Desigur că aș fi vorbit cu drag și la această adunare, la fel cum procedez la restul conferințelor ținute în fața membrilor Societății Antroposofice, despre aspecte antroposofice cu totul speciale. Numai că întregul parcurs al adunării, tot ceea ce s-a desfășurat în aceste zile mă determină totuși să tratez tocmai acele probleme care se află în interesul nemijlocit al acestei adunări. Să sperăm că va exista din nou ocazia – chiar dacă nu în fața tuturor celor prezenți aici – să vorbesc totuși cu prilejuri diferite unor anumite grupuri dintre dumneavoastră despre antroposofie în sens restrâns. Dar în aceste două conferințe urmează să fie arătat cum antroposofia poate deveni realmente un fel de înțelepciune pentru viață, cum se poate ea revărsa în intențiile zilnice și în dispoziția lăuntrică din care se acționează în fiecare zi. Și așa aș dori să ofer, tocmai pentru dezbaterile care vor fi duse aici, anumite baze din puncte de vedere antroposofice. Eu am vorbit ieri în acest stil despre posibila formare de comunități în cadrul Societății Antroposofice, și aș dori să discut în legătură cu aceasta modul în care se arată cum concepția antroposofică despre lume conduce realmente la abordarea vieții într-un mod mai corect decât este ea abordată fără aceasta.
Aici aș dori să pornesc – pentru a oferi cumva imaginea contrară a celor despre care am vorbit ieri – de la ceva pe care îl cunosc bine cei care sunt familiarizați cu istoria unor societăți create pe baze asemănătoare celei antroposofice. Voi caracteriza mai târziu deosebirile dintre Societatea Antroposofică și celelalte, dar pentru început aș dori să indic faptul că în lume au existat deja multe societăți care și-au întemeiat viața pe o înțelegere înfăptuită într-un mod oarecare al lumii spirituale, societăți situate la un nivel desigur gradat, în funcție de ceea ce era posibil în epocile istorice succesive ale evoluției omenirii, nivel desigur gradat și după posibilitățile ce existau în caracterul și capacitățile oamenilor care făceau parte din acestea. În marea masă a acestor societăți se găsesc toate gradațiile, toate nivelele, de la cele mai serioase, cu adevărat importante, până la cele cu un conținut șarlatanic. Dar cei care sunt familiarizați cu istoria acestor societăți cunosc foarte bine un lucru. Anume, că în astfel de societăți a fost creată întotdeauna o atmosferă morală, cu o anumită necesitate, atunci când au existat anumite condiții care pot fi descrise în felul următor: oamenii din aceste societăți au tins la o adevărată fraternitate umană. – Astfel încât, de regulă, în statutul unor astfel de societăți se află cu necesitate și faptul că pe de o parte se tinde la fraternitate, și pe de altă parte la înțelegerea lumilor spirituale. Însă ceea ce știu foarte bine cunoscătorii unor astfel de societăți este faptul că în aceste societăți întemeiate pe fraternitate și înțelegere spirituală există cele mai mari conflicte, că se găsesc cele mai multe ocazii de scindare, de divergență, de formare a unor grupuri independente în cadrul societăților mai mari, de retragere, de ieșire din societate a unor grupuri, de combatere dură a celor care au rămas sau a celor care au plecat, ș.a.m.d., pe scurt, că ceea ce poate fi numit conflict omenesc se dezvoltă de fapt cel mai prolific în astfel de societăți întemeiate pe fraternitate. Acesta este un fenomen ciudat. Însă antroposofia ne oferă posibilitatea de a înțelege din propriile ei cunoștințe acest fenomen. Și dacă e să mă exprim pedant, ceea ce voi spune în aceste două conferințe aparține de sistemul antroposofiei. Cu toate acestea, nu voi ține o conferință în general despre discuții, ci o conferință antroposofică, aflată tocmai în legătură cu adunarea.
Dacă ne întoarcem încă o dată la ceea ce am menționat eu deja ieri, găsim cele trei trepte ale viețuirii omenești în legătură cu fenomenul conștienței omenești. Găsim omul care se află în somn profund, sau în somnul cu vise, și care viețuiește o anumită lume de imagini într-o conștiență, să zicem, subordonată, pe care el o consideră drept realitate a sa în timpul visării. Noi știm că în această stare omul este izolat de ceilalți oameni care viețuiesc împreună cu el în lumea fizică; ei nu au trăiri comune. Omul nu are un mijloc de comunicare, de schimb, pentru ceea ce trăiește el. Știm apoi că omul poate pătrunde din această stare de conștiență în starea de conștiență cotidiană, la care el se trezește, după cum am expus ieri, prin mijloace naturale exterioare, inclusiv față de ceilalți oameni. Și prin impulsurile firești și prin necesitățile vieții se trezește deja un anumit sentiment de comunitate, iar limbajul a venit în întâmpinarea acestuia.
Dar să mai privim încă o dată la amestecul acestor două stări de conștiență. Atâta timp cât omul se află în raporturi de viață pe deplin normale, atâta timp cât el diferențiază – diferențiază temporal – prin constituția sa normală, sufletească și corporală, ceea ce trăiește el în vis ca om izolat de ceea ce trăiește el împreună cu ceilalți oameni, atâta timp va trăi el în lumea sa de vis, respectiv în lumea realității obișnuite, într-un mod adecvat lui și celorlalți oameni. Dar să presupunem acum că prin ceva patologic – așa trebuie denumit acest caz – un om se află în situația ca în starea conștientă de veghe, așadar atunci când se află împreună cu alți oameni, să nu producă acele reprezentări și sentimente pe care le au ceilalți oameni. Să presupunem că prin patologicul organizării sale el aduce în starea de conștiență trează, de zi, o lume de reprezentări sau sentimente asemănătoare celei de vis. În locul unei structurări logice a gândurilor, el aduce o lume de imagini care este asemănătoare cu lumea imaginilor de vis. Spunem că un astfel de om nu este sănătos din punct de vedere spiritual. Dar acum să ne intereseze în mod deosebit faptul că un astfel de om nu îi înțelege pe ceilalți, iar aceștia, dacă nu îl abordează în mod medical, patologic, nu îl înțeleg nici ei pe el. În momentul în care o astfel de constituție sufletească a unei, să spunem, stări inferioare de conștiență este ridicată într-o, să spunem, stare superioară de conștiență, în clipa aceea omul devine de un egoism cras printre oameni. Este suficient să reflectați la aceasta și veți găsi că un astfel de om se mai orientează numai în funcție de ceea ce își închipuie el însuși; el nu se înțelege cu ceilalți oameni pentru că aceștia nu-i pot înțelege motivele, și el poate ajunge până la cele mai grave excese, pentru că el nu trăiește într-o lume sufletească pe care să o aibă în comun cu ceilalți.
