Referitor la pagina 40
Schuster, Hugo (1876 – 1925)
Elvețian. În calitate de tânăr neguțător în St. Gallen în anii 1903/04, a participat cu spirit de inițiativă la construcția muncii antroposofice din Elveția, de exemplu la fondarea ramurilor din St. Gallen, Berna și Basel. Prin intermediul expunerilor făcute despre Christos de către Rudolf Steiner, el s-a simțit îmboldit să se îndrepte spre profesia de preot. În 1918 a fost hirotonisit preot al bisericii vechi-catolice și a slujit prima dată la Basel. La începutul anului 1919 a primit de la Rudolf Steiner ritualul de înmormântare. Rudolf Steiner rostise într-adevăr deja adesea cuvinte de comemorare în cadrul înmormântării unor membri ai Societății Antroposofice, dar nu a acționat niciodată în mod ritualic, întrucât, așa cum a spus Marie Steiner cândva, la fel de puțin vroia el să exercite slujba de preot, pe cât și profesia de medic. Însă deoarece un membru al Societății avea funcția de preot, a rezultat o colaborare. Cu ocazia unui astfel de caz de deces a desfășurat preotul Schuster ritualul de îngropăciune dat de Rudolf Steiner, pentru prima oară, la 14 ianuarie 1919 la Arlesheim și Rudolf Steiner a rostit după aceea cuvinte de comemorare. Dintr-o redactare de telegramă a lui Rudolf Steiner prezentă sub formă manuscrisă în Arhiva Rudolf Steiner-Nachlass Verwaltung (Administrația moștenirii lui Rudolf Steiner) reiese faptul că în cazul decesului unui membru din mai 1920 l-a întrebat el însuși pe preotul Schuster dacă poate să săvârșească ceremonia de îngropăciune. Și din octombrie 1920 se poate documenta o asemenea festivitate desfășurată împreună. Conform unei exprimări dintr-o scrisoare a Mariei Steiner, Rudolf Steiner vorbea la înmormântări și la incinerări ale membrilor atunci când „rudele îl rugau să facă aceasta. La început au fost desigur cazuri izolate. Întrucât treptat au devenit tot mai numeroase și între timp le fusese dat cultul preoților care îl abordaseră pentru aceasta (din Comunitatea Creștinilor), el dorea ca lucrul să fie tratat în acest mod, deoarece vroia la fel de puțin să exercite slujba de preot, cât și profesia de medic.” Deoarece Schuster a trebuit să renunța la activitatea sa deja în 1921 datorită îmbolnăvirii sale, ritualul de înmormântare a trecut la Comunitatea Creștinilor.
Pentru reverendul Schuster, Rudolf Steiner a transpus în 1919 ritualul Messei în formă nouă. Pe 20 aprilie 1919, chiar înainte de plecarea către Stuttgart, unde în ziua următoare își începea activitatea mișcarea populară pentru o tripartiție a organismului social, cu o ședință a semnatarilor documentului „Aufrufes an das deutsche Volk und die Kulturwelt” (Chemare către poporul german și lumea culturală), Rudolf Steiner i-a trimis lui Schuster primele părți – „Evangelium” și „Offertorium” – din Messă. Scrisoarea însoțitoare sună astfel: „Dornach, 20 aprilie 1919. Dragă domnule Rector Schuster! Alăturat primiți mai întâi din liturghie tot ce este deja gata în așa măsură, încât pot să le dau din mână. Dar vreau să iau lucrurile cu mine și în timpul călătoriei, iar părerea mea este că, acum că este gata cartea mea (Puncte centrale ale problemei sociale ...), în curând va ajunge totul în mâinile dvs. Să nu vă supărați pe mine că deocamdată primiți doar atât de puțin; doar că lucrurile merg mai departe. Cordial, Rudolf Steiner.” Celelalte părți au urmat ceva mai târziu. Data exactă nu este cunoscută.
Referitor la pagina 51 și urm.
Sellin, Albrecht Wilhelm (Berlin-Ludwigslust, 1841 – 1933, München)
Colonizator în Brazilia, mai târziu neguțător angrosist în Hamburg. A jucat un rol în calitate de pregătitor și cofondator al „Gesellschaft für Experimentalpsychologie” (Societatea pentru psihologie experimentală). În cadrul acesteia a experimentat în anii 1888-1892 împreună cu Max Dessoir, Albert Moll ș.a., pentru a răspunde la chestiunea privind diferența dintre magnetismul animal și hipnotism. A cunoscut atunci și teosofia lui Blavatsky, care însă nu îl mulțumea. Din 1902, redactor al revistei francmasone „Bundesblatt”, organ al „Große Nationalmutterloge zu den drei Weltkugeln” (Marea Lojă Mamă Națională pentru Cele Trei Sfere ale Lumii) și mai târziu mare arhivar al acestei mari loje. Dc când l-a auzit în 1904 pe Rudolf Steiner ținând o conferință la Hamburg s-a dedicat întru totul studiului științei spiritului de orientare antroposofică și a interpretat, fiind deja în vârstă de 70 de ani, roluri importante în cadrul prezentării dramelor-misteriu ale lui Rudolf Steiner de la München din anii 1910-1913.
