Aș dori să indic astăzi încă o dată idealul care a fost legat de clădirea pe care ne-a smuls-o nenorocirea incendiului. Aș dori să-l indic, pentru ca și aici să domine gândirea corectă în privința a ceea ce urmează să fie întreprins în zilele următoare la Stuttgart, aș spune, ca prim pas înspre o nouă viață a Societății Antroposofice [Nota 46]. Căci ceea ce urmează să provină din antroposofie trebuie să se bazeze pe fundamentul sigur al entuziasmului omenesc. Și acest entuziasm omenesc poate deveni al nostru numai dacă privim la marele ideal care ar trebui să existe în pieptul oricărui antroposof și care este suficient de mare pentru a menține membrii Societății Antroposofice laolaltă, în iubire. E drept că nu poate fi contestat faptul că deși acest ideal al acțiunii antroposofice s-a menținut, entuziasmul față de acest ideal a dispărut întru câtva în cele trei epoci succesive ale dezvoltării noastre antroposofice. Și acum, când stăm îndurerați în fața ruinelor acelei clădiri prin care ne-am fi putut exprima despre acest ideal într-un limbaj perceptibil în mod exterior, este cu atât mai necesar să ne regăsim în adevărata simțire față de idealul antroposofic, pentru ca din această împreună-simțire și din împreună-gândirea ce rezultă din aceasta să poată lua naștere o forță puternică de care avem foarte mare nevoie în ziua de azi, anume datorită adversității care crește cu fiecare săptămână. De aceea, să-mi fie îngăduit să nu vorbesc în această conferință despre continuarea celor – măcar nu direct despre continuarea celor pe care le-am expus aici în ultimele conferințe [Nota 47] deja cu câteva săptămâni în urmă, ci să expun întru câtva ceea ce poate fi una dintre cele mai importante amintiri legate de clădirea noastră și care poate fi adecvată pentru a înnoda din nou acele relații care sunt necesare între membrii Societății Antroposofice. Căci prin reunirea într-un ideal comun trebuie să se aprindă și acea iubire pe care trebuie să o nutrească orice antroposof față de ceilalți, și care ar trebui să excludă posibilitatea ca orice membru al Societății Antroposofice să nutrească vreo ranchiună față de un altul, chiar și numai în gândurile sale.
Vă amintiți probabil că atunci când am putut inaugura primul Curs de Școală superioară de la Goetheanum [Nota 48], eu am subliniat într-o scurtă introducere că prin ceea ce au înfăptuit oamenii în Goetheanum s-a tins într-un mod nou la o colaborare cu adevărat conformă cu Universul între știință, artă și religie.
Așadar ceea ce ar fi trebuit să pornească de la Goetheanum, ceea ce ar fi trebuit transmis prin limbajul formelor și culorilor sale, a fost un ideal științific, artistic și unul religios. Noi trebuie să cufundăm cu atât mai adânc în inimile noastre ceea ce nu ne mai poate vorbi în ziua de azi prin forme și culori exterioare. Și probabil că ne vom putea informa cum s-a tins în epocile succesive ale evoluției omenirii înspre idealul științific, artistic și religios dacă vom proceda în modul în care am făcut-o pentru celelalte considerații ale noastre din ultimele săptămâni.
Dacă privim acum la măreața, maiestuoasa viață spirituală orientală, ajungem la un anumit moment al acestei vieți spirituale orientale în care popoarelor orientale li s-a oferit oarecum, într-o revelație nemijlocită, conținutul spiritual al valorilor. Ajungem la un timp în care oamenii nu se îndoiau câtuși de puțin că ceea ce puteau vedea cu simțurile lor nu era decât amprenta exterioară sărăcăcioasă a ceea ce li se revelase ca spiritual-divin în vechea lor clarvedere, e adevărat, o clarvedere ca de vis, dar totuși pentru ei întrutotul reală.
Clarvederea, oricât de instinctivă ar fi fost, era în așa fel încât oamenii percepeau în anumite stări speciale ale conștienței lor ființele spirituale ale Universului în realitatea lor nemijlocită, la fel cum își percepeau prin trupul fizic semenii, la fel cum percepeau prin corporalitatea lor fizică ființele celor trei regnuri fizice ale naturii. La fel de certă ca existența unui semen era pentru vechiul oriental, din contemplare nemijlocită, și existența entităților divin-spirituale care se află în legătură cu omul.