Să trecem acum de la aceste două stări de conștiență la celelalte două: la conștiența cotidiană, la care suntem conduși prin mersul firesc al evenimentelor exterioare, și să-i opunem acesteia cealaltă stare de conștiență, să spunem, superior structurată, la care, după cum am expus ieri, omul se poate trezi, într-un anumit sens, prin aceea că nu se trezește numai față de lumea naturală înconjurătoare, ci față de lăuntricul unui alt om. Atunci omul se trezește la un altfel de nivel de conștiență, chiar dacă lui nu îi este în mod obișnuit chiar clar în conștiență sa. Desigur că există și multe alte căi pentru a ajunge în lumile superioare – dumneavoastră le cunoașteți din cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, dar pentru acele clipe pe care suntem atât de norocoși să le petrecem împreună cu alți oameni în mod corespunzător, noi putem fi transpuși în posibilitatea de a înțelege lucruri, de a le avea dinaintea noastră, lucruri pe care altfel nu le înțelegem și nu le avem înaintea noastră. Atunci rezultă posibilitatea de a trăi împreună cu ceea ce este desemnat de cunoscătorul lumii spirituale prin expresii care se referă la această lume spirituală. Există așadar posibilitatea de a vorbi despre trupul fizic, despre trupul eteric, despre trupul astral și despre Eu. Există posibilitatea de a vorbi despre viețile pământești repetate, despre corelațiile karmice ale vieților pământești repetate. Da, acum există posibilitatea de a purta întreaga constituție sufletească a conștienței cotidiene în această lume superioară, la care participă acum. Cumva, este la alt nivel aceeași situație cu cea care are loc când se aduce configurația imaginilor de vis în viața cotidiană. Omul devine, pe o anumită treaptă, în mod foarte firesc, un egoist. El devine așa, dacă nu-și poate spune în deplină conștiență: Tu trebuie să privești ceea ce aparține unei lumi mai înalte, unei lumi spirituale, unei lumi suprasensibile, într-un cu totul alt mod decât ceea ce aparține lumii sensibile. Trebuie să gândești și să simți altfel. Așa cum cel care visează trebuie să pătrundă într-o cu totul altă stare de conștiență dacă vrea să trăiască în conștiența cotidiană împreună cu ceilalți oameni, este necesar ca omul să devină conștient de faptul că lucrurile care sunt oferite în antroposofie nu pot fi privite cu aceeași constituție sufletească cu care se privesc lucrurile în conștiența cotidiană.
Aici se află dificultatea înțelegerii dintre această conștiență cotidiană, care este și conștiența științifică obișnuită, și ceea ce trebuie dat prin antroposofie. Când vin laolaltă oameni și încep să vorbească, unul având conștiența cotidiană, așadar conștiența științifică obișnuită, altul având conștiența care este într-adevăr matură pentru aprecierile care trebuie făcute într-o lume suprasensibilă, atunci situația este similară celei în care un om care-și povestește visele vrea să se înțeleagă cu un altul care-i povestește despre lucruri din realitatea exterioară. Și atunci când se reunesc mai mulți oameni având conștiența cotidiană, și ei nu se înalță cu o simțire deplină în lumea suprasensibilă, când se reunesc astfel de oameni pentru a asculta limbajul lumii suprasensibile cu o constituție sufletească de zi cu zi, atunci există o posibilitate infinit de mare ca ei să ajungă la conflict, pentru că ei devin egoiști în modul cel mai firesc. Împotriva acestei situații există un remediu puternic, dar acesta trebuie dezvoltat mai întâi în sufletul omenesc. Este remediul toleranței sufletești celei mai profunde. Însă aceasta trebuie educată. În conștiența obișnuită a trăirilor cotidiene, pentru nevoile pe care le au majoritatea oamenilor este suficient un grad de-a dreptul infim de toleranță, și multe sunt corectate pur și simplu de către mediul natural înconjurător. Dar pentru această conștiență cotidiană obișnuită – iar cel care are experiența vieții știe acest lucru –, atunci când doi oameni vorbesc, foarte adesea nu se pune deloc problema de a se și asculta unul pe celălalt. În ziua de azi s-a încetățenit obiceiul că omul abia mai ascultă ce spune celălalt, și după ce acesta a rostit abia un sfert de frază, celălalt începe să vorbească deoarece el nu este deloc interesat de ceea ce i se spune, căci pe el îl interesează doar propria sa părere. Asta merge în lumea fizică, chiar dacă este regretabil. Dar nu mai merge în lumea spirituală. În lumea spirituală, sufletul trebuie să fie pătruns de o toleranță necondiționată. Trebuie să ne putem educa pentru a prelua cu toată liniștea sufletească chiar și lucrurile cu care nu suntem câtuși de puțin de acord, nu într-o stare de îngăduință arogantă, ci în așa fel încât să le tolerăm într-un anumit sens, în mod obiectiv înlăuntrul cel mai adânc al nostru, ca pe o exprimare justificată a unui alt om. În lumile superioare de fapt are un sens absolut infim să obiectezi împotriva a ceva; cel care are experiență în trăirile din lumile superioare, acela știe că în privința unui fapt pot fi exprimate concepții opuse, de exemplu, de către el sau de către un altul. Abia cel care este în măsură să preia concepția opusă cu aceeași toleranță – vă rog să ascultați asta! – ca pe propria sa concepție, își dobândește în felul acesta constituția sufletească socială necesară pentru viețuirea a ceea ce îi este vestit din lumile superioare ca teorie. Această bază morală este necesară pentru un raport corect al omului cu lumile superioare. Iar certurile din astfel de societăți cum sunt cele pe care le-am caracterizat se bazează pur și simplu pe faptul că atunci când oamenii aud, de exemplu: Omul nu are numai un trup fizic, ci și un trup eteric, un trup astral, un Eu ș.a.m.d. – preiau aceasta ca pe o senzație, dar nu-și transformă sufletul în modul necesar pentru a viețui altceva decât se viețuiește în lumea fizică o masă sau un scaun, care sunt și ele la rândul lor viețuite în lumea fizică altfel decât în vis. Atunci când oamenii își aduc atitudinea lor sufletească obișnuită în presupusa lor înțelegere a învățăturilor din lumea superioară, ei ajung într-un mod întrutotul de la sine-înțeles prin această aducere, la egoism și la ceartă.