A se vedea A.W. Sellin, Erinnerungen aus dem Berufs-und Seelenleben eines alten Mannes (Amintiri din viața profesională și sufletească ale unui bărbat bătrân), Konstanz, 1920.
Referitor la pagina 53, p. 82 ș.u.
Masoneria egipteană (Ritul Memphis-Misraim)
O istorie dovedită prin documente a acestei direcții, care nu este recunoscută de francmasoneria regulară, nu există. Pe baza diferitelor tradiții literare rezultă următoarea imagine.
Prin masonerie egipteană se înțelege în primul rând Ritul Misraim, în timp ce Ritul Memphis este considerat imitația acestuia care a luat naștere în secolul al XIX-lea. Amândouă riturile au fost unite, însă trebuie să fi fost prelucrate cu toate acestea mereu separat, astfel că sub denumirea de „Memphis-Misraim” nu un rit, ci două rituri sunt de înțeles.
Ritul Misraim a fost răspândit puternic în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Franța, interzis în diverse locuri, până ce pe parcursul celei de a doua jumătăți a secolului a dispărut mai mult sau mai puțin din peisaj. Pe o cale oarecare ajunsese în America și de aici a primit Yarker carta sa pentru aceste două rituri în Marea Britanie și Irlanda. El a unificat Ritul Memphis, Ritul Misraim și Ritul Scoțian Cerneau de 33° într-o singură organizație. De la Yarker au primit Reuß, Hartmann și Klein în anul 1902 o scrisoare cu dreptul de a introduce această „Vereinigte Schottische–, Memphis und Misraim-Maurerei” (Masonerii Reunite Scoțiene, Memphis și Misraim) în Germania. Bărbatul care stimulase și intermediase acest lucru a fost marele industriaș și inventator austriac Karl Kellner (1850-1905), în acord cu Möller/Howe (vezi și nota referitoare la Reuß), unul dintre „cei mai remarcabili ocultiști ai acelui timp din spațiul vorbitor de germană”. El a avut ideea unei academii francmasone și a crezut că o poate realiza cel mai bine prin sistemul masoneriei egiptene. Denumirea „Orientalischer Templer Orden” (O.T.O) (Ordinul Templier Oriental) se consideră că provine de la el. Aceste denumiri nu spun însă de fapt nimic, niciuna dintre ele. Ele au și fost modificate mereu. A se compara, cât de diferit apar ele chiar și numai pe documentele lui Reuß. Pentru Rudolf Steiner, toate acestea nu aveau niciun fel de importanță. El s-a lăsat doar îndreptățit nominal de acest curent, pornind de la îndatorirea ocultă de a păstra continuitatea istorică, de a-și organiza și a-și conduce autonom propria sa muncă simbolic-cultică. Pentru orice cunoscător este evident că textele de ritual folosite de el sunt creațiile sale originale. Pentru cine vrea să aibă o dovadă documentară privind acest lucru, indicăm traducerea germană publicată a cărții Rituale des Misraim-Ritus (Rite Egyptien dit de Misraim) (Ritualuri ale Ritului Misraim) de Bernh. Beyer, tipărite de „Das Freimaurer-Museum. Archiv für freimaurerische Ritualkunde und Geschichtsforschung. In zwangloser Folge herausgegeben vom Geschichtlichen Engbund des Bayreuther Freimaurer-Museums” (Muzeul francmason. Arhiva pentru știința ritualurilor și cercetarea istorică francmasonă. Editate în succesiune liberă de Departamentul istoric al Muzeului francmason din Bayreuth). Editor: dr. Bernh. Beyer. Vol. 7, Bernhard Sporn Verlag, Zeulenroda/Leipzig, 1932.
Referitor la pagina 57 și urm.
Yarker, John (1833-1913)
Inițial a fost cu grad înalt în cadrul francmasoneriei regulare. Pe baza experienței sale că, prin modul în care este condusă francmasoneria, ea a devenit „lucrarea, aproape paradisul bonvivanților, al fățarnicilor drăgălași”, „paradisul vânzătorilor de zorzoane masone inutile ... paradisul «împăraților» masoni sau al șarlatanilor, care scot putere și bani din pretențiile aristocratice”,1 el a ieșit din francmasoneria regulară și a fondat diferite sisteme de grad înalt pe bază mistică. Din 1872 a fost reprezentant al riturilor egiptene pentru Marea Britanie și Irlanda. Conform lui H.P. Blavatsky2, el a fost la timpul lui una dintre autoritățile masone cele mai înalte, cu o mare învățătură și știință autentică. A participat în bună măsură la fondarea Societății Teosofice (a se vedea la pagina 59 din volumul de față), a fost membru de onoare al acesteia. După apariția primei mari lucrări a lui H.P. Blavatsky, Isis Unveiled (Isis dezvăluită) (1877), el i-a acordat pe 24 noiembrie 1877 cel mai mare grad de adopție al masoneriei egiptene. În 1902 el a emis o cartă pentru introducerea acesteia în Germania (vezi nota privind „Masoneria egipteană”).
