În cadrul culturii occidentale trebuie să pornească evoluția, în principal, de la așa-numitul control al gândurilor. Deși întreaga gândire occidentală neordonată, cu totul aleatorie nu este deloc potrivită pentru a dezvolta gânduri controlate, gânduri cu o succesiune strictă, este totuși necesar ca prim lucru. Iar cu aceasta doresc să revin la lucrul despre care am vorbit deja: la faptul că noi trebuie să dezvoltăm sensibilitatea față de succesiuni de gânduri nelogice, prost controlate. Omul obișnuit va percepe cu orice ocazie, când se acționează puternic asupra simțurilor sale, un fel de durere; dar acei oameni care sunt receptivi la perceperea de gânduri necontrolate, lipsite de consecvență ca fiind dureroase, sunt totuși foarte rari. Totuși, aceasta este o treaptă pe care trebuie să o străbată fiecare o dată, și nu doar privitor la gândire, ci și față de citirea literaturii noastre occidentale. De aici nu exclud nici un mare număr de cărți din literatura teosofică. Veți găsi, de asemenea, și aici multe gânduri necontrolate.
Majoritatea oamenilor din prezent gândesc în mod necontrolat. Iar fiecare gând necontrolat înseamnă o echilibrare nerealizată, o incapacitate-de-a-se-pune-într-un-raport corespunzător fenomenului. Este ca o „alunecare”, iar o alunecare în plan fizic este și ea o incapacitate-de-a-se-pune-într-un-raport față de lumea fizică. Trebuie să dezvoltăm în noi un sentiment așa de puternic pentru gânduri corecte, care merg până la capăt, încât să simțim un fel de durere fizică dacă la noi înșine sau la altcineva apare un gând incorect.
În viața obișnuită nu este posibil să-ți controlezi gândurile în acest mod. Gândiți-vă la faptul că dumneavoastră, când vă aflați în viața profesională, sunteți siliți să gândiți în continuu fără logică. Căci peste tot se gândește nelogic. În viața zilnică, în afaceri, în profesiunile mai înalte, în științele naturii, în istorie, peste tot întâlniți gânduri nelogice; iar cele mai lipsite de logică găsiți că sunt gândurile din jurisprudență, acolo unde ar trebui să se gândească cel mai mult logic.
Deci cel care vrea singur să ajungă la cunoștințe mai înalte și nu vrea doar să le asculte de la alții care le au, acela trebuie să înceapă să trăiască dinspre interior spre exterior. Pentru asta trebuie, cel puțin pentru un timp foarte scurt din zi, să ne izolăm de tot restul vieții din jur. Trebuie – și dacă sunt doar cinci până la zece minute sau trei până la patru minute – să ne dedicăm în mod exclusiv propriei vieți interioare și unor gânduri care nu sunt din cultura noastră nemijlocită, din viața noastră zilnică, ci despre care știm că au o origine mai înaltă și că sunt gânduri față de care putem avea încredere.
Această retragere, această viețuire și țesere într-o lume de gânduri care este strict ordonată, această dăruire față de o astfel de lume de gânduri, chiar dacă este pentru puțin timp, e ceea ce ne despăgubește pentru întreaga împrăștiere și sfâșiere din cultura exterioară. Apoi plecăm întăriți cu un centru interior prin lumea zilnică și ne conducem noi înșine prin lumea zilnică, prin faptul că un gând, atunci când nu aparține de viața noastră ordonată, îl scoatem din nou din câmpul perspectivei noastre. Să nu credeți că sunteți în stare să faceți acest lucru mereu! Amintiți-vă numai că, atunci când treceți strada, nu sunteți stăpânul gândurilor voastre; că din toate părțile, fără să faceți ceva privitor la aceasta, gândurile din jur năvălesc asupra voastră, acționează asupra conștienței voastre și se joacă prin aceasta, astfel că sunteți o minge de joacă a conștienței voastre. Cât timp nu aveți voi înșivă stăpânire pe înșiruirea gândurilor ca pe o sfoară, atâta timp nu puteți să vă așteptați ca interiorul să se reveleze. Putem să ne așteptăm la această luare în stăpânire a vieții noastre de gânduri doar atunci când reușim ca pentru un scurt timp să ne detașăm de viața zilnică și să ne ridicăm la ceea ce e ideal.
Dacă îndrăgim un gând ideal, atunci atingem ceea ce este întărire interioară. Nu contează să pricepem cu înțelegerea un gând.