Așa că devine de înțeles faptul că tocmai din înțelegerea particularităților lumilor superioare se poate ajunge foarte ușor la altercații și dispute tocmai în societățile având un conținut spiritual, și că este necesar ca pentru astfel de societăți omul să se educe în sensul de a-l suporta pe celălalt într-o măsură infinit mai mare decât se obișnuiește în lumea fizică. As fi antroposof nu înseamnă pur și simplu a cunoaște antroposofia ca teorie, ci a fi antroposof necesită, într-un anumit sens, o transformare sufletească. Dar anumiți oameni nu vor să o parcurgă. De aceea, nu s-a înțeles niciodată când am spus: Există două moduri de a te preocupa, de exemplu, de cartea mea Teosofie. Unul este acela de a citi cartea și, să spunem, chiar de a o studia, prin aceea că omul se apropie de ea cu starea obișnuită a sufletului și o apreciază în sensul acestei constituții sufletești obișnuite. Atunci calitatea procesului sufletesc este exact aceeași dacă se citește Teosofia sau o carte de bucate. În privința valorii trăirii nu există atunci nicio deosebire între citirea acestei Teosofii sau citirea unei cărți de bucate, numai că dacă se procedează așa omul visează la citirea Teosofiei pe o treaptă mai înaltă, dar nu trăiește. Și dacă omul visează în felul acesta despre lumile superioare, atunci din impulsurile lumii superioare nu se ajunge la cea mai mare unitate între oameni, la cea mai mare toleranță, ca o cucerire, ci în locul unității, care poate fi tocmai darul studiului lumilor superioare apar în continuare altercațiile și disputele. Cu aceasta aveți motivele altercațiilor și disputelor din societățile care se bazează pe o înțelegere a lumilor spirituale.
Spuneam că în lumile spirituale duc diverse căi, pe care eu le-am descris în parte în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Acum, când cineva trebuie să se preocupe în mod intens să caute cunoștințe în lumile superioare, atunci – după cum veți înțelege acum datorită celor pe care vi le-am expus ieri și astăzi într-o cu totul altă privință – el va avea nevoie de o anumită constituție sufletească. Și așa este nevoie de o anumită constituție sufletească pentru cercetătorul spiritual propriu-zis. Căci nu găsești adevărul în domeniul suprasensibil dacă ești în permanență nevoit să-i impui sufletului ceea ce se desfășoară în lumea fizică într-un mod cu totul justificat, dacă trebuie să te preocupi încontinuu în timpul cercetării spirituale cu ceea ce solicită de la om ca el să gândească în sensul lumii fizice. Acum, dumneavoastră veți fi de acord că cel care comunică ceva din lumile spirituale într-un mod responsabil semenilor săi – așadar cel care, în conformitate cu modul de folosire a cuvintelor, pentru restul științelor se poate numi, uzual, cercetător spiritual –, are nevoie de mult timp pentru cercetările sale. Și cu aceasta, dumneavoastră veți găsi justificat faptul că eu însumi am nevoie de timp pentru cercetarea celor care sunt reprezentate de mine treptat, într-o manieră tot mai extinsă, drept știință spirituală, drept antroposofie.
Desigur că acest timp – pe care îl poți avea în funcție de destin – necesită să fii singur. Căci cel care este un adevărat cercetător spiritual și vrea să comunice semenilor săi în mod responsabil ceea ce găsește el în lumea spirituală, își va însuși particularitatea – și asta într-un mod absolut firesc – de a nu se preocupa de adversarii săi. El știe că trebuie să aibă adversari, dar nu este deranjat de faptul că se obiectează ceva împotriva lucrurilor pe care le afirmă el, căci obiecții își poate face și singur. Și așa, există o dispoziție sufletească firească, în sensul că cercetătorul spiritual merge într-o atitudine pozitivă pe calea sa și nu se preocupă prea mult pe obiecții, dacă pe ici sau pe colo nu există un motiv deosebit de a o face.
