în continuare și să privească liniștit la această activitate proprie a sa, atunci el aduce gândirea în voință așa cum am adus anterior voința în gândire. Atunci ieșim din lume pe cealaltă parte, pe partea opusă a lumii. Anume, ajungem prin aceasta să recunoaștem voința ca fiind ceva care se desprinde din nou de trupul fizic, care ne conduce chiar în afara legității pământești obișnuite, și cunoaștem în felul acesta o realitate extrem de importantă privind legătura omului cu Universul. Omul învață să-și spună: Tu ai în tine tot felul de impulsuri, instincte, pasiuni, care se situează deja înlăuntrul celor de natura voinței. Dar aceste impulsuri, instincte, pasiuni, care lipsesc la un cadavru, nu fac deloc parte din lumea pe care o poți cunoaște tu cu experimentele tale, prin aceea că te limitezi la lumea sensibilă pământească. Acestea aparțin unei alte lumi, care este situată înlăuntrul acestei lumi și care respinge din valabilitatea ei tot ceea ce se află în această lume senzorială.
Eu vreau să indic astăzi doar schițat lucrurile, pentru că vreau să expun caracterul celei de-a treia faze a antroposofiei. Ajungem să intrăm în Univers pe cealaltă parte, anume pe partea caracterizată în mod fizic exterior de către Lună. Așa cum Luna reflectă lumina Soarelui, nu o preia în sine, ci o lasă liberă prin aceea că o reflectă înapoi, ea reflectă și alte forțe ale Universului. Ea le exclude din sine, ea face parte dintr-o altă lume decât cea datorită căreia vedem noi lucrurile. Noi vedem lucrurile datorită luminii; Luna reflectă lumina înapoi, nu o preia în sine. Pe de o parte, prin gândirea care se cuprinde pe sine însăși în activitatea ei lăuntrică, noi suntem conduși până pe Saturn. Pe de altă parte, prin aceea că noi ne cuprindem voința suntem conduși în activitatea lunară, învățăm să punem omul în relație cu Universul, suntem conduși dincolo de «grăuntele de praf» Pământ, ne înălțăm din nou cu a noastră cunoaștere spre Univers, găsim din nou ceva în Univers care este înrudit cu ceea ce trăiește în noi spintual-sufletesc. Și când pe de o parte avem în noi, în dispoziția noastră sufletească, gândirea activă impregnată de voință și pe de altă parte voința impregnată de gândire, și am devenit conștienți că pe de o parte ajungem la granițele sistemului planetar până la Saturn, și pe de altă parte, situați în sfera terestră ieșim din sistemul planetar dincolo în Univers, în sfera lunară, dacă ne simțim cu conștiența noastră în Univers așa cum ne simțim aici pe Pământ cu conștiența noastră în sfera terestră și viețuim apoi cu această conștiență Universul ceresc așa cum viețuim cu conștiența obișnuită sfera terestră, dacă ne situăm înlăuntrul sferei cerești cu o astfel de conștiență și ajungem acolo la conștiența de sine, atunci apare amintirea vieților pământești petrecute anterior, atunci viețile pământești repetate devin o realitate a memoriei cosmice, pe care noi ne-am însușit-o. Și nu trebuie să ne mirăm de faptul că oamenii nu-și pot aminti în sfera pământească viețile pământești repetate, pentru că ceea ce se află între acestea nu a fost parcurs pe Pământ, iar influența unei vieți pământești în cea ulterioară se manifestă numai prin aceea că omul se ridică din sfera terestră. Și cum să-și amintească omul viețile pământești anterioare dacă nu s-ar înălța mai întâi la o conștiență cerească?
