Dispoziția lăuntrică din care vă vorbesc astăzi nu este cea din care mi-a fost îngăduit să vă vorbesc mai înainte; căci începând din seara de Sf. Silvestru dintre anii 1922 și 1923 în fundalul acestei dispoziții se află imaginea cumplită a Goetheanumului arzând. Căci este așa că durerea, suferința care trebuie să existe pentru acela care iubea acest Goetheanum datorită antroposofiei este atât de mare și de așa natură încât nu poate fi exprimată prin cuvinte. S-ar putea să pară că ar fi justificat sentimentul că o Mișcare orientată spre spiritual, cum este Mișcarea noastră antroposofică, nu ar trebui să aibă un motiv atât de profund de a se întrista datorită pierderii unui monument exterior al ființei sale. Dar cu acest Goetheanum, pe care noi l-am pierdut, lucrurile stau totuși întru câtva altfel. Căci nu era o clădire exterioară oarecare, dedicată cauzei noastre antroposofice. Eu am expus adesea în timpul muncii de aproape zece ani la această clădire cum ceea ce ar fi fost valabil la clădirea unui cămin pentru o Mișcare spirituală sau de altă natură nu se poate aplica la Mișcarea noastră antroposofică. Căci aici nu era vorba – așa am spus eu adesea – că am avea o Mișcare spirituală care datorită extinderii ei într-o serie de personalități pline de dăruire și capabile de jertfă să contureze intenția de a-și clădi propriul lăcaș, ceea ce ar fi urmat să se înfăptuiască într-un stil tradițional sau altul. Aici era vorba că antroposofia stă pe un teren spiritual, că ea nu este într-un mod unilateral o Mișcare religioasă sau artistică sau de cunoaștere, ci ea este o Mișcare cuprinzătoare care vrea să se reveleze sub aceste aspecte diferite ale celor mai mari idealuri omenești, cel religios-moral, cel artistic și cel de cunoaștere. De aceea nu putea lua deloc naștere intenția de a înălța pentru Mișcarea antroposofică o clădire configurată într-un mod oarecare, căci această clădire trebuia înălțată în mod artistic din aceleași izvoare din care sunt configurate ideile antroposofice ca expresie a contemplării spirituale pentru Mișcarea de cunoaștere a antroposofiei. Și timp de aproape zece ani, mulți prieteni care s-au aflat alături de mine au încercat să încorporeze, să aducă în imagine în fiecare formă de linie, în fiecare configurare exterioară arhitectonică și plastică, în fiecare nuanță de culoare, ceea ce provine din izvoarele contemplării antroposofice, din viața antroposofică și din voința antroposofică. În fiecare gest al liniei, în fiecare formă plastică, în fiecare culoare a fost depusă această concepție, această viață. Și această clădire a fost profund legată de ceea ce voia să acționeze și din partea cunoașterii, din partea artistică în cadrul Mișcării antroposofice. De exemplu, prietenii care au urmărit reprezentații de euritmie în clădirea Goetheanumului de la Dornach, vor fi avut desigur impresia că oarecum tot ceea ce răspundea la mișcările euritmice din arhitectura lăuntrică și configurarea lăuntrică a spațiului destinat spectatorilor și al spațiului scenic, se afla în cea mai profundă armonie cu aceste mișcări. Puteai avea impresia că mișcările oamenilor de pe scenă s-au născut chiar din formele clădirii și din toate formele artistice, plastice existente în ea. Dacă stăteai pe podium și vorbeai din toată inima din spiritual antroposofic, fiecare conducere a liniei, fiecare configurare de formă care te întâmpinau vorbeau împreună cu tine. Înspre aceasta s-a năzuit. Desigur că aceasta este o încercare înfăptuită pentru prima oară, dar la aceasta s-a năzuit, și ea a putut fi resimțită foarte bine. Și de aceea, cel care și-a îndreptat munca în această clădire a Goetheanumului de la Dornach simte cum sentimentele sale pe care le-a depus în această muncă a sa au fost arse de flăcările care au distrus clădirea în noaptea de Sf. Silvestru. Și tocmai această co-existență intimă a simțirii antroposofice și voinței antroposofice cu aceste forme, care au fost configurate artistic din contemplarea nemijlocită și în conformitate cu această contemplare, și care nu pot fi niciodată înlocuite printr-o formă oarecare de gânduri sau printr-o interpretare oarecare, face ca durerea acestei pierderi să fie infinit de profundă. Însă aceasta trebuie să pătrundă și în amintirea pe care o pot avea aceia care au îndrăgit Goetheanumul, care au simțit acest acord, această armonie intimă. Și, într-o anumită privință, trebuie să-l înălțăm ca amintire în inimile noastre. Noi trebuie oarecum, în timp ce, pe de o parte, am rămas lipsiți de adăpost, de intimitatea menționată, noi trebuie să căutăm cu atât mai intens în inimile noastre un adăpost spiritual în locul celui pe care l-am pierdut. Noi trebuie să tindem cu toate mijloacele să înălțăm pentru veșnicie în inimile noastre această clădire, care de acum înainte lipsește pentru sentimentul nostru artistic exterior. Dar în fundalul a tot ceea ce poate fi înfăptuit în continuare pe tărâmul antroposofiei stă totuși acea flacără cumplită care a reunit toate flăcările parțiale la miezul nopții din 31 decembrie către 1 ianuarie. Și chiar dacă nu a ars o porțiune de antroposofie spirituală vie, a ars totuși o mare cantitate de muncă pe care noi ne-am străduit să o înfăptuim pentru antroposofie în acest prezent al nostru.
Cred că ceea ce a fost trăit acolo, dacă se înrădăcinează în mod corect în inimile prietenilor noștri antroposofi, poate să ne dea totuși din durerea și întristarea noastră, o forță pentru ceea ce suntem chemați să înfăptuim în perioada următoare în munca noastră antroposofică. În viață, lucrurile stau așa că dacă un număr de oameni trebuie să-și spună că au suportat împreună o nenorocire comună, care într-o anumită privință îi și unește, pe de altă parte pot veni din nou puterea și tăria pentru fapte comune, eficiente. Iar forțele care trebuie să ne însuflețească în activitatea noastră antroposofică nu trebuie să vină din teorii nesigure și nici din gânduri abstracte, ci din trăirile noastre.
