AUM
„Caută calea”.
„Caută calea în adâncirea interioară”.
„Caută calea, pășind dârz în afara ta însuți.” [Nota 18]
Doar aparent se contrazic ultimele două propoziții. În realitate ele exprimă două situații de fapt extraordinar de corecte.
Adâncirea interioară este, anume, prima jumătate a unei căi. Mai întâi, omul trăiește pe treapta sa actuală de dezvoltare în percepțiile senzoriale ale mediului înconjurător. Chiar dacă el prelucrează cu înțelegerea și rațiunea sa aceste impresii senzoriale, el tot rămâne „în exterior”.
Dacă însă se eliberează de impresiile senzoriale, se retrage în sine însuși, atunci îi rămâne forța gândirii. Această gândire este atunci golită de conținutul exterior. Aceasta semnifică „adâncirea interioară”. Dar tocmai de aceea, pentru că gândirea este „golită”, poate să curgă spre ea acum un conținut nou dinăuntru.
Iar acest conținut este de natură spirituală, așa cum cel dinainte era de natură senzorială. – Tocmai prin aceasta, însă, omul pășește din nou din el în afară. El pășește din sfera Eului de jos în „lumea exterioară spirituală”. Iar acest lucru este sugerat cu propoziția: „Caută calea, pășind dârz în afara ta însuți.”
Acuma, misticul leagă cu silaba AUM toate trei propozițiile. A este întâi constatarea stării în care omul se află întotdeauna pe treapta actuală a evoluției sale.
U este simbolul adâncirii interioare, iar M este ieșirea în afară în lumea exterioară spirituală.
Zicerea:
ne ridică în fiecare dimineață la Sinea noastră mai înaltă. Astfel de ziceri nu sunt născocite prin capriciul vreunei personalități, ci ele sunt scoase din lumea spirituală. Mult mai multe sunt cuprinse, de aceea, în ele, decât se crede de obicei. Iar noi gândim corect despre ele, atunci când pornim de la premisa că nu poate fi niciodată explorat în totalitate conținutul lor, ci că putem găsi în ele tot mai mult, cu cât mai mult ne adâncim în ele. Din partea Școlii esoterice pot, așadar, să fie date doar indicații punctuale despre felul în care să căutăm conținutul. Unele din aceste indicații sunt date în cele ce urmează:
Mai strălucitoare decât Soarele
Omul vede obiectele din jurul său numai atunci când acestea sunt luminate de soare. Ceea ce le face vizibile sunt razele de soare care sunt aruncate înapoi în ochiul privitorului. Dacă nu ar exista lumină, atunci lucrurile nu ar fi vizibile. Dar prin această lumină exterioară devin vizibile doar obiectele lumii fizice. O lumină care este „mai strălucitoare decât Soarele” trebuie să-i lumineze omului dacă este sa vadă ființele și lucrurile sufletești și spirituale. Această lumină nu pornește de la niciun soare exterior. Ea pornește de la sursa de lumină pe care o aprindem în noi înșine, atunci când căutăm în interiorul nostru Sinea superioară eternă. Această sine mai înaltă este de altă origine decât sinea inferioară. Cea din urmă percepe mediul de fiecare zi. Dar ceea ce trăiește în acest mediu de fiecare zi a devenit cândva și va trece. Ceea ce percepem față de el are, ca atare, doar o valoare trecătoare. Iar din astfel de trăiri și gânduri privitoare la aceasta este construită și sinea noastră trecătoare. Toate lucrurile care devin vizibile prin soare, acestea cândva nu au existat și cândva nu vor mai exista. Și chiar și soarele a devenit cândva și va trece cândva. Dar sufletul este aici tocmai pentru aceasta, pentru a recunoaște în lucruri eternul. Când întregul pământ nu va mai exista cândva, atunci vor mai fi sufletele care l-au locuit. Iar ceea ce au trăit aceste suflete pe pământ, aceasta o vor purta drept amintire în altă parte. Este ca și cum un om mi-a făcut un bine. Fapta trece. Dar ceea ce a sădit el prin aceasta în sufletul meu, asta rămâne. Iar legătura de iubire, care astfel m-a legat pe mine de el, asta nu trece. Ceea ce trăim este întotdeauna originea a ceva remanent în noi. Noi înșine scoatem astfel din lucruri remanentul și îl tragem dincolo în eternitate. Iar când oamenii cândva vor fi transplantați într-un cu totul alt tărâm, atunci vor aduce cu ei ceea ce au adunat aici. Iar faptele lor în noua lume vor fi țesute din amintirile despre cea veche. Căci nicio sămânță nu există care să nu dea rod. Dacă suntem legați cu un om prin iubire, atunci această iubire este o sămânță, iar fructul îl trăim în tot viitorul, prin faptul că noi aparținem cu un astfel de om împreună în tot viitorul. Astfel trăiește ceva în noi care este întrețesut cu forța dumnezeiască ce unește toate lucrurile în țesătura eternă a lumilor. Acest „ceva” este Sinea noastră mai înaltă. Iar aceasta este „mai strălucitoare decât Soarele”. ”. Lumina soarelui luminează un om doar pe dinafară. Soarele meu sufletesc îl luminează dinăuntru. De aceea este mai strălucitor decât soarele.