Eu am vrut doar să schițez astăzi aceste lucruri, pentru că eu am vorbit deja adesea aici pe această temă. Eu am vrut să indic oarecum zona în care se deplasează cercetarea antroposofică, anume cea în care s-a îndreptat în ultimii ani. Cei care vor să verifice ce s-a petrecut aici trebuie că știu cum s-a deplasat atitudinea conferințelor mele în ultimii ani tocmai într-o astfel de zonă. Căci s-a pus problema să dobândim treptat o claritate în privința modului în care se poate ajunge de la conștiență obișnuită la o conștiență superioară. Și deși am afirmat mereu că rațiunea omenească obișnuită, nepărtinitoare, poate înțelege rezultatele antroposofiei, tot așa am accentuat și faptul că în ziua de azi o astfel de conștiență prin care omul atinge nemijlocit el însuși o nouă gândire și o nouă voire, și prin care el se simte transpus în lumea despre care vorbește antroposofia, este accesibilă oricărui om în ziua de azi. Ceea ce ar fi fost necesar, ar fi fost ca lumea să se dezobișnuiască să citească de exemplu Filosofia libertății cu aceeași atitudine sufletească cu care se citesc alte expuneri filosofice. Ea ar fi trebuit să fie citită în acea atitudine sufletească prin care omul devine atent la faptul că intră într-un cu totul alt mod de gândire, de contemplare și de voire. Atunci s-ar fi știut: Te ridici cu această altă atitudine a conștienței de la Pământ și intri într-o altă lume, și atunci, din conștiență unei astfel de atitudini sufletești ia naștere acea consolidare lăuntrică ce poate vorbi cu convingere despre ceea ce poate dezvălui cercetarea spirituală. Dacă cineva citește Filosofia libertății în sens corect, atunci el poate vorbi cu certitudine și convingere lăuntrică despre ceea ce are de spus cercetătorul spiritual, care poate întotdeauna cerceta mai mult decât un începător. Dar orice om poate deveni un astfel de începător, cum l-am caracterizat eu acum, doar prin citirea corectă a Filosofiei libertății. Un astfel de începător va putea vorbi apoi despre aspectele amănunțite pe care le poate prezenta un cercetător spiritual avansat, la fel cum vorbește un om care a învățat chimia despre rezultatele cercetărilor, pe care el nu le-a văzut dar despre care știe din ceea ce a învățat și din modul în care se vorbește despre aceste lucruri, că ele aparțin sferei reale a vieții. Mereu se pune problema, atunci când este vorba despre antroposofie, să intervină o anumită atitudine sufletească, și nu să se afirme pur și simplu o altă imagine despre lume decât cea care există în conștiență obișnuită. Or tocmai lucrul ăsta nu s-a întâmplat, anume ca Filosofia libertății să fie citită altfel decât celelalte cărți. Și tocmai despre asta este vorba acum, și tocmai asta trebuie indicat acum cu toată intensitatea, pentru că altfel dezvoltarea Societății Antroposofice rămâne pur și simplu întrutotul în urma dezvoltării antroposofiei. Și atunci antroposofia – pe calea ocolită a Societății Antroposofice – va trebui cu necesitate să fie în întregime greșit înțeleasă, și de aici nu va rezulta nimic altceva decât conflict după conflict!
Aș dori acum să vorbesc despre cele trei faze ale evoluției Societății Antroposofice – foarte pe scurt – tocmai pentru a sluji prezentului antroposofic nemijlocit. Cu circa două decenii în urmă, s-a început vestirea antroposofiei – aș spune, în esență, căci în germene ea este întrutotul conținută deja, de exemplu în cartea mea Filosofia libertății, ca și în lucrările mele despre concepția despre lume a lui Goethe [Nota 31] – dar în esență, ea a început cu două decenii în urmă. Și faptul că antroposofia a început să fie vestită lumii, poate rezulta din următoarele.