Iubiții mei prieteni, am vrut totuși să adaug aceste lucruri la tema pe care a trebuit să o aleg pentru aceste două zile, aceea de descriere a condițiilor constituirii unei Comunități antroposofice. Le-am adăugat pentru că, făcând abstracție de faptul că sunt atât de adânc cufundate în inimile noastre, ele indică una dintre acele realități care trebuie să se afle în fața privirii noastre sufletești în aceste zile. În Goetheanum s-a revărsat mult simț de jertfă, multă activitate plină de dăruire; iar impulsurile înspre acest simț de jertfă, înspre această activitate plină de dăruire, s-au născut pretutindeni acolo unde a trăit antroposofia în cele două decenii de când dezvoltăm antroposofia. Ele au provenit din inimile entuziasmate pentru antroposofie. Iar Goetheanumul a fost o faptă a comunității oamenilor de convingere antroposofică. Și dacă în ziua de azi se reflectează din cele mai diferite motive, și trebuie să se reflecteze cum anume trebuie regenerată Societatea Antroposofică, pe de altă parte nu trebuie să uităm că Societatea Antroposofică are o viață de două decenii și că în cadrul ei au avut loc destule trăiri de destin în faptele comune și strădania comună a unui mare număr de oameni, și că Societatea Antroposofică nu este ceva pe care o putem întemeia astăzi din nou; pentru că istoria, adevărata istorie, istoria trăită, istoria înfăptuită, nu se poate șterge. Nu poate fi făcut astăzi un început cu ceva care a început acum două decenii. Și trebuie să ne ferim de o înțelegere greșită în această privință dacă e să participăm la dezbaterile de aici. Cel care s-a regăsit în decursul timpului în Societatea Antroposofică are precis câte ceva de obiectat în privința ei, și aceasta pe bună dreptate. Și aici au fost rostite cuvinte corecte și importante în această privință. Însă trebuie să ne mai gândim totuși că Societatea Antroposofică este ceva care a acționat și a avut efect. Și în cadrul acestei Societăți Antroposofice există suficienți oameni care pot exprima astăzi cuvintele având greutate în conținut, pentru că ele exprimă durerea, tragismul și suferința vieții: Iubitul nostru Goetheanum a ars.
Este totuși o deosebire dacă omul a intrat în Societate în 1917 sau mai târziu, sau dacă el s-a raportat la ea în așa fel încât poate pronunța aceste cuvinte îmbibate de suferință în urma unei trăiri îndelungate și profunde. De fapt, dezbaterile noastre ar trebui să stea sub impresia acestui fapt. Atunci va dispărea totuși ceva, și anume ceva plin de importanță, dintre sentimentele pe care le-au exprimat în aceste zile, din motive justificate, unii dintre prietenii noștri. Au răsunat în urechile mele cuvintele – desigur că eu simt justificarea lor –: După tot ceea ce am auzit eu aici, când voi ajunge acasă nu voi mai putea vorbi despre antroposofie în același mod în care am putut-o face pe când mai eram încă plin de iluzii. Spuneam că dispare totuși ceva din aceste cuvinte dacă ne gândim la ceea ce au viețuit împreună oamenii – și în ultima vreme au suferit împreună – care sunt antroposofi de două decenii, deoarece această suferință este ultima verigă dintr-o îndelungată existență în cadrul Societății Antroposofice. Și trebuie să simțim și faptul că acele griji pe care le-am resimțit în aceste zile nu pot fi pur și simplu date la o parte. Căci este totuși ceva care rămâne. Este ceva care ar rămâne chiar dacă evenimentele de aici s-ar desfășura cu mult mai rău decât s-au arătat ele. Dar oare trebuie să uităm imediat ceea ce este mai profund din cauza celor ce se află la suprafață? Asta nu ne este îngăduit să facem în cadrul unei Mișcări spirituale care provine din adâncurile inimii omenești și ale sufletului omenesc. Nu este fără Soare – și Soarele este eclipsat uneori –, fără de Soare în sensul corespunzător al cuvântului, ceea ce a pășit în lume ca Mișcare antroposofică. Asta nu împiedică desigur faptul că lucrurile trebuie luate totuși în cadrul acestui cerc așa cum ni se prezintă ele, pentru a redobândi tocmai pentru antroposofie vasul corespunzător într-o adevărată Societate Antroposofică. Și avem nevoie de acea dispoziție lăuntrică din care poate fi înfăptuit acest lucru.
Desigur că eu nu pot atinge astăzi toate aspectele care intră aici în considerare. Eu mă voi strădui să ating pe cât de mult este posibil în cele două conferințe din ceea ce a fost spus acum. Nu se poate spune totul, dar aș vrea să indic în mod deosebit două aspecte: Nevoia imperioasă de formare a unei comunități în cadrul Societății Antroposofice și semnificația a ceea ce a pătruns în Mișcarea antroposofică prin remarcabil de mulțumitoarea Mișcare a tineretului. Dar pe tărâm antroposofic multe lucruri trebuie privite altfel decât în altă parte. Și nu ne-am situa pe acest tărâm atât de dorit de mulți dacă nu am putea vedea lucrurile altfel decât sunt ele văzute în viața cotidiană.