Aceasta îi dădea certitudinea sa religioasă lăuntrică. Și această certitudine religioasă lăuntrică era la fel cu certitudinea pe care o avea despre lucrurile naturii exterioare. Cu aceeași siguranță cu care putea să creadă în existența pietrelor, a plantelor, a norilor și a râurilor, cu aceeași siguranță putea el crede în existența Dumnezeului său, pentru că el Îl vedea pe acest Dumnezeu. Iar ceea ce se numește animism în știința contemporană, și care expune lucrurile în așa fel ca și cum în vremurile vechi oamenii și-ar fi imaginat lucruri în natură, ca și cum ar fi transpus prin fantezia lor ceva viu-spiritual în ele este întrutotul copilăresc, este tocmai știința diletantă de astăzi. În realitate, oamenii vedeau spiritual-divinul așa cum vedeau ceea ce este senzorial în natură.
De aici izvora, după cum am spus deja, certitudinea vieții lor religioase, de aici izvorau însă și cele de care aveau nevoie pentru arta lor, pentru creația lor artistică. Pentru ei, spiritual-divinul avea o înfățișare concretă, nemijlocită. Ei știau ce forme are acest spiritual-divin, ei știau în ce culori apare spiritualul. Ei puteau exprima ceea ce le apărea în spiritual prin mijloacele lumii sensibile, prin mijloacele lumii fizice. Ei puteau lua materialele de construcție care le stăteau la dispoziție; materialele de sculptură sau pentru alte arte, ei le puteau folosi cu tehnica de care dispuneau și ei exprimau ceea ce li se revela în spirit.
Și când ajungeau la venerația lăuntrică, la un raport lăuntric al sufletului omenesc cu entitățile lor spiritual-divine, ei resimțeau asta drept religie. Atunci când exprimau prin mijloace exterioare, prin mijloace fizice, ceea ce vedeau în spirit, ei resimțeau asta drept artă. Dar problema cu arta lor era că tot ceea ce puteau ei înfăptui cu mijloacele lor artistice, cu tehnologia pe care o aveau, cu materialele fizice de care dispuneau și le foloseau pentru a exprima ceea ce văzuseră în spirit, toate acestea erau infime în comparație cu ceea ce văzuseră ei în spirit.
Ajungem la un moment în evoluția Orientului antic în care ceea ce le apăreau oamenilor ca divin-spiritual, sau, pentru a folosi expresia lui Goethe, ceea ce le apărea în formă sensibil-suprasensibilă [Nota 49] era de o frumusețe maiestuoasă, strălucitoare, și acționa puternic asupra sufletului și fanteziei, și deoarece oamenii nu stăpâneau tehnica mijloacelor artistice exterioare, s-a ajuns cel mult la o formă stângace de simbolizare sau alegorizare pentru exprimarea a ceea ce apărea cu mult mai frumos în spirit. Astfel, un artist din acele vremuri străvechi ar fi putut spune, dacă ar fi fost să își exprime propria sa creație artistică pentru sentimentele noastre: Frumos este ceea ce apare în spirit, dar numai o imagine palidă poate fi redată în ceea ce pot eu modela din argilă, din lemn sau din alte materiale pentru a exprima ceea ce apare în spirit.
Și un artist era un om care vedea spiritualul ca fiind frumos și îl arăta într-o copie sensibilă celorlalți oameni, care nu îl puteau vedea direct dar erau convinși că dacă artistul le pune dinainte în formă simbolică, alegorică cele văzute de el în spirit, vor ajunge și ei, prin intermediul acestei expresii sensibile, să găsească intrarea într-o lume care se află deasupra celei pământești, într-o lume în care trebuie să se transpună omul dacă vrea să aibă sentimentul deplinei sale demnități umane. – Și acest raport, această relație cu spiritual-divinul era atât de direct, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, atât de real și de concret, că oamenii aveau sentimentul când gândeau, când își formau gânduri, că ei au aceste gânduri de la zeii pe care îi vedeau și care erau de față la fel ca ceilalți oameni. Și oamenii acelor vremuri vechi, spuneau: Atunci când vorbești cu oamenii, ei îți vorbesc în cuvinte ce răsună în aer; când vorbești cu zeii, aceștia îți spun gânduri care nu sunt perceptibile decât înlăuntrul omului. Cuvintele oamenilor sunt cuvinte care pot fi exprimate prin sunete; ceea ce împărtășesc zeii sunt cuvinte exprimate prin gânduri.
Și atunci când omul își concepea gândurile el nu credea că-și forma aceste gânduri lăuntric cu sufletul său, ci el credea că aude ceea ce-i șopteau ca gânduri ființele divin-spirituale. Dacă auzea cu urechile sale, el își spunea: Aud oameni. – Dacă auzea cu sufletul său, când cele auzite se manifestau doar în gânduri, el își spunea: Eu aud entități divin-spirituale. Și așa a fost cunoașterea care trăia în idee pentru acești oameni ai unei epoci vechi, o împărtășire divină. Logosul rostit nemijlocit de zei oamenilor era limbaj divin.