Atunci când am ținut primele mele conferințe de la Berlin, care sunt conținute în cărțulia Mistica la începutul vieții spirituale contemporane și raportul ei cu concepția modernă despre lume [Nota 32], pe când am citit aceste conferințe la începutul secolului XX la Berlin, am fost solicitat din partea Societății Teosofice să particip și eu la această Societate. Eu nu am căutat Societatea Teosofică. S-a considerat că ceea ce am prezentat eu în acele conferințe urmărind propria mea concepție despre lume este tocmai ceea ce voia să fie auzit acolo. Acest fapt m-a determinat să-mi spun: Teosofii vor să asculte ceea ce se poate asculta aici, iar eu voi vorbi din nou de fiecare dată când oamenii vor voi să mă asculte. – De aceea, eu nu am găsit niciun motiv să nu dau urmare solicitării de a reprezenta în cadrul Societății Teosofice ceea ce aveam eu însumi de prezentat din lumea spirituală – deși eu nu caracterizasem anterior Societatea Teosofică într-un mod tocmai prietenos [Nota 33]; lucru pe care l-am făcut atât anterior cât și ulterior. Însă faptul că ceea ce aveam eu de prezentat a fost reprezentat ca antroposofie poate reieși întrutotul din faptul că în aceeași perioadă, și anume chiar în ceasurile în care a fost întemeiată la Berlin Secțiunea germană a Societății Teosofice [Nota 34], eu am ținut pe atunci, în mod separat, ciclul de conferințe despre antroposofie, care a fost și denumit astfel. Deci, pe de o parte a fost întemeiată Secțiunea germană a Societății Teosofice și eu am ținut pe atunci ciclul meu de conferințe despre antroposofie. Așadar de la început s-a pus problema că eu nu reprezint altceva decât antroposofia. Și cu aceasta a început prima fază a Mișcării antroposofice, întrupată în cei care s-au găsit atunci să preia concepția antroposofică despre lume, mai întâi în cadrul Secțiunii germane, și apoi în cercuri mai largi ale Societății Teosofice. De-a lungul primei faze, așadar, Societatea Antroposofică s-a aflat într-un fel de viață embrionară înlăuntrul Societății Teosofice. Aș spune că ea a fost ca un fel de embrion în Societatea Teosofică, dar s-a dezvoltat tocmai ca Societate Antroposofică. În cadrul acestei prime faze, ea a avut sarcina ei absolut deosebită: Ea a avut sarcina de a opune pentru început celor ce existau în Societatea Teosofică – anume preluarea tradițională a străvechii înțelepciuni orientale – spiritualitatea civilizației occidentale, având ca punct central Misteriul de pe Golgota.
Avem deci această primă perioadă a Mișcării antroposofice, care a durat cam până prin anul 1908 sau 1909. Cei care urmăresc istoria evoluției Mișcării antroposofice pot vedea cum a fost totul orientat, tot ceea ce a putut fi găsit – dar nu prin preluarea vechilor tradiții, ci din conștiența nemijlocită a prezentului – despre viața prenatală, despre viețile pământești repetate ș.a.m.d., cum totul a fost orientat în sensul acelei evoluții istorice a existenței omenești pe Pământ, care-și are centrul în Misteriul de pe Golgota și în impulsul lui Christos. În această perioadă au fost explicate Evangheliile, și – aproximativ în perioada în care s-a putut începe cu trecerea Mișcării antroposofice la un fel de revelație artistică, care s-a petrecut pentru început prin Dramele mele mister – a fost elaborată pentru început antroposofia și adusă până la acel punct central care constă în Misteriul de pe Golgota.
Apoi a venit timpul în care Mișcarea teosofică a degenerat într-un fel de absurditate [Nota 35], căci, deoarece această Mișcare teosofică nu se putea apropia de Misteriul de pe Golgota, ea a săvârșit absurditatea de a vesti lumii un fel de reîncarnare a lui Christos în statura unui tânăr actual, împreună cu tot felul de alte absurdități. Este de la sine-înțeles că un om responsabil nu se putea implica în aceste absurdități, și că aceste absurdități erau ridicole în comparație cu civilizația apuseană. Iar antroposofia fusese elaborată în această civilizație apuseană, și anume elaborată în așa fel încât Misteriul de pe Golgota a apărut în antroposofie într-o concepție reînnoită. Și așa s-a ajuns la acele divergențe cu Societatea Teosofică [Nota 36], divergențe în urma cărora toți antroposofii au fost de fapt excluși din Societatea Teosofică. Dar aceasta nu i-a afectat cu nimic, din motivul că în felul acesta nu s-a modificat nimic în antroposofie. Eu însumi nu am reprezentat niciodată altceva decât antroposofie celor care voiau să o audă, nici măcar în timpul în care antroposofia aparținea – din punct de vedere exterior – de Societatea Teosofică.