Formarea de comunitate! Este înainte de toate remarcabil în gradul cel mai înalt faptul că idealul formării de comunitate apare în mod deosebit în prezentul nostru. Idealul formării de comunitate a unui raport absolut specific de la om la om implicând impulsul colaborării apare în ziua de azi dintr-o simțire elementară profundă a multor suflete omenești. Atunci când, cu un timp în urmă, un număr de tineri teologi au venit la mine [Nota 56], tineri care erau pe cale să devină preoți, înlăuntrul lor exista înainte de toate impulsul pentru o înnoire religioasă, o înnoire religioasă care să fie străbătută de adevărata putere a lui Christos, o înnoire religioasă care să poată cuprinde multe suflete omenești ale prezentului, așa cum vor ele să fie cuprinse dar cum nu pot fi cuprinse în cadrul confesiunilor religioase tradiționale ale prezentului. Și eu a trebuit să rostesc cuvintele care mi s-au părut extraordinar de importante pentru dezvoltarea acestui curent de înnoire religioasă: Trebuie căutată în sensul corect o formare de comunitate care să unească oamenii între ei în conformitate cu un element religios și pastoral. – Și le-am spus prietenilor care au venit la mine: Prin cuvinte abstracte, prin predica în sensul obișnuit, cu actele cultice sărăcăcioase care s-au mai păstrat în ziua de azi într-o confesiune sau alta nu se poate acționa pe tărâm religios în sensul formării unei comunități. Ceea ce se îndreaptă și în domeniul religios tot mai mult înspre intelectualitate a determinat ca un număr mare de predici actuale să fie întrutotul străbătute de un element rațional, intelectualist. Prin ceea ce ajunge în felul acesta la oameni în ziua de azi, aceștia nu sunt reuniți laolaltă ci, dimpotrivă, sunt individualizați, iar comunitatea lor socială este dispersată. Și acest lucru trebuie să fie de înțeles pentru cel care știe: Eu, ca individ uman izolat, pot dobândi ceea ce este rațional, intelectual. Eu pot dobândi intelectualitatea și o pot desăvârși mai departe în mine – dacă am ajuns pe o anumită treaptă de formare în evoluția mea omenească individuală – fără să mă sprijin pe alți oameni. Omul poate gândi singur, poate gândi logic singur, și probabil că o va face într-un mod cu atât mai desăvârșit cu cât o face doar el singur. Omul simte chiar nevoia să se retragă pe cât posibil din lume, chiar și din lumea oamenilor, atunci când zăbovește în gândirea pur logică. Dar omul nu este totuși predispus la o asemenea singurătate. Și dacă este să mă străduiesc astăzi să clarific în mod imaginativ și nu în mod intelectualist ceea ce tinde înspre viața în comunitate din adâncurile inimii omenești, aceasta trebuie să se petreacă din motivul că la trecerea la elaborarea sufletului conștienței noi trăim în natura omenească, iar viața noastră trebuie să ne devină tot mai conștientă. Faptul de a deveni mai conștient nu înseamnă a deveni tot mai intelectual. Faptul de a deveni mai conștient înseamnă că nu mai putem rămâne la viețuirea pur instinctivă. Dar tocmai pe tărâm antroposofic trebuie încercat să se expună ceea ce este înălțat la o claritate conștientă într-o deplină viață elementară, aș zice într-o viață care este structurată pentru simțirea omenească în mod similar cu percepția și simțirea naivă. Trebuie să reușim să facem acest lucru. Acum, există un tip de comunitate în viața omenească, evident pentru toată lumea, și care arată pe suprafața întregului glob pământesc că omenirea este predispusă la comunitate. O comunitate indicată pretutindeni în cultura actuală, chiar și în viața politică și cea economică – unde e drept că se poate manifesta într-un mod foarte dăunător, dar de la care se poate învăța, chiar dacă într-un mod mai simplist.
În primii săi ani de viață, copilul este inclus într-o comunitate umană, care este o comunitate reală și concretă, și fără de care el nu poate trăi. Este comunitatea limbajului omenesc. Aș spune că în limbaj avem forma de comunitate pusă de natură în fața privirii noastre sufletești. Prin limbaj, și în special prin limbajul matern, care se inoculează întregii ființe omenești în perioada în care trupul eteric al copilului este încă nenăscut, este adus omului primul aspect al formării de comunitate. Și este vina epocii noastre raționaliste că deși în ziua de azi se resping în mod agitator-politic limbile popoarelor și caracteristicele popoarelor în conformitate cu limbajul lor, nu se dă deloc atenție profundelor configurații sufletești intime, imenselor valori de destin și valori karmice care sunt legate de limbaje și de geniul lor, ca bază firească a strigătului omului după comunitate, pornind din predispozițiile sale naturale. Ce am fi noi dacă ar trebui să trecem unul pe lângă celălalt fără ca să regăsim răsunând aceeași viață sufletească în cuvintele care sună la fel la celălalt, în cuvintele în care noi putem depune propria noastră viață sufletească? Și este suficient ca fiecare să practice, într-o măsură cât de redusă, cunoașterea de sine, și atunci vom putea obține ceea ce nu pot eu dezvolta aici din cauza timpului scurt, și anume o privire de ansamblu asupra a ceea ce datorăm noi limbajului ca primă formare de comunitate umană, chiar și în cele mai simple aspecte ale ei.