Luați primul gând din Lumină pe cale [Nota 6]: „Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se dezobișnuiască de lacrimi.” Luați-l astăzi, mâine și iarăși și iarăși – atunci începe să devină viu. Iar dacă refuzați toate celelalte lucruri ce vor să se amestece aici, atunci el devine centrul ființei voastre. El trăiește și țese în voi. El vă va arăta că lasă să apară alte gânduri din el, că el este de o fertilitate nesfârșită. Și veți vedea ce aveți de depășit din lăuntru în afară. Trebuie să apară o sensibilitate împotriva gândurilor incorecte. Trebuie să fie ca și cum ați fi înțepați cu ace de către gânduri incorecte. Acest lucru trebuie să îl simțiți și atunci când citiți cărți. Dacă nu puteți simți durere la gândirea nelogică, atunci nu puteți nici să dezvoltați gândirea corectă.
Dar trebuie nu doar să înțelegeți gândirea corectă, ci să o și iubiți. Trebuie să iubiți un gând în așa măsură, cum se iubește un copil. Copilul dumneavoastră l-ați văzut astăzi, ieri și alaltăieri, și tot îl mai iubiți. Așa trebuie să faceți și cu lumea gândurilor. Dacă credeți că ați înțeles un gând, nu trebuie să-l împingeți în afara conștienței, ci să vă preocupați tot mereu de el. Dacă puteți face asta, atunci sunteți înzestrat cu un fel de „gând blindat”, atunci încetează ceea ce era prezent ca fază de trecere: lupta față de ceea ce era nelogic; ea încetează atunci când gândurile sunt fapte pentru voi, precum un scaun, o masă și așa mai departe. Deveniți pozitiv. Aceasta o știe cel care trăiește în lumea spirituală. El știe și că este întotdeauna înconjurat de gânduri care sunt puteri și forțe ce lucrează asupra noastră. Cel care are sensibilitate pentru aceasta, acela vede ce gânduri de ură, ce gânduri de bunăvoință își trimit oamenii unii altora. El vede cum acestea pătrund în ei și vede cum ele ricoșează de la ei. Există oameni care stau în mod ciudat în fața noastră; ei stau aici ca înconjurați de un înveliș de cristal, în al cărui mijloc ei trăiesc. Iar de la acest înveliș de cristal ricoșează toate gândurile nepotrivite. Aceștia sunt oameni care înțeleg să trăiască în acest fel meditativ, care înțeleg să-și reglementeze viața pornind dinăuntru în afară.
Puteți să verificați dacă controlul dumneavoastră asupra gândurilor are succes. Dar nu prin aceea că vă spuneți: „Acum eu gândesc corect”, ci prin faptul că vă instalați un barometru care vă poate arăta cum viața dumneavoastră de gânduri este controlată dinspre interior în afară. Și pentru cei care urmează calea cunoașterii aceasta este viață de visare. Pentru cel care înțelege lucrurile în mod real, ea nu se află în același fel de prețuire înaltă ca pentru alții care sunt superstițioși. Pentru cine înțelege are o cu totul altă semnificație decât pentru cei care nu au reușit încă să-și controleze viața de gânduri.
La majoritatea oamenilor, viața de visare este o confuzie primejdioasă și dezolantă. Acest lucru încetează însă cu totul atunci când ne-am dedicat o vreme vieții meditative. Atunci visele noastre dobândesc o semnificație profundă, simbolică. În regularitatea, în frumusețea viselor se află un barometru pentru controlul gândurilor.
Cât timp ne mai clătinăm în cele exterioare, atâta timp visele noastre sunt o copie dezolantă a vieții exterioare. În clipa în care, însă, ne separăm cel puțin pentru scurt timp, pentru a deveni fortificați și puternici față de tot ce năvălește asupra noastră, visele noastre capătă o semnificație simbolică. Atunci trebuie să ne străduim, controlând, să ne întrebăm: Ce poate să îmi înfățișeze acest vis care apare așa?
Aceasta este și diferența dintre visele mai înalte și cele joase. Nu este adevărat că un vis este egal un vis. Viața pe care o desfășoară omul în stare de somn este, la cel care își dezvoltă corpul spiritual, cu totul diferită de a celui care nu o face. Asta o știe cel care a avut experiențe spirituale. Cel care nu știe nimic altceva decât ce îi spun ochii, urechile, limba, cel care se dizolvă cu totul în această lume de simțuri, acela nu poate afla nimic altceva în timpul somnului decât o reminiscență dezolantă a impresiilor senzoriale. Însă ceea ce îndepliniți în cele cinci minute în mod spiritual este ceva ce stimulează spiritul și îl transpune în activitate; ceva ce luați cu voi peste tot, indiferent dacă corpul vostru participă sau nu. Atunci încep visele noastre să devină regulate, să devină mici drame cu desfășurare și acțiuni regulate, atunci este activ ceea ce noi numim adevărata noastră viață spirituală interioară.
