Ieri m-am străduit să vă fac un fel de relatare asupra a ceea ce s-a petrecut la Stuttgart, și apoi am spus că aș dori să vă prezint, în esență, conținutul conferințelor pe care le-am ținut acolo. Voi reda așadar pentru început astăzi conținutul acestor conferințe, și apoi voi încerca mâine să spun câte ceva în legătură cu cele expuse ieri.
Prima conferință de marți a rezultat dintr-o necesitate absolut deosebită care s-a manifestat cu claritate în decursul discuțiilor pe care vi le-am descris – măcar în privința atmosferei – de duminică, luni și marți, așadar dintr-o necesitate care s-a conturat din aceste discuții. A fost necesitatea de a considera esența formării de comunități. Această formare de comunități umane prin cauza antroposofică a constituit ceva care a jucat un rol important în ultima vreme în cadrul Societății noastre Antroposofice. Anume tineretul, dar și alți oameni, oameni mai în vârstă, au venit în Societatea Antroposofică dorind în mod evident să întâlnească în cadrul acestei Societăți alți oameni cu care să poată găsi împreună ceea ce nu i se poate da omului individual prin actuala ordine socială a vieții. Cu aceasta, am indicat un dor întrutotul de înțeles al multor oameni din vremea noastră.
Prin începerea epocii sufletului conștienței, vechile legături sociale și-au pierdut conținutul pur uman și forța lor pur umană. Omul a crescut întotdeauna într-o anumită comunitate. El nu a crescut ca pustnic, ci a crescut într-o anumită comunitate. El a crescut în comunitatea familiei, a profesiunii, a stării sociale, iar în ultima vreme a crescut în ceea ce se numește comunitatea clasei sociale. Aceste comunități au realizat ceva pentru oameni, ceva pe care el nu îl putea realiza singur. Una dintre cele mai puternice legături dintre oameni în viața socială este dată în ultima vreme de comunitatea clasei sociale.
Din vechile formațiuni sociale, din comunitățile de stare socială, din comunitatea unui popor, chiar a unei rase, au apărut comunitățile de clase sociale. Iar în ultima vreme a existat o anumită coeziune a așa-numitelor stări sociale mai înalte, în cadrul nobilimii, a burgheziei, și ulterior în clasa proletariatului. Așa au apărut comunitățile de clase sociale, care s-au extins dincolo de particularitățile popoarelor, și chiar ale raselor. Iar multe dintre cele care există în ziua de azi în viața socială internațională se explică prin astfel de comunități de clasă socială.
Acum însă, această epocă a conștienței, care se vestește tot mai mult de la începutul secolului al XV-lea, s-a revelat în ultima vreme cu o anumită vehemență, din puterea lăuntrică a sufletelor omenești. Oamenii simt totuși că nici în interiorul claselor lor sociale nu mai pot ajunge la ceea ce urmează să-i ducă dincolo de individualitatea lor. Omul se simte cu intensitate în ziua de azi pe de o parte ca individualitate, și el ar dori să respingă ceea ce-i împiedică în vreun mod oarecare simțirea sa individuală, gândirea sa individuală. El ar dori să fie o personalitate. Și acest fapt se explică prin anumite fundaluri elementare. Dacă-mi este îngăduit să folosesc încă o dată expresia de care m-am folosit ieri, începând de la sfârșitul lui Kali Yuga, așadar de la începutul secolului nostru, în sufletele oamenilor există în ziua de azi, chiar dacă într-un mod neclar, ceva care se exprimă în cuvintele: Eu aș dori să fiu o personalitate distinctă. – Desigur că mulți nu știu să formuleze acel ceva în felul acesta. Și el se vestește atunci în tot felul de nemulțumiri, în tot felul de instabilități ale vieții sufletești, dar de fapt este vorba de asta: Omul dorește să fie o personalitate, o personalitate autonomă.
Dar omul nu o poate scoate la capăt în viața pământească, fără alți oameni. Legăturile istorice, nici comunitatea proletară de clasă nu oferă ceva care să țină simultan cont de tendința spre personalitate și care să unească, pe de altă parte, omul cu ceilalți oameni. În ziua de azi omul ar dori să se ralieze, prin ceea ce este pur uman în el, cu ceea ce este pur uman în ceilalți oameni. El dorește desigur să aibă relații sociale, dar dorește ca acestea să aibă un caracter individual, așa cum sunt, de exemplu, prieteniile personale.
Dar infinit de multe din cele ce se desfășoară în ziua de azi între oameni constituie un impuls înspre astfel de comunități umane. Acest impuls înspre astfel de comunități umane s-a manifestat în mod deosebit atunci când câteva personalități mai tinere [Nota 90] au venit la mine cu câtva timp în urmă cu tendința de a realiza un fel de înnoire a creștinismului, ele crezând că această înnoire a creștinismului poate fi înfăptuită numai prin vivifierea impulsului lui Christos în modul în care este posibil din antroposofie. Din acest dor al unor tineri teologi, care, în parte, erau la încheierea studiilor lor teologice, așadar se aflau în fața sarcinii de a prelua profesiunea de păstor sufletesc, sau care își continuau încă studiile teologice, din acest dor a provenit ceea ce, aș spune, constituie cea mai recentă inițiativă a Societății noastre Antroposofice, «Mișcarea pentru înnoirea Religioasă».