Dar există ceva și mai profund, chiar dacă apare mai rar în viață decât limbajul omenesc. Limbajul omenesc este ceva care îi unește pe oameni la o viață comunitară pe un anumit nivel exterior, dar nu pătrunde foarte adânc în fundalurile cele mai intime ale vieții sufletești. În viața pământească noi observăm în anumite momente și altceva care formează o comunitate, ceva care trece dincolo de limbaj. Și acest lucru este resimțit de cel care se reîntâlnește cu alți oameni, pe care i-a cunoscut pe când era copil, dacă destinul o îngăduie, în viața sa ulterioară. Să ne gândim la un caz ideal, anume că cineva se poate regăsi prin destin, la o vârstă mai înaintată, eventual pe la patruzeci, cincizeci de ani, cu trei, patru sau cinci tovarăși din tinerețe, tovarăși din copilărie, cu care el nu a fost împreună decenii de-a rândul, dar cu care a viețuit laolaltă în perioada dintre zece și douăzeci de ani. Să presupunem că între acești oameni au existat relații omenești bune, relații omenești rodnice, relații omenești pătrunse de iubire. Și să ne transpunem acum în spirit în ideea ce înseamnă când astfel de oameni își lasă acum împreună sufletele să fie atinse reciproc de amintirile acelui timp în care au viețuit laolaltă în copilăria lor. Amintirea se află mai profund decât tot ceea ce există la nivelul limbajului. Iar sufletele răsună într-un mod mai intim laolaltă atunci când limbajul sufletesc al amintirilor poate uni un om cu altul, chiar dacă într-o comunitate ce durează doar un timp scurt. Și precis nu sunt doar faptele izolate – cel care are trăiri în acest domeniu poate să știe acest lucru – cele care sunt evocate din amintire și reverberează de la un suflet la altul, atunci când apare acea intimitate și profunzime în sufletele oamenilor cum ar putea apărea într-un astfel de caz ideal cum este cel pe care tocmai l-am construit. Este cu totul altceva. Nu este conținutul concret al gândurilor amintirii, ci este ceva cu totul imprecis, și totuși, o trăire anumită, o trăire comunitară în aceste suflete omenești este o reînviere a celor cu care au fost împreună în sute de amănunte, dar care se contopesc într-o totalitate, iar tot ceea ce vine de la celălalt ca amintire comună are un rol trezitor pentru trăirea de ansamblu.
Așa stau lucrurile în viața pământească. Și prin urmărirea acestei realități sufletești în spiritual a trebuit să le spun eu atunci prietenilor teologi care au venit la mine cu intenția pe care eu am caracterizat-o: Dacă e ca în activitatea de înnoire religioasă să apară o adevărată formare de comunitate, atunci este nevoie de un cult aplicabil în prezent și acordat la prezent. Trăirea-împreună a cultului este ceva care trezește în sufletul omenesc sentimentul comunității pur și simplu prin entitatea acestui cult. Iar Mișcarea de înnoire religioasă a înțeles acest lucru, ea a preluat acest cult și cred că cele spuse în aceste zile din acest loc de Dr. Rittelmeyer [Nota 57] sunt cuvinte de o importanță deosebită: Din acest aspect al formării de comunitate se constituie probabil unul dintre cele mai mari pericole pentru Mișcarea antroposofică din partea Mișcării de înnoire religioasă. Căci în acest cult se află un element extrem de important al formării de comunitate. El unește om cu om. Ce este în acest cult care unește omul cu om, care poate face din cei care sunt împrăștiați prin aspectele intelectual și logic din nou o comunitate, și va și înfăptui cu o siguranță absolută această comunitate? Este evident că asta a avut Dr. Rittelmeyer în vedere; aici există mijlocul de formare a comunității. Dar pentru că și Societatea Antroposofică tinde spre formarea de comunitate, ea va trebui să găsească mijlocul specific ei, dacă e să nu fie amenințată de pericol din partea Mișcării de înnoire religioasă.
Acum, care este taina creării de comunitate în ființa cultului, așa cum a fost ea găsită în acest scop pentru Mișcarea de reînnoire religioasă? Ceea ce se exprimă în formele de cult, fie că acestea sunt date în ceremonie, fie că sunt date în cuvânt, este o copie a unor trăiri reale; în orice caz, nu a trăirilor reale care pot fi avute aici pe Pământ, ci a trăirilor reale din acea lume pe care o parcurge omul în existența sa prenatală atunci când se află pe cea de-a doua parte a căii dintre moarte și o nouă naștere, din acea lume pe care omul o parcurge din momentul care începe cu ora miezului de noapte a existenței omenești dintre moarte și o nouă naștere, până la coborârea în viața pământească. În sfera pe care o parcurge omul acolo se află lumea, se află evenimentele, se află entitățile care își găsesc o copie reală în adevăratele forme de cult. Ce simte cel care viețuiește cultul împreună cu altul, cu care a fost adus laolaltă de karma – și karma este atât de complicată încât ne este îngăduit să presupunem că pretutindeni există o karmă, când suntem aduși laolaltă cu oamenii? El viețuiește împreună cu acesta amintiri comune din existența prenatală. Acestea răsar din adâncurile subconștiente ale sufletului. Înainte de a coborî pe Pământ, noi am viețuit împreună o lume care aici pe Pământ stă în cult în fața sufletelor noastre. Iar aceasta este o legătură puternică, căci nu este numai o reală aducere a imaginilor, ci și a forțelor lumii suprasensibile în cea sensibilă. Dar aceasta este o aducere a acelor forțe din lumea suprasensibilă în cea sensibilă cu care omul este intim legat, forțe care sunt legate cu cele mai intime fundaluri ale sufletului omenesc. De aceea îi unește cultul pe oameni, pentru că în cult este coborât din lumile spirituale ceea ce constituie forțele acestor lumi spirituale, pentru că omul are în viața sa pământească dinaintea sa ceea ce este supraterestru. El nu are dinaintea sa acest conținut în cuvinte raționale, care aduc uitarea față de lumea spirituală, chiar și în temeliile subconștiente ale sufletului, ci el are în fața sa imaginea vie, străbătută de forțe, care nu este un simplu simbol, nu este o imagine moartă, ci este purtătoare de forță, pentru că el are dinaintea sa ceea ce aparține de mediul său spiritual înconjurător atunci când nu se află într-un trup pământesc. Forța formatoare de comunitate a cultului este o amintire comună cuprinzătoare, care tinde spre spiritual.