Dar aceasta este doar treapta cea mai de jos. Ceea ce trebuie să se adauge la aceasta este următorul lucru: atunci când detașați momentele (pe care nu este permis să le rupeți din viața profesională, căci teosoful nu are voie să scoată din viața profesională nimic) și le folosiți pentru progresul interior, atunci vă va atrage atenția ceva anume, ce apare destul de curând la cei care petrec câtva timp în meditație, în viața spirituală interioară. Vă va atrage atenția faptul că vă aduceți aminte în cu totul alt fel de visele voastre decât era cazul înainte. Aceasta este acea continuitate a conștienței, ce apare tot mai mult pe măsură ce omul se dezvoltă și care apare în așa fel, încât voi înșivă în sinea voastră deveniți obiectual. Atâta timp cât vă identificați întru totul cu corpul, atâta vreme cât nu spiritul este cel cu care ați devenit una, atunci când sunteți decorporalizat, adică în stare de somn, atâta timp nu puteți să dezvoltați o conștiență. De aici provine starea de inconștiență a marii majorități a omenirii în timpul somnului. De abia foarte lent intervine o astfel de continuitate a conștienței, încât să fiți chiar treaz în somn așa cum sunteți treaz în corpul fizic, și să aduceți această conștiență trează iarăși în conștiență trează zilnică.
Aici aveți o unitate de măsură, ceva pe baza căruia puteți să dezvoltați un barometru față de viața fizică. Capacitatea de rezistență față de viața zilnică va fi crescută. Corpul trebuie să devină ca un instrument. Puteți să observați atunci corpul din afara sa, culcat alături. În spirit însă trăiți, atunci când începeți să vă retrageți din ceea ce este corelat cu corpul. Prin aceasta nu deveniți mai incapabil, ci mai capabil pentru viață, căci cel care cunoaște spiritul este întotdeauna mai capabil.
Deci important este să alegeți o parte a zilei pentru a vă dedica unor gânduri înalte care nu au nimic de-a face cu egoismul zilnic, cu ambiția, cu plăcerea senzorială obișnuită, și să lăsați să lumineze lumina unor astfel de gânduri în viața zilnică.
Astfel sunt de înțeles chiar primele învățături din Lumină pe cale. Ele nu vor să îl conducă pe om la asceză, nu vor să îl facă un străin în lumea asta. Nu acela îi corespunde idealului teosofic care ajunge la asceză, ci cel care, pornind de la viața obișnuită, ajunge la spirit.
Deci atunci când se zice în Lumină pe cale:
Și se spune imediat după aceasta:
Caută în inimă rădăcina răului și smulge-o.
Teosoful trebuie să simtă că noi suntem o parte dintr-un întreg, că suntem împreună răspunzători pentru tot ce există. Cel care nu este în stare că simtă că și el este de vină dacă unul fură mâine, acela nici nu este în stare să știe cum este corelat cu întregul; el nu este în stare să caute rădăcina răului. Pentru că nu avem posibilitatea și capacitatea să începem cu alți oameni, de aceea se spune:
Caută în inimă – în inima ta – rădăcina răului și smulge-o. Căci ea crește și se extinde în inima discipolului sârguincios în aceeași măsură ca în inimile copiilor lumii.
Nimeni nu are voie să își imagineze că este bun – ca și cum am putea să facem asta, ca și cum am putea face asta chiar și pentru o clipă – sau că este mult mai bun decât ceilalți. Gândul că nu putem fi mult mai buni decât un altul trebuie să ne umple cu totul. Ce am făcut, spre exemplu, dacă facem oameni fericiți, dacă în același timp, pentru că trăim în acest fel cum trăim, îi facem pe mulți nefericiți? Necunoașterea este rădăcina suferinței în viață. Necunoscători, așa cum este cazul adesea, noi suntem aceia care i-am ascuțit cuțitul celui care îl folosește pentru rău.
Doar cel puternic poate să-l omoare. Cel slab, însă, trebuie să îi aștepte creșterea, maturizarea, moartea.
Prin vârstele lumilor crește această buruiană în om. Ea se extinde, însă începe să înflorească doar atunci când a străbătut nenumărate vieți.
Uneori abia în încarnări foarte târzii apare: faptul că unul care urcase deja în înălțimi, mai târziu a căzut în mare adâncime. Nu rareori s-a întâmplat ca acei care cunosc cel mai profund au ajuns să fie cei căzuți cel mai profund. Acele firi de aventurieri nu au putut fi distinse de aceia mari.