Dar această atitudine sufletească nu poate fi menținută dacă ai alături o Societate Antroposofică. Pentru că atunci la simpla responsabilitate față de adevăr se adaugă responsabilitatea față de ceea ce înfăptuiește și Societatea, care, după cum s-a spus adesea, vrea să devină instrument al acestui adevăr. Atunci trebuie să participi la responsabilitățile acestei Societăți. Această atitudine se poate menține într-o anumită măsură împreună cu o atitudine corectă față de adversari. Așa au stat lucrurile până în anul 1918 cu mine și această Societatea Antroposofică. Eu m-am preocupat, pe cât de puțin posibil de ceea ce mi-a fost obiectat, și anume – oricât de paradoxal ar suna – datorită consecvenței acelei toleranțe pe care tocmai v-am descris-o. Căci de ce să fiu intolerant, de ce să-mi combat mereu adversarii? Căci totul va ajunge în lumina corectă prin progresul firesc al omenirii. Și de aceea se poate spune că această problemă a fost în ordine până în 1918, e drept că nu în întregime, dar totuși într-o măsură ridicată. Dar atunci când Societatea începe să preia în sine activități ca acelea pe care le-a preluat Societatea noastră Antroposofică începând din 1919, atunci trebuie să ne asumăm și responsabilitatea acestor activități preluate, și atunci destinul acestor activități se va uni cu destinul Societății Antroposofice iar destinul Societății Antroposofice se va uni cu destinul cercetătorului spiritual. Și atunci ia naștere alternativa: Fie cercetătorul spiritual își asumă sarcina de a se apăra de adversarii săi, ceea ce înseamnă să se preocupe cu tot felul de lucruri care îl abat cu necesitate de la cercetarea spirituală, pentru că nu se pot face amândouă în același timp; fie, datorită faptului că trebuie să-și facă timp pentru cercetarea sa spirituală, să depindă în privința combaterii adversarilor de aceia care au preluat într-o anumită măsură responsabilitatea față de cele întemeiate în exterior. Din această cauză, s-au schimbat considerabil – din motive antroposofice interioare – situația din cadrul Societății noastre Antroposofice începând din 1919. De aceea, deoarece Societatea s-a decis, prin anumite personalități ale ei, să întemeieze asemenea instituții exterioare, și pentru că fundamentul pe care se bazează toate acestea este constituit totuși de antroposofie, acest fundament este apărat de oameni care nu poartă responsabilitatea deplină pentru justificarea lăuntrică a ceea ce trebuie adăugat cercetării spirituale de la o zi la alta prin cercetare directă.
O mare parte a adversarilor este în așa fel constituită încât ei se situează într-un anumit context de viață, absolut precis. De exemplu, un om a studiat ici sau colo, una sau alta. Iar acolo se obișnuiește să se gândească despre anumite lucruri într-un anumit fel. Și prin faptul că el trebuie să gândească într-un mod sau altul, cel în care a fost format, el trebuie să devină un adversar al antroposofiei. El nu știe deloc de ce trebuie să devină așa, dar el trebuie să devină ca atare, deoarece inconștient depinde de ceea ce a trăit, de modul în care a fost educat. Așa stau lucrurile din punct de vedere lăuntric. Din punct de vedere exterior ele stau așa că pentru prosperarea sau pieirea celor care au fost întemeiate prin Societatea Antroposofică, și astfel de adversari ar trebui combătuți în mod corespunzător.
Dar personalitățile propriu-zis conducătoare ale adversarilor știu foarte bine ceea ce vor. Căci între ei se găsesc oameni familiarizați cu legile cercetării spirituale, chiar dacă dintr-un alt punct de vedere decât cel antroposofic, și care știu că cel mai bun mijloc este acela de a-l bombarda necontenit cu scrieri adverse și obiecții pe cel care are nevoie de liniște pentru cercetarea spirituală, ca să fie distras de la cercetarea sa spirituală. Pentru că ei știu foarte bine că o combatere a adversarilor nu se poate concilia cu cercetarea spirituală. Ei vor să-ți arunce obstacole în față prin aceea că procedează în felul acesta. Astfel, simplul fapt al scrierii unor astfel de lucruri este actul ostil. Pentru oamenii care știu despre ce este vorba de fapt, nu contează atâta ce anume stă scris în cărțile lor, ci faptul ca aceste cărți să fie aruncate asupra cercetătorului spiritual. Și este deosebit de important pentru ei ca prin diverse trucuri și alte mijloace similare să îl constrângă să trebuiască să se apere singur.
Aceste lucruri trebuie privite cu toată obiectivitatea. Faptul de a le cunoaște este și sarcina acelora care vor să fie pe bună dreptate înlăuntrul Societății Antroposofice. Cele pe care tocmai le-am spus sunt cunoscute de mulți oameni. Dar în cercurile multora care știu acest lucru se obișnuiește să nu se vorbească despre asta în afară. Dar așa ceva, după cum o arată experiența, nu mai poate fi de multă vreme menținut în Societatea Antroposofică. Au fost tipărite în Societatea Antroposofică cicluri pe care scrie «Numai pentru membri» [Nota 61]. Acestea pot fi împrumutate în ziua de azi în Germania și în alte părți de la bibliotecile publice. Și cei care nu sunt în Societatea Antroposofică pot să dețină toate ciclurile de conferințe, și caracterul lucrărilor adverse dovedește că ei le și dețin, chiar dacă uneori este dificil să le obțină. Dar astfel de oameni se tem cu mult mai puțin de dificultăți decât unii antroposofi. Orice tip de păstrare a secretului, care se practică și în ziua de azi în multe societăți, pur și simplu nu este posibil în specificul Societății Antroposofice, care trebuie să fie constituită în sensul cel mai modern, unde fiecare om trebuie să rămână liber, unde acesta nu depune niciun jurământ și nu face nicio promisiune, ci pur și simplu intră în Societate pentru a fi un cunoscător onest. Și eu nu tind să devină posibilă păstrarea secretelor. Dacă eu aș năzui în această direcție, nu v-aș fi recomandat să întemeiați, pe lângă vechea Societatea Antroposofică, o Uniune liberă. Căci veți vedea câte canale de scurgere în publicul larg – eu nu vreau să mustru pe nimeni – vor fi create pentru ceea ce membrii mai vechi consideră că trebuie păstrat în sertarele lor, prin această Uniune liberă. Dar cel care nu vrea să organizeze antroposofia în sensul celei mai moderne gândiri și simțiri a omului, nu înțelege impulsul cel mai lăuntric al antroposofiei. De aceea este cu atât mai necesar să se înțeleagă condițiile unei astfel de Societăți.
