Unii dintre cei care intră în instruirea esoterică sunt foarte repede dezamăgiți și spun că și-ar fi imaginat exercițiile mult mai energice și efectul exercițiilor mult mai pătrunzător. Cine își spune așa ceva ar trebui să își aducă cât mai repede posibil în fața sufletului faptul că se află astfel într-o mare eroare și ar trebui să se străduiască cât mai mult posibil ca să corecteze această eroare cât mai curând. Nu exercițiile sunt prea puțin energice, ci omul. Nu exercițiile sunt lipsite de efect, ci omul nu le face să aibă efect în el. Prin intermediul vieții esoterice, elevul trebuie să devină un cu totul alt om; el trebuie să le dobândească în plus față de cele vechi, pe cele noi.
În epocile anterioare, erai pus în fața alegerii: instruire esoterică sau moarte.Trebuia să te supui la exerciții, la probe, care, dacă erai suficient de matur, duceau pe calea esoterică sau rămâneai, am putea spune, în drum în cursul acestor probe: intervenea moartea fizică. Elevul își spunea: Dacă nu pot să trec de aceste probe, dacă nu sunt încă suficient de matur pentru o viață esoterică, atunci o viață în continuare în trupul fizic nu are nicio valoare pentru mine; este mai bine să trec prin moartea fizică, pentru a mă pregăti în Devachan pentru o nouă întrupare, care poate apoi să ducă la viață esoterică.
Astăzi nu mai sunt posibile astfel de probe, întreaga noastră organizare nu mai este îndreptată spre acest lucru. Dar, cu toate acestea, elevul trebuie să ajungă în situația în care tot ce este întâmplare fizică să-i devină egal. Omul trebuie să devină un cu totul altul. Cine ar vrea însă să afirme deja aici că ar fi depășit fizicul – după un timp scurt de exersare –, acela se lasă ușor pradă unei înșelăciuni grosolane. Veridic trebuie să fie elevul față de sine însuși. Veridicitatea este prima virtute pe care trebuie să și-o cucerească cel care vrea să pășească pe calea esoterică; veridic față de sine însuși, până la extrem.
Un alt cuvânt magic pentru cel ce se străduie esoteric este răbdarea. Să privim Soarele; să ne reprezentăm Spiritul Soarelui cum face să răsară și să apună Soarele zi de zi, cum o face deja de milioane de ani și o va mai face pentru timpuri neînchipuit de lungi, spre a conduce Pământul către menirea lui. Aici înăuntru, în această răbdare să ne introducem și să nu ne gândim atunci că dacă un exercițiu nu are încă efect după trei, patru, cinci ani, exercițiul ar fi lipsit de efect.
Tatăl Nostru [Nota 1], această redare minunată a legității structurată în șapte a lumii, este o meditație de mare semnificație, pe care unii elevi o realizează în fiecare zi. Mie îmi este cunoscut unul dintre cei pe care îi numim Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, care spunea: Eu iau Tatăl Nostru doar o dată pe lună drept meditație; în restul timpului încerc să mă fac matur și demn să mă pot adânci chiar și numai într-o propoziție a acestei minunate meditații. – Astfel trebuie să ne poziționăm spiritual față de o meditație, încât să vrem să ne facem demni să o putem utiliza.
Teosofia nu este doar studiu teoretic, ci practică vie.
În natură trebuie să percepem echivalențele. În spatele a tot ce este fizic există ceva spiritual. Dacă parcurgem corect meditațiile, dacă înaintăm pe calea esoterică, atunci ajungem curând să percepem ceva în noi, ceva ce corespunde la ceea ce vedem în natură: primăvara și vara germinarea, creșterea; toamna nostalgia sfârșirii. O vom trăi în trezirea de dimineață și în adormirea de seară. Așa cum adormim noi seara, tot astfel trec plantele toamna într-o noapte a plantelor. Doar germenii se mai păstrează, în ei se află capacitățile care au fost dobândite în timpul vieții de vară. Aceste capacități se trezesc primăvara din nou la o nouă activitate, așa cum la noi dimineața se trezesc din nou forțele și capacitățile noastre din seara dinainte. Tot mereu și mereu trebuie să adormim și să ne trezim, să ne folosim ziua capacitățile, să adunăm noaptea forțe noi. În spatele plantelor fizice se află ființe spirituale înalte, care tot mereu trebuie să pășească primăvara la activitate nouă, iar toamna, când doar germenele plantei a mai rămas, să se scufunde într-o noapte a plantei. Dar aceste entități sunt atât de mult avansate, încât în cursul anului e nevoie să realizeze doar o dată această schimbare, în timp ce omul trebuie să străbată tot la douăzeci și patru de ore trecerea de la adormire și trezire. Pentru acele entități mai înalte, tocmai că nu mai este necesar acest lucru atât de des.
Nu trebuie să rămână doar o vorbă goală că ne-simțim-una cu întreg spiritul, cu spiritualul. Cu adevărat trebuie să simțim, să trăim în lăuntrul nostru ceea ce este ascuns în succesiunea primăvară, vară, toamnă, în venire la viață și pieire.
La meditație se revarsă înăuntrul nostru viață spirituală. Pentru a-i putea asigura acestei vieți spirituale o preluare corectă, trebuie să ne