Mulți dintre cei care au auzit ce am prezentat eu însumi [Nota 1] și dintre cei care citesc ce este prezentat în cărțile teosofice [Nota 2] despre mijloacele ce duc la propria înțelegere, la cunoașterea relatărilor teosofiei, vor putea spune că aceste mijloace – controlul gândirii, răbdare și ceea ce eu am numit dorul după libertate – nu par să fie mijloace prin care cu adevărat să ajungi la o asemenea cunoaștere.
Majoritatea își fac tocmai reprezentări cu totul greșite. Ei gândesc că prin artificii deosebite, prin antrenament spiritual deosebit ar trebui să urcăm la cunoașterea lumilor mai înalte. Mulți vor spune: De câte ori nu am încercat să îmi controlez gândurile; de câte ori nu am încercat să aplic mijloacele care sunt arătate aici: nu am reușit să ajung la nimic. – Toate acestea chiar le cred. Eu chiar nici nu am vrut să provoc prin prezentările mele nici convingerea că este deosebit de greu să mergi pe calea pe care dobândim cunoștințe mai înalte, nici nu am vrut să provoc convingerea că – în sensul în care îl menționează mulți – ar fi deosebit de ușor. Căci amândouă sunt, în fond, incorecte. De aceea doresc să mă exprim ceva mai exact privitor la aceste lucruri, anume față de cei care cârcotesc mereu și mereu: Cum pot să cred că prin controlul gândurilor, prin răbdare și așa mai departe voi ajunge la ceea ce se numește văzător în spațiul astral, văzător în Devachan?
Cei care au această concepție, mie îmi par ca acei care vor să afirme următoarele: E de neînțeles cum înaintează trenurile, pentru că nu vedem nimic altceva, decât că un om aruncă niște cărbuni în mașină.
Ei bine, omul acela face într-adevăr ceva ce nu are niciun fel de semănare cu mișcarea unui tren; și, cu toate acestea, el produce prin încălzirea sa acea căldură care produce aburul, lucru care este valabil și în domeniul spiritual. Dacă tindem cu adevărat către controlul gândurilor noastre, atunci activitatea de control a gândurilor se află, în raport cu ceea ce se va atinge în final, ca și fochistul față de locomotiva unui accelerat ce se deplasează, să zicem, de la St. Petersburg la Paris.
Putem continua să colorăm mai departe această imagine. Închipuiți-vă că omul încălzește și încălzește, dar lasă căldura să iasă mereu afară, deci că nimic nu se face pentru a transforma căldura în forța care deplasează trenul: cât de multă forță este risipită aici. De fapt, oamenii din cultura noastră risipesc o cantitate imensă de forță, precum este risipită căldura, atunci când forța gândurilor lor se scurge în mediul înconjurător, risipesc nesfârșit de multă forță care se dezvoltă în viața noastră de gândire și de simțire. Ceea ce se pierde zilnic în acest fel și se revarsă în neființă ar putea fi folosit pentru a ajunge la cunoștințe suprasenzoriale directe. Atunci am realiza o ascensiune rapidă în dezvoltarea spre care tinde mișcarea teosofică.
Permiteți-mi să înfățișez în câteva cuvinte în ce mod are loc risipirea acestor forțe. Cultura noastră occidentală este orientată pe direcția de a lăsa omul să risipească o cantitate nesfârșită de forțe, pur și simplu deoarece în Occident, mai mult decât oriunde, dezvoltăm gânduri. Dar aproape toate aceste gânduri sunt necontrolate: necontrolate în modul în care iau naștere, necontrolate în modul în care sunt purtate mai departe și necontrolate în modul în care sunt din nou preluate. În acest fel ele se pierd, fără să ne ducă la un țel al cunoașterii. Greutatea în a atinge ceea ce numim controlul gândurilor, deși este copilăresc de ușor atunci când ne supunem unei strădanii serioase, constă în aceea că i se opun nesfârșit de multe prejudecăți. Acest lucru aș dori să-l arăt pe baza unui exemplu concret.