Desigur că pentru această Mișcare pentru înnoire Religioasă trebuiau înfăptuite unele lucruri. În primul rând era vorba să se vivifieze impulsul lui Christos în modul în care se poate înfăptui acest lucru în ziua de azi. Pentru aceasta era nevoie de a aborda cu toată seriozitatea ceea ce eu v-am subliniat adeseori, anume: Christos nu a vorbit sufletelor omenești doar la începutul dezvoltării creștinismului, ci El a adeverit ceea ce este conținut în cuvintele: «Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul timpurilor Pământului» [Nota 91], ceea ce înseamnă că El poate fi auzit de fiecare dată când un suflet vrea să-L audă, așadar că de fapt are loc o revelare continuă a lui Christos. Așadar că de la revelațiile consemnate în Evanghelii trebuia să se facă pasul la revelațiile vii, nemijlocite, ale impulsului lui Christos. Acesta a fost un aspect al sarcinilor Mișcării pentru înnoire religioasă.
Celălalt aspect a fost cel pe care a trebuit să-l desemnez imediat prin aceea că eu am spus: Dar o Mișcare pentru înnoire religioasă trebuie să aducă formarea de comunități, formarea de comunități religioase. Omul își poate cultiva singur cunoașterea, după ce a primit-o prin comunitate. Dar acea viețuire nemijlocită a lumii spirituale, viețuire care nu este atât prin gândire cât prin simțire, și care poate fi desemnată drept trăire religioasă, viețuirea lumii spirituale ca lume divină se poate manifesta numai prin formarea de comunități. Și de aceea am spus eu: Trebuie să aibă loc o însănătoșire a vieții religioase printr-o întemeiere sănătoasă a unei comunități.
Pentru început, în această Mișcare pentru înnoire religioasă s-au implicat personalități teologice evanghelice. Lor li s-a putut indica faptul că tocmai în confesiunea evanghelică s-a tins tot mai mult în ultima vreme la accentuarea deosebită a predicii și la reducerea importanței acordate cultului. Dar predica împrăștie oamenii din comunitate. Predica, prin care urmează să pătrundă în om cunoașterea lumii divine, solicită fiecare suflet în parte să-și formeze propria părere, ceea ce s-a exprimat în faptul că mărturia de credință, Credo-ul, a fost cel mai mult contestat în ultima vreme și că oarecum fiecare vrea să-și aibă propria mărturie de credință. Așa a intervenit o împrăștiere a comunității și o dirijare a aspectului religios asupra personalității individuale.
Însă aceasta ar duce treptat la dizolvarea ordinii sociale în privința aspectului sufletesc, dacă nu ar exista posibilitatea unei adevărate întemeieri de comunitate. Dar eu am spus că adevărata formare de comunitate se realizează doar printr-un cult provenit realmente din revelațiile actuale ale lumii spirituale. Și așa a pătruns acel cult și în Mișcarea pentru înnoirea religioasă, în cadrul căreia el există acum. Acest cult ține seama întrutotul de evoluția istorică a omenirii și constituie în multe dintre amănuntele sale, dar și în ceea ce se manifestă în el ca totalitate, o continuare a aspectului istoric. Dar el poartă pretutindeni și influența a ceea ce se poate revela abia în ziua de azi din lumea spirituală conștienței suprasensibile.
Cultul îi unește pe oamenii care se raliază în el. Cultul creează comunități. Și Dr. Rittelmeyer a spus, pe bună dreptate, în decursul unei discuții: Pentru Societatea Antroposofică se constituie prin Mișcarea pentru înnoire Religioasă, tocmai prin aspectul formator de comunitate al cultului, un anumit pericol, probabil cel mai mare. Ce a indicat el în felul acesta? El a indicat faptul că în ziua de azi mulți oameni vin totuși, după cum am spus mai înainte, în Societatea Antroposofică, având tendința de a găsi o legătură cu alți oameni în sensul formării unei astfel de comunități libere, și că această viață comunitară poate fi găsită prin cult, având nuanță religioasă, și că acei oameni care au acest dor de viață comunitară se vor simți pentru început mulțumiți în cadrul Mișcării pentru înnoire Religioasă. Și de aceea, dacă Societatea Antroposofică nu vrea să fie expusă acestui pericol, ea trebuie să se străduiască să cultive la rândul ei un element formator de comunitate.
Prin aceste cuvinte s-a indicat ceva de o importanță deosebită tocmai în ultima perioadă a Societății noastre Antroposofice. S-a indicat faptul că antroposofii trebuie să recunoască esența formării de comunitate. Și trebuie să se răspundă la întrebarea: Este oare această formare de comunitate care apare în Mișcarea pentru înnoire religioasă, singura posibilă în prezent, sau există și o altă posibilitate de formare a unei comunități în cadrul Societății Antroposofice? – Desigur că la această întrebare se poate răspunde numai dacă avem în vedere esența formării de comunitate. Dar în omul prezentului nu există doar acea tendință la formarea de comunitate care poate fi satisfăcută prin cult – aceasta este foarte puternică, dar nu este singura existentă –, ci mai există și un altfel de dor înspre formarea de comunitate. Și se poate ține foarte bine seama de aceste două tipuri de dor după formarea de comunitate care există în ziua de azi în fiecare om, în așa fel încât un element formator de comunitate să nu existe doar în Mișcarea pentru înnoire religioasă, ci și în Societatea Antroposofică.
