Cu ocazia împlinirii unui an de la moartea lui Rudolf Steiner, pe 30 martie 1926, Marie Steiner-von Sivers, care ocupase în cercul de lucru pentru cultul cunoașterii o poziție deosebită nu numai în calitate de cofondatoare și împreună-conducătoare a lui, ci și prin competență interioară1, a organizat în cadrul primei clase a Școlii Superioare Libere pentru Știința Spiritului o festivitate de comemorare cu caracter simbolic-cultic. Pe scena drapată cu cortină neagră din sala de la tâmplăria Goetheanum-ului, în care aveau loc pe atunci toate manifestările din Dornach, a pus să fie amplasate trei altare, dintre care la altarul din est ea slujise întotdeauna alături de Rudolf Steiner. În următoarea schiță pentru alocuțiunea ei se exprimă ceea ce a însemnat pentru ea fapta de viață a lui Rudolf Steiner, și anume: de a fi trăit Legenda Templului.
1 Un participant a transmis o afirmație a lui Rudolf Steiner privitoare la aceasta, făcută în contextul de lucru al cultului cunoașterii, după cum urmează: „La vârf, drept cap al școlii și mijlocitor al realităților spirituale stătea Rudolf Steiner; alături de el, în calitate de tovarășă și colaboratoare, Marie von Sivers. ... În timpul unui act dintr-un grad mai înalt, la care aveau voie să fie prezenți doar un mic număr de participanți, am fost anunțați de Rudolf Steiner însuși că este de considerat colaborarea Mariei von Sivers într-un sens deplin îndreptățit – nu simbolic ca și la noi toți ceilalți. Și anume așa, că s-a indicat asupra unei realități care trece dincolo de naștere și moarte.” Relatat de Adolf Arenson într-o scrisoare circulară către membrii Societății Antroposofice, din octombrie 1926.
Ne-am adunat aici pentru a-l comemora pe cel care, acum un an, și-a luat rămas bun de la acest Pământ, cel care a activat aici, în acest așezământ, pentru noi, printre noi, care ne-a dat linii directoare pentru acțiunea noastră, pentru serviciul la altarele înțelepciunii, frumuseții și tăriei, drept semn pentru care am așezat aceste altare, care ne simbolizează activitatea sa. Am pus, ca semn al lucrării sale active, aceste unelte pe altare. Cu ele i-a impregnat lemnului noile forme. Sunt compasul și rigla lui, mistria și ciocanul lui. Ele mai sunt încă străbătute sufletește de focul mâinilor sale, ele vorbesc către noi și cer să fie făcute fapte.
Cu gândul la el și la cele pe care le avem de făcut, noi aprindem aceste lumânări:
Stăm în această încăpere îndoliată, gândindu-ne la cel mare, care ne-a părăsit. Cele trei altare stau ca semn și sigiliu al acțiunii sale în fața noastră. Conducătorul care a stat în fața acestei cotituri a omenirii a slujit în permanență la aceste altare. I-a fost permis să le scoată din adâncurile templului în care au stat de când au existat misterii și i-a fost permis să le predea omenirii. El ni le-a dat în imagine, în artă, prin faptul că le-a introdus în dramele sale misteriu, la etapele progresului elevilor spirituali. El ni le-a dat în cuvântul său, prin faptul că a pus în punctul central al acțiunii sale idealurile înțelepciunii, frumuseții, tăriei, ni le-a prezentat încontinuu în fața ochilor în efectul lor individual și în interacțiunea lor. El le-a permis celor două, cele mai semnificative, personalități de poeți dintre elevii săi să pună în fața lumii legenda în cuvânt și în imagine2.
2 Drama lui Albert Steffen, „Hieram und Salomo” [Hieram și Solomon] și scrierile poetice ale lui Kurt Piper.
O recunoașteți din creațiile lor. Numai în măsura în care ea îi este dată acum în mod artistic omenirii, numai atât să ne gândim acum la ele. Iar cu lovitura de ciocan cu care Rudolf Steiner a realizat, la punerea Pietrei Fundamentale, legătura cu serviciul spiritual etern, să ne gândim acum la el.3 De el ne legăm și ne punem sub protecția lui, de a le servi puterilor către care ne-a condus servind.
3 Este vorba despre punerea Pietrei Fundamentale pentru formarea Societății Antroposofice Generale la Congresul de Crăciun 1923. Adolf Arenson relatează despre aceasta: „Rudolf Steiner a deschis Congresul de Crăciun nu cu cuvinte, ci cu lovituri simbolice și cu aceasta a făcut să aibă efect legea continuității. Căci pentru fiecare dintre cei care aparțineau de instituția pe care o înfățișează Rudolf Steiner în capitolul 36 din Cursul vieții sale, aceste lovituri spuneau: «Lucrul nou pe care vreau să vi-l dau, îl leg prin aceasta de ceea ce era înainte prezent, fidel față de legea esoterismului.» ... Cred că nu e nevoie să fie subliniat faptul că această legare de ceea ce era înainte include în ea posibilitatea de a aduce ceva cu totul nou, ba chiar ceva nou ca un salt, așa cum și la plantă floarea se leagă de formarea frunzei și totuși este ceva cu totul nou.” (Scrisoarea lui Adolf Arenson către Albert Steffen din 24 decembrie 1926.)
De ce i-a fost permis lui Rudolf Steiner să facă acest lucru, care înseamnă o cotitură în omenire și în cadrul esoterismului, o secțiune și o nouă cale?