Astfel încât se poate spune: În idealul religios se manifesta contemplarea zeilor. În idealul artistic se manifesta modelarea ulterioară a divinului prin mijloace omenești, în mod simbolic-alegoric. În idealul științific, omul reda limbajul pe care îl rosteau zeii. Acestea au fost cele trei idealuri care au confluat într-unul singur în vechea perioadă orientală, pentru că, în fond, aceste trei idealuri erau unul singur.
Omul vedea în acest ideal unic revelația divină. Religia se extindea asupra întregii vieți sufletești a omului. Știința și arta erau cele două mijloace prin care Divinitatea trăia împreună cu oamenii pe Pământ. Iar artistul simțea, în timp ce-și crea opera de artă, că zeul îi conducea mâna, sau poetul simțea că zeul îi modela cuvintele. «Cântă-mi, o, muză, despre mânia lui Ahil Peleianul!» [Nota 50]. Nu poetul vorbea, ci muza vorbea prin poet. Și aceasta era o realitate. Concepția abstractă din ziua de azi conform căreia aceasta ar fi o versiune poetică, face parte dintre cele mai grotești copilării ale concepțiilor actuale asupra unor astfel de lucruri, care nu știu câtuși de puțin cât de adevărate sunt spusele lui Goethe: «Ceea ce voi numiți Spirit al timpurilor [Nota 51] este în fond stăpânul propriului vostru spirit, în care se oglindesc timpurile.»
Și dacă trecem acum de la această triadă orientală a idealurilor omului în religie, artă și știință, la greci, triadă care a găsit apoi un ecou prozaic și sărăcăcios la romani, regăsim aceste trei idealuri configurate în continuare. Ceea ce, aș spune, se revelase omului mai înainte ca înălțime a strălucirii luminii divin-spirituale, era resimțit de grec ca fiind rostit de omul însuși. În existența grecului din antichitate, viața religioasă s-a unit strâns cu omul. Omul din Grecia antică simțea ceea ce era el însuși ca statură, ca viață lăuntrică, străbătut de divinitate. El nu mai privea în înalturile pline de strălucire a luminii, ci în minunata alcătuire a omului însuși. Cu aceasta, el nu mai avea acea contemplare intensă a divin-spiritualului pe care o avea orientalul ci, aș spune, o imagine atenuată, ca de umbră, a ceresc-spiritualului. Dar cel care se poate transpune într-adevăr în creația literară grecească, în arta grecească, în filosofia grecească, acela poate ști că pentru grec exista un sentiment fundamental prin care el își spunea: Omul care se perindă aici pe Pământ nu este numai o reunire a ceea ce văd ochii în lumea sensibilă exterioară, ci el este o mărturie a existenței unui spiritual-divin. Iar omul care se perindă aici pe Pământ și care pentru grec nu putea avea o origine terestră, era mărturia nemijlocită pentru stăpânirea lui Zeus, pentru stăpânirea Atenei în lumile spirituale.
Grecul a văzut în statura omenească și în dezvoltarea vieții lăuntrice omenești cea mai măreață mărturie a domniei divin-spiritualului în lume. Și de aceea și-a umanizat grecul zeii, pentru că el îl simțea încă pe omul însuși în divinitatea sa.
Este cu totul altceva când grecul își umanizează zeii decât atunci când omul modern își reprezintă omul-zeu într-un antropomorfism inferior. Căci pentru grec, în om mai trăia încă o mărturie a divinului. Grecul își mai putea spune: Dacă nu ar exista un element divin, care să străbată lumea întrețesând-o, omul nu ar putea sta în fața mea așa cum este el. – Religia era implicată în înțelegerea omului. Iar omul era venerat în mod corespunzător în privința a ceea ce nu-și putea da el însuși, dar pe care el îl reprezenta în lume. Nu era venerată activitatea cotidiană omenească sau strădania umană vanitoasă, ci ceea ce fusese adus împreună cu omul în viața pământească era venerat în mod corespunzător. Iar această venerație care exista față de ființa omenească, se extindea până la venerarea lumii divin-spirituale. Iar idealul artistic era la greci în așa fel, încât grecul își simțea pe de o parte propriul său spiritual-divin, atestat prin existența omului pe Pământ, iar pe de altă parte el simțea cu intensitate – ceea ce încă nu fusese cazul la vechii orientali – legile naturii fizic-sensibile, legile armoniei și dizarmoniei, legile măsurii greutății și rezistenței materialelor. Și în timp ce orientalul, aș spune, era încă neîndemânatic în stăpânirea materialului, în timp ce el putea exprima doar în mod alegoric și simbolic spiritualul care îl scălda și-l copleșea, îl reprezenta în așa fel încât spiritualul care se exprima prin ceva senzorial în operele artistice ale vechii lumi orientale era întotdeauna mai amplu, mai măreț și mai impresionant decât ceea ce putea primi expresie într-o formă neîndemânatică în lumea sensibilă, grecul se străduia să reverse ceea ce putea el cuprinde în spirit și în ceea ce cunoștea el deja în lumea fizic-sensibilă.