Desigur că atunci când vorbim despre astfel de lucruri, ele trebuie exprimate prin idei. Dar ceea ce voi elabora eu acum în idei există de fapt în viața de sentiment a omenirii actuale. Lucrurile devin clare prin aceea că sunt formulate în idei, dar ceea ce vreau eu să exprim acum este ceva care există întrutotul în omul actual, la nivel de sentiment.
Prima formă de comunitate care ne întâmpină pe Pământ chiar la începutul vieții noastre, este atât de la sine-înțeleasă încât asupra ei nu se reflectează și nu se cumpănește în mod deosebit la nivel de simțire; este acea formă de comunitate care este dată de limbaj. Noi învățăm limbajul în copilărie. Și un element deosebit de intens, formator de comunitate, este dat de limbajul matern din motivul că limbajul matern se adresează copilului și este preluat de copil în perioada în care trupul său eteric este încă nediferențiat și complet integrat în restul organizației. Datorită acestui fapt, limbajul matern concrește extrem de intens cu întreaga ființă a omului. Dar limbajul este ceva care se extinde, ca element comun, asupra unor grupuri de oameni. Oamenii se regăsesc laolaltă prin limbajul comun. Și dacă dumneavoastră vă amintiți ceea ce am expus eu adesea aici, anume că în limbaj este încorporat realmente o entitate spirituală, că geniul limbajului nu este o simplă abstracție a savanților actuali ci o ființă spirituală reală, atunci veți simți cum comunitatea limbii se bazează pe faptul că aceia care se înțeleg în același limbaj, simt în cercul în care s-au reunit prezența geniului real al limbajului. Ei se simt oarecum ocrotiți sub aripile unei entități spirituale reale. Și aceasta este situația la toate formările de comunitate.
Orice formare de comunitate duce la faptul ca asupra celor ce se reunesc în comunitate domnește o entitate spirituală superioară, care a coborât oarecum din lumile spirituale și-i unește pe oameni. Dar se mai poate găsi un element individual capabil să creeze o comunitate în sensul cel mai eminent între anumiți oameni. Limbajul comun îi unește pe oameni, pentru că ceea ce spune unul poate trăi în celălalt, așadar pentru că un conținut comun poate trăi simultan în mai mulți oameni. Dar imaginați-vă acum următoarele: Un număr de oameni care și-au petrecut împreună copilăria și prima perioadă de școală, se reîntâlnesc cu un prilej oarecare – așa ceva se poate întâmpla și s-a întâmplat adesea – după treizeci de ani. Ei ajung acum – ca mic grup de oameni de patruzeci-cincizeci de ani, grup în cadrul căruia fiecare și-a petrecut copilăria împreună cu ceilalți și a mers la școală în același ținut – să vorbească despre ceea ce au trăit împreună în copilăria și tinerețea lor. Atunci prinde viață în ei ceva cu totul deosebit, ceva care într-o clipă formează o cu totul altă comunitate decât cea determinată de limbaj. Atunci când un grup de oameni care vorbește același limbaj se reunește în acea înțelegere a sufletelor produsă prin limbaj, această reunire este ceva relativ superficial față de cealaltă, care intervine prin aceea că oamenii sunt mișcați în centrul sufletelor lor prin aceea că re-viețuiesc amintiri comune. Fiecare cuvânt își dobândește coloritul său aparte, nuanța sa aparte prin aceea că se referă la copilăria trăită împreună, la tinerețea trăită împreună. Ceea ce îi unește pe oameni în acele momente printr-o asemenea apartenență comună pătrunde mai adânc în suflete. Omul se simte unit până în profunzimi prin cele pe care le viețuiește în comun.
Și ce anume viețuiește în comun? Ei sunt împreună în amintiri, în ceea ce a fost trăit în comun cu o vreme în urmă. Ei se simt transpuși într-o lume care acum nu mai există, o lume în care au trăit în comunitate cu toți ceilalți care sunt acum de față. Acest lucru este valabil pentru raporturile pământești, el urmează să descrie doar natura cultului. El descrie, ilustrează tocmai esența cultului, căci ce anume se năzuiește prin cult? Cultul, indiferent că se revelează prin cuvinte sau prin acțiuni, redă în lumea fizic-sensibilă ceva care este imaginea directă a lumii spirituale, a lumii suprasensibile, într-un cu totul alt sens decât ceea ce avem în mediul natural exterior înconjurător. Desigur că orice plantă, orice proces din natura exterioară este o imagine a ceva spiritual, dar nu o imagine atât de directă cum este cea care se revelează într-o ceremonie cultică sau în cuvintele cultice, atunci când acestea sunt rostite în mod corespunzător. În cult, lumea suprasensibilă estre transpusă nemijlocit în cuvânt sau în acțiune. În aceasta constă cultul, anume că în lumea sensibilă se rostesc cuvinte în așa fel încât lumea suprasensibilă să fie nemijlocit prezentă, plină de viață, se săvârșesc acțiuni în așa fel încât în aceste acțiuni sunt prezente forțele lumii suprasensibile. O ceremonie de cult este ceva care se înfăptuiește în așa fel încât ea nu semnifică pur și simplu ceea ce se vede în mod exterior cu ochii, ci prin forțele fizice obișnuite străbate ceva ce constituie forțe spirituale, forțe suprasensibile. Un eveniment suprasensibil se desfășoară într-o imagine sensibilă.