Mai curată decât zăpada
În sine, fiecare lucru este curat. Necurățit poate fi doar atunci când se unește cu altceva ce nu ar fi trebuit să fie unit cu el în acest fel. Apa, în sine, este curată. Dar și ceea ce este conținut ca murdărie în apă ar fi curat, dacă ar fi în sine, dacă nu s-ar fi unit cu apa în mod necorespunzător. Cărbunele, în sine, este curat. Murdărie devine el doar atunci când se unește cu apa în mod incorect. Deci atunci când apa își ia propria formă în cristalul de zăpadă, atunci ea elimină tot ce s-a unit cu ea necorespunzător. Astfel devine sufletul omenesc curat, atunci când el selectează tot ce este unit cu el pe nedrept. Iar de el aparține dumnezeiescul, nepieritorul. Fiecare ideal, fiecare gând la ceva mare și frumos aparține de forma interioară a sufletului. Iar când cugetă la asemenea idealuri, la astfel de gânduri, atunci el se curăță așa cum se curăță apa atunci când devine cristal de zăpadă. Și pentru că spiritualul este mai curat decât orice substanță, tot astfel este „Sinea superioară”, adică sufletul, care locuiește în cele de sus, „mai curată decât zăpada”.
Mai fină decât eterul
Eterul este cea mai fină substanță. Dar orice substanță este încă densă în raport cu elementul sufletului. Nu ceea ce e „dens” este remanent, ci ceea ce este „fin”. Piatra, la care ne gândim ca la o substanță, piere ca substanță. Dar gândul la piatră, care trăiește în suflet, acesta rămâne. Dumnezeu a gândit acest gând. Iar El a făcut din acesta piatra densă. Așa cum zăpada este doar apă densificată, tot astfel piatra este doar un gând densificat al lui Dumnezeu. Toate lucrurile sunt astfel de gânduri densificate ale lui Dumnezeu. „Sinea superioară”, însă, dizolvă toate lucrurile, iar în ea trăiesc apoi gândurile lui Dumnezeu. Iar atunci când din asemenea gânduri dumnezeiești este țesută Sinea, atunci ea e „mai fină decât eterul”.
Spiritul în inima mea
Doar atunci a înțeles omul un lucru când l-a cuprins cu inima. Înțelegerea și rațiunea sunt doar mijlocitoare pentru cuprinderea inimii. Prin înțelegere și rațiune pătrundem la gândurile dumnezeiești. Dar atunci când avem gândul în acest fel, atunci trebuie să învățăm să îl iubim. Omul învață încetul cu încetul să iubească toate lucrurile. Acest lucru nu înseamnă că el trebuie să-și dea fără discernământ inima pentru tot ce întâlnește. Căci experiența noastră este, pentru început, una înșelătoare. Dar dacă ne străduim să cercetăm o ființă sau un lucru până la originea sa divină, atunci începem să îl și iubim. Dacă am în fața mea un om decăzut, atunci nu decăderea lui este cea pe care ar trebui s-o iubesc. Prin aceasta m-aș afla doar într-o eroare, iar lui nu i-aș fi de ajutor. Dacă, însă, mă gândesc la felul în care omul acesta a ajuns la decăderea lui și dacă îi sunt un sprijin pentru a depăși starea de decădere, atunci îl ajut, iar eu însumi mă străduiesc să ajung la adevăr. Eu trebuie să caut peste tot, să văd cum pot să iubesc. Dumnezeu este în toate lucrurile, dar acest dumnezeiesc dintr-un lucru trebuie mai întâi să îl caut. Nu latura exterioară a unei ființe sau a unui lucru trebuie eu să o iubesc neapărat, căci aceasta este înșelătoare, iar aici aș putea foarte ușor să iubesc eroarea. Dar dincolo de orice iluzie se află acel adevăr, iar pe acesta îl putem iubi întotdeauna. Iar dacă inima caută iubirea adevărului în toate ființele, atunci trăiește „spiritul în inimă”. O astfel de iubire este veșmântul pe care sufletul trebuie mereu să-l poarte. Atunci ea însăși țese dumnezeiescul în lăuntrul lucrurilor.
*
Membrii școlii trebuie să folosească câteva minute libere din zi pentru a conecta astfel de gânduri de zicerile divine de înțelepciune, care ne sunt date de maeștri dintr-o nemăsurat de mare experiență a lumii. Niciodată să nu credeți că ați înțeles deja o astfel de maximă, ci să porniți mereu de la premisa că în ea se află mai mult decât ați găsit deja. Printr-o astfel de atitudine se ajunge la sentimentul că în toată înțelepciunea adevărată se află cheia spre nesfârșire, iar noi ne unim printr-o astfel de atitudine cu această nesfârșire.
*
Nu contează să medităm multe propoziții, dar ceva mic să fie lăsat să trăiască tot mereu în sufletul devenit liniștit.
În timpul meditației înseși trebuie mai puțin să speculăm, cât să lăsăm conținutul propozițiilor din meditație să lucreze asupra noastră. Dar aparte de meditație, în momentele libere ale zilei, trebuie să revenim tot mereu asupra conținutului propozițiilor din meditație și să vedem ce considerații putem extrage din ele. Atunci ele devin forță vie, care se cufundă în suflet și îl fac tare și puternic. Căci atunci când sufletul se unește cu adevărul etern, trăiește el însuși în etern. Iar când sufletul trăiește în etern, atunci ființele superioare au acces la el și pot să-și cufunde propria lor forță în el.