Cel care vrea să pășească pe calea stăpânirii trebuie să smulgă această buruiană din inima sa. Și atunci va sângera din greu, întreaga viață va părea nimicită.
Luați această rostire aproape cuvânt cu cuvânt, dar în sensul spiritual. Luați ceea ce valorează viața, în cel mai înalt sens și stil. Spuneți-vă: Cât de nesfârșit de multe lucruri valoroase am contemplat și cât de nesfârșit de multe sunt lucrurile pentru care am trăit, și care, probabil, sunt cu totul lipsite de valoare. Eu trebuie să încep o nouă viață dacă nu vreau să trăiesc așa cum m-am obișnuit; dacă nu vreau să o configurez sub influență străină, ci prin propria mea viață interioară. Noi nu devenim atunci aparent în exterior alții, dar conducem viața sub alte imbolduri. Nu o vom conduce din vanitate, din ambiție, nici din plăcerea simțurilor, căci să facem acestea nu vom mai putea, ci din datorie, pentru că trebuie să se întâmple pornind din cea mai înaltă înțelegere.
Chinul trebuie să fie suportat. Poate el se apropie de tine deja la primul pas al urcării cutezătoare care te conduce pe calea vieții, poate la ultimul. Cugetă bine: el trebuie îndurat și pune toate forțele pentru îndeplinire. Nu-ți este îngăduit să trăiești în momentul prezent, nici în viitor, – doar în etern.
Cel care trăiește în clipă, la acesta văzătorul poate să perceapă cum gândurile lumii exterioare se înfig în el ca sulițe. Cel care trăiește în etern, de la el ricoșează gândurile care îi pot fi neprielnice. Nu succesul exterior, nici ceea ce putem atunci este ce ne duce mai departe, ci faptul că trăim în fiecare clipă în etern. Nu vom ajunge la nimic dacă ne străduim cu avariție pentru aceasta. Nici în viitor nu trebuie să trăim, doar în etern.
Acolo nu poate prospera această buruiană uriașă: suflarea, deja, a unui gând de eternitate curăță această pată din existența ta.
Apoi vine configurarea corpului astral. Așa cum lucrăm la corpul mental prin controlul gândurilor, tot astfel trebuie să lucrăm la corpul astral prin ordonarea memoriei noastre. Trebuie și ea controlată, trebuie să devină obiect al examinării. Acest lucru are o influență mare, semnificativă asupra întregii vieți. Dumneavoastră trebuie să vă dezobișnuiți ca, atunci când priviți asupra acțiunilor voastre, să aveți în acel timp gânduri egoiste de părere de rău. Lucrul de care vă aduceți aminte trebuie să fie pentru dumneavoastră aici doar ca să învățați pe seama lui să faceți lucrurile mai bune. Trebuie să învățăm de la trecut și să ne folosim pentru aceasta memoria, pentru ca sufletul nostru să devină mai capabil. Dacă ne reglementăm memoria în așa fel încât nu privim înapoi într-un mod aleatoriu, ci, chiar și pentru lucrul care, aparent, e cel mai nesemnificativ, privim în așa fel înapoi încât pentru noi este o școală a învățării, atunci ne întărim coloana vertebrală sufletească.
Dacă controlăm memoria în acest fel, atunci se dezvoltă din aceasta vederea astrală. Aceasta face din corpul astral un organ de voință, pe care putem să îl folosim. Trebuie să ne dezobișnuim de lacrimi, să depășim antipatia și simpatia ca să venim în întâmpinare cu justa concepție față de reprezentările noastre asupra amintirilor.
Dacă suntem stăpâni pe capacitatea noastră de amintire, pe capacitatea noastră de reprezentare, atunci am atins țelul nostru preliminar. Noi recunoaștem faptul că cel care nu exersează acest lucru trebuie să simtă în permanență la sine că este dependent de fiecare curent de aer spiritual din mediul său, ca un tub mișcător care este tras încoace și încolo de fiecare gând. Nu există nici un alt mijloc pentru a ajunge în lumea astrală și în cea mentală, decât să ne formăm dinspre interior spre înafară pentru aceasta. La cel care își structurează capacitatea de amintire, la cel care în fiecare seară configurează formațiunile nebuloase în formațiuni regulate de raze, și anume părțile superioare care pornesc de la inimă și cap, la acela se va arăta că omul trăiește din interior spre înafară. Dacă omul a ajuns atât de departe, atunci nimic nu mai poate să-i facă vreun rău. În prezența sa putem să îi trimitem gânduri de natura cea mai rea, ele vor merge înapoi, ca și cum nu l-ar fi atins. El a format în munca de meditație o învelitoare spirituală în jurul său.