1 și 2 H.P. Blavatsky, Isis dezvăluită, vol. 2, capitolul 8.
Referitor la pagina 57 și urm.
Reuß, Theodor (Augsburg, 1855 – 1923, München)
O imagine clară despre această personalitate lipsită de transparență abia dacă se poate obține, deși de curând există o descriere a vieții sale, în care a fost adunat mult material. Vezi Helmut Möller/Ellic Howe Merlin Peregrinus. Vom Untergrund des Abendlandes (Pelerinul Merlin. Despre subteranul Occidentului), Würzburg, 1986. Viața lui Reuß a decurs în principal într-un cadru care era format de politică, activitate scriitoricească și francmasonerie. Scrierile ocazionale de politică și francmasonerie sunt nesemnificative, mărturiile despre el contradictorii și nesigure. În schimb, sigur este faptul că el se afla mereu în lipsă de bani și activitatea sa francmasonă i-a servit și ca mijloc pentru asigurarea traiului. În anii săi de viață, interesele francmasone au depășit orice altceva. A participat la numeroase grupări, care însă existau uneori doar pe hârtie. De la Yarker a primit în 1902, împreună cu Franz Hartmann și Heinrich Klein, o cartă pentru a introduce „Vereinigte Schottische-, Memphis- und Misraim-Maurerei” (Masoneria Unită Scoțiană, Memphis și Misraim) în Germania (vezi nota referitoare la „Masonerie egipteană”). Rudolf Steiner, care din motive de continuitate istorică vroia să lege propriul său cerc de lucru simbolic-cultic de vechiul curent de misterii egiptean a negociat cu Reuß de la sfârșitul anului 1904 până la trecerea dintre anii 1905/06 condițiile în care putea să își organizeze autonom cercul său cu îndreptățire nominală și a asigurat atunci printr-un contract (vezi documentul de la p. 95 și urm.) faptul că va trece asupra lui singur conducerea ritului Misraim, imediat ce a preluat în cercul lui al 100-lea membru. Acesta a fost motivul principal pentru care a luat legătura cu reprezentantul german al masoneriei egiptene. La reproșul că a intrat în relație cu un asemenea om ca Reuß, Rudolf Steiner a răspuns următoarele în Cursul vieții sale:
Bineînțeles că ulterior este ușor să stai să cântărești cu cât ar fi fost totuși mai „deștept” să nu faci legătura cu organizații care s-au lăsat folosite mai târziu și ele de calomniatori. Dar doresc, cu toată modestia, să fac observația că, la vârsta de viață ce este luată aici în considerare, mai aparțineam încă de oamenii care presupuneau că la ceilalți, cu care aveau de lucru, ar exista verticalitate și nu strâmbătate în căi. La această credință în oameni nu a schimbat nimic nici vederea spirituală. De aceasta nu trebuie abuzat pentru a cerceta intențiile interioare ale semenilor, atunci când această cercetare nu este la cererea oamenilor respectivi înșiși. În alte cazuri, cercetarea interiorului altor suflete rămâne ceva interzis pentru cunoscătorul de spirit, așa cum rămâne ceva interzis deschiderea neîndreptățită a unei scrisori. Și așa se face că stai în fața unor oameni cu care ai de-a face, așa ca oricare altul care nu are cunoașterea spiritului. Dar există tocmai diferența dintre a considera că celălalt are verticalitate în intențiile sale până ce afli contrariul, sau de a sta în fața lumii întregi cu gând rău. O conlucrare socială a oamenilor este imposibilă într-o dispoziție ca aceasta din urmă, căci așa ceva poate să numai pe încredere, nu pe neîncredere.
Referitor la pagina 90
Masonerie de adopție și Annie Besant
Până la sfârșitul secolului al XVII-lea erau cu totul excluse femeile din francmasonerie. De-abia când la începutul secolului al XVIII-lea au luat naștere în Franța asociații care se asemănau cu cele ale francmasoneriei și permiteau și accesul femeilor, s-a ajuns la așa-numita masonerie de adopție, loje ale femeilor, care erau subordonate celor ale bărbaților, adică fiecare demnitar de gen feminin era adoptat de unul asemănător de gen masculin. Prima asemenea lojă de adopție – pornind de la Grand Orient de France – a luat naștere în 1775 la Paris. În timpul acela primise și Cagliostro femei în masoneria sa egipteană. Ca primă femeie care a găsit acces cu un secol mai târziu într-o lojă regulară a bărbaților este de obicei numită luptătoarea franceză pentru drepturile femeii, Marie Deraismes (1828-1894). După primirea ei a ținut o cuvântare, în care s-a exprimat după cum urmează: „Din ce motiv ne-a exclus francmasoneria pe noi, femeile? Este ea oare în posesia unor adevăruri mai înalte care ar fi accesibile doar unei elite iluminate? Se ocupă cu probleme transcendente abstracte, care au nevoie de studii pregătitoare? Nu. Căci ești admis fără vreo diplomă sau vreun certificat de absolvire. Are oare francmasoneria de oferit poate secrete, arcane sau misterii care ar fi permis să fie comunicate doar unui mic număr de aleși? Nu, căci timpul misteriilor, al secretelor și al arcanelor s-a terminat definitiv!” (Citat după A. Meilor, Logen, Rituale, Hochgrade – Loje, ritualuri, grade înalte –, ed. a 2-a germană, 1985, fără menționarea editurii sau a locului, p. 202).