Apoi a urmat cea de-a doua fază a Mișcării antroposofice. Această a doua fază a Mișcării antroposofice avea așadar ca premiză cele mai importante învățături despre destin și viețile pământești repetate, avea Misteriul de pe Golgota într-o lumină spirituală ce se afla în armonie cu civilizația prezentului; apoi mai avea interpretările Evangheliilor, care îngăduiau ca tradiția să apară în acord cu ceea ce se mai poate cuprinde și în ziua de azi datorită lui Christos Cel viu, mereu prezent și actual. În cea de-a doua fază, care a durat până prin anul 1916 sau 1917, a trebuit pentru început, aș spune, să ne interesăm de tot ceea ce este civilizația științifică și practică exterioară a prezentului. Trebuia să arătăm că antroposofia poate fi adusă în armonie cu ceea ce este în ziua de azi știință și artă, desigur într-un sens mai profund, și cu ceea ce este în ziua de azi viață practică. Este suficient să abordați, de exemplu, ciclul de conferințe pe care l-am ținut în 1911 la Praga și pe cel din 1910 la Oslo, unul dintre ele despre Fiziologie ocultă [Nota 37], iar celălalt despre sufletele popoarelor europene [Nota 38], și veți vedea că în cea de-a doua fază a antroposofiei a fost elaborată conexiunea cu problemele științifice ale prezentului și cu problemele vieții practice a prezentului. Însă acestea nu sunt decât exemple; sarcina a fost să căutăm relațiile cu știința și viața practică a prezentului. În răstimpul acestei a doua faze a Societății Antroposofice, s-a pus problema să se găsească în lume un număr de oameni care prin constituția lor sufletească lăuntrică să primească antroposofia. Astfel de oameni s-au găsit într-un număr mereu crescând. Nu era nevoie de nimic altceva decât ca oamenii care prin atitudinea lor sufletească onestă se puteau dărui antroposofiei, să se reunească. În felul acesta putea lua naștere o Comunitate antroposofică, și sarcina propriu-zisă a fost de fapt doar aceea de a da acestor oameni – care în conformitate cu desfășurarea lăuntrică a evoluției omenirii aduceau în prezent ceva în întâmpinarea cunoașterii antroposofice – cele de care aveau nevoie pentru evoluția lor sufletească. Așadar era nevoie doar de vestirea antroposofiei. Și, în fond, putea fi absolut indiferent dacă în aceste prime două faze ale Societății Antroposofice adepții antroposofiei se reuneau în asociații de conotație sectară, dacă ei erau prezenți sau nu la conferințele publice, ș.a.m.d. Era suficient să te situezi pe baza cunoașterii dobândite în mod onest și să spui ceea ce era de spus de pe această bază a cunoașterii dobândită în mod onest. Și așa te puteai descurca întrutotul în cadrul a ceea ce s-a constituit astfel ca Societate Antroposofică.
Un aspect următor al acestei faze a fost continuarea dezvoltării elementului artistic. Cam pe la mijlocul acestei faze s-a constituit intenția de edificare a Goetheanumului, clădirea de la Dornach. Ceea ce a fost oferit prin artă în misterii a fost extins în felul acesta sub aspect arhitectonic, sculptural și pictural. La acestea s-a adăugat euritmia, pe care eu am putut-o adesea caracteriza în esența ei în introducerile la reprezentațiile de euritmie. Și totul a izvorât oarecum din acel izvor care tocmai fusese deschis prin căile indicate schițat de mine în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, schițat, dar într-atât încât fiecare om care o vrea, poate dobândi o reprezentare a modului cum trebuie mers pe astfel de căi. O dificultate deosebită a existat pentru această a doua fază a Societății Antroposofice prin aceea că s-a ajuns la acea perioadă cumplită pentru Europa și întreaga civilizație contemporană, în care s-a desfășurat înspăimântătorul Război Mondial. Și a fost deosebit de greu în această perioadă să se impună o civilizație cu totul nouă în mijlocul neîncrederii și al urii, să se înainteze cu această corăbioară a antroposofiei, în special și de aceea pentru că Goetheanumul se afla pe teren neutru, la care nu se putea ajunge întotdeauna cu ușurință în perioadele de interdicție. Dar ceea ce s-a putut întemeia ca încredere în onestitatea voirii antroposofice a fost totuși mai mare, chiar și în perioada războiului, decât ceea ce a apărut ca neîncredere față de ea în perioada postbelică. Și se poate spune că perioada războiului de fapt nu a deranjat activitatea antroposofică, și munca în acest domeniu a putut fi continuată. – Și s-a subliniat adesea faptul că un număr mare de oameni din cele mai diferite națiuni europene, care se opuneau în exterior pe câmpurile de luptă cu ură și dușmănie, lucrau în pace la Dornach împreună în dispoziție antroposofică, pentru a înălța clădirea care acum ne-a fost smulsă prin cumplita nenorocire.