O asemenea forță necesită și Societatea Antroposofică, pentru ca în ea să poată apărea ființa comunității. Dar temeiul formării comunității în Mișcarea antroposofică poate fi altfel structurat decât cel din Mișcarea de înnoire religioasă, deși una nu o exclude pe cealaltă, ci ele se pot afla una cu cealaltă în cea mai frumoasă armonie, dacă relația este corect înțeleasă la nivelul simțirii. Dar trebuie înțeles mai întâi cum poate pătrunde în viața omenească un alt element formator de comunitate. O amintire transpusă în spiritual radiază în întâmpinarea noastră din configurarea cultului. Configurarea cultului vorbește unor straturi mai adânci decât intelectul omenesc, configurarea cultului vorbește sufletului omenesc, căci, în fond, sufletul omenesc înțelege limbajul spiritual, deși pentru început în această viață pământească acest limbaj al spiritualului nu pătrunde nemijlocit în conștiență. Și acum, pentru a înțelege celălalt element care trebuie să joace un rol decisiv în Societatea Antroposofică este necesar înainte de toate ca dumneavoastră să nu priviți numai înspre taina limbajului și a amintirii în legătură cu esența formării de comunitate, ci ca dumneavoastră să mai priviți și la altceva în viața omenească. Considerați starea în care se află omul care visează și comparați această stare a omului care visează cu starea de veghe deplină a omului din viața cotidiană.
Lumea viselor poate fi frumoasă, poate fi sublimă, poate fi bogată în imagini, semnificații și interpretări, dar ea este o lume care-i izolează pe oameni în viața pământească. Cu lumea viselor sale, omul este singur. Undeva se află un om care doarme și visează, iar alții sunt în jurul lui, să zicem, dormind sau în stare de veghe. Lumile în care se află sufletele lor nu au pentru început nimic de a face cu ceea ce trăiește acel om în conștiență sa de vis; ele nu au nimic de a face cu conștiență sa de vis. Omul se izolează în lumea sa de vis, se izolează și mai mult în lumea sa de somn. Când ne trezim, ne adaptăm la o anumită viață de comunitate. Spațiul în care ne aflăm, în care se află și celălalt, sentimentul acestui spațiu, reprezentarea acestui spațiu, pe care le are el, le avem și noi înșine. Noi ne trezim față de mediul nostru înconjurător într-un anumit perimetru la aceeași viață sufletească lăuntrică pe care o are și celălalt când se trezește. Prin aceea că ne trezim din izolarea visului, noi ne trezim, într-o anumită măsură, față de comunitatea umană, pur și simplu prin esența acestui raport al nostru cu lumea exterioară, raport pe care îl avem ca om față de această lume exterioară. Noi încetăm să mai fim închiși și încapsulați în noi înșine, într-un mod atât de decisiv cum am fost închiși și încapsulați în noi înșine în lumea viselor, chiar dacă am avut vise atât de frumoase, de mărețe, de bogate în semnificații și în interpretări. Dar cum ne trezim? Ne trezim prin impactul cu lumea exterioară, ne trezim față de lumea exterioară, ne trezim față de lumină, față de sunete, de fenomenele de căldură, de tot restul conținuturilor lumii sensibile, dar de fapt ne trezim – măcar în viața cotidiană obișnuită – față de aspectul exterior al celorlalți oameni, față de partea din natură a celorlalți oameni. Noi ne trezim față de viața cotidiană a lumii naturale. Aceasta ne trezește și ne transpune din izolarea noastră într-o anumită viață comunitară. Noi nu ne trezim încă – și aceasta este taina vieții cotidiene – ca om față de oameni, față de lăuntrul cel mai adânc al omului. Ne trezim față de lumină, ne trezim față de sunete, ne trezim probabil față de limbajul pe care îl rostește celălalt și ni-l adresează nouă, ca aparținând celor firești din om, ne trezim față de cuvintele pe care el le rostește dinlăuntru spre afară. Noi nu ne trezim față de ceea ce se desfășoară în adâncurile sufletești ale omului din fața noastră. Noi ne trezim față de ceea ce ține de natură în celălalt om, dar în viața cotidiană obișnuită nu ne trezim față de spiritual-sufletescul celuilalt om.
Aceasta este o a treia trezire, sau cel puțin o a treia stare a vieții sufletești. Din cea dintâi ne trezim în cea de-a doua, prin chemarea naturii. Din cea de-a doua ne trezim în cea de-a treia prin chemarea spiritual-sufletescului celuilalt om. Însă noi trebuie mai întâi să percepem această chemare. Tot așa cum ne trezim în mod corect pentru viața cotidiană pământească prin natura exterioară, există o trezire pe o treaptă mai înaltă atunci când ne trezim în mod corect față de spiritual-sufletescul semenului nostru, atunci când învățăm să simțim în noi spiritual-sufletescul semenului nostru așa cum simțim în viața noastră sufletească lumina și sunetul la trezirea obișnuită. Oricât de frumoase ar fi imaginile pe care le vedem în izolarea visului nostru, oricât de mărețe ar fi trăirile din această conștiență izolată de vis, noi abia dacă le vom putea citi pentru început, dacă ele nu sunt urmate de stări anormale deosebite. Noi nu avem această relație cu lumea exterioară. Acum, noi putem prelua idei foarte frumoase din antroposofie, din această vestire a unei lumi spirituale, noi putem pătrunde tot ceea ce ni se poate spune despre trupul eteric, despre trupul astral ș.a.m.d., dar noi încă nu înțelegem datorită acestui fapt lumea spirituală. Noi începem să dezvoltăm o primă înțelegere a lumii spirituale abia atunci când ne trezim față de spiritual-sufletescul celuilalt om. Abia atunci începe adevărata înțelegere a antroposofiei. Da, ne revine sarcina de a ajunge în acea stare de adevărată înțelegere a antroposofiei, care poate fi numită: trezirea omului față de spiritual-sufletescul celuilalt om.