La el, coloanele nu aveau voie să fie mai groase decât trebuiau să fie pentru a dezvolta forța de susținere a ceea ce se sprijinea pe ele. Nu era îngăduit – ca în arta orientală – ca expresia sensibilă a spiritualului să reprezinte în mod neîndemânatic legitățile fizic-sensibile, ci legitățile fizic-sensibile trebuiau cuprinse în desăvârșirea lor. Ca să spunem așa, spiritul trebuia să încheie o căsnicie de la egal la egal cu senzorialitatea fizică. Într-un templu grec era la fel de mult spirit pe câtă legitate fizic-sensibilă, iar într-o statuie grecească era la fel de multă capacitate de exprimare a materialului pe cât de multă spiritualitate se revela prin acel material. Și așa curgeau versurile lui Homer, încât în fluxul limbajului omenesc să se reveleze nemijlocit fluxul limbajului divin. Iar poetul simțea, atunci când își configura cuvintele, că din ceea ce se revarsă prin legile vorbirii trebuie stăpânit totul, că nu este îngăduit să rămână nimic neîndemânatic, nimic nedesăvârșit – cum mai fusese încă situația în imnurile orientale –, ci că totul trebuia să-și găsească expresia adecvată spiritului: Se impunea o stăpânire deplină a legilor fizic-sensibile ale materialelor de către oameni, pentru ca tot ce se revela din spirit să apară și în formă sensibilă.
Așa cum simțea grecul că omul este o mărturie a divinului, tot așa trebuiau să fie opera de artă a templului, opera de artă a statuii, mărturii nemijlocite pentru domnia divinului, de data aceasta pornind însă de la fantezia omenească. Se putea vedea la un templu că acela care îl construise stăpânea toate legile materialului fizic-sensibil, pentru ca în fiecare manifestare a acestui material fizic-sensibil să poată reda ceea ce se revărsase în entitatea lui umană prin comunicarea cu zeii din sine.
Și cele mai vechi tragedii ale grecilor erau întrutotul așa că ființele prezentate erau de fapt copii ale divinului, asemănătoare lui Apollo, asemănătoare lui Dionysos, ș.a.m.d., iar corul antic din jur era un fel de răsunet al naturii, un fel de ecou al stăpânirii divin-spirituale. În tragedie s-a vrut exprimarea – prin oameni, ca material adecvat – a ceea ce se petrece în lumile zeilor, dar nu ca la orientali, unde trebuia privit mereu cu ochii spirituali în sus, într-o regiune mai înaltă decât cea în care se găsește imaginea senzorială, ci în așa fel încât să se poată rămâne la același nivel, la nivelul în care oamenii prezentau tragedia, pentru a percepe în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în fiecare element recitativ al corului ceva în care divinul continua să se reverse într-o manieră sensibilă adecvată lui. Acesta era idealul artistic al grecilor.
Iar idealul științific? Grecul nu a mai resimțit la fel ca orientalul că zeii îi vorbeau în idei și gânduri. El percepuse ceva din faptul că omul trebuie să se străduiască pentru a-și forma gânduri. Dar așa cum resimțea el omul care se perinda pe Pământ în statura și în viața lăuntrică a acestuia drept o mărturie nemijlocită a divinului, tot așa resimțea el gândurile la fel de reale ca o percepție senzorială. Așa cum percepea roșul sau albastrul sau do diez-ul, sau sol-ul, tot așa își percepea gândurile, le percepea în lumea exterioară, la fel cum își primesc ochii sau urechile percepțiile senzoriale. Este drept că în felul acesta el nu mai percepea Logosul sub acel aspect concret, în acel limbaj concret cum știa să o facă orientalul; de aceea grecul nu a mai scris Vede, despre care orientalul avea sentimentul că zeii îl conduseseră înlăuntrul gândurilor expuse în acestea. Grecul știa că el trebuie să-și elaboreze gândurile așa cum se știe că trebuie să privești cu ochii în jur, pentru a percepe senzorial mediul înconjurător. Dar grecul mai știa și că aceste gânduri pe care el le elabora erau gânduri divine depuse în natură. Și așa, pentru el gândul era mărturia pământească a limbajului divin. În timp ce orientalul mai auzea el însuși limbajul divin, grecul resimțea limbajul deja ca fiind un limbaj omenesc, dar el îl simțea totodată drept mărturie nemijlocită a limbajului divin, așa cum este acesta adeverit pe Pământ.