Apoi a venit cea de-a treia fază a Mișcării antroposofice, acea fază a treia în care o serie de personalități au preluat tot felul de activități. Eu am subliniat deja, chiar și aici: Conținutul acestor activități era bun. Dar activitățile trebuiau preluate cu o voință de fier și continuate în felul lor. Ceea ce a fost preluat – și care s-a numit pe atunci «Mișcarea pentru tripartiție socială», ulterior Uniunea pentru Viața Spirituală Liberă», Uniunea Universitară ș.a.m.d. –, toate acestea trebuiau preluate în așa fel încât oamenii să știe să se identifice în mod inseparabil, cu întreaga lor ființă, cu ele. În cea de-a treia fază a antroposofiei nu a mai fost posibil să se mențină lucrurile în așa fel încât antroposofia să fie pur și simplu vestită și să reunească acei oameni care au fost aduși la antroposofie prin simțul lor lăuntric onest, și acum s-a ajuns ca un număr de personalități să vrea să facă una sau alta, să vrea să o facă și să o și facă pornind de la ele însele, astfel încât înlăuntrul Mișcării antroposofice au luat naștere tot felul de alte Comunități decât Comunitatea antroposofică originară. De exemplu, o Mișcare științifică. Această Mișcare științifică s-a înălțat pe baza a ceea ce a fost stabilit în cea de-a doua fază pornind de la antroposofie ca relații cu știința. Au apărut oameni de știință. Aceștia aveau sarcina să dea științelor contemporane tocmai ceea ce se putea da științelor contemporane pornind de la antroposofie. Trebuia să fie continuat ceea ce fusese început de mine prin stabilirea relațiilor față de știința contemporană. Îmi este îngăduit să amintesc acele conferințe care au fost ținute tocmai în cea de-a doua fază a Mișcării antroposofice [Nota 39]. De exemplu, eu am atras mereu atenția: Vedeți cum ajung fizicienii contemporani la un mod sau altul de gândire. Eu am pornit din locul unde au ajuns fizicienii contemporani, și pentru început nu am negat descoperirile lor, ci le-am aprobat, și am spus: Să începem de aici de unde se opresc fizicienii, și atunci pătrundem din fizică în antroposofie. Și la fel am procedat și pentru diverse alte domenii. Această orientare ar fi trebuit să fie continuată, și atunci ar fi luat naștere o altă imagine a activității științifice în cea de-a treia fază, decât cea care a luat naștere. Atunci, în primul rând, nu s-ar fi ajuns la ceea ce am denumit eu data trecută polemică nerodnică și discuție nerodnică. Și acum, sarcina pozitivă ar fi să spunem: Desigur, antroposofia are un cuvânt de spus în știință, și știința poate dobândi o anumită continuare sub influența antroposofiei; și aceasta se poate face așa și așa. – Atunci ar fi apărut o altă atitudine față de știință decât a apărut în ultimul caiet din «Die Drei», sau într-un număr de caiete pe care a trebuit să le prelucrez din cauza ciclului de conferințe despre științele naturii [Nota 40], pe care l-am ținut de ultimul Crăciun la Dornach. Această atitudine m-a înspăimântat prin modul – dăunător atât antroposofiei cât și științei – de confruntare între știință și antroposofie. Cu astfel de polemici nerodnice ale antroposofilor se discreditează întru câtva doar antroposofia. Cu aceasta nu am exprimat o simplă critică, ci am indicat totodată ceea ce are de făcut omul de știință în ziua de azi în cadrul Societății Antroposofice.
Și în alte privințe s-au întâmplat lucruri asemănătoare. Să considerăm acum un alt caz. Eu am atras deja atenția asupra lui, data trecută. Noi am văzut întemeindu-se în cea de-a treia fază a Mișcării antroposofice, Uniunea Universitară. Această Uniune Universitară a apărut cu un program excelent [Nota 41]; și ar fi trebuit să rămână la acesta, dacă cineva – oricine – s-ar fi implicat pentru aceasta cu întreaga sa ființă. Eu însumi trebuie să mă implic numai pentru antroposofie. Atunci când cineva întreprinde ceva de sine-stătător pe terenul antroposofiei, trebuie să se implice el însuși. Programul trebuie respectat, deși, atunci când a fost făcut programul, eu am atras în mod expres atenția – am folosit cuvintele: Astfel de programe ar trebui făcute numai dacă există voința de fier de a le împlini; altfel, ar trebui să se renunțe la ele. – Așadar ar trebui să se renunțe la ele, dacă nu vrea nimeni să se implice în ele. Și în ele nu s-a implicat lumea conducătoare a Societății Antroposofice. Și ce a rezultat de aici? De aici s-a dezvoltat ceva care ajunge tot la antroposofie, adică la izvorul viu al antroposofiei: Un număr de tineri din lumea studențească [Nota 42] ce tindeau cu întreg dorul inimii lor înspre adevărata antroposofie și care nu au putut găsi în Societatea Antroposofică ceea ce căutau, au atras atenția în mod precis: Noi vrem, de exemplu, să ne apropiem de impulsul antroposofic și din partea artistică. – Acești oameni au venit la doamna Dr. Steiner pentru a pătrunde pe calea recitării și declamației în elanul antroposofie, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa.