Atunci când stă foarte aproape de noi lucrul care este mare, atunci nu îl vedem, peretele muntelui ne depășește, el îl strivește pe unul, împiedică privirea pentru altul. Noi nu vedem dincolo de el, simțim doar: acest lucru este mare.
Mult timp durează până urcăm pe vârful muntelui și putem avea cuprinderea priveliștii; dar în timpul urcușului obositor lucește din când în când o întrevedere și cuprindem părți ale uriașelor corelații.
Nouă ne-a fost făcută ușoară vederea, nouă ni s-a permis să trăim acest lucru, dar poate că lumina a fost prea orbitoare ca să fi putut vedea cu exactitate.
Noi am trăit construcția, am trăit cum Rudolf Steiner a ridicat ciocanul pentru lucru și cum elevii săi s-au revărsat pentru a servi lucrului; templul se ridicase sublim și strălucitor din forța spiritului său și din îndemânarea mâinilor sale, iar nouă ni s-a permis să învățăm și să lucrăm. Dar și noi, pe lângă slăbiciunile și neajunsurile noastre, am avut printre noi cele trei calfe rele, care au mers până la trădare și până la voința de nimicire. Semănarea urii și-a arătat roadele. Construcția a stat în flăcări, așa cum a stat cândva în flăcări Marea turnată din aramă. Rudolf Steiner a trăit legenda; el a realizat-o în fapta fizică; el a devenit legenda. El a vestit-o omenirii prin viața lui.
Iar Rudolf Steiner s-a aruncat el însuși în focul dogoritor al punctului central. Noi am fost pentru el acest foc dogoritor, noi, copiii lui Cain. El a luat asupra lui karma noastră, pentru ca să devenim mai liberi pentru servit. Dar karma noastră a fost prea aspră și prea grea și a rupt forța sa fizică, aproape imediat după ce a realizat uniunea. Ultimul său an de viață a fost o imensă expirație a spiritului său ...
Când ne adunăm așa ca astăzi, atunci este pentru că suntem conștienți că am trăit un moment în istoria lumii care a fost un punct de agățare, nu doar un punct de cotitură. Spiritul s-a coborât în curenți niciodată bănuiți, printr-un om care s-a făcut capabil ca să primească spiritul în spirit, suflet, trup. Noi nu vrem să facem astăzi nimic altceva decât să lăsăm să lucreze acest spirit printre noi, în cuvintele pe care ni le-a lăsat drept izvor al vieții și al forței, în cuvintele și muzica inspirată de el în spațiul înconjurat cu negru, care este culoarea fizică a spiritului, la cele trei altare, a căror semnificație vă este cunoscută prin dramele-misteriu, la lumina celor trei lumânări, care sunt luminătoarele acestor trei altare.
Gândurile noastre se ridică la cel care ne-a părăsit acum un an, care a revărsat în inimile noastre înțelepciunea sa în blândețe și bunătate inepuizabilă, nicicând secătuită, a cărui iubire a cuprins în ea și a purtat sufletele noastre toate, a cărui putere a ridicat Pământul nostru din cârligele ahrimanice de substanță în care amenința să se sufoce și l-a purtat înspre spirit, pe aripile christificării Eu-ului, pe care o trăia și o instruia. „Christos în mine” – aceasta a fost viața sa, lucrarea sa și cuvântul său.
În cuvântul său, el a creat o construcție de forță, claritate și frumusețe indestructibilă. Acest cuvânt trebuie să rămână viu printre noi, acesta să fie țelul nostru, spre care să tindă gândirea, simțirea și voința noastră!
Am așezat pe altarele înțelepciunii, frumuseții și forței, în fața cărora a servit el, uneltele cu care a creat activ, care mai sunt străbătute de însuflețirea focului călduros al mâinilor sale, care au cuprins viitorul. Cu ele a lucrat înăuntrul materiei, până ce a devenit artă revelatoare de spirit, deslușind pentru noi astfel cele mai ascunse legi ale naturii care se împing la revelare prin apariția frumoasă. Sunt acestea compasul lui, rigla lui, mistria lui, ciocanul lui, maiul lui cu care a creat formele lucrării sale de sculptură: (Trei lovituri de ciocan: lung scurt scurt; lung scurt scurt; lung scurt scurt).
În spiritul său ne adunăm astăzi, rugându-ne pentru ca să acopere slăbiciunile noastre și neajunsurile noastre cu strălucirea ființei sale, în numele lui apelăm la Arhanghelul în al cărui serviciu el ne-a închinat, căutând să cunoaștem păzitorul care stă în fața porții templului către împărăția de dincolo: (Trei lovituri de ciocan: lung scurt scurt; lung scurt scurt; lung scurt scurt). De acest păzitor încercăm să ne apropiem în semnul iubirii sale, care a devenit în revărsare plină de înțelepciune pentru noi o virtute darnică, a cuvântului său care, transpunându-se în faptă, pentru noi a devenit sabia îndrumătoare, activă a lui Michael, a vieții sale aflate în revărsare, care în crearea de cunoaștere ne-a condus înapoi la starea noastră primordială și, depășind spațiu și timp, a devenit pentru noi viitorul. Pe ele le invocăm, puterile existențiale, acționatoare, domnitoare:
Pe ea, pe care a creat-o nouă: Antroposofia.
Pe el, pe care ne-a îndemnat să îl urmăm: Michael
Fundamentul primar cuprinzător, care poartă viitorul în el: Iehova-Adonai
Viață – Iubire – Logos
Christos în mine
Ex deo nascimur / In Christo morimur / Per Spiritum Sanctum reviviscimus
(3 lovituri de ciocan: lung scurt scurt; lung scurt scurt; lung scurt scurt).