Aș vrea să vă dau acum un exemplu – nu din vanitate – din propria mea trăire. Am ținut vara trecută la Oxford un ciclu de conferințe despre pedagogia practicată în Școala Waldorf [Nota 62]. Ulterior a apărut într-un jurnal englez un articol [Nota 63], pe care nu îl citez textual, ci doar în conformitate cu sensul, și care a avut aproximativ următorul început: Cine a participat pur și simplu ca persoană neimplicată în pedagogie la conferințele acestui ciclu pedagogic de la Oxford, dacă nu ar fi știut cine este Dr. Steiner și care este legătura lui cu antroposofia, nu ar fi putut deloc observa că acolo vorbește reprezentantul antroposofiei, ci el l-ar fi putut considera pe vorbitor drept un om care vorbește despre pedagogie, eventual dintr-un alt punct de vedere decât îl avea el însuși. – Eu m-am bucurat extraordinar de mult de această caracterizare, pentru că ea denotă că există oameni care observă ceea ce aș vrea eu cu drag să realizez, anume să nu se spună imediat după o anumită expunere pe care o fac: Asta e din punct de vedere antroposofic. – Deși ea chiar este din punct de vedere antroposofic. Dar lucrurile vor fi corect preluate numai atunci când duc la obiectivitate, și nu la unilateralitate; numai atunci când ele fac posibil ca fiecare amănunt să poată fi recunoscut și judecat din sine însuși.
Și înainte de a ține acest ciclu de conferințe de la Oxford, așadar și înainte ca să apară acest articol, eu am făcut un experiment care se poate ca dumneavoastră să vă apară ca fiind foarte nesemnificativ. Am fost și la Congresul de la Viena din luna iunie [Nota 64]; am ținut acolo douăsprezece conferințe, în două cicluri. Eu mi-am propus ca în niciuna din cele douăsprezece conferințe să nu apară cuvântul «antroposofie», și el nici nu apare. De asemenea, nu apare nimic de genul: Concepția antroposofică despre lume afirmă un lucru sau altul. – Desigur că totul a fost totuși, sau tocmai de aceea, antroposofic. Eu nu vreau să afirm într-un mod pedant-filistin că ar trebui să se înscrie ca punct într-un program faptul ca antroposofii să nu rostească niciodată cuvântul antroposofie. Desigur că eu nu vreau asta. Dar spiritul din care trebuie acționat dacă e să ne încadrăm în lume în mod corect, acel spirit trebuie căutat în felul acesta. Acest spirit ar trebui să acționeze în mod liber și în personalitățile active conducătoare ale Societății Antroposofice. Căci altfel voi fi din nou făcut responsabil pentru ceea ce se înfăptuiește ca ne-antroposofic în cadrul Societății Antroposofice. Și atunci lumea va confunda pe bună dreptate una cu alta. Așadar și în astfel de lucruri este vorba ca spiritul obiectiv al antroposofiei să fie cuprins în mod corect, și înainte de toate ca acest spirit antroposofic să se manifeste. Pentru aceasta, desigur că omul trebuie mai întâi să se educe într-o anumită măsură. Iar această autoeducare este necesară în cercurile Societății Antroposofice; iar în această privință, în ultimii ani au fost făcute – e drept că și datorită inițiativelor întemeiate – nenumărate greșeli. Eu prezint lucrurile în mod obiectiv, fără să vreau să mă refer în mod personal la cineva.
Dacă e ca Societatea Antroposofică să prospere, trebuie ca fiecare membru individual să dobândească o conștiență deplină a acestor lucruri. Dar prin natura actualei stări sociale, acest lucru nu se poate înfăptui altfel decât prin căutarea unor relații vii, chiar dacă numai prin foi informative sau ceva asemănător, între cercurile individuale ale Societății Antroposofice. De aceasta se leagă însă un interes viu al fiecărui cerc – nu spun al fiecărui membru – al Societății Antroposofice pentru preocupările întregii Societăți, și în primul rând pentru preocupările în privința devenirii antroposofiei însăși. Și în această privință lipsesc multe. Dacă nu ar exista o Societatea Antroposofică, probabil că ar exista totuși un număr oarecare de cărți antroposofice. Dar din punct de vedere social nu ar trebui să conteze cine le citește. Acei oameni ar fi împrăștiați prin lume, poate că ei ar constitui și unele comunități, în funcție de karma lor; dar nu ar fi nevoie să fii legat tu însuți cu ei într-un mod exterior. Această situație nu se modifică mult pentru un cercetător spiritual, chiar dacă societatea are un caracter așa cum a fost cel al Societății noastre până în anul 1919. Această situație se schimbă imediat ce responsabilitățile legate de planul fizic se unesc cu Societatea Antroposofică. Spun astăzi aceste lucruri într-un mod mai hotărât decât altădată, dar eu le-am spus deja, sub o formă sau alta [Nota 65], atunci când ne aflam la punctul de pornire al întemeierii acestor inițiative. Eu nu puteam să le șoptesc la urechea fiecărui membru antroposof, și nici nu știu dacă asta ar fi folosit prea mult. Dar Societatea Antroposofică exista, și ea avea personalități conducătoare. Iar acestea trebuiau să se îngrijească de faptul ca această Societate să aibă o dispoziție lăuntrică de așa natură încât să poată prelua întemeierea instituțiilor realmente fără a periclita cercetarea antroposofică.
Aceasta este, ca să spun așa, imaginea negativă a formării de comunitate, în timp ce ieri v-am prezentat-o pe cea pozitivă. Aș vrea să spun că fiecare om care năzuiește la formarea unei astfel de comunități pe care am descris-o eu în mod pozitiv în privința condițiilor ei, trebuie să fie conștient de tot ceea ce este legat în modul descris astăzi de progresul Societății Antroposofice și de viața Societății Antroposofice. Și anume, acest aspect trebuie avut în vedere în fiecare domeniu al vieții antroposofice.