Forța acestei treziri poate fi produsă prin aceea că într-o comunitate umană se implantează idealism spiritual. În ziua de azi se vorbește mult despre idealism. Dar în ziua de azi, în cadrul culturii și civilizației prezentului nostru idealismul este ceva destul de inconsistent. Căci adevăratul idealism există doar atunci când omul poate deveni conștient de faptul că la fel cum aduce o lume spirituală în pământesc prin aceea că instaurează o formă de cult, tot așa poate înălța în suprasensibilul spiritual ceea ce a văzut el la nivel pământesc, a recunoscut și înțeles la nivel pământesc, prin aceea că îl înalță la ideal. Noi aducem suprasensibilul în imaginea străbătută de forță atunci când celebrăm cultul. Ne înălțăm în suprasensibil cu viața noastră sufletească atunci când viețuim în mod spiritual-idealist ceea ce viețuim în lumea fizică, în așa fel încât învățăm să îl simțim ca fiind viețuit în suprasensibil, dacă învățăm să simțim în așa fel încât să ne spunem: Ceea ce ai perceput tu aici în lumea simțurilor, devine dintr-o-dată viu dacă îl ridici la nivelul de ideal. Devine viu dacă tu îl pătrunzi în mod corect cu sentimente și impulsuri volitive. Atunci când tu radiezi voință în întregul tău lăuntru și aduci entuziasm în el, atunci parcurgi cu experiența ta sensibilă, în măsura în care o idealizezi, calea opusă celei pe care o parcurgi atunci când tăinuiești suprasensibilul în înfățișarea cultului. Căci indiferent că avem o comunitate antroposofică mare sau mică, noi putem atinge, într-un anumit sens, cele caracterizate. Noi le putem atinge dacă suntem realmente în stare ca prin forța vie pe care o depunem în configurarea ideilor despre spiritual să viețuim ceva trezitor, ceva din ceea ce nu idealizează cele viețuite în mod sensibil doar în sensul ca idealul să devină un gând abstract, ci în așa fel încât idealul să dobândească o viață superioară prin aceea că noi trăim în el, că el devine imaginea contrară cultului, adică înalță sensibilul în suprasensibil. Putem realiza aceasta la mod de sentiment dacă ne propunem să pătrundem această cultivare a sentimentului spiritualizat pretutindeni acolo unde cultivăm antroposofia, dacă înțelegem să resimțim chiar ușa, sau poarta care duce la încăpere – căci oricât de banală ar fi aceasta, ea este sfințită prin lectura antroposofică realizată în comun – drept ceva prin care să pășim cu venerație. Și noi trebuie să putem dobândi sentimentul că acest lucru este valabil pentru fiecare om în parte care ni se alătură pentru preluarea în comun a vieții antroposofice. Și noi trebuie să putem aduce aceasta nu numai la o convingere abstractă lăuntrică, ci la o trăire lăuntrică, astfel încât în spațiul în care se citește antroposofia să nu stăm acolo pur și simplu ca oameni care preiau cele auzite sau cele citite și le transformă în gânduri ale lor, ci în așa fel încât prin întregul proces al preluării ideilor antroposofice o ființă reală spirituală să devină prezentă în spațiul în care noi ne ocupăm de antroposofie. La fel cum în formele de cult ce se desfășoară în lumea sensibilă sunt prezente în mod sensibil forțele spirituale, noi trebuie să învățăm cu sufletele noastre, cu inimile noastre, prin constituția noastră sufletească lăuntrică, să îngăduim să fie prezentă în mod suprasensibil o adevărată entitate spirituală în încăperile în care răsună cuvinte antroposofice, și noi trebuie să ne putem organiza cuvintele, sentimentele, gândurile și impulsurile noastre de voință în sens spiritual, adică nu într-un sens abstract, ci în sensul ca noi să simțim ca și cum ar privi de sus la noi și ne-ar asculta o ființă care plutește deasupra noastră și care este real spirituală. Noi trebuie să resimțim prezență spirituală, prezență suprasensibilă, care există acolo deoarece noi trăim antroposofia. Atunci începe activitatea antroposofică individuală să devină o realizare a suprasensibilului.
Dacă ne gândim la comunitățile străvechi, acolo mai exista și altceva decât doar limbajul. Limbajul este ceea ce se desfășoară în partea de sus a omului. Dacă aveți întregul om în vedere, veți găsi că în comunitățile umane străvechi ceea ce îl unește pe un om cu altul este sângele comun. Legătura de sânge îi menținea pe oameni laolaltă, într-o comunitate. Dar în sânge trăiește un suflet-grup sau spirit-grup, ceea ce nu se regăsește în același mod la o omenire liberă. Într-un grup de oameni care erau uniți prin legătura de sânge pătrunsese un spiritual comun, oarecum de jos în sus. Acolo unde prin arterele unui număr de oameni curge un sânge comun, există un spirit-grup. Tot așa, în ceea ce trăim noi laolaltă prin faptul că preluăm în comun antroposofia, este drept că nu este atras un spirit-grup datorită sângelui, dar totuși este atras un real spirit al comunității. Dacă putem simți acest lucru, atunci ne putem reuni ca oameni în adevărate comunități. Trebuie ca pentru noi antroposofia să devină adevărată, adevărată prin aceea că noi înțelegem să aducem o conștiență în comunitățile noastre antroposofice, în sensul că în măsura în care oamenii se regăsesc într-o muncă antroposofică comună, omul se trezește mai întâi față de spiritual-sufletescul celorlalți oameni. Oamenii se trezesc unul față de altul, și prin aceea că în perioada intermediară fiecare trece prin altceva și progresează întru câtva, ei se trezesc unul față de altul într-o stare transformată. Trezirea este o trezire în creștere, în metamorfozare. Și dacă ați găsit posibilitatea ca sufletele omenești să se trezească față de sufletele omenești și spiritele omenești să se trezească față de spiritele omenești, în așa fel încât să mergeți în comunitățile antroposofice cu conștiență vie: Abia aici devenim oameni treji în așa fel încât să înțelegem împreună antroposofia, și dacă veți prelua ideile antroposofice pe baza acestei înțelegeri într-un suflet trezit – și nu în sufletul cotidian care doarme față de existența superioară – atunci coboară deasupra lăcașului vostru de muncă spiritualitatea reală comună. Oare este implicat adevărul atunci când vorbim despre lumile suprasensibile și nu suntem în stare să ne înălțăm până la cuprinderea unei asemenea spiritualități reale, până la înțelegerea unui astfel de cult inversat? Abia atunci înțelegem cu adevărat spiritualul, abia atunci ne situăm înlăuntrul cuprinderii spiritualului când nu avem doar în mod abstract ideea acestui spiritual și o putem reda teoretic, o putem reda teoretic chiar și pentru noi înșine, ci atunci când putem crede – dar crede pe baza unei credințe ce poate fi dovedită – că spiritele cuprinse spiritual intră într-o comunitate spirituală cu noi. Dumneavoastră nu le puteți invoca printr-o organizare exterioară a formării comunității antroposofice; dumneavoastră trebuie să le invocați din cele mai adânci surse ale înseși conștienței omenești.