Deoarece admiterea ei într-o lojă regulară de bărbați în anul 1882 a rămas totuși un caz de excepție, ea a fondat împreună cu câțiva masoni din ritul scoțian 33°, în anul 1882, la Paris un nou ordin, „Ordre Maçonnique Mixte International” (Ordinul masonic mixt internațional), cunoscut sub numele de Loja Franceză „Le droit humain” (Dreptul uman), a cărui îndreptățire este însă controversată.
În acest ordin a fost admisă Annie Besant în 1902. În 1903 a primit un document de fondare pentru Londra și a ajutat, pe lângă activitățile ei teosofice, la extinderea lui în lumea vorbitoare de engleză, cunoscut acolo ca „Order of Universal Co-Masonry” (Ordinul Co-Masoneriei Universale). Potrivit unei comunicări a lui Emil Adrianyi către Rudolf Steiner, Reuß i-ar fi declarat la întrebarea sa dacă Annie Besant este membră a Ritului Memphis-Misraim, că ea ar fi solicitat într-adevăr la Yarker și la Reuß să fie admisă, dar că ar fi fost respinsă din ambele părți.
Referitor la p. 158, resp. 383, 475 ș.u.
Legenda Templului
Conform conferinței lui Rudolf Steiner ținută la Berlin pe 4 noiembrie 1904 (GA 93), legenda provine de la Christian Rosenkreutz, fondatorul rosicrucianismului în secolele XIV/XV. Pe ce căi a devenit legenda, care astfel are origine rosicruciană, baza pentru întreaga francmasonerie, despre acest lucru nu s-a exprimat însă, dar a făcut observația, în conferința de la Berlin din 11 noiembrie 1904 (GA 93), că francmasoneria s-ar fi unit cu rosicrucienii. Așa se explică, probabil, și desemnarea „masoni rosicrucieni” din anumite texte ritualice ale lui Rudolf Steiner.
În literatura francmasonă se consideră că Legenda Templului în general a luat naștere la începutul secolului al XVIII-lea, pentru că atunci a apărut pentru prima oară sub formă literară. Însă se presupune că trebuie să fi aparținut deja mai înainte la bunurile de gândire ale masoneriei, dar acest lucru nu este atestat prin documente. Despre formulare nu există nicio variantă fără echivoc. În diferitele forme transmise se găsesc tot mereu variante.
În afara francmasoneriei ea a fost cunoscută pentru prima oară în secolul al XIX-lea, odată prin prelucrarea literară de către Gerard de Nerval (pseudonim pentru Gerard Labrunie, Paris, 1828-1858), apărută la mijlocul secolului al XIX-lea la Paris, tradusă în limba germană de Manfred Krüger (Die Geschichte der Königin aus dem Morgenland und von Soliman, dem Fürsten der Genien – Povestea Reginei din Orient și a lui Soliman, prințul geniilor – Stuttgart, 1967), apoi prin Charles William Heckethorn în lucrarea sa Secret Societies of all Ages and Countries (Societăți secrete din toate timpurile și țările), Londra, 1875, prima traducere germană Geheime Gesellschaften, Geheimbünde und Geheimlehren (Societăți secrete, uniuni secrete și învățături secrete), Leipzig, 1900. Varianta cuprinsă în aceasta a fost folosită de Rudolf Steiner în conferințele din volumul Legenda Templului și Legenda de Aur (GA 93).
În 1923, în contextul orelor esoterice pentru „Grupul Wachsmuth-Lerchenfeld”, Rudolf Steiner le-a dat celor doi scriitori care au participat la ea, Kurt Piper și Albert Steffen, sugestia de a configura artistic legenda. Din aceasta a luat naștere încă înaintea morții lui Rudolf Steiner (martie 1925) drama lui Albert Steffen, Hieram und Salomo (Hieram și Solomon), în care a prelucrat și părți din Legenda de Aur. Prima publicare a avut loc în 1925 în revista săptămânală „Das Goetheanum”. În anul 1935, a fost prezentată în premieră, pusă în scenă de Marie Steiner pe scena Goetheanum-ului; în 1937, la Expoziția Internațională de la Paris a fost prezentată ca piesă de oaspeți în Théatre des Champs Elysées. Kurt Piper a configurat legenda într-un ciclu de poezii Kain und Abel-Seth. Mysterienlegende in 10 Tafeln am Grabe Rudolf Steiners (Cain și Abel-Seth. Legendă de misterii în 10 tablouri la mormântul lui Rudolf Steiner), publicată în revista lunară „Die Drei” (Cele trei), an. 6,1926/27, nr. 1.
Referitor la pagina 360 și u.