În felul acesta, știința era pentru greci o inspirație spiritual-divină, ceva din care se mai putea vedea că este trimis pe Pământ de spiritualitatea divină, așa cum omul însuși fusese pus pe Pământ, cu statura sa, cu viețuirea sa lăuntrică, de către forțele divine. Vedem astfel cum s-au modificat idealurile religios, artistic și științific în decursul evoluției omenirii, de la străvechea lume orientală la lumea greacă.
Ne aflăm acum din nou într-un punct – și după cum v-am expus eu adesea, evoluția omenirii din Vestul civilizat a ajuns în acest punct în prima treime a secolului XV – în care de oameni se apropie necesitatea de a da o nouă înfățișare străvechilor idealuri sfinte, idealului religios, celui artistic și celui de cunoaștere. Asta am vrut să exprim eu când am inaugurat primul Curs universitar [Nota 52] la Goetheanumul nostru. Eu am vrut să exprim faptul că acest Goetheanum există pentru că stă în legile lăuntrice ale evoluției omenești faptul că idealurile religios, artistic și de cunoaștere trebuie să preia noi înfățișări – chiar și în comparație cu mărețele înfățișări date acestora greci.
De aceea ne umplem de o cumplită durere sufletească atunci când vedem ruinele în locul a ceea ce voia să exprime prin formă și culoare, prin conducerea fiecărei linii și a fiecărei forme de lemn, cum trebuie configurate în mod nou cele trei mari idealuri dinlăuntrul dezvoltării sufletului omenesc. Numai cu durere, cu cea mai adâncă durere putem privi la lăcașul care urma să vorbească despre înnoirea celor trei mari idealuri ale omenirii, lăcaș care este astăzi o ruină, astfel încât noi mai putem purta doar în inimi ceea ce a fost depus în această clădire. Căci chiar dacă se va ivi vreo posibilitate să înălțăm din nou aici o clădire, ea nu va fi în mod absolut precis la fel ca vechea clădire! Iar în modul în care s-a vorbit prin vechea clădire nu se va mai putea vorbi printr-o altă clădire.
De aceea, trebuie să ne înscriem cu atât mai adânc în suflete ceea ce a fost de fapt avut în vedere prin această clădire pentru cele trei mari idealuri ale omenirii. Noi nu putem spune în ziua de azi că, la fel cum era pentru clarvederea instinctivă a orientalului, spiritual-divinul luminează în întâmpinarea noastră ca o entitate sensibilă exterioară, sau că faptele zeilor se expun în fața privirii sufletești a omului, la fel cum se desfășoară faptele perceptibile cu simțurile în viața de zi cu zi. Dar dacă vivifiem în noi acea adâncire în existența naturii și a omului, vivifiere pe care o putem înfăptui prin gândirea și simțirea antroposofică, atunci Cosmosul, Universul, ne întâmpină într-o altă formă decât cea în care l-a întâmpinat pe vechiul grec.
Atunci când grecul își îndrepta privirea asupra naturii, atunci când el își îndrepta privirea asupra omului ce se perinda în mod exterior fizic pe Pământ, el avea oarecum impresia: Dacă aici curge izvorul, dacă aici se înalță muntele pe care îl încoronează norul, dacă acolo răsare Soarele în strălucirea aurorei dimineții sau se arcuiește curcubeul – prin toate acestea vorbește divin-spiritualul. Grecul vedea atât de mult în natură încât el putea viețui în toate, simțind spiritual-divinul. Însă concepția sa despre natură era în așa fel încât el era satisfăcut de ea, încât el își simțea oarecum împăcarea sa deplin umană față de ceea ce vedea el în natură.
Eu am subliniat adesea că se vorbește pe bună dreptate de un progres în cunoașterea naturii și că tocmai antroposofia este adecvată să înțeleagă adevărata importanță a progresului științelor naturii din ultimele secole. Eu am subliniat adesea acest fapt. Antroposofia este departe de a aduce vreo critică diletantă științelor naturii sau concepției despre natură, sau adâncirii în natură, căci specificul ei constă într-o adâncire cu adevărat plină de iubire. Da, iubiții mei prieteni, în privința naturii oamenii au învățat multe în ultimele secole, foarte multe. Și dacă se aprofundează cele învățate, se ajunge din concepția asupra naturii – așa cum v-am spus eu adesea dumneavoastră tocmai din acest lăcaș, din acest loc [Nota 53] – la înțelegerea vieților pământești repetate ale omului, la înțelegerea transformării naturii. Se ajunge la o privire de perspectivă în timpurile viitoare, în care omul va vivifia din nou ceea ce trăiește el în prezent prin simțurile sale, prin sufletul său și prin spiritul său.