În această privință există un exemplu, cred, deosebit de instructiv. Ajung acum din nou să vorbesc despre tragicul capitol al Goetheanumului nostru distrus. Noi am putut ține în lunile septembrie și octombrie ale anului 1920 primul Curs universitar – cum a fost el denumit – în acest Goetheanum, timp de trei săptămâni. Eu am descris ieri deja că acest Goetheanum avea un stil artistic absolut deosebit, născut din modul de simțire antroposofic. Cum s-a născut acest stil? El s-a născut prin aceea că un număr de personalități cărora nu le putem fi suficient de recunoscători, s-au mobilizat în anul 1913 să clădească un lăcaș pentru ceea ce exista pe atunci pentru antroposofie în sens restrâns și pentru ceea ce urma să provină eventual din această antroposofie în sens restrâns, adică să clădească un lăcaș pentru reprezentarea Dramelor-mister, un lăcaș pentru euritmia pe atunci încă în stare germinativă, dar întrutotul promițătoare în acest sens, un lăcaș în primul rând pentru considerațiile propriu-zis antroposofice care schițează imagini ale Universului pe baza cercetării spiritual-științifice. Aceasta a fost pe atunci intenția mea, care eram reprezentantul acestor personalități, sau cel puțin mă consideram ca atare. În fața mea se contura sarcina de a înălța o clădire pentru întreaga noastră activitate antroposofică, clădire înălțată într-un stil artistic corespunzător acestei activități. Așa a fost clădit Goetheanumul. Pe atunci încă nu aveam savanți, oameni de știință în mijlocul nostru. Antroposofia progresase până într-un anumit punct în privința aspectelor științifice. Dar ceea ce a intervenit mai târziu, anume faptul că în cadrul Societății Antroposofice erau tratate separat anumite domenii de specialitate, nu exista pe atunci. Ceea ce a apărut ulterior, a apărut în sensul că a provenit direct din antroposofie, așa cum a provenit, la urma-urmelor, întreaga pedagogie a Școlii Waldorf; aceasta constituie exemplul propriu-zis al modului cum poate proveni ceva întrutotul din antroposofie. Iar pentru astfel de lucruri trebuia găsit stilul artistic corespunzător. În conformitate cu convingerile mele, acest stil a fost găsit și înfăptuit în Goetheanum. Războiul a încetinit întru câtva construcția Goetheanumului. În 1920 au fost ținute acel ciclu de conferințe despre care tocmai am vorbit. El au fost ținut la cererea oamenilor de știință care între timp intraseră în Societatea Antroposofică, fapt pentru care nu putem fi decât recunoscători. El a fost organizat de acești savanți și prevăzut cu un program. Mie mi-a fost oferit programul. După convingerea mea, în Societatea Antroposofică domnește cea mai absolută libertate. Multă lume din afara Societății crede că în această Societatea Antroposofică se desfășoară numai ceea ce sugerează Steiner. Dar în majoritatea cazurilor, în această Societate se petrec lucruri pe care acesta nu și le-ar dori deloc. Dar Societatea Antroposofică nu există pentru mine, Societatea Antroposofică există pentru antroposofi. Și iată-mă acolo, în acele cicluri de conferințe din septembrie și octombrie ale anului 1920 – eu ofer doar o privire de ansamblu, eu nu fac nicio critică –, și mi-am lăsat privirea să se perinde asupra interiorului clădirii. Eu am descris în săptămânalul «Das Goetheanum» [Nota 66] cum se continuă, de exemplu, pentru cazul artei euritmice, liniile Goetheanumului în mișcările oamenilor; însă, în conformitate cu ideile originare, acesta trebuia să fie cazul pentru tot ceea ce se înfăptuia în Goetheanum. Am lăsat așadar privirea mea spirituală să zăbovească asupra modului cum corespund arhitectura interioară, sculpturile și pictura celor pe care le rostesc vorbitorii de pe podium. Și atunci am găsit – nu era cazul să fac pe atunci aceste confesiuni oamenilor – că tot ceea ce era, în sensul cel mai bun al cuvântului, un tablou antroposofic, unde se vorbea din antroposofie în sensul cel mai eminent al cuvântului, se potrivea într-un mod minunat cu stilul de construcție. Dar în privința unui întreg șir de conferințe am avut sentimentul că acestea ar fi trebuit să fie de fapt ținute atunci când Goetheanumul va fi ajuns în situația de a înălța un întreg șir de clădiri alăturate, care să fie organizate în stilul lor de construcție în așa fel încât să concorde cu aceste studii și considerații speciale. În destinul său de aproape zece ani, Goetheanumul a împărtășit realmente destinul Societății Antroposofice și era ușor de observat, dacă simțeai armonia sau dizarmonia clădirii cu ceea ce era practicat înlăuntrul ei, cum realmente în desfășurarea mișcării spirituale antroposofice pătrunsese un element anorganic.