Omul este așadar unit nemijlocit cu lumea spirituală prin cuvintele rostite în lumea fizică și prin acțiunile sensibile. În cultul adevărat este așa că lumea care pătrunde oarecum în cea sensibilă prin cuvânt și acțiune cultică, este cea din care am coborât noi, oamenii, pe Pământ, din viața noastră prenatală. Așa cum trei, patru sau cinci oameni care și-au trăit împreună copilăria, se reîntâlnesc la vârsta de patruzeci-cincizeci de ani și se simt transpuși în lumea în care au copilărit împreună, tot așa se simte acela care trăiește laolaltă cu alții un cult corect săvârșit – omul nu o știe, căci trăirea rămâne în subconștient, dar prin aceasta el pătrunde cu atât mai adânc în sentiment și simțire –, el se simte transpus în lumea în care au fost împreună înainte de a coborî pe Pământ. Căci așa este format cultul. Cultul este în așa fel format încât omul trăiește în cult ceva ce este întrutotul amintire, este imagine a ceea ce a trăit el în viața prenatală, adică înainte de a coborî pe Pământ. Și la fel simt cei care fac parte dintr-o comunitate cultică – într-o măsură sporită, ceea ce am descris eu adineauri doar spre lămurire – când un grup de oameni ajunși la o vârstă mai înaintată se reîntâlnesc și-și retrăiesc copilăria petrecută împreună – ei se simt transpuși într-o lume pe care au parcurs-o împreună în suprasensibil. Acesta este elementul care unește o comunitate cultică. Acesta este elementul unitar existent dintotdeauna într-un cult. Și dacă este să existe o viață religioasă care să nu-i împrăștie pe oameni, adică să nu pună esențialul în predică, ci în cult, atunci cultul duce la o adevărată formare de comunitate. Iar viața religioasă nu poate să dăinuie fără o comunitate formată. De aceea comunitatea, care este în felul acesta o comunitate de amintire în privința suprasensibilului, este totodată o comunitate sacramentală.
Însă nu este posibil ca această formă de comunitate sacramentală, adică de comunitate cultică să rămână așa cum este ea la un moment dat, pentru omul modern. Desigur că pentru mulți oameni ea continuă să fie așa, dar o comunitate cultică nu și-ar avea adevărata ei valoare, și înainte de toate nu și-ar atinge adevăratul ei scop dacă ar rămâne o simplă comunitate a amintirii trăirii suprasensibile. De aceea a apărut tot mai mult nevoia de a aduce predica în cult. Numai că la configurarea acestei predici așa cum s-a conturat ea în ultima vreme în comunitățile evanghelice, tocmai elementul de împrăștiere a devenit atât de mare, deoarece adevăratele necesități ale dezvoltării sufletului conștienței în cea de-a cincea epocă postatlanteană nu sunt luate în considerare. Predica Bisericilor mai vechi este întrutotul clădită pe necesitățile celei de-a patra epoci postatlanteene. În vechile confesiuni predica se contura din concepția despre lume a epocii sufletului rațiunii sau al înțelegerii. Iar omul modern nu mai înțelege prea bine acele aspecte. De aceea, confesiunile evanghelice s-au îndreptat tot mai mult înspre părerea omenească, înspre expunerea clădită pe cunoașterea conștienței omenești. Acest lucru este, pe de o parte, ceva pe deplin justificat. Pe de altă parte, forma în care se exprimă el nu este deloc cea corectă. Predica ce apare în interiorul cultului este o ieșire din cult, este o îndreptare din cult înspre cunoaștere. Dar prea puțin se ține cont de aceasta, în forma pe care a preluat-o predica în omenirea care evoluează. Este suficient să vă amintesc ceva și veți înțelege imediat acest lucru. Socotiți acele predici din ultima vreme care nu sunt clădite pe niște cuvinte din Biblie, și veți vedea cât de puține sunt acestea. Pretutindeni, la predicile de duminică sau la predicile ținute cu diverse prilejuri, pretutindeni se pune la bază un text din Biblie, tocmai pentru că se neagă revelația nemijlocită, vie, care poate exista și în prezent. Dar prin predici se face doar legătura cu aspectul istoric. Așadar se caută predici individuale, dar condiția pentru aceasta nu este împlinită. Și așa se revarsă predica într-o părere pur umană, în părerea individuală. Dar asta îi separă pe oameni.
Dacă Mișcarea pentru înnoirea religioasă recent întemeiată – deoarece ea stă, în esență, pe terenul care vine din antroposofie – va lua în considerare revelația care continuă să se manifeste nemijlocit, adică trăirea spirituală vie din lumea suprasensibilă, atunci tocmai partea de predică o va aduce să înțeleagă că ea are nevoie de altceva, anume de ceva din care să fie nemijlocit posibilă această cunoaștere continuă vie a lumii spirituale. Așadar ea are nevoie de știința spirituală antroposofică. Aș spune că predica va fi mereu fereastra prin care Mișcarea pentru reînnoire religioasă trebuie să preia ceea ce trebuie să-i dea o societate antroposofică încontinuu vie. Pentru aceasta este însă nevoie – ceea ce v-am spus deja în ultima conferință pe care am ținut-o în Goetheanumul care mai exista pe atunci în legătură cu înnoirea religioasă –, dacă e ca această Mișcare pentru reînnoirea religioasă să crească și să prospere, pentru aceasta este nevoie ca Societatea Antroposofică să-i stea alături în modul cel mai viu posibil, adică sub forma de viață vie a antroposofiei, printr-un anumit număr de oameni. Mișcarea pentru reînnoire religioasă ar secătui în curând dacă nu ar avea alături un număr de oameni care să o susțină – nu este nevoie să fie toți oamenii, dar un număr de oameni în care cunoașterea antroposofică să trăiască în mod viu.