Legenda de Aur
Această legendă a fost povestită și explicată începând de la pregătirea cercului de lucru pentru cultul cunoașterii și în conferințele pentru membri. Vezi conferințele de la Berlin, 29 mai 1905 (GA 93); Leipzig, 15 decembrie 1906 (GA 97); Berlin, 17 decembrie 1906 (GA 96); München, 21 mai 1907 (GA 287); Kassel, 29 iunie 1907; Basel, 25 noiembrie 1907 (GA 100); Dornach, 19 decembrie 1915 (GA 165). La prima prezentare din conferința ținută la Berlin pe 29 mai 1905, ea a fost numită Legenda lemnului crucii din Evul Mediu, începând de atunci mereu „Legenda de Aur”. Această denumire cu siguranță nu i-a fost dată după numele culegerii de legende „Legenda aurea” a lui Jacopo da Varagine din secolul al XIII-lea, ci ar avea mai degrabă o motivație esoterică. Căci, conform explicațiilor, imaginile legendei sunt o expresie a celei de a patra trepte a inițierii rosicruciene, care este desemnată drept găsirea pietrei înțelepților, care este numită și cea „de aur”.
În culegerea „Legenda aurea” se găsește legenda sub desemnarea „Despre găsirea Sfintei Cruci”. Partea corespunzătoare din ea sună după cum urmează:
„Când Adam era bolnav, a mers fiul său Seth, la poarta paradisului pământesc și a cerut ulei din pomul milei, ca să ungă cu acesta trupul tatălui său Adam și să îl facă sănătos. Atunci i-a apărut Arhanghelul Michael și i-a spus: «Nu căuta să obții uleiul din pomul milei și nu plânge pentru aceasta, căci acest lucru nu îți poate fi ție dat, până nu au trecut cinci mii și cinci sute de ani.» Însă se crede că de la Adam până la patimile lui Christos nu s-ar fi scurs mai mult de cinci mii o sută nouăzeci și nouă de ani. Se citește de asemenea că Îngerul i-ar fi dat lui Seth o crenguță și i-a poruncit să o planteze pe muntele Liban. Într-o poveste grecească, ce este însă apocrifă, se găsește scris faptul că Îngerul i-a dat lui Seth din lemnul la care a păcătuit Adam și a spus: «Atunci când această creangă va aduce fructe, atunci să fie tatăl tău sănătos». Când a ajuns Seth acasă, tatăl său murise deja; atunci a plantat creanga pe mormântul său, iar creanga a crescut și s-a făcut un copac mare, și a ținut până în timpurile lui Solomon. Dacă acest lucru este adevărat sau nu, lăsăm în seama judecății cititorului, căci în nicio istorie sau cronică valabilă nu găsim asta scris. Deoarece Solomon a văzut cât de frumos era copacul, a pus să fie tăiat și l-a dat spre construcție la casa din pădure. Însă lemnul nu se potrivea la niciun loc din casă, așa cum povestește Johannes Beleth, căci mereu era fie prea lung, fie prea scurt; căci dacă era scurtat după măsura corectă pentru un loc, era atunci așa de scurt încât nu se potrivea deloc acolo. Atunci s-au supărat constructorii și au aruncat lemnul; și l-au pus peste un lac, să le fie punte celor care vroiau să treacă. Dar pentru că regina din Saba auzise despre înțelepciunea lui Solomon și a vrut să călătorească la el peste lac, ea a văzut în spirit că Mântuitorul lumii va trebui să spânzure cândva de acest lemn; de aceea nu a vrut să meargă peste acel lemn, ci a îngenuncheat și s-a rugat la el. În Historia Scholastica se spune însă că Regina din Saba a văzut lemnul în casa din pădure și când s-a întors acasă în țara ei, i-a trimis veste lui Solomon că de acel lemn va fi spânzurat unul, prin a cărui moarte urmează să fie stricat regatul evreiesc. De aceea a luat Solomon lemnul și a pus să fie îngropat adânc în pământ. Deasupra acelui așezământ a fost făcut după vreme îndelungată balta pentru oi, în care nathaniții spălau animalele de sacrificiu; și astfel a avut loc mișcarea apei și vindecarea bolnavilor nu numai prin venirea îngerului, ci și prin forța lemnului. Deoarece acum se apropia jertfa lui Christos, lemnul s-a ridicat la suprafață; când au văzut evreii acest lucru, l-au luat și au pregătit din el crucea Domnului.”
Drept cea mai veche sursă literar-istorică a Legendei este considerată tradiția care provine de la Părintele bisericii alexandrine Origene din secolul al II-lea, despre îngroparea lui Adam pe Golgotha, la care se adaugă textul transmis prin Evanghelia lui Nicodim în secolul al III-lea, despre trimiterea lui Seth în paradis; inițial, cu versiunea că Seth aduce pentru tatăl său bolnav, Adam, uleiul milei de la pomul vieții. De-abia în secolele următoare a apărut corelația genealogică a lemnului din pomul paradisului cu crucea lui Christos, în diferite versiuni. Legenda cu cei trei sâmburi formează în cadrul „încâlcelii nespus de complicate a legendelor” un grup propriu, care apare începând cu secolul al XII-lea. (A se vedea cercetările din perspectiva istoriei religiilor realizate de Otto Zöckler în Das Kreuz Christi – Crucea lui Christos –, capitolul „Die Kreuzesholzlegenden des Mittelalters” – Legendele din Evul Mediu despre lemnul crucii – Gütersloh, 1875.)