Și printr-o adâncire corectă în natură se ajunge la o altă concepție, la un alt mod de cuprindere generală a naturii decât cel pe care îl avea grecul. S-ar putea spune că grecul vedea natura ca pe o ființă pe deplin matură, care îi revela splendoarea lumii divin-spirituale. Omul modern nu mai poate privi așa natura. Dacă privim asupra tuturor celor pe care le putem resimți în ziua de azi de la ființa naturii, cu toate instrumentele noastre excelente, atunci natura, laolaltă cu natura omenească, ne apar drept ceva germinativ, ceva care poartă în sânul lor ceva care se poate dezvolta doar în viitor.
Grecul vedea fiecare plantă drept ceva care, așa cum se manifesta ea, avea o existență desăvârșită, deoarece zeitatea plantei trăia în fiecare plantă. Noi privim planta ca pe ceva din care va deveni în natură ceva superior; noi vedem pretutindeni unde privim ceva în stadiul de germen. Și nouă ne apare ceea ce nu vedem în natura definitivată în ziua de azi, ci în natura încărcată de viitor, care tinde spre viitor, în toate acestea noi vedem ceva față de care începem să ne spunem: Ceva divin domnește în natură și trebuie să domnească, pentru că el va aduce cândva natura germinândă la o configurare desăvârșită.
Am învățat să privim cu mai multă exactitate în natură. Aș putea să mă exprim așa, că dacă grecul vedea în natură pasărea, noi vedem oul. În timp ce grecul vedea ființa matură, noi vedem pretutindeni predispozițiile. Și cel care poate fi entuziasmat din tot sufletul, cu toată inima sa, cu toată firea sa de stadiul germinativ și de predispoziții ale naturii, are o concepție corectă despre natură în ziua de azi.
Acesta este celălalt aspect al cunoașterii naturii în ziua de azi. Atunci când începi să privești cu religiozitate cele pe care ți le revelează microscopul, când începi să privești cu religiozitate cele pe care ți le revelează telescopul, observi pretutindeni stări germinative. Exactitatea contemplării naturii ne îngăduie să vedem în natură starea embrionară, ne îngăduie să vedem natura cum creează pretutindeni, ne îngăduie să vedem natura grăbindu-se pretutindeni spre viitor. Asta conferă un nou ideal religios.
Acest ideal religios va putea fi avut, în orice caz, numai de acela care zărește și în viața omenească individuală – așa cum am expus noi adesea în acest loc – ceea ce lui îi apare drept germinativ pentru viitoarele vieți pământești și cosmice, altfel structurate.
Grecul a văzut oarecum în om confluența întregului Cosmos, dar al Cosmosului actual. Vechiul oriental a văzut în om confluența întregului trecut cosmic. Noi simțim în om germenul viitorului. Asta conferă nuanța specifică noului ideal religios.
Și dacă trecem acum la elementul artistic, atunci, dacă ne cufundăm în ziua de azi în natură și nu rămânem la contururile moarte, nu rămânem la ideile abstracte ci ne adâncim cu sufletul viu în formele naturii, ce vom găsi atunci? Iubiții mei prieteni, dumneavoastră ați văzut la capitelurile pe care le-am putut da coloanelor noastre, ați văzut în motivele arhitravelor [Nota 54] care încoronau coloanele, că ele nu au luat naștere prin observarea naturii, ci prin viețuirea împreună cu natura. Natura produce forme care ar putea fi însă și altfel; natura ne solicită pretutindeni să-i transformăm formele în altele, să le metamorfozăm. Cel care doar observă natura și o copiază, decade în naturalism. Cel care trăiește natura, cel care nu privește numai liniile plantelor, culorile plantelor, ci le viețuiește lăuntric, pentru acela din fiecare plantă, din fiecare formă de piatră, din fiecare formă animală se strecoară în afară o altă formă, pe care el o poate imprima unui material. Și nu facem asta așa cum o făcea grecul, care voia să exprime întrutotul spiritul prin tehnica materialului, ci ne confruntăm cu formele naturii și creăm din formele naturii forme de sine-stătătoare, nu în mod simbolic ca la orientali, nici într-atât de adecvate ca la greci, dar în așa fel încât în revelarea sensibilă să se exprime nemijlocit ceva care tinde înspre divinitate prin fiecare linie și fiecare culoare. La orientali, divinul se exprima oarecum prin simbol, prin alegorie, iradia în afară ca o aură, ca un nor, astfel încât spiritual-divinul deborda din forme, le depășea cu mult, astfel încât el spunea cu mult mai mult decât formele. Noi, oamenii moderni, trebuie să creăm opere de artă la care forma să spună mai mult decât natura, dar să vorbească într-un mod cu totul firesc, astfel încât fiecare linie, fiecare culoare în parte să fie ca o rugăciune a naturii îndreptată spre divin. Noi smulgem oarecum naturii acele forme prin care natura însăși poate venera divinul. Noi vorbim oarecum artistic cu natura.