Însă acum, după cum v-am spus, vin mulți oameni în Societatea Antroposofică și ei nu vor să aibă numai cunoașterea antroposofică in abstracto, ci ei vor să aibă și o formare de comunitate, pornind din impulsul existent în oamenii epocii noastre, a dezvoltării sufletului conștienței. Acum, se poate spune: Societatea Antroposofică ar putea dezvolta și ea un cult. Desigur că ar putea face acest lucru; însă asta ține de un alt domeniu. Eu vreau să cuprind acum cu privirea specificul formării de comunități antroposofice. Căci în viața omenească actuală există întrutotul și altceva decât ceea ce se bazează într-o comunitate pe amintirea comună a lumii suprasensibile trăite înainte de existența pământească. Este ceva de care este nevoie în ziua de azi așa cum poate fi nevoie doar în epoca sufletului conștienței. Aici sunt nevoit să vorbesc despre ceva care este total trecut cu vederea de majoritatea oamenilor moderni. Desigur că în toate timpurile s-a vorbit despre idealism, dar în ziua de azi chiar și la cei bine intenționați, de cele mai multe ori când se vorbește despre idealism nu sunt decât fraze goale. Căci în ziua de azi, în această epocă în care în civilizația larg răspândită au apărut cu putere forțe și elemente intelectualiste, lipsește înțelegerea cosmică a omului întreg. Desigur că ea există ca dor în special în tineretul actual. Dar tocmai această nedeterminare care apare în tineretul actual arată că în sufletele omenești actuale trăiește ceva care încă nu a devenit clar, care este încă nediferențiat, și care nu va deveni mai puțin naiv dacă va fi diferențiat.
Vă rog să dați acum atenție următoarelor: Transpuneți-vă în timpurile în care s-au răspândit curentele religioase în omenire. Veți vedea că în timpurile trecute ale dezvoltării istorice a omenirii, în întâmpinarea vestirilor din lumea spirituală mulți oameni veneau cu un entuziasm imens. Da, nici n-ar fi fost posibil ca verigile existente în ziua de azi să-i susțină pe oameni dacă vestirea lor nu ar fi fost întâmpinată cu o afinitate mult mai mare a sufletelor față de ceva care era vestit din lumea spirituală, decât este astăzi cazul. Și dacă îi ai în vedere pe oamenii actuali nu-ți poți deloc imagina că ar putea fi captivați, ca în timpurile vechi, de vestirea adevărurilor religioase. Desigur că și în ziua de azi se formează secte; dar comparativ cu focul cu care veneau sufletele oamenilor în întâmpinarea vestirilor din trecut din lumile spirituale, actualele secte au ceva filistin. În ele nu există căldura lăuntrică a sufletelor necesară pentru preluarea spiritualului. Iar această situație s-a deteriorat chiar și mai mult în ultima treime a secolului XIX. Din nemulțumire se găsesc astăzi oameni care ascultă una sau alta, care ajung chiar la o confesiune sau alta; dar acea căldură pozitivă care exista mai înainte în sufletele oamenilor și care este singura care a făcut posibil ca omul să se implice pentru spiritual cu întreaga sa ființă, cu întreaga sa ființă omenească, a făcut loc unei anumite răceli. Iar această răceală există și în sufletele oamenilor atunci când vorbesc în ziua de azi despre idealuri și idealism. Căci esențialul este de fapt, în ziua de azi, ceva care nu a ajuns deloc la împlinire, care, în fond, mai are mult de așteptat până la împlinirea sa, dar trăiește ca așteptare deja în ziua de azi în infinit de mulți oameni. Eu pot să vă caracterizez acest lucru în modul următor.
Să considerăm cele două stări de conștiență, bine-cunoscute fiecărui om: Omul care visează și omul aflat în conștiența obișnuită de veghe. Cum stau lucrurile cu omul care visează? Cu omul care doarme dar nu visează, ele stau la fel, căci faptul de a dormi fără vise înseamnă numai că visele sunt atât de atenuate încât nu sunt observate. Așadar cum stau lucrurile cu omul care visează?
El trăiește în lumea sa de imagini de vis. El trăiește în această lume o viață care este pentru el adesea cu mult mai vie, pătrunzând cu mult mai adânc în inima lui – se poate spune acest lucru –, decât ceea ce trăiește el în viața cotidiană în conștiența sa din stare de veghe. Dar el o trăiește izolat. O trăiește ca personalitate umană izolată. Într-o aceeași cameră pot dormi doi oameni, dar ei au lumi absolut diferite în conștiența lor de vis. Ei nu trăiesc împreună în aceste lumi de vis. Fiecare își trăiește propria sa lume de vise; ei pot cel mult să-și povestească ulterior conținuturile viselor lor.
