Doresc să remarc mai întâi un lucru, faptul că nu trebuie să subestimați dispoziția în care omul trebuie să se transpună pentru a avea raportul corect față de univers. Pentru cel care nu este încă pe calea cunoașterii, această dispoziție este poate ceva ce nu are, aparent, nicio semnificație profundă. Dar are. Tocmai din acest motiv, toate religiile au încercat să-i educe pe oameni prin intermediul rugăciunii, ca ei să ajungă la această dispoziție, și nici rugăciunea, care a pornit de la esoteriști, nu are vreun alt sens.
Ca să recunoașteți semnificația unei astfel de dispoziții față de univers în mod corect, aș vrea mai întâi să arăt cum nu doar cei care vor să înainteze în ceea ce privește viața lor interioară, ci și cei care vor să înainteze în cunoașterea lumii exterioare își netezesc, prin aceasta, drumurile.
În vremurile noastre materialiste avem unele păreri destul de eronate despre mari descoperitori și gânditori din domeniul științific. Mai ales printre cei care se ocupă cu științele, mulți cred dinainte că științele conduc la necredință, la negarea lumii spirituale. De aceea doresc astăzi să vă povestesc despre dispoziția unui mare spirit, al cărui nume o să vi-l spun doar după ce am citit câteva dintre afirmațiile sale. Căci aceste afirmații arată modul în care a ajuns la marile descoperiri ce au devenit o binefacere pentru vremurile mai noi, prin faptul că a avut o relație intimă cu spiritul care străbate întregul univers. El zice:
„Este adevărat [Nota 8], chemarea dumnezeiască ce îi face pe oameni să învețe astronomia stă scrisă în lumea însăși, dar nu în cuvinte și silabe, ci pe măsura lucrului, în măsura potrivirii noțiunilor și sensurilor omenești cu înlănțuirea corpurilor și stărilor cerești. Un destin ascuns îl poartă pe un om către această ocupație, pe celălalt către alta, astfel că ei devin convinși că, așa cum sunt o parte a Creației, tot așa sunt și sub conducerea providenței dumnezeiești.”
O altă propoziție a aceluiași bărbat:
„Ceea ce am profetizat acum 25 de ani [...] [Nota 9], am adus deci în sfârșit la lumină. Într-o măsură mai mare decât am putut vreodată spera am descoperit ca fiind întru totul adevărat și corect faptul că întreaga natură a armoniei în măsura cuvenită, cu toate părțile ei descompuse în cartea a III-a, se găsește printre mișcările cerești, într-adevăr, nu în felul în care îmi închipuisem eu (iar aceasta nu e ultima din bucuriile mele), ci într-un cu totul alt mod, care, în același timp, este excelent și perfect. În răstimpul în care corectura nespus de anevoioasă a teoriei mișcărilor cerești m-a ținut în tensiune, s-a adăugat, ca o deosebită creștere a dorinței mele pasionate de cunoaștere și ca imbold al premisei mele, lectura scrierii Armoniilor a lui Ptolemeu [...]. În ea am găsit, contrar așteptărilor și spre marea mea mirare, faptul că aproape întreaga carte a III-a oferea deja acum 1500 de ani aceeași considerație despre armonia cerească. Doar atât că în acea vreme îi lipseau astronomiei încă multe. [...] Pe mine, însă, în urmărirea asiduă a premisei mele, nu m-a confirmat uriaș doar nivelul scăzut al vechii astronomii, ci și concordanța izbitor de exactă a observațiilor noastre la o distanță de cincisprezece secole. Căci pentru ce e nevoie de multe cuvinte? Natura însăși voia să i se reveleze omului prin gura unor bărbați care au pornit să o interpreteze în secole cu totul diferite. Se află degetul indicator al lui Dumnezeu în aceasta, ca să vorbim ca ebraicii, în faptul că în spiritul a doi bărbați, care se dedicaseră cu totul observării naturii, a apărut același gând despre configurația armonioasă a lumii; căci niciunul nu a fost conducătorul celuilalt în pășirea pe acest drum. Acum, după ce s-a ridicat acum optsprezece luni prima lumină a dimineții, acum trei luni ziua luminoasă, acum foarte puține zile însă soarele deplin al unei vederi cu totul minunate, nimic nu mă reține ...”