Eu am arătat astăzi o parte a căii; mâine îmi voi continua descrierile în această privință. Aș dori să indic prin astfel de descrieri că cel mai important lucru pentru Societatea Antroposofică, dacă e ca ea să se dezvolte mai departe, este ca ea să fie realmente cuprinsă de adevărata înțelegere a antroposofiei. Dacă această adevărată înțelegere a antroposofiei există, atunci această înțelegere nu reprezintă doar calea înspre ideea de spirit, ci aceea înspre comuniunea cu spiritul. Atunci însă conștiența acestei comuniuni cu lumea spirituală este și formatoare de comunitate. Și comunitățile care sunt predestinate de karmă, se vor constitui. Ele vor fi o acțiune a conștienței antroposofice corecte. În această privință, nu pot fi date mijloace exterioare. Dacă vreun om vă descrie aceste mijloace exterioare, atunci el este un șarlatan.
Acum, într-o anumită măsură, lucrurile au fost totuși înțelese în ultimele două decenii de dezvoltare antroposofică, înțelese de mulți chiar și în sens spiritual, și probabil că mâine voi vorbi mai amănunțit despre aceasta, căci eu vreau să continui și mâine aceste considerații, indicând un alt țel. Dar acum aș dori să adaug doar câteva cuvinte referitor la ceea ce s-a stârnit probabil în dumneavoastră prin această descriere a bazelor spirituale ale vieții comunității antroposofice. Pe de o parte, în Mișcarea antroposofică există acele aspecte din care trebuiau luate aceste descrieri pe care vi le-am dat eu dumneavoastră. Desigur că în anumite epoci Societatea Antroposofică va fi arătat într-un fel sau altul – dar antroposofia este independentă de orice Societatea Antroposofică și poate fi găsită independent de o astfel de Societate. Ea poate fi găsită, în orice caz, într-un mod deosebit și prin aceea că omul înțelege să se trezească față de omul din față, și că din acest mod, din această trezire, rezultă constituiri de comunități. Căci noi ne trezim față de omul pe care îl reîntâlnim, într-un mod mereu nou, și de aceea rămânem împreună cu el. Aici există motive spirituale lăuntrice. Acest lucru trebuie înțeles tot mai bine în cadrul Societății Antroposofice, și de fapt tot ceea ce a fost expus pentru prosperarea Societății Antroposofice ar trebui să fie pătruns de forțele care în cele din urmă conduc totuși pretutindeni în elementul antroposofic ca atare.
Am fost profund satisfăcut, atunci când recent – după ce am participat săptămâni de-a rândul la întruniri, întruniri mai mici sau mai mari, în care a fost pregătit ceea ce se petrece acum în aceste zile la adunarea delegaților, după ce au fost dezbătute diferite aspecte, cam ca în Parlament, așa cum se procedează în diverse uniuni din considerații raționaliste cotidiene obișnuite – am ajuns la o adunare de tineret, o adunare a unor tineri academicieni [Nota 58]. Acolo s-a vorbit și despre ceea ce urmează să se întâmple. Un timp s-a vorbit despre aspecte exterioare; dar apoi, pe neobservate, la un moment dat, ne-am aflat în mijlocul unor dezbateri cu adevărat antroposofice. Problematica vieții cotidiene s-a revărsat într-un asemenea curent încât lucrurile nu mai puteau fi discutate decât din punct de vedere antroposofic. Așa ar fi cel mai frumos dacă nu s-ar aborda în mod artificial, sentimental-artificial, în mod nebulos, cum s-a petrecut adesea, teorii antroposofice, ci dacă s-ar ajunge la acestea pe o cale de la sine-înțeleasă din nevoile obișnuite ale vieții, din discutarea acestora: Acum nu mai știi cum să studiezi chimia, cum să studiezi fizica, dacă nu începi să discuți despre antroposofie pentru a te informa despre necesitățile studiului. Și acesta este spiritul care poate domni între noi.
Dar noi nu vom ajunge la niciun rezultat până mâine seară dacă lucrurile vor continua în modul în care au decurs până acum. Am ajunge doar la un haos imens, un haos tragic. Căci noi nu trebuie să ne raportăm sentimental la lucruri, ci trebuie să ne revărsăm în inimi impulsuri antroposofice, într-o deplină claritate. Atunci dezbaterile noastre vor decurge într-un mod rodnic.