Atunci când omul se trezește din conștiența de vis la conștiența obișnuită de veghe, el percepe prin simțurile sale aceleași lucruri pe care le percepe și cel aflat alături de el. Pentru ei apare o lume comună. Omul se trezește față de o lume comună atunci când trece de la conștiența de vis la conștiența din stare de veghe. Față de ce se trezește omul atunci când trece din conștiența de vis la conștiența în stare de veghe? El se trezește față de lumină, de zgomote, de mediul său natural înconjurător – în această privință nici ceilalți oameni nu fac excepție –, la conștiența sa obișnuită din stare de veghe. Din vis, omul se trezește față de ceea ce este element natural al celuilalt om, față de limbajul său, față de ceea ce rostește el ș.a.m.d., față de modul în care își îndreaptă în limbaj gândurile și sentimentele. Omul se trezește față de manifestările firești ale celuilalt om din fața sa. Așadar ne trezim în raport cu mediul nostru natural înconjurător la conștiența obișnuită de veghe. În toate timpurile anterioare a fost așa că omul s-a trezit din conștiența de vis la conștiența în stare de veghe față de mediul natural înconjurător. Și el avea în acest mediu natural înconjurător totodată poarta prin care putea pătrunde în suprasensibil.
O dată cu trezirea sufletului conștienței, o dată cu dezvoltarea sufletului conștienței, a pătruns în viața oamenilor un nou element în această privință. Anume, trebuie să mai existe și o a doua trezire, iar această a doua trezire va apărea tot mai mult ca o necesitate a omenirii: Este trezirea față de sufletul și spiritul celorlalți oameni. În viața obișnuită de veghe ne trezim numai față de ceea ce este element natural al celorlalți oameni; dar omul care a devenit de sine-stătător și individual datorită epocii sufletului conștienței, vrea să se trezească față de sufletul și spiritul celorlalți oameni. El vrea să se trezească față de sufletul și spiritul omului din fața sa în așa fel încât și celălalt om să aibă în sufletul său un asemenea impuls, cum este elementul trezitor al luminii exterioare, al zgomotelor exterioare ș.a.m.d., asupra vieții de vis.
Această necesitate a devenit cu totul elementară de la începutul secolului XX, și va deveni tot mai puternică. Întregul secol XX – în ciuda esenței sale haotice, tumultuoase care va străbate întreaga civilizație – va prezenta această necesitate: se va instala nevoia ca omul să vrea să se trezească față de celălalt om într-o măsură cu mult mai mare decât se poate trezi față de mediul înconjurător natural. Viața de vis se trezește față de mediul natural înconjurător la viața cotidiană de veghe. Viața cotidiană de veghe se trezește față de celălalt om, față de sufletul și spiritul celuilalt om, la o conștiență superioară. Omul trebuie să devină o ființă trezitoare pentru cel din fața sa. Oamenii trebuie să se apropie mai mult decât au făcut-o până acum, și orice om trebuie să devină o ființă trezitoare față de omul care îl întâmpină. În această privință, oamenii moderni care au pășit acum în viață au acumulat mult prea multă karmă ca să nu se simtă legați prin destin de fiecare om pe care-l întâlnesc în viață. Dacă ne întoarcem în timpurile mai vechi, sufletele erau mai tinere și aveau mai puține legături karmice. Acum intervine tocmai necesitatea să nu ne trezim doar prin natură, ci prin oamenii cu care suntem legați karmic și pe care vrem să-i căutăm.
Astfel că în afara necesității de amintire a patriei suprasensibile care poate fi satisfăcută prin cult, mai există și cealaltă necesitate, aceea de a te lăsa trezit la spiritual-sufletesc prin ceilalți oameni. Iar impulsul de sentiment care poate fi activ aici este cel al noului idealism. Atunci când idealul încetează să fie doar abstract, când vrea să se înrădăcineze în mod viu împreună cu spiritual-sufletescul omenesc, atunci el va prelua această formă: Eu vreau să mă trezesc față de celălalt om. – Și, la urma-urmelor, acesta este sentimentul, încă întrutotul neclar, care se impune prin tineretul de astăzi: Eu vreau să mă trezesc față de ceilalți oameni. Și acesta este aspectul care poate fi cultivat în Societatea Antroposofică în mod special ca viață comunitară, este ceea ce se încadrează în mod natural, firesc, în lume. Căci atunci când un grup de oameni se reunește pentru a viețui împreună ceea ce poate fi revelat din lumea suprasensibilă prin antroposofie, atunci această trăire într-un grup de oameni este altceva decât trăirea omului solitar. Faptul că omul se trezește față de sufletul celuilalt în momentul în care ei se află laolaltă, dă o atmosferă care nu conduce chiar în lumea suprasensibilă, așa cum este descris în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, dar care favorizează înțelegerea ideilor aduse din lumea suprasensibilă prin știința spirituală antroposofică.
Dacă se găsesc oameni care să viețuiască laolaltă, într-un grup, cu idealism, și care-și împărtășesc reciproc fie prin lectură, fie în alt mod, ceea ce constituie conținut al antroposofiei, atunci acolo există o altă înțelegere. Prin trăirea comună a suprasensibilului sufletul omenesc se trezește față de alt suflet omenesc în modul cel mai intens; sufletul se trezește la o înțelegere superioară atunci când există această atmosferă lăuntrică, și alcătuiește ceva care determină ca asupra oamenilor reuniți în comunicarea reciprocă și împreună-viețuirea ideilor antroposofice să coboare o ființă reală, comună. Așa cum în limbaj trăiește geniul limbajului, care ocrotește oarecum cu aripile sale oamenii, tot așa trăiesc ei la adăpostul aripilor unei ființe mai înalte atunci când viețuiesc laolaltă cu o dispoziție idealistă corectă ideile antroposofice. Ce intervine atunci?