Aceste cuvinte le-a scris marele astronom Johannes Kepler, care i-a învățat pentru prima oară pe oameni despre felul în care se mișcă planetele, ce căi descriu ele. Din aceasta veți observa că în ceea ce privește adevărata știință nu poate fi vorba despre necredința în spirit și că cei care astăzi, pe baza unor astfel de descoperiri cum sunt cele făcute de Kepler, Copernic, Galilei și alții, ar vrea să afirme că lumea nu ar fi inundată de spirit, că ar fi depășită o concepție spirituală a lumii. Căci acelora, care din această dispoziție cucernică au făcut, precum Kepler, descoperirile științelor naturii, li s-a revelat armonia sistemului lumilor.
Direcția spre care trebuie să ne avântăm este, mai întâi, ca noi să recunoaștem că personalitatea omului nu este încă adevărata sa Sine, ci că această adevărată Sine este ceva spre care trebuie să tindem, ceva ce trebuie să se dezvolte în noi tot mai mult și mai mult în decursul încarnărilor. Asta vrea să spună și Goethe, atunci când afirmă: „Cel care se străduiește mereu tinzând [Nota 10], / pe acela îl putem elibera. / Iar dacă la el a devenit părtașă chiar iubirea cea de sus, / atunci îl întâmpină ceata sfântă cu bun venit inimos!” Iar Christos nu a spus nimic altceva, prin expresia „har”, decât „Buddhi”, ce se apleacă și trage Sinea noastră în sus către El.
Buddhi este har. Iar această continuă strădanie în sus, spre sferele pe care teosoful le numește câmpul, planul Buddhi, planul beatitudinii, este cea care ne aduce cunoaștere. Iar cine știe cu adevărat, cine a ajuns la cunoaștere, care a avut cunoaștere a devenit conștient de faptul că a trecut de la natură la har și de aici la slavă.
Iar aceasta a fost rugăciunea lui Kepler. Când a simțit în el întreaga semnificație a descoperirii sale, el nu a fost învățatul arogant, care să spună: „Eu am descoperit aceasta”, ci dispoziția lui Kepler era dispoziția din care s-a născut marea sa descoperire, iar dispoziția sa era următoarea:
„O, Tu, cel care prin lumina naturii ai trezit în noi dorul după lumina harului, pentru ca prin aceasta să ne conduci la lumina slavei, Ție îți spun mulțumesc, Domn și Creator, că m-ai bucurat pe mine prin creația Ta și că m-am bucurat de lucrările mâinilor Tale; privește, acum am desăvârșit lucrarea chemării mele, am folosit așa de mult puterea minții așa cum Tu mi-ai dat-o; eu le-am dezvăluit minunăția lucrărilor tale oamenilor, atâta cât a putut să cuprindă înțelegerea mea limitată infinitatea Ta. Dacă a fost arătat ceva de către mine ce este nedemn de Tine, sau dacă am căutat cinstire proprie, atunci iartă-mă cu milostenie.” [Nota 11]
Sufletul omenesc este denumit adesea o oglindire a ființei dumnezeiești. Dacă ne adâncim în această imagine, atunci ne devine clar faptul că ființialitatea noastră nu o avem în noi, ci în afara noastră, că Sinea superioară este în afară și că noi putem doar să o oglindim. Atunci ne devine însă limpede și că omul devine părtaș al Sinei superioare, că este părtaș la o entitate eternă. Că imaginile teosofice nu sunt aleatorii poate să vă demonstreze iarăși o afirmație de-a lui Kepler, o afirmație despre suflet, care se suprapune atât de deplin cu ceea ce este adevărul teosofic despre suflet: „Despre suflet gândesc aproximativ așa, ca și despre niște oglinzi pe care le luminează soarele. Dacă încetăm să le percepem senzorial, asta nu înseamnă că ele încetează să existe. Se află în ele expresia dumnezeiescului. Ceea ce în acesta este materializat, se dizolvă.” [Nota 12]
Ceea ce a rostit Kepler, el a auzit de la spirit, care i-a vorbit. Acestea sunt prezentate aici pentru a arăta cum în toate este de luat în considerare atmosfera de venerație. Nimeni altcineva nu poate dobândi o cunoaștere mai înaltă, decât cel care mai întâi crede și se cheamă pe sine însuși la urcarea înspre cunoaștere. Cel care știe că omul, la fiecare gând, lasă să se reverse în sine un curent dumnezeiesc, cel care este conștient de asta, acela primește ca manifestare drept consecință darul cunoașterii mai înalte. Cel care știe că cunoașterea este o comuniune, acela știe și că ea nu este nimic altceva decât ceea ce se simbolizează în Cina cea de Taină.