Pe lângă aceasta, s-a mai petrecut și altceva, iubiții mei prieteni. Pe lângă aceasta s-a petrecut faptul că în cea de-a treia fază a Mișcării antroposofice, lumile spirituale au fost descrise așa cum am schițat eu acum pe scurt la începutul conferinței mele de astăzi pentru un anumit capitol, prin aceea că ne-am înălțat oarecum în sfera considerațiilor pur spirituale unde se poate arăta cum ajunge omul la o altă conștiență pentru a pătrunde în lumea spirituală. La orientarea în funcție de Misteriul de pe Golgota, la orientarea înspre știință și practica de viață în cea dintâi și cea de-a doua fază, s-a adăugat faza a treia, aș spune, cea a expunerii nemijlocite a lumilor spirituale. Și cel care a urmărit ce s-a încercat în răstimpul celor trei faze, în această direcție, la Dornach, ce s-a încercat, de exemplu, și aici, cel care și-a deschis inima și a avut un simț față de progresul care a existat față de faza întâi și cea de-a doua, cel care a urmărit ceea ce poate fi vestit drept conținut antroposofic și în afara civilizației central-europene în această ultimă perioadă, acela va remarca faptul că este vorba de a întemeia o adevărată fază a treia a Mișcării antroposofice, care constă însă într-o înaintare în continuarea evoluției precedente. Și, în fond, nu ar fi fost posibil să se creeze o pedagogie de Școală Waldorf – care trebuia creată atât din ființa veșnică a omului cât și din cea temporală a sa – fără această a treia parte a Mișcării antroposofice.
Acum comparați tot ceea ce v-am spus eu acum – eu nu vreau să critic pe nimeni, dar acum trebuie să vă vorbesc cu inima deschisă – cele două discuții care au fost purtate aici ieri și cu o săptămână în urmă, și întrebați-vă cum au trecut pe lângă Societatea Antroposofică cele trei faze de muncă antroposofică. Oare nu ar fi fost posibil ca aceste discuții să aibă loc acum optsprezece ani sau șaisprezece ani, cu exact același conținut de cuvinte ca acum, după două decenii de muncă antroposofică? Nu este oare ca și cum Societatea Antroposofică ar fi la începutul întemeierii sale? După cum am spus, eu nu vreau să ofensez în mod critic pe nimeni, dar Societatea Antroposofică poate fi ceva numai dacă ea este locul de cultivare a ceea ce se obține prin munca antroposofică, numai dacă aceia care sunt activi în ea ca oameni de știință își aduc aminte că nu trebuie să uite antroposofia favorizând în schimb știința, ci că ei trebuie să poată încorona tocmai cea mai nouă fază a științei prin antroposofie, și nu să expună antroposofia printr-o polemică nerodnică în fața științei. Cei care sunt activi ca învățători au o sarcină asemănătoare. Și o sarcină asemănătoare ar avea în special și aceia care sunt activi ca practicieni; căci tocmai practica de viață va ridica cele mai mari obiecții antroposofiei – care poate fi chiar foarte practică – dar căreia i se poate contesta cu cea mai mare intensitate faptul de a fi practică. În ziua de azi, Societatea Antroposofică se află în fața necesității de a nu privi doar – ca simplu spectator – la adevărata muncă antroposofică și de a întemeia pe lângă aceasta tot felul de inițiative, fără să pună la baza acestor inițiative zelul antroposofic și entuziasmul antroposofie; în ziua de azi Societatea Antroposofică se află în fața necesității de a deveni conștientă de munca antroposofică. Aceasta este o descriere întrutotul pozitivă a sarcinii sale, care trebuie însă îndeplinită în toate amănuntele. Căci altfel, dacă nu se abordează aspectul pozitiv, aceasta va conduce la faptul ca antroposofia să fie tot mai mult păgubită în fața lumii prin Societatea Antroposofică. Câtă adversitate a stârnit, de exemplu, Mișcarea de tripartiție socială