În realitate, fiecare plantă, fiecare copac dorește să privească în sus, într-o rugăciune către divin. Vedem aceasta din fizionomia copacului, din fizionomia plantei. Dar posibilitățile de expresie ale plantei, ale copacului nu sunt suficient de mari. Ele există ca predispoziție în copac și plantă. Dacă noi extragem ceea ce trăiește în copac și plantă, în nor și piatră ca gest al liniei, culoare și viață lăuntrică și imprimăm aceasta materialului de construcție, materialului de sculptat ș.a.m.d. atunci, prin opera noastră artistică natura vorbește cu zeii. Noi descoperim Logosul din natură. Și în arta noastră apare o natură superioară naturii de afară, o natură care la rândul ei lasă Logosul să se reverse în sus, înspre lumea divin-spirituală, într-un mod cu totul firesc.
În operele de artă orientale, Logosul se revărsa în jos, și el găsea doar o expresie imperfectă în materialul artistic uman. Formele noastre artistice trebuie să fie adevărate forme de vorbire, care să vorbească același limbaj pe care ar dori să-l vorbească și natura dacă ar putea ajunge la țelul ei. Acesta este idealul artistic, acel ideal artistic ce se alătură idealului religios, pe care natura îl vede în predispozițiile, în germenii ei.
Iar cel de-al treilea este idealul nostru științific, acel ideal care nu mai resimte gândurile ca la orientali, drept ceva pe care zeul îl șoptește nemijlocit în suflet. Idealul nostru modern în privința gândurilor sau ideilor nu mai poate fi așa cum simțea grecul gândurile ca fiind o mărturie a divinului, care ia naștere în om; noi găsim gândurile într-un mod pur omenesc, prin activitate umană, prin muncă sufletească lăuntrică. Dacă ne-am înălțat însă până la gânduri în așa fel încât nu lăsăm să se reverse în gânduri nimic din egoismul nostru, din pasionalitatea lăuntrică ce poate interveni pentru un aspect sau altul, așadar dacă nu lăsăm să se reverse nimic în gânduri din părtinirea omenească în favoarea unei judecăți sau alteia, dacă ne-am înălțat așadar ca oameni până la a viețui gândurile în noi în forma pe care ele însele vor să o ia, atunci nu ne simțim ca formatori ai lor, ca înfăptuitori ai gândurilor, ci ca scenă sufletească lăuntrică prin care se manifestă gândul însuși în noi. Și atunci resimțim măreția gândurilor pe care le-am alcătuit noi înșine în noi, măreția ideilor pe care aparent le-am creat noi înșine în noi fără egoism și fără părtinire față de o judecată sau alta. Și atunci suntem surprinși: Ideile pe care le-am alcătuit în felul acesta sunt demne să reflecte divinul. Descoperim ulterior că gândul format în propriul nostru lăuntru este demn să reflecte divinul. Noi descoperim mai întâi gândul, și descoperim ulterior că gândul este Logos! Prin aceea că tu ți-ai lăsat în mod altruist gândurile să se formeze ele însele în tine, ți-ai creat prin acest altruism posibilitatea ca Dumnezeu să fie creatorul gândurilor tale. – Ceea ce orientalul resimțea drept revelare a gândului, ceea ce grecul resimțea ca mărturie prin gând, este resimțit de noi ca descoperire vie: Noi avem gândul, și el se dovedește ulterior a fi cel căruia îi este îngăduit să-l exprime pe Dumnezeu. Acesta este idealul nostru științific.
Și așa ne încadrăm noi în evoluția omenirii, înțelegând momentul în care trăim în cadrul acestei evoluții a omenirii și știind că trebuie să reușim să nu privim doar capul omenesc cu urechile sale laterale, cu laringele, cu omoplații atrofiați, ci trebuie să reușim, prin aceea că remodelăm formele naturii, ca din dezvoltarea omoplaților [Nota 55], din întrețeserea laringelui cu urechile, să ia naștere o formă, alcătuită din piept, cap, aripi, laringe și urechi, care ne apare ca o înfățișare luciferică.
Ajungem astfel să vedem aspectul artistic din natură, să vedem ceea ce face în natură ca forma să trăiască, astfel încât din formă să iasă la iveală o viață mai înaltă decât este cea din însăși natura.