Atât de sfântă, de mare pe cât este posibil de cuprins, dacă ar fi gândită ca uniunea cu spiritul lumii. Cel care s-ar putea simți nevrednic, ei bine – acela trebuie atunci să se căznească, trebuie să se facă demn și capabil pentru această cunoaștere. Dispoziția de venerație este ceva ce produce minuni în acest domeniu. Cel care nu cunoaște deloc dispoziția sufletească de judecare, acela este pe calea corectă.
Tineretul face de obicei greșeala de a judeca prea devreme, atunci când spune: Mă bazez pe cunoașterea mea, acesta este punctul meu vedere. – Omul tânăr trebuie să preia cu respect și atenție știința.
Există o diferență între cel care din tinerețe critică și cel care preia cu devoțiune. Talmudul [Nota 13] prezintă șapte trăsături pentru cel care vrea să devină înțelept:
Această a cincea regulă este o regulă de aur pentru prezent. Mergeți la sute de adunări din vremurile noastre și vedeți dacă puteți găsi în acestea că lucrurile sunt tratate în ordinea corectă.
Aceste propoziții pot să pară ca niște reguli de viață cu totul profane, dar care sunt nespus de importante, pentru că stimulează respectul față de cunoaștere, iar acest lucru are mai mare efect pentru cunoașterea spirituală decât orice altceva. Trebuie să fi avut experiența marii diferențe dintre aurele oamenilor tineri care au această dispoziție respectuoasă și a acelor oameni tineri care nu o au. Clarvăzătorul poate să distingă exact dacă cineva, să zicem, șade într-un amfiteatru și ascultă cu adevărat respect, căci atunci are razele și curenții albastru și violet în aura sa. Și atunci se pot distinge cu exactitate acei ascultători – și tocmai printre studenți se găsesc adeseori – care deja la douăzeci de ani gândesc și se exprimă astfel: „Acesta este punctul meu de vedere; acest lucru mi se pare corect, aceasta mi se pare greșit.” În schimb, există tineri care doar cu o sfântă sfială ating clanța ușii care duce la vreun mare om. Iar aceștia ating nivelul cel mai înalt și ajung cel mai departe în cunoașterea superioară.
Iar apoi este de importanță faptul că menținem ordine în curgerea gândurilor noastre. Următoarele cuvinte din Lumină pe cale par a conține o contradicție. Dar, cu aceasta trebuie cel care vrea să ajungă mai sus să trăiască. El trebuie să aibă în fața sa două propoziții contradictorii.
Vă veți întreba poate: „Dar am eu oare nevoie de ambele propoziții, și pentru ce?” – Desigur, avem nevoie de amândouă. Și vrem să ne lămurim ambele propoziții, căci în aceasta constă anume controlul gândurilor. Trebuie să îl exersăm, pentru ca să nu ne lămurim un adevăr în mod unilateral, ci să observăm lumea sub toate aspectele.