Rudolf Steiner, care în diferitele sale redări folosește liber aceste elemente și unele care merg dincolo de aceasta, îndeosebi însă când relatează despre Seth care aduce cei trei sâmburi de la cei doi pomi ai paradisului ce sunt încolăciți unul în jurul celuilalt și au devenit unul, duce originea legendei cu mult mai departe, până în misteriile precreștine. Atunci când a fost întrebat, după prima discutare a legendei în conferința de la Berlin din 29 mai 1905, dacă ea e foarte veche, el a răspuns că apare într-adevăr, din perspectiva istoriei literaturii, abia în Evul Mediu, dar că ar fi fost configurată deja în misterii, numai că nu a fost notată. Ea se leagă de misteriile lui Adonis din Antiohia, în care ar fi fost deja sărbătorite crucificarea, punerea în mormânt și învierea drept copie exterioară a inițierii interioare. Atunci ar fi apărut deja și femeile ce se jeluiau la cruce, care apar în creștinism în Maria și Maria din Magdala. Ceva asemănător s-a întâmplat și la misteriile lui Apis, ale lui Mithras și ale lui Osiris. Ceea ce pe atunci era încă apocaliptic, s-a împlinit în creștinism. Așa cum Ioan înfățișa în Apocalipsa lui viitorul, în mod asemănător se transformau vechile apocalipse în nouă legendă. Regina din Saba era cea cu privirea mai profundă, care a cunoscut înțelepciunea propriu-zisă. Și în conferința de la Kassel din 29 iunie 1907, legenda este caracterizată drept conținut de instruire al ocultismului din „timpuri străvechi”. Despre Seth se spune că „trimiterea lui ” este înțeleasă întotdeauna așa, că el vede „ceea ce este la sfârșitul timpurilor: echilibrarea celor două principii în omul însuși.” Cu cele două principii sunt numite aici pomul de sânge roșu și cel de sânge roș-albastru, simbolizate aici prin cele două coloane.
Acestea nu figurau numai în cultul cunoașterii, ci formau și un element esențial în configurarea congresului de la München de Rusalii 1907. Ele erau postate în fața scenei și de altfel erau reprezentate pictural în a patra imagine murală a celor șapte sigilii apocaliptice, unite printr-un curcubeu cu șapte culori. De la prezentarea în premieră a celei de a treia drame-misteriu „Păzitorul Pragului” (1912), ele aparțin, conform indicației regizorale a lui Rudolf Steiner, de scenografia ultimului tablou (templu).
Dacă se spune, în conferința de la München din 21 mai 1907, cu privire la configurarea sălii congresului, că se denumește coloana roșie (la stânga privitorului) cu I, cea albastră (la dreapta privitorului) cu B și că aceste litere ar fi literele de început de la două cuvinte pe care nu e îndreptățit să le rostească acolo, atunci nu se referea cu siguranță la numele de Iachin și Boas, care sunt cunoscute din Biblie (1. Regi, 7,21), care au fost preluate de francmasonerie. Rezultă acest lucru din raportul despre congres, pentru revista „Luzifer-Gnosis”, conform căruia aceste litere de pe coloane indică „într-un fel cunoscut doar pentru inițiați” asupra tainei de evoluție legată de aceasta și prezentată în modul modern al științei spiritului de Rudolf Steiner. Toate interpretările date în scrierile publice sau în anumite societăți rămân totuși numai la o explicare exoterică superficială.