Veți fi de acord că nesfârșite cantități de gânduri sunt implicate în ziua de astăzi pentru a îmbunătăți condițiile sociale. Nesfârșit de mult se gândește despre asta. Dar pentru cineva care știe cu adevărat, pentru că trăiește în el în carne și sânge, ce este controlul gândurilor, toată această forță de gândire este în mare parte risipită.*
* Următoarele prezentări sunt consemnate într-o formă atât de deficitară, încât nu se mai poate reconstitui exprimarea originară. După sens, se pare că s-a discutat despre problema exploatării, despre faptul că cei care au de suferit de pe urma exploatării, ei înșiși exploatează. De exemplu: o croitoreasă, care lucrează pentru un salariu de mizerie, poartă hainele care, la rândul lor, au fost confecționate pentru un salariu de mizerie. A se compara pentru aceasta paragrafele privitoare la problema exploatării din scrierea lui Rudolf Steiner Geisteswissenschaft und soziale Frage (Știința spiritului și chestiunea socială), în GA 34 Lucifer-Gnosis. Scrieri fundamentale privitoare la antroposofie și redactări din revistele „Luzifer” și „Lucifer-Gnosis”, din 1903 până în 1908.
Fiecare dintre cei care nu își gândesc gândurile până la capăt, care nu se străduiesc să își clarifice activitatea și gândul lui de control, care nu se consideră că în clipa în care se gândește ceva în lume trebuie gândit și un alt gând care completează sau controlează pe primul gând, acela nu își poate controla gândurile. Căci la ce folosește faptul că binefăcătorul face acte de binefacere și nu se gândește de unde au venit banii pentru acestea?
Acesta nu e un reproș, căci ține de condițiile actuale. Căci le este făcut oamenilor nespus de greu controlul gândurilor, deoarece, ca să zicem așa, nici nu putem altfel când trăim cu milioane și milioane de prejudecăți și noțiuni preconcepute. Nu este oare aproape fiecare noțiune pe care o avem pur și simplu o prejudecată? Dacă nu ne străduim să ne punem aceste prejudecăți în mod clar în fața sufletului, pentru a deveni cel puțin în interior liberi de lumea prejudecăților care zilnic pătrund în noi, atunci controlul gândurilor nu este posibil; nu este posibil să ajungi la adevărata clarvedere.
Cei care exersează cu adevărat controlul gândurilor și își dobândesc darul vederii spirituale știu că prin controlul gândurilor este cucerit acel lucru pe care îl numim vedere astrală și devachanică. Aceasta este pur și simplu o experiență. Întreaga viață modernă este însă concepută în așa fel încât e un paratrăsnet pentru forța gândurilor. Este ca și cum, din afară, ea ar trage cu forță magnetică forța gândurilor. Este distrugătorul adevăratei forțe clarvăzătoare. Un exemplu semnificativ doresc să vă prezint.
Cu câtva timp în urmă vorbeam cu un scriitor [Nota 3] care este foarte prețuit aici, în Berlin. Vorbeam despre felul în care o cantitate nemăsurată de forță, care ar putea fi utilizată pentru omenire, se pierde prin vanitate. Semnificația celor spuse a înțeles-o atât de puțin, încât a răspuns: Vanitoși suntem doar cu toții, iar acesta este și impulsul pentru succes! Acești oameni știu că sunt excesiv de vanitoși, ei știu că ceea ce face ca arta noastră de astăzi să fie mare și semnificativă chiar poate fi atins sub influența vanităților furtunoase. Dar vanitatea mare nu poate să interiorizeze ființa umană. Depășirea vanității copleșitoare este, pentru cel care tinde către asta, la fel de copilăresc de ușoară precum este copilăresc de ușor să exerseze controlul gândurilor cel care nu vrea să rămână blocat în prejudecățile lumii.
Tot la fel ca și ambiția, curiozitatea acționează nimicitor asupra darului clarvederii. Cât de curioși citesc oamenii ziarele, deja de la primele ore ale dimineții. Dorința curioasă de a ști despre ceea ce s-a întâmplat trebuie să fie depășită. Oamenii nu pot crede că pentru darul clarvederii este atât de dăunătoare curiozitatea; ei nici nu pot face diferența între prima și a doua cale de a prelua informația. La prima cale omul ia informația, nu pentru că este curios, ci pentru a o folosi ca un mijloc eficient. El nu preia informația în interesul lui, ci tocmai în sens invers, pentru a putea interveni atunci când e vorba să îi ajute pe oameni.