Acum, dacă acesta (se desenează) este nivelul care desparte lumea suprasensibilă de lumea sensibilă, în cult avem procesele și entitățile lumii superioare (partea de sus); acestea sunt proiectate și în lumea fizică prin cult, în cuvintele cultice și acțiunile cultice (partea de jos). Dacă avem o ramură antroposofică, ceea ce este trăit în lumea fizică în grupul antroposofie este transferat în lumea spirituală prin puterea adevăratului idealism, care devine spiritual.
Tablele 1 și 2Prin cult, suprasensibilul este coborât în lumea fizică prin cuvinte și actul cultic. Prin ramura antroposofică gândurile și sentimentele grupului de antroposofi sunt înălțate în lumea suprasensibilă. Și atunci când conținutul antroposofic este viețuit de un grup de oameni într-o dispoziția lăuntrică adecvată, proces prin care sufletul omenesc se trezește față de alt suflet omenesc, acest suflet omenesc se înalță realmente la o comunitate în spirit. Acum se pune însă problema ca această conștiență să existe cu adevărat. Atunci când această conștiență există și apar astfel de grupuri în Societatea Antroposofică, atunci acest cult inversat, dacă-mi este îngăduit să spun așa, în celălalt pol al cultului există ceva formator de comunitate în sensul cel mai eminent. Aș spune, dacă e să vorbim în imagini: Comunitatea cultică încearcă să-i determine pe îngeri să
coboare în spațiul cultic, pentru ca ei să fie printre oameni. Comunitatea antroposofică încearcă să înalțe sufletele în lumea suprasensibilă, pentru ca ele să ajungă printre îngeri. Acesta este elementul formator de comunitate în cele două cazuri.
Dar dacă e ca antroposofia să fie pentru om ceva care-l conduce realmente în lumea suprasensibilă, atunci nu este îngăduit ca ea să fie doar o teorie, ceva abstract. Și în acest caz, nu este îngăduit să se vorbească doar despre ființe spirituale, ci trebuie căutată ocazia cea mai apropiată și cea mai directă de a fi împreună cu ființele spirituale. Munca într-un grup antroposofic nu constă în aceea că un număr de oameni vorbesc despre idei antroposofice, ci în aceea ca oamenii să se simtă uniți în așa fel încât sufletul omenesc să se trezească față de alt suflet omenesc, iar oamenii să fie transpuși în lumea spirituală astfel încât ei să fie într-adevăr printre ființe spirituale, chiar dacă nu le văd. Și chiar dacă această contemplare nu există, viețuirea poate exista. Și acesta este elementul fortifiant care poate proveni din grupurile ce au luat naștere printr-o formare corectă de comunitate în cadrul Societății Antroposofice. Este necesar ca ceea ce există în multe privințe totuși în Societatea Antroposofică să devină mai general; și asta nu au găsit cei care au venit în Societate în ultimii ani. De fapt asta au căutat ei, dar nu au găsit o adevărată comunitate. Ei au găsit cel mult că dacă vrei să fii un adevărat antroposof, atunci trebuie să crezi în trupul astral și în reîncarnare, ș.a.m.d.
Eu am subliniat adesea: O carte, cum este de exemplu Teosofia mea, poate fi citită în două feluri. Ea poate fi citită, pe de o parte, în așa fel încât se citește astfel: Omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral ș.a.m.d., omul are vieți pământești repetate, are o karmă, etc., adică se preiau concepte. Desigur că sunt altfel de concepte decât într-un alt domeniu, dar procesul spiritual care se desfășoară în felul acesta este în anumite circumstanțe identic cu acela care se petrece când se citește o carte de bucate. Căci tocmai asta am spus eu adesea, că este vorba de un proces spiritual și nu de preluarea de idei. Căci este totuna dacă citiți că trebuie să puneți unt într-o tigaie, să adăugați făină, să le amestecați, să adăugați ouă, sau dacă citiți: Există substanță fizică, forțe eterice, forțe astrale, și acestea sunt amestecate între ele. Ca proces sufletesc este totuna, chiar totuna, dacă amestecați pe o sobă unt, grăsime, ouă, făină, sau dacă vă imaginați entitatea umană ca alcătuită dintr-un amestec de trup fizic, trup eteric, trup astral ș.a.m.d. Dar Teosofia poate fi citită și în așa fel încât să se știe că în ea sunt conținute concepte care se raportează la lumea de concepte obișnuite ale lumii fizice la fel cum se raportează lumea de concepte ale lumii fizice la lumea de vis. Acestea fac parte dintr-o lume în care omul trebuie să se trezească din lumea fizică obișnuită, tot așa cum se trezește din lumea de vis la lumea fizică. Iar dispoziția lăuntrică, atitudinea cu care se citește dă lucrurilor coloritul corect. Iar această atitudine lăuntrică devine vie tocmai pentru omul prezentului, prin diverse mijloace. Și această atitudine lăuntrică devine vie pentru oamenii prezentului, desigur, prin diverse mijloace. Celelalte, cu care omul se poate însuși sunt toate descrise în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? Dar pentru oamenii moderni este necesară și faza de tranziție – complet separată de contemplarea lumilor superioare –, anume ca el să se poată trezi față de spiritual-sufletescul unui alt om pentru a se familiariza cu lumea spirituală, așa cum se trezește din viața de vis în lumea fizică prin lumină și zgomote ș.a.m.d.