Însă așa cum stau lucrurile acum, eu văd în această sală două grupuri de oameni care nu se înțeleg deloc între ele și care nu au putut face nici măcar primul pas pentru o înțelegere reciprocă. De ce? Pentru că, pe de o parte, trebuie vorbit din trăiri care au o vechime de două decenii, din ceea ce mi-am permis să descriu astăzi întru câtva la început, iar de cealaltă parte nu există niciun interes pentru aceste trăiri. Eu nu spun asta în sens critic, ci în sensul unei îngrijorări. Căci noi am viețuit deja faptul că s-au găsit oameni, oameni bine intenționați, oameni entuziasmați de antroposofie în felul lor, care pur și simplu au întrerupt dezbaterile noastre de aici prin aceea că au spus: Ce ne interesează pe noi toate aceste referate, dacă ni le serviți în continuare? – în momentul în care se punea chiar problema ca aceia care nu cunosc încă pericolele la care este expusă Societatea Antroposofică, să vrea să le cunoască. – Acesta este, pe de o parte, aș spune, un interes elementar, firesc, față de viața din Societatea Antroposofică, o viață care are ceva familial în ea, în sensul bun al unei familii; iar pe de altă parte există opinia care nu se interesează de toate acestea și care are doar o reprezentare generală despre Societatea Antroposofică. Amândouă aceste opinii sunt – la modul cum stau lucrurile în ziua de azi – justificate, într-atât de justificate încât dacă nu vom ajunge în curând la o cu totul altă formă a discuțiilor noastre, atunci cel mai bun lucru va fi – eu îmi exprim doar opinia mea, dar ceea ce se va întâmpla trebuie să provină din sânul societății – dacă am lăsa pe de o parte vechea Societatea Antroposofică așa cum este ea, și am întemeia alături de aceasta, pentru toți aceia care vor acum cu totul altceva, o uniune a unor Comunități antroposofice libere. Acestea ar putea cultiva, fiecare pe terenul ei, ceea ce le stă la inimă. Atunci am avea, pe de o parte, vechea Societatea Antroposofică, și am avea pe de altă parte o uniune de Comunități libere, dar strâns legate între ele. Cele două Societăți ar putea găsi un mod de a viețui laolaltă. Ar fi mai bine să se creeze așa ceva, decât lipsa de perspectivă care ar trebui să rezulte mâine seară dacă discuțiile ar continua în modul în care au decurs până acum. De aceea vă rog să introduceți și această idee indicată în discuțiile următoare, dacă vreți să evitați neadevărul care ar consta într-o alipire formală, indiferent dacă Societatea veche rămâne sau este transformată. Dacă lucrurile rămân așa, că niciuna dintre părți nu o înțelege pe cealaltă, ar fi bine să se întemeieze cele două uniuni schițate anterior, în cadrul aceleiași Mișcări antroposofice. Eu vă spun aceasta dintr-o inimă îngrijorată, căci nimeni nu-mi va contesta faptul că eu înțeleg ce înseamnă să porți de grijă cauzei antroposofice. Și la fel de puțin îmi poate contesta cineva că eu știu ce înseamnă să iubești cauza antroposofică. Dar este mai bine să ai doi frați care țin unul la celălalt, și fiecare să meargă pe calea lui, și să se reunească într-un ideal comun decât să ai ceva care în scurt timp ar duce din nou la haos.
Iubiții mei prieteni, nu este îngăduit să treceți cu vederea faptul că lucrurile care ne fac greutăți sunt constituite de inițiativele individuale. Acest aspect trebuie conturat cu precizie. Nu vreau nici măcar să afirm că ultimul Comitet central [Nota 59] ar fi avut performanțe mai mari decât cel anterior, și în orice caz nu mai mari decât am realizat eu în domeniul central atunci când am fost secretar general. Dar nu despre asta este vorba, întrebarea care se pune este: Ce ar fi trebuit să se întâmple în sens antroposofic după ce au luat naștere inițiativele individuale, aici la Stuttgart? – La această întrebare trebuie să se dea răspuns. Căci în ziua de azi noi nu putem elimina din lume aceste inițiative întemeiate. Acum, că ele există, trebuie să ne informăm despre condițiile lor de viață. Dar dacă nu înțelegem să le configurăm în spirit antroposofic – ceea ce nu am înțeles în ultimii patru ani –, dacă le considerăm ca organizații străine, ca pe corpuri străine în Mișcarea antroposofică, așa cum s-a petrecut, atunci aceste inițiative care au luat naștere începând din anul 1919, ne vor ruina întreaga Mișcare antroposofică. Atunci ele vor ruina și orice Comitet executiv central, indiferent cum s-ar numi el. De aceea se pune problema să avem discuții obiective și nu personale și să ne devină clar cum trebuie configurată Societatea Antroposofică acum, după ce a preluat în sine aceste inițiative, dintre care una este atât de minunata Școală Waldorf. Despre asta nu s-a rostit niciun cuvânt, pentru că aceia care cunosc lucrurile ce se desfășoară la Stuttgart și sunt familiarizați cu ele s-au abținut de fapt până acum, mai mult sau mai puțin, să vorbească. Aș dori în special ca cei doi domni din Comitetul central – cel de al treilea domn face excepție, domnul Leinhas [Nota 60], care a fost singurul care ne-a ajutat intens într-o problemă importantă și ne ajută în continuare, și în privința căruia nu pot nici măcar să-mi doresc ca el să se dedice Comitetului central deși face parte din acesta în sensul cel mai eminent –, aș dori ca ceilalți doi domni din Comitetul executiv central să se exprime în această privință. Nu este vorba de apărare sau de ceva asemănător, ci de ceea ce au ei de spus în privința unei astfel de configurări a Societății Antroposofice, care are posibilitatea de a prelua în sine inițiativele întemeiate începând din anul 1919. Altfel, această întemeiere este iresponsabilă. Și acest lucru nu este îngăduit, de vreme ce inițiativele există. Problema este gravă, în sensul cel mai eminent. Și noi trebuie să ne preocupăm de ea, trebuie să ducem discuții obiective, și nu personale. Cuvintele pe care le rostesc acum aici sunt avute în vedere într-un mod cu totul obiectiv; ele nu sunt îndreptate către o persoană sau mai multe persoane din Comitetul central. Personalitățile nu sunt desconsiderate, dar eu consider că ceea ce am precizat eu acum trebuie discutat. Dacă vor fi întemeiate cele două uniuni, cea care constituie continuarea vechii Societăți Antroposofice s-ar putea preocupa așa cum trebuie să se preocupe de ceea ce a provenit din sânul Societății; iar cealaltă, care nu se interesează de aceste lucruri, ar putea urma calea antroposofică în sens restrâns. Am vrut să schițez pe scurt aceste lucruri. Despre aspectele obiective voi vorbi mai amănunțit mâine, la ora doisprezece.