Pentru a mai da încă un exemplu lămuritor, luați primele propoziții din Licht auf dem Weg [Nota 4] (Lumină pe cale) de Mabel Collins. Ele sunt menite să ajute la școlirea forței de clarvedere și sunt incredibil de ușor de urmat:
Acestea trei sunt adânc înrădăcinate în viața noastră; dar și ele fac imposibilă apariția darului clarvederii. Iar apoi:
Văzătorul nu devine inutil pentru viață. Doar că el nu risipește forțe; el pune și cel mai mic lucru în serviciul acțiunii sale mai înalte. Acest lucru devine pentru el natură de la sine înțeleasă.
Acestor patru propoziții din Lumină pe cale le premerg o serie de condiții:
Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se dezobișnuiască de lacrimi. Înainte ca urechea să poată auzi, trebuie să îi dispară sensibilitatea. Înainte ca glasul să poată vorbi în fața maeștrilor, el trebuie să se dezvețe de a răni. Și înainte ca în fața lor să poată sta sufletul, sângele inimii lui trebuie să ude picioarele.
Trebuie să facem faptele noastre, acțiunile noastre fructuoase, în așa fel încât să îi ajute fiecăruia, încât să înflăcăreze spre strădanie, deoarece sunt fapte ale forței vii.
Toate acestea sunt aproape imposibile în cultura noastră, în care fiecare crede că poate să aibă o judecată despre tot, în care crede că este îndreptățit să considere un lucru bun și important, iar pe altul rău. Prin aceasta, cultura noastră nu ajunge nici măcar la prima treaptă pe calea cunoașterii superioare, la treapta de „corb”. „Corb” înseamnă în limbajul inițiaților o persoană care se străduiește cu totul altruist să nu judece. Prin aceasta nu se înțelege că își tocește propria judecată, ci doar că se abține de la judecată. Prin „corb” se înțelege o persoană care nu își spune că este cel mai important ce gândești tu despre oameni și lucruri, ci care își spune că tu trebuie să cercetezi ce gândesc ceilalți despre asta, trebuie să te cufunzi în sufletul celorlalți și să afli ce trăiește în aceștia. – Dacă suntem în stare să facem acest lucru, atunci am ajuns pe prima treaptă. Iarăși, aceasta este copilărește de ușor pentru cel care nu trăiește în prejudecăți, dar greu pentru cel ce trăiește în cultura modernă și trebuie aici să se abțină de la critică.
„Corbul” este prima treaptă din inițierea persană a lui Mithra [Nota 5]. Inițiații mai înalți au trecut cu toții prin această treaptă. Ei trebuiau mai întâi să se poată cufunda în fiecare suflet. Trebuiau să înțeleagă de ce un om face una și de ce face alta. Priviți în jur în lumea voastră: unul face una, altul, alta. Oamenii sunt înclinați să spună: acela a făcut asta, nu ar fi trebuit s-o facă. – Dar lucrul care contează este să nu evaluăm de ce un om a făcut una sau alta. Deci, cel care vrea să cuprindă viața interioară trebuie să fi parcurs viața „corbului”. El trebuie să fi cercetat în fiecare suflet motivele, fără prejudecată. Despre un astfel de om se spune: „El trimite corbii”. Un ecou despre aceasta se află în legenda referitoare la munții Kyffhäuser, când se spune: Regele Rotbart trimite corbii.” – Dar prin asta nu se înțelege că îi trimite pentru a afla vești din împrejurimi, ci pentru a cerceta în sufletele oamenilor, să vadă dacă poate să intervină acum el însuși.