Dar în felul acesta suntem capabili să urmărim și natura acolo unde ea îl remodelează pe om, metamorfozându-l. Suntem capabili să ducem această artă pe teren pedagogico-didactic. Acolo unde copilul devine altfel cu fiecare zi ce trece, acolo aducem noi în activitatea pedagogică forța de creație artistică, deoarece am cuprins-o mai întâi noi înșine în artă, astfel încât noi să vedem în această artă natura ce se manifestă dincolo de ea însăși, producând Logosul. Învățăm de la izvor, care devine mai mult izvor care vorbește cu zeii, învățăm de la copac, care este mai mult decât un simplu copac, pentru că prin ramurile sale el bâiguie doar gesturi, în timp ce prin acele forme care se deschid în fața fanteziei moderne artistice el indică spre zei cu gesturile ramurilor sale, cu gestul coroanei sale, învățăm de la Cosmos prin aceea că îi transformăm formele metamorfozându-le, așa cum am încercat să le transformăm în Goetheanumul nostru, învățăm din toate acestea cum trebuie să colaborăm la transformarea a ceea ce se transformă în copil de la o zi la alta. În felul acesta suntem capabili să aducem arta în tratarea omenirii, în pedagogie. Și același lucru este valabil și în alte domenii.
Concepute astfel, în fața sufletului antroposofului iau naștere cele trei mari idealuri re-vivifiate ale omenirii: idealul religios, idealul artistic, idealul de cunoaștere. Antroposoful trebuia să se simtă entuziasmat prin formele Goetheanumului pentru viețuirea acestei noi configurări a sublimelor idealuri omenești. Noi trebuie să înscriem asta în tăcere acum, în sufletele noastre. Dar noi trebuie să extragem de aici entuziasm. Și dacă noi extragem entuziasm pentru ceea ce ne înalță în acest mod prin cele trei idealuri la spiritualul-divin, atunci de aici va rezulta cel mai înalt ideal de pe Pământ. Atunci când în Evanghelie se spune: Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți și pe Dumnezeu mai presus de orice, pe de altă parte trebuie spus: Cel care privește spiritual-divinul așa cum trebuie el privit de către omul modern în sensul celor trei idealuri transpuse în prezent, acela învață să iubească spiritul-divinul, pentru că el simte că nu poate fi om deplin dacă nu se dăruiește cu toată iubirea posibilă lui, acestor trei idealuri. Atunci însă el se va simți unit în același mod cu cei care pot trimite această iubire în sus, în modul acesta. El învață să iubească spiritual-divinul mai presus de orice – și pe aproapele său ca pe sine însuși, din iubirea pentru dumnezeiesc. Și ranchiuna nu mai apare.
Aceasta este ceea ce îi poate menține într-un întreg pe membrii separați ai Societății Antroposofice. De asta avem nevoie în prezent. Noi am viețuit faptul că am parcurs în Societatea Antroposofică acea fază care a făcut ca antroposofia să se reverse în diverse ramuri individuale ale vieții: în sectorul pedagogic-didactic, în alte forme de viață practică, în domeniul artistic ș.a.m.d. Avem nevoie de o reunire. Avem învățători Waldorf excelenți, avem oameni care acționează într-un mod excelent în alte domenii. Avem nevoie în ziua de azi ca toți aceia care au dat ce este mai bun în ei la locurile lor de muncă, să găsească acum calea pentru ca înseși izvoarele vieții antroposofice să curgă din nou. De asta avem nevoie.
Și pentru că avem nevoie de asta, pentru că avem nevoie ca personalitățile antroposofice conducătoare să depună mărturie pentru conștientizarea faptului că în prezent este nevoie de o re-vivifiere a Societății Antroposofice, va avea loc această întrunire de la Stuttgart din zilele următoare, și dacă omul este implicat cu onestitate în destinul Societății Antroposofice el trebuie să aibă cele mai mari speranțe imaginabile pentru ceea ce se va petrece la Stuttgart în aceste zile următoare. Căci numai dacă personalitățile care vor apărea acolo vor găsi tonul necesar pentru a exprima una sau alta dintr-o adevărată entuziasmare intensă pentru cele trei mari idealuri, care sunt totodată idealuri ce se revarsă în iubire, căci numai atunci când există o garanție prin forța și conținutul cuvintelor care se vor rosti acolo, numai atunci se poate spera că Societatea Antroposofică își va atinge țelul. Căci ceea ce va ieși la lumină acolo va trebui să iasă la lumină și în alte cercuri.
Pentru mine însumi va rezulta ceea ce am de făcut în funcție de cum se desfășoară această întâlnire de la Stuttgart. Eu mă îndrept înspre aceste zile, plin de așteptări. Și vă rog, dacă nu veți merge acolo, să fiți măcar prezenți acolo cu gândurile dumneavoastră intense. Căci este vorba de o prezență într-un moment important, pentru implicarea cu putere pe un teren sănătos pentru marile idealuri necesare omenirii actuale, acele mari idealuri despre care nu ne vorbește o voință omenească arbitrară, ci acea scriere care ne vorbește din întreaga evoluție, din sensul întregii evoluții a omenirii Pământului la fel de clar cum vorbește Soarele omului treaz. Dacă vrem să aprindem în modul acesta entuziasmul în sufletele noastre, atunci entuziasmul va deveni faptă. Și de fapte avem nevoie.