față de Mișcarea antroposofică prin aceea că Mișcarea de tripartiție socială nu a înțeles să se situeze pe teren antroposofie, ci s-a situat pe terenul tuturor compromisurilor posibile, ceea ce a dus, treptat, la neglijarea și chiar disprețuirea antroposofiei în diferite cercuri ale tripartiției. În mod asemănător se petrec lucrurile și în alte domenii. Ceea ce trebuie să vedem este tocmai că antroposofia este mama acestor Mișcări, după cum v-am spus în prima dintre conferințele pe care mi-a fost îngăduit să le țin aici în fața dumneavoastră. De asta trebuie să devenim conștienți; asta ar fi dus și la găsirea orientării corecte față de Mișcarea de înnoire religioasă, inaugurată de mine. În loc de asta, s-au înfăptuit numai absurdități și în acest domeniu. Astăzi se pune problema ca în aceste clipe grave să găsim cuvintele care ne conduc într-o activitate pozitivă, ajutându-ne să ieșim din discuțiile nerodnice, duse ca și cum ne-am afla astăzi cu două decenii în urmă și ca și cum nu s-ar fi înfăptuit nicio muncă antroposofică.
Iubiții mei prieteni, dumneavoastră nu trebuie să mi-o luați în nume de rău că v-am vorbit acum în acest mod; eu a trebuit să o fac, pentru că lucrurile stau așa cum le-am exprimat deja pe 6 ianuarie la Dornach: Societatea Antroposofică este bună, Societatea Antroposofică poate prelua chiar și ceea ce am caracterizat eu acum prin cuvintele cele mai aspre. Dar conducerea Societății Antroposofice trebuie să devină conștientă de faptul că dacă e ca Societatea Antroposofică să se numească în continuare Societate Antroposofică, ea are sarcina de a trebui să poarte în sine conștiența că este susținătoarea muncii antroposofice. În clipa în care această conștiență este exprimată suficient de clar și cu o bună voință, în clipa aceea încetează conflictele care s-au declanșat acum. În clipa aceea trece și criza. Dar este necesară o bună voință pentru a exprima realmente aceste lucruri, și nu de a exercita o simplă critică nerodnică; în orice caz, oamenii nu trebuie să se legene în iluzii, după ce au încheiat câteva compromisuri cu o Mișcare sau alta, că se pot reîntoarce la vechea rutină, ci se pune problema ca ei să abordeze cu toată seriozitatea activitatea antroposofică. Toate curentele din cadrul Mișcării antroposofice trebuie să colaboreze, pentru a crea această seriozitate. Nu este îngăduit să existe o Mișcare separată a Școlilor Waldorf, o Mișcare pentru viața spirituală liberă, o Mișcare pentru înnoirea religioasă, ci toate pot prospera numai dacă ele se simt încorporate în Mișcarea mamă, în Mișcarea antroposofică. Eu știu că acest lucru este rostit totuși din toate inimile pentru toți aceia care s-au raliat în mod onest la Mișcarea antroposofică. De aceea mi-a fost îngăduit să le rostesc și astăzi în fața dumneavoastră prin cuvinte întru câtva mai aspre. Majoritatea dintre dumneavoastră veți fi devenit deja conștienți de faptul că acum se pune problema să exprimăm lucrurile prin cuvinte clar conturate, ca să ia naștere tocmai această conștiență a cărei necesitate am voit să o expun.
Mișcarea antroposofică a parcurs trei faze. În cea de-a treia fază, antroposofia a fost oarecum uitată, ca să zic așa în favoarea diverselor Mișcări. Ea trebuie regăsită, trebuie regăsită ca Mișcare spirituală vie, ca Mișcare spirituală liberă solicitată tocmai de viața civilizației moderne și, înainte de toate, de o adevărată simțire a inimilor oamenilor actuali. Vă rog să preluați în acest sens aceste cuvinte. Și chiar dacă ele au sunat dur, iubiții mei prieteni, gândiți-vă că eu le-am formulat cu cordialitate și că ele nu vor să suscite reflecții caustice, ci o Mișcare susținută de bunătatea inimii antroposofice.