Trebuie să învățăm să „înțelegem”, iar aceasta este, într-un sens mai înalt, ceea ce înseamnă răbdarea. Cel care pornește direcționat și temerar de la propriul punct de vedere va ajunge la fel de puțin la darul clarvederii ca acela care tinde cu așteptare nerăbdătoare după succes. Gândiți-vă la toată strădania din vanitate, la toată curiozitatea – toate acestea se revarsă în afară, precum căldura cazanului de abur se revarsă în spațiu. Nenumărate forțe se pierd așa. Aceasta trebuie să o considerați o regulă de bază. În clipa în care vă străduiți să vă potoliți curiozitatea, irosiți forțe. Dacă le-ați ține la dumneavoastră, atunci ați putea să le transformați în cunoștințe mai înalte. Dacă o singură dată reușiți să nu vedeți ceva ce v-ar face plăcere să vedeți, atunci economisiți forță, forță care vă rămâne, care nu vi se pierde. La fel, atunci când vă înfrânați pornirea de comunicare. De obicei este însă așa: atunci când se spune undeva ceva, trebuie spus mai departe, pentru ca și cei din jur să primească ceva din asta. Dar nu de dragul de a vorbi ar trebui comunicate lucrurile, ci trebuie exprimat la fiecare cuvânt doar acel lucru ce trebuie să fie spus. Dacă aceasta devine regula de bază, atunci se dezvoltă treptat darul vederii mai înalte. Aceasta este o experiență pe care o fac cei care văd. Cine vrea mereu să comunice totul, deși este absolut nesemnificativ, nu va ajunge departe. Doar prin depășirea tendinței de comunicare nesemnificativă și neimportantă ne acumulăm forțe în noi.
Acestea sunt căi care, în sine, sunt ușor de străbătut atunci când vrem să le străbatem, dar care sunt parcurse totuși foarte puțin, pentru că sunt considerate lipsite de importanță. Dar nu contează aici un antrenament deosebit, ci faptul că interiorul nostru se formează mai departe în viața de zi cu zi. Prin aceasta se pășea în școlile de inițiați la al doilea grad, la gradul de „învăluit” (ocult).
Cei care verifică la fiecare cuvânt dacă așa trebuie spus sau altfel, care prin verificarea permanentă au dezvățat „rănirea”, care întind un văl în jurul lor și vorbesc ca prin văl, aceștia erau cei „învăluiți”. Ei erau atât de departe, încât se făceau pe ei înșiși creatori ai propriei lor personalități, care se verificau la fiecare mișcare de mână, la fiecare cuvânt. Fără ca altcineva să observe ceva din toate acestea, un astfel de om putea să treacă prin primul și al doilea grad. El nu avea însă voie să creadă: acum sunt pe treapta pe care pot pătrunde în sufletele altora, acum pot și eu să spun ceva. Căci cel care voia să spună ceva, cel care voia să fie învățător, care voia să aibă o autoritate importantă, acela trebuia să aștepte până atingea cel de-al treilea grad al inițierii: gradul „combatanților”.
Pentru ei era valabil ceea ce scrie în capitolul al doilea din Lumină pe cale despre „combatanți”. Primul capitol este scris pentru fiecare om; al doilea capitol este scris pentru cei care vor să îi învețe pe oamenii din jurul lor. Dar într-un anumit sens este scris și pentru toți oamenii, căci fiecare om trebuie să-i învețe pe oamenii din jur. Doar cel care respectă acele reguli poate să spere că zicerile sale găsesc ecoul potrivit. Niciun învățător teosofic nu ar trebui să rostească vreodată un cuvânt, fără să țină cont de principiul:
Nimeni nu poate deveni „combatant” dacă luptă pentru sine însuși, dacă nu se dă la o parte.
Cei mai mari dușmani ai unei evoluții interioare mai înalte sunt așadar curiozitatea, vanitatea, vorbăria fără sens – acolo unde se vorbește pentru a vorbi, în loc să se aștepte să se vadă dacă e necesar cuvântul și se vrea auzirea lui –, iar, în final, căderea în ispită.
Nu evită adevăratul teosof și mistic apropierea ispitei de el. El o lasă să se apropie de el așa cum o face oricine, pentru ca apoi, în ciuda ispitei, să urmeze glasul din sine însuși. În momentul în care devine învățător, el trebuie să pășească la o parte. Chiar și prin cea mai mică ispită, dacă ar cădea în ea, forțele sale ar fi risipite, ce se scurg precum căldura din cazanul de aburi. Dar dacă el reușește să îi reziste ispitei celei mai mici și mai neînsemnate, atunci el păstrează forța în sine și ea își va da roadele.
Astfel putem ca, din ceea ce se pierde de obicei, dacă înmagazinăm prin mijloacele indicate, dacă acumulăm încetul cu încetul, pe neobservate să dobândim darul vederii interioare.