Pentru aceasta este necesară înțelegerea. Este necesar ca oamenii să înțeleagă ceea ce trebuie să fie antroposofia în Societatea Antroposofică: ea trebuie să fie o cale spirituală. Atunci are loc și întemeierea de comunitate, dacă antroposofia este o cale spirituală. Dar antroposofia trebuie să pătrundă într-adevăr în viață. Aceasta este o necesitate, iubiții mei prieteni. Faptul că este o necesitate poate fi lămurit printr-un exemplu întrutotul evident. După ce am avut mai multe întâlniri, în cercuri mai mici sau mai mari la Stuttgart, unde s-a dezbătut mult în privința a ceea ce trebuie făcut pentru consolidarea Societatea Antroposofică, am ajuns la o întâlnire cu tineretul [Nota 92] – nu este vorba de acea întâlnire despre care v-am povestit ieri, aceea a avut loc mai târziu, iar aceasta mai devreme, dar tot în răstimpul nopții. Da, acolo am vorbit pentru început despre cum trebuie procedat mai bine pentru ca Societatea să-și dobândească forma corectă, pentru ca totul să fie făcut corect ș.a.m.d. Dar după un timp conversația a alunecat la înseși aspectele antroposofice. Și am ajuns în mijlocul acestora pentru că studenții și studentele au simțit nevoia să întrebe: Cum trebuie să studiem în viitor?, cum să ne facem tezele de doctorat? ș.a.m.d. – Iar la aceste întrebări nu se putea răspunde în mod exterior, ci trebuia să te cufunzi în antroposofie. Asta înseamnă că s-a început cu unele aspecte filistine și s-a ajuns imediat la antroposofie și la aplicațiile acesteia: Cum susții o teză de doctorat când ești antroposof?, Cum studiezi chimia când ești antroposof?, ș.a.m.d. Așadar antroposofia s-a dovedit a fi capabilă de viață prin aceea că o conversație a dus la ea de la sine.
Și de aceea antroposofia nu trebuie să rămână o simplă abstracțiune. Desigur că lucrurile se pot organiza în așa fel încât se convoacă niște oameni undeva, la o adunare, oameni care trebuie să se sfătuiască în privința modului în care trebuie constituită Societatea ș.a.m.d., iar la al doilea punct din program este stabilită o discuție despre antroposofie. Așa ceva este dezvoltat în mod exterior. Și eu nu am în vedere așa ceva, ci ceva cu totul lăuntric, astfel încât să se ajungă, din necesitățile cotidiene, în mod firesc la ideea că problema trebuie tratată antroposofic. Tocmai asta s-a arătat atunci când am vorbit despre reorganizarea Societății Antroposofice și am ajuns – printr-o necesitate lăuntrică a dezvoltării organice a conversației – să trebuiască să dezbatem cum trebuie să-și reprezinte dezvoltarea embrionară cel care este antroposof în comparație cu omul de știință filistin, iar din asta se vede impulsul de viață al antroposofiei. Iar acesta trebuie să pătrundă în antroposofie, și nu o dublă contabilitate unde sunt înregistrate în mod filistin «Societatea Antroposofică» și «Uniunea pentru viața spirituală liberă» ș.a.m.d., ci unde lucrurile se desfășoară realmente în mod viu, fără ca oamenii să devină abstracți și teoretici și să spună mereu, într-un mod mai mult artificial: În antroposofie trebuie să existe o regăsire de la om la om ș.a.m.d. – Nu este desigur îngăduit ca aceste abstracțiuni să joace vreun rol, ci noi trebuie să aducem aspectele antroposofice concrete în cele care trebuie înfăptuite. Și de multe ori, atunci nici nu spunem: Acesta este antroposofie sau acesta nu este antroposofie, ci în majoritatea cazurilor nici nu rostim cuvântul antroposofie. Și așa ceva este necesar pentru ca lucrurile să nu ajungă la un fanatism al cuvintelor.
Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, eu am încercat să realizez ceva întrutotul lăuntric și deloc exterior: Am ținut douăsprezece conferințe la ultimul Congres de la Viena [Nota 93] pe diverse teme, și mi-am stabilit ca sarcină ca în răstimpul acelor douăsprezece conferințe să nu rostesc niciodată cuvântul «antroposofie». Și am reușit! N-o să găsiți nicăieri, în niciuna din cele douăsprezece conferințe de la Viena din luna iunie cuvântul «antroposofie» sau «antroposofic». Am reușit să fac aceasta. La urma-urmelor, poți cunoaște un alt om fără să te interesezi dacă îl cheamă Müller sau altfel, dacă este consilier comercial sau altceva; poți să-l iei pur și simplu așa cum este el. Și dacă luăm antroposofia așa cum este ea, vie, fără să dăm prea multă atenție denumirii sale, atunci este chiar mai bine în ziua de azi.
Mâine vreau să vă vorbesc mai departe despre aceste lucruri, și apoi să vă expun încă ceva asemănător unei relatări.