Să luăm mai întâi propoziția: „Tinde doar spre ceea ce locuiește în tine.”, iar apoi a doua propoziție, al doilea gând: „Tinde doar spre ceea ce se află dincolo de Sine.”
Viața alternează între bine și rău, între frumusețe și urâciune și așa mai departe. Acestea sunt lucruri care se contrazic întotdeauna. Noi vom cunoaște viața spiritului, însă, doar atunci când nu rămânem blocați în amănunte. Pur și simplu noi nu trebuie să respingem contradicțiile, ci să înțelegem că aceste contradicții înseamnă viața. În acest mod exersăm controlul gândurilor, prin aceea că suntem lămuriți tot timpul: dacă am cuprins un gând, atunci trebuie să-l căutăm imediat pe cel corespunzător, diferit, care se comportă față de primul precum foamea față de sațietate. Prin aceasta, o latură a gândului este completată de cealaltă, așa cum lumina și umbra, pozitiv și negativ se completează reciproc. Așadar gândurile trebuie să decurgă în interior strict în ordine. Să memorăm deci regula: adaugă la fiecare gând pe cel opus lui! – Cel care respectă acest lucru va putea să trăiască treptat în spiritualitate vie. El va trăi într-o viață spirituală ce este mai înaltă decât cea senzorială.
Dacă am atins o treaptă, atunci trebuie să ne fie clar că se află o treaptă și mai înaltă deasupra noastră. Tot ce putem atinge acuma sunt doar trepte atât de joase față de ceea ce mai trebuie să atingem. Nu degeaba a spus înțelepciunea christică: „Niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit ceea ce Dumnezeu le va arăta acelora care merg înspre El iubindu-L.” [Nota 14]
Al zecelea gând din Lumină pe cale: „Tinde doar spre ceea ce se află dincolo de Sine,” este controlat prin cel de-al unsprezecelea:
Autorul din Lumină pe cale a scris sub influența unui maestru înalt dezvoltat [Nota 15]. Lumină pe cale este inspirat de un maestru occidental care a dictat fiecare propoziție cuvânt cu cuvânt. Cel care a scris cartea a fost doar scribul, medium scriitor.
În sensul acestei propoziții: „Tinde doar spre ceea ce este de neatins,” spune și Goethe pe culmea cunoașterii sale: „Numai pe acela mi-l laud, care dorește ce e de neatins.” [Nota 16]
Nu contează să înțelegem aceste propoziții, să fim în stare să ni le clarificăm prin înțelegere. Mult mai important este să începem cu trei asemenea propoziții, indiferent cum le-ați înțeles. Să începem, de exemplu, cu propoziția: „Tinde doar spre ceea ce este de neatins.” Pentru cel care trăiește cu această propoziție, ea va deveni o forță interioară; ea va fi a lui proprie. Apoi e de găsit însă și o modificare în aură. În anumite locuri ale aurei se găsesc niște cercuri ceva mai întunecate. Cu cât se dezvoltă omul mai mult, cu atât se transformă aceste locuri întunecate, care arată ca niște roți. Iar dacă omul începe să-și însușească astfel de propoziții în munca solitară cu gândurile, atunci încep aceste roți să se învârtă. Acestea sunt „roțile” despre care vorbesc scrierile indienilor și ale reprezentanților vechilor religii. Acestea sunt „chakrele” [Nota 17], iar dacă acestea încep să se învârtă, atunci începe cunoașterea mai înaltă.
Însemnare făcută de Rudolf Steiner pentru conferința de la Berlin din 14 martie 1904, a se vedea începutul conferinței.
Dedicație olografă a lui Rudolf Steiner pe exemplarul Mariei von Sivers al lucrării „Licht auf dem Weg” (Lumină pe cale).