Eu nu spun aceste lucruri pentru a dojeni sau pentru a afirma că așa ceva nu ar fi fost îngăduit să fie. Desigur că a existat o necesitate ca totul să fie așa cum a fost. Pe de altă parte, a existat însă și cealaltă necesitate, ca fizica, chimia, matematica ș.a.m.d. să fie renăscută, să se nască din nou, să se nască din nou din antroposofie, pentru a da conștienței impulsul descris. Căci modul obișnuit de considerare al lucrurilor nu este suficient atunci când trebuie vorbit în mod antroposofic. Acest impuls nu a existat dintotdeauna. La Goetheanum el s-a văzut în mod artistic, în stil, la Societatea Antroposofică se observă în acel fenomen care s-a concentrat în norul ce ne-a acoperit în aceste zile. Iar sarcina a fost și trebuie să rămână o sarcină de viitor, ca acum, după ce știința s-a revărsat în cadrul Societății – desigur că mulțumim destinului pentru aceasta –, ea trebuie să renască din antroposofie. Și nu are niciun rost să ne pierdem în tot felul de polemici neesențiale, ci sarcina noastră este, în mod imperios, ca înainte de toate să renaștem disciplinele științifice, fiecare în parte, din antroposofie. S-a creat un fel de înlocuitor în perioada în care se tindea în general la folosirea de surogate. Am fost solicitat în repetate rânduri – aceasta s-a petrecut întotdeauna dintr-o anumită necesitate – să țin cicluri de conferințe pentru un cerc sau altul pe teme care ar fi trebuit să fie probabil să fie dezvoltate abia mai târziu – în tempoul corect al dezvoltării antroposofice. Deci aceste cicluri au existat. Iar pentru aceste cicluri se impunea în primul rând necesitatea de a fi folosite, pentru a renaște științele individuale din antroposofie. Acesta era interesul antroposofic. Și acest interes ar fi fost rodnic în sensul cel mai eminent pentru dezvoltarea Societății Antroposofice. Toate aceste lucruri trebuie știute. Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, în decursul diverselor seminarii pe care le-am ținut în răstimpul cursurilor universitare pe ici și pe colo, eu am ridicat mereu probleme – și o problemă pentru fizica matematică [Nota 67] la ultima alocuțiune pe care am putut-o ține în sala mică a Goetheanumului în cadrul Cursului de științele naturii, care a fost ținut la sfârșitul anului 1922 și urma să fie continuat după Anul Nou 1923 la Goetheanum. Atunci am vorbit despre faptul că ar fi necesar să se rezolve problema modului în care poate fi exprimat în formule matematice spațiul tactil în raport cu cel vizual; și lucruri asemănătoare au fost mereu prezentate acolo. În mod special a fost discutat ceea ce era imperios necesar, dar toate au trebuit să fie prelucrate antroposofic, astfel încât să se poată oferi ceva realmente și celor mai largi cercuri antroposofice, care nu se mai puteau ocupa în continuare de spațiul tactil și cel vizual ș.a.m.d. Căci există căi pe care, cele pe care le poate face probabil unul singur, devin accesibile și rodnice pentru un mare număr de oameni dacă sunt prezentate într-o altă formă. Astfel, datorită, aș spune, inițiativelor extrem de precipitate întemeiate începând din anul 1919 și circumstanței că anumite personalități au întemeiat tot felul de inițiative posibile iar după aceea nu au mai colaborat la ceea ce au întemeiat ele însele – acest lucru trebuie mereu accentuat – ,au crescut dificultăți după dificultăți, și tocmai din aceste dificultăți au rezultat toate lucrurile în fața cărora ne aflăm noi acum. Dar în nimic dintre acestea nu există vreo obiecție față de însăși antroposofia.
Și acesta este aspectul de care iubiții ascultători ar trebui să fie conștienți, că se poate spune în toate amănuntele în ce mod au luat naștere dificultățile și că se poate sublinia cu precizie faptul că nu există nicio justificare ca din cauza acestor dificultăți să fie găsită vinovată însăși antroposofia. De aceea aș dori ca în legătură cu această dezbatere mai profundă să corectez o afirmație care a fost rostită ieri de pe acest podium, și care m-a deranjat tocmai din conștiența acelor lucruri pe care le-am rostit eu acum. S-a afirmat că oamenii nu ar fi conștienți – sau ceva asemănător – că Mișcarea antroposofică ar putea fi distrusă de adversari. Dar acest lucru nu se poate. Datorită adversarilor pot lua naștere cele mai mari pericole pentru Societatea Antroposofică, pentru mine personal ș.a.m.d. Dar Mișcării antroposofice nu i se poate întâmpla niciun rău; ea poate fi cel mult împiedicată să înainteze, de către adversari. Și în această privință și în alte privințe asemănătoare s-a subliniat adesea în ultimii ani, inclusiv de mine însumi: Trebuie să se facă deosebirea între Mișcarea antroposofică și Societatea Antroposofică. Acest lucru nu s-a subliniat din cauză că acum Societatea Antroposofică nu mai trebuie luată în considerare, ci din motivul că Mișcarea antroposofică și Societatea Antroposofică se raportează una la alta așa cum se raportează conținutul la vas, și asta și pentru omul individual. Și în acest domeniu trebuie să domnească o deplină conștiență formulată în idei clare. Antroposofia nu trebuie confundată cu Societatea Antroposofică, dar nu ne este îngăduit nici să nu recunoaștem că prin evoluția lucrurilor din ultimii trei-patru ani, dezvoltarea exterioară a antroposofiei s-a unit intim în destinul ei cu destinul Societății Antroposofice pentru toți membrii Societății Antroposofice. Cele două sunt aparent aproape concrescute, dar ele trebuie totuși diferențiate cu strictețe.
Din punct de vedere teoretic, ar putea exista o Școală Waldorf chiar dacă nu s-ar fi născut niciodată o Societatea Antroposofică; în realitate, acest lucru nu s-ar fi putut înfăptui deoarece nu ar fi existat oameni care să contribuie la întemeierea, conducerea și întreținerea ei. Așadar logica reală, logica realității este cu totul alta decât logica abstractă, rațională. Și este important ca un membru al Societății Antroposofice să înțeleagă acest lucru. Un astfel de membru trebuie să-și formeze măcar o impresie la nivel de sentiment, că pentru înțelegerea lumilor superioare este nevoie de conștiența faptului că suprasensibilul poate fi aflat doar într-un alt mod decât lumea fizică obișnuită. De aceea, ceva poate apărea corect în lumea fizică, așa cum îi apare celui care visează conținutul visului său, ca fiind corect; totuși, aducerea contextului de vis în contextul conștienței cotidiene este un fenomen anormal, dăunător. Și tot așa este dăunătoare aducerea aspectelor – de care suntem convinși pe bună dreptate în conștiența cotidiană obișnuită – în conștiența pe care trebuie să o dezvoltăm la înțelegerea lumilor spirituale.
