La începutul activităţii lui Rudolf Steiner de instruire din ştiinţa spiritului, existau ca scrieri teosofice despre meditaţii în limba germană doar două broşuri Licht auf dem Weg (Lumină pe cărare) de Mabel Collins şi Die Stimme der Stille (Glasul tăcerii) de H.P. Blavatsky. Rudolf Steiner a recomandat scrierea lui Blavatsky, ce intermedia mistica indiană, conform documentelor existente, doar într-un singur caz (vezi scrisorile din 14 aprilie şi 14 mai 1904 către Doris şi Franz Paulus din Stuttgart), în schimb a recomandat adesea scrierea inspirată de un Maestru occidental Lumină pe cărare (vezi la p. 35 şi urm.), şi anume îndeosebi primele patru propoziţii care sunt lămurite în detaliu în următoarele însemnări, sau cele trei propoziţii: „Caută calea / Caută calea în adâncirea interioară / Caută calea, prin aceea că dârz în afara ta însuţi păşeşti”. Lămuriri pentru aceasta vezi în scrisoarea din 4 octombrie 1905 şi în notiţele de la conferinţă din februarie/martie 1904 în GA 266.
Despre modul cum a luat naştere scrierea Lumină pe cărare relatează Mabel Collins în mai 1904 în „Broad Views” (Vederi largi) (în germană în „Der Vahan. Unabhängige Monatsschrift für Theosophie” – Vahan. Publicaţie lunară independentă pentru teosofie), an. VII, nr. 1, iulie 1905) următoarele:
„... Ca rezultat al eforturilor îndelungi şi stăruitoare am fost ridicată într-o zi din corpul meu şi mutată din locul în care mă aflam în altul, cu totul diferit de acela, unde mă mişcam într-un corp diferit, foarte puţin asemănător cu cel obişnuit, ale cărui simţuri le stăpâneam cu aceeaşi neajutorare ca un copil mic membrele sale de curând dobândite. Ca un copil eram dusă de mână de o fiinţă puternică; ea mi-a arătat ce trebuia să văd şi m-a învăţat să înţeleg acestea. Am trecut prin holul larg al unei hale grozave şi ne-am oprit în faţa unuia dintre ziduri. Cu mare încântare l-am privit, căci era indescriptibil de frumos. El sclipea de pietre preţioase; de la podea până sus la acoperişul înalt ce se vedea destul de neclar, fiecare ţol al zidurilor minunate era acoperit cu acestea, iar scânteierea şi sclipirea erau feeric de frumoase. Mi s-a spus să privesc cu atenţie şi atunci am văzut că pietrele preţioase erau adunate în modele şi semne. Era nevoie de mai mult decât de propria mea atenţie şi cerea ajutorul activ al conducătorului meu pentru ca să pot vedea că aceste modele şi desene erau litere, care formau cuvinte şi propoziţii. Dar am fost pusă în stare să văd asta şi mi s-a spus că atât cât puteam citi, să păstrez cu grijă şi imediat ce mă întorc în corpul meu, să le notez. Asta am şi făcut. Foarte limpede îmi aduc aminte de modul ciudat al întoarcerii la mine însămi în camera slab luminată, unde cumnata mea (ea mă observase în timp ce eram plecată) aştepta răbdătoare rezultatul. Consta din puţine cuvinte, din puţine propoziţii, din primele propoziţii din Lumină pe cărare. Eu fusesem, pentru a le vedea eu însămi şi a le citi eu însămi, transpusă în extaz la zidul pe care stau scrise, unde toţi cei care păşesc în acest loc pot să le citească, el le este cunoscut cititorilor acestei cărţi drept «Halle des Lernes» (Hala citirii). În acelaşi fel am dobândit încetul cu încetul întregul conţinut al micii cărţi care, de când a fost dată lumii, a avut o viaţă atât de largă şi de bogată pentru sine însăşi şi cred că la acel zid stă scris mult mai mult decât am putut să citesc; restul era pentru ochii mei doar o strălucire feerică de giuvaeruri.”