Totuși se va aborda aici o astfel de explicare, pentru că iluminează semnificația coloanelor în cadrul istoriei culturii. În Vergleichendes Handbuch der Symbolik der Freimaurerei mit besonderer Rücksicht auf die Mythologien und Mysterien des Altertums (Ghid comparativ al simbolicii francmasoneriei, cu deosebită considerare asupra mitologiilor și misteriilor Antichității) de Joseph Schauberg, Schaffhausen, 1861 (în Biblioteca Rudolf Steiner), se spune în volumul I, p. 205 și urm. că în loja masonă, Soarele care urcă și Luna care coboară nu stau față în față cu cele două coloane fără semnificație. Semnificația lor drept eternul schimb între „zi și noapte, lumină și întuneric, devenire și trecere, viață și moarte, bine și rău, curat și necurat, adevărat și fals” aparținea de cea mai înaltă Antichitate a egiptenilor și semiților și „probabil din acestea au reieșit și la germanicii creștini din Evul Mediu cele două turnuri ale domului și ale bisericilor ... Adesea au fost ridicate în Egipt în fața intrării în templu două obeliscuri înalte și aceste obeliscuri se numesc în egipteană razele de Soare ... La popoarele semite, îndeosebi la triburile siriene și la fenicieni, apar în sanctuarele zeilor două coloane de lemn, metal sau piatră ca simboluri divine. Așa stăteau la Tyr, în vechiul templu al lui Melkarth, adică al regelui orașului, care strălucea de aur ca simbol al strălucirii luminii Soarelui, două coloane renumite, una din aur pur, pe care o ridicase regele Hiram, contemporanul și prietenul regelui Solomon; cealaltă din piatră de smaragd, care lumina minunat în timpul nopții. Și în templul lui Melkarth din Gades stăteau două coloane de bronz înalte de opt picioare, pe care erau însemnate costurile construcției templului de acolo. Cele mai mari coloane însă trebuie să și le fi ridicat Dumnezeu însuși la capătul Pământului, stâncile Calpe și Abyle la strâmtoarea Gibraltar. Conform unor monede găsite, par să fi stat și în Siria la intrarea câte unui templu doi copaci, îndeosebi doi chiparoși, drept simboluri ai Soarelui și ai Lunii. În fața părții estice a templului solomonic stăteau cele două coloane Iachin și Boas, ale căror nume au fost transpuse pe cele două coloane ale lojelor masonice. Movers explică proveniența numelui Iachin din feniciană, drept cel care stă ferm, cel vertical, Boas drept cel care se mișcă sau pășește mai departe ...
De la zeul Soarelui coloanele se numesc și coloanele lui Seth sau Seth, deoarece Seth – după Bunsen, Ägyptens Stelle in der Weltgeschichte (Locul Egiptului în istoria lumii), V, p. 291 – este cel mai vechi nume documentat al zeului Soarelui... Seth înseamnă de altfel în ebraică, precum și în egipteană, și coloana însăși, în general ceea ce e vertical, ridicat, înalt...”
În volumul II, la pagina 203 se mai prezintă următorul pasaj din documentul de constituire a ritului francmason York, din anul 926: „Fiul lui Cain, Enoh, era îndeosebi un mare meșter constructor și cunoscător al stelelor. Se pare că el a văzut dinainte în stele că lumea va pieri o dată prin apă și altă dată prin foc, și a pus de aceea două coloane mari, una din piatră, cealaltă din lut, pe care a scris învățăturile de bază ale artelor, pentru ca științele lui Adam și ale urmașilor lui să nu se piardă.”
„Acestea sunt așadar Coloanele lui Seth sau Coloanele lui Enoh, cum mai sunt numite cele două coloane Iachin și Boas, fără însă ca în masoneria de astăzi să fie făcut un uz mai mare de acest mit ebraico-mason ...”
O explicație care rezonează cu aceasta, a coloanelor drept „coloane ale lumii”, drept coloane ale nașterii și ale morții, precum și numele Iachin și Boas, o dă Rudolf Steiner în conferința de la Berlin din 20 iunie 1916: „Omul pășește prin Iachin înăuntrul vieții pământene, asigurând prin Iachin: Ceea ce este afară, în macrocosmos, acest lucru trăiește acum în tine, tu ești acum un microcosmos, căci asta înseamnă cuvântul «Jakin»: în tine dumnezeiescul care este revărsat peste lume.” „Boas, cealaltă coloană: intrarea prin moarte în lumea spirituală. Ceea ce este cuprins cu cuvântul Boas înseamnă aproximativ: Ceea ce am căutat până acum în mine, tăria, pe aceasta o voi găsi revărsată peste toată lumea, în ea voi trăi.”
După această caracterizare mai urmează indicația esențială că viața o reprezintă coloanele doar unilateral, căci numai în starea de echilibru între cele două ar fi viața: „Nici Iachin nu este viața, căci este trecerea de la spiritual la trup, nici Boas nu este viața, căci este trecerea de la trup la spirit. Echilibrul este cel care contează.” Acest echilibru a fost reprezentat imaginativ de Rudolf Steiner pe cel de-al patrulea sigiliu apocaliptic – față de tradiție, drept element nou – prin curcubeul care leagă cele două coloane.1
1 Prezentări despre cele două coloane vezi în: mapa „Bilder okkulter Siegel und Säulen. Der Münchner Kongreß Pfingsten 1907 und seine Auswirkungen” (Imagini de sigilii oculte și coloane. Congresul de la München de Rusalii 1907 și efectele sale), GA 284; conferințele de la Nürnberg din 25 și 26 iunie 1908 în Apocalipsa lui Ioan, GA 104; Berlin, 20 iunie 1916 în Weltenwesen und Ichheit (Ființa cosmică și calitatea de Eu), GA 169; Dornach, 29 decembrie 1918 în Cum îl poate omenirea regăsi pe Christos? Tripla existență de umbră a timpului nostru și noua lumină a lui Christos, GA 187; în continuare, configurarea picturală cu motivul I-A-O din marea cupolă a primului Goetheanum în Zwölf Entwürfe fur die Malerei der Großen Kuppel des ersten Goetheanum (Douăsprezece proiecte pentru pictura cupolei mari de la primul Goetheanum) o mapă artistică, Dornach, 1930; și în Hilde Raske Das Farbenwort (Cuvântul culorii), Stuttgart, 1982.