Vă pot exemplifica aceasta pe un caz absolut precis. Deoarece omenirea a decăzut atât de mult în ultima vreme în intelectualism și empirism exterior, în ziua de azi contează drept slogan, chiar și pentru aceia care nu sunt familiarizați în mod deosebit cu vreo știință, faptul că ei spun: Atunci când se afirmă ceva, afirmația trebuie dovedită. – Și ei au în vedere cu aceasta o anumită formă de aplicare a gândirii care intermediază procesul. Ei nu știu nimic despre atitudinea nemijlocită pe care o poate avea sufletul omenesc cu adevărurile, și care constituie o înțelegere nemijlocită a adevărului, după cum nici ochiul nu dovedește roșul, ci îl vede. Dar în domeniul intelectual-rațional lucrurile stau așa că un element conceptual trebuie să provină dintr-un altul. Pentru planul fizic este pe cât posibil de bine ca omul să devină deștept, prin aceea că poate dovedi, demonstra infinit de multe, prin aceea că stăpânește o tehnică bună a demonstrării, că dovedirea, demonstrarea îi merge strună. Acest lucru este foarte bun pentru planul fizic, inclusiv pentru științele care lucrează pentru planul fizic. Și chiar și pentru acela care este cercetător spiritual este bine dacă stăpânește în lumea fizică mult din tehnica acestei dovediri. Cei care se familiarizează mai îndeaproape cu intențiile Institutului nostru de cercetări [Nota 68], vor vedea că și noi aplicăm această tehnică pentru toate situațiile unde se aplică acest mod de dovedire. Dar, dacă îmi îngăduiți să folosesc acest cuvânt grotesc, pentru înțelegerea lumilor superioare cineva este nechibzuit dacă vrea să aducă acest mod de dovedire, tot așa cum ar fi dacă s-ar aduce contextul de vis în realitatea conștienței de veghe. Căci această dovedire este, pentru lumile superioare, exact la fel ca aducerea contextelor de vis în realitatea conștienței de veghe. Numai că în perioada recentă s-a ajuns la a considera această dovedire ca fiind de la sine-înțeleasă. În anumite domenii, efectul paralizant al acestei dovediri este chiar înspăimântător.
Religia, care în vechile ei forme nu se baza pe nimic ce ar avea de a face cu o dovedire rațional-intelectuală, ci pe contemplare, a devenit o teorie raționalistă, care aduce dovezi. Ea ajunge să dovedească treptat [Nota 69], prin reprezentanții ei extremiști, că nimic nu este adevărat în întreaga religie. În fond, acest lucru este de la sine-înțeles, deoarece la fel cum un om devine anormal atunci când își aduce contextele de vis în conștiența sa de veghe, el devine anormal pentru conștientizarea lumilor superioare, atunci când el duce în lumile superioare corelațiile existente pe bună dreptate în lumea fizică. Teologia a devenit fie o știință aplicată, care abordează pur și simplu lucrurile, fie o disciplină doveditoare mai în măsură să distrugă religia, decât să o întemeieze.
Acestea, iubiții mei prieteni, sunt lucruri care trebuie viețuite în cadrul Societății Antroposofice cu o conștiență clară și precisă. Căci dacă nu este așa, atunci omul nu se încadrează – din capul locului – ca om multilateral, în lumea oamenilor, în viață, rațional pentru toate nivelele din lume...
Cercetătorul spiritual nu este nevoit să aducă dovezi împotriva celor spuse de adversarii săi, pentru că tot ce poate fi obiectat la ceea ce spun eu poate fi extras de adversari din propriile mele lucrări, pentru că eu atrag atenția, pretutindeni unde este necesar, cum se raportează dovedirea fizică la ceva suprasensibil. Undeva, în scrierile mele, se regăsește, spus de mine însumi, ceea ce ar putea obiecta adversarii, astfel încât, pentru a mă combate, în majoritatea cazurilor este suficient ca aceștia să copieze cele spuse de mine. Însă așa stau lucrurile că în domeniul Societății Antroposofice trebuie să-ți însușești o conștiență în privința tuturor acestor detalii. Atunci te vei situa cu fermitate în Societate; căci a te pătrunde cu concepția antroposofică asupra lumii înseamnă să găsești o bază fermă nu numai în lumea fizică, ci și în toate lumile posibile.
Dar atunci, din impulsurile antroposofice va putea fi extrasă și capacitatea umană de iubire, de armonizare socială, și tot ceea ce ține de viața socială. Atunci în loc de ceartă și conflicte, diviziuni și sciziuni, în ciuda oricărei izolări între toți antroposofii va putea interveni adevărata unitate umană. Și atunci, în ciuda faptului că omul este adeptul concepțiilor din lumile superioare, el nu se va comporta pe Pământ ca un visător, ci ca un om care este ancorat în realitate cu întreaga sa ființă, pentru că el s-a obișnuit să nu amestece lucrurile, după cum nu este îngăduit să se amestece în viața obișnuită realitatea visului cu realitatea planului fizic.
Pentru cei care vor să se regăsească în adevăratul sens al cuvântului, în sensul deplin al cuvântului, drept adevărați membri ai Mișcării antroposofice în Societatea Antroposofică, se pune problema însușirii unei anumite constituții sufletești, a unei anumite constituții a conștienței. Dacă ne pătrundem cu această constituție sufletească, cu această constituție a conștienței, atunci vom întemeia o adevărată comunitate antroposofică; și atunci va putea încolți și înflori și Societatea Antroposofică, deoarece ea conține întrutotul în sine această posibilitate.