Referitor la pagina 472 și u.
Calea Abel-Calea Cain
Diferența dintre aceste două căi a fost caracterizată pe scurt și clar de Jan K. Lagutt în lucrarea sa Grundstein der Freimaurerei (Piatra de temelie a francmasoneriei), Zürich, 1958, în secțiunea „Das Wesen des Priestertums und das Wesen der Initiation” (Esența preoțimii și esența inițierii):
Aspectul preoțesc al tuturor religiilor [calea Abel] se bazează pe consacrare. Prin ea sunt transpuse asupra purtătorului, a preotului, forțe mai înalte, extrapersonale, care sunt considerate drept revărsare a harului dumnezeiesc. Hirotonisirea are drept efect faptul că acțiuni de milă divină pot fi purtate prin intermediul preotului în lumea fizică. Exprimat figurat, preotul consacrat devine un canal prin care se revarsă acțiuni dumnezeiești în lumea pământeană.
Cu aceasta ar putea, cel puțin teoretic, un preot să fie de o moralitate personală îndoielnică și totuși să producă efecte, pentru că acestea nu provin din sfera sa personală, ci dintr-una supraomenesc-dumnezeiască. Cu aceasta preotul ar deveni un magician, care prin puterea hirotonisirii sale și cu folosirea anumitor formule verbale cu caracter sacru silește dumnezeirea să lase să curgă acțiunile ei de har. O asemenea concepție extremă asupra preoției, așa cum iese din când în când la iveală, cu siguranță că trece pe lângă adevăr. Dar ea indică originea foarte veche a naturii preoției, o epocă a omenirii care e trecută, care este desemnată drept cea magică.
În această prezentare nu este vorba despre critică. Este vorba numai de o caracterizare lămuritoare.
Acel curent care stă, printre altele, și la baza francmasoneriei, merge pe alte căi [calea lui Cain]. Aici nu are loc o hirotonisire în sensul transpunerii de forțe mai înalte, ci o inițiere sau o trezire. Esența acesteia este caracterizată de faptul că ea cheamă forțe care sunt deja predispuse în om. Actele simbolic-cultice care sunt adesea legate de inițiere au singurul sens de a trezi forțele latente și a le pune în acțiune.
Ca în toate marile religii și culturi ale Antichității, și în creștinism merg două curente unul pe lângă celălalt, cel preoțesc și cel inițiatic. Este ca și cum în Iisus converg ambele curente, care sunt străvechi, pentru a se revărsa din nou de la el, nou învigorate.
Când Iisus își trimite apostolii (Marcu, 6,7; Luca, 9,1) el îi înzestrează cu forțe care se află cu totul pe linia preoțească și nu provin din sfera uman-personală a apostolilor. Se spune: „... le-a dat putere și stăpânire ...”
În Evanghelia după Ioan, Iisus apare limpede ca marele inițiator, ca inițiat în sensul cel mai înalt. Este sugerat deja în primul capitol din Evanghelie, unde îl cheamă pe Natanael la apostolat. În sensul esenței inițierii, el i se adresează lui Natanael într-un mod deosebit, iar acesta recunoaște în el imediat inițiatul mai înalt. Cu totul în public se înfățișează Iisus ca mare inițiat, ca hierofant în sensul vechilor misterii, atunci când desfășoară trezirea lui Lazăr (cap. 11). Iisus trezește din nou viața lui Lazăr, cel adormit în somnul de moarte. Iar pe lângă procesul de trezire „exterior” se desfășoară în Lazăr, „cel pe care îl îndrăgea Domnul”, un alt proces adânc. În Lazăr străpunge eternitatea. Iar acest etern este viața despre care Iisus spune că EL este aceasta. Oriunde în om străpunge spiritul, eternul, sinea mai înaltă sau, altfel spus, unde se apropie omul în strădania sa sârguincioasă de izvorul adevăratei sale ființe, el trăiește marea trezire.
Este oare de mirare că Evanghelia după Ioan ocupă un loc atât de central în curentul esoteric creștin?
Dacă la începutul adevăratei preoții stă harul, care este de natură supraumană, atunci inițierea autentică ar trebui să se încheie în har. Dacă i se acordă preotului forțe extra-personale de natură mai înaltă prin hirotonisire, atunci de el depinde să se arate demn de acestea, să se trezească prin ele și să personalizeze forțele, într-un fel. Inițierea, în măsura în care nu este ceremonie goală, cheamă forțele mai adânci, individuale ale omului. Iar prin ele trebuie să se maturizeze omul înspre acele sfere în care se află patria harului dumnezeiesc.
Lucrul cel mai înalt este așadar preotul care devine un inițiat. Invers, omul inițiat își însușește demnitatea preoțească atunci când aspectul profund uman, care este unul dumnezeiesc, ajunge să se desfășoare în el. Atunci el stă în har.
Aici se încheie cercul aparentelor contrarii. Unul nu îl exclude pe celălalt. Amândouă sunt cărări pe marea cale a omului către ființa sa adevărată. Iar aceasta este Dumnezeu.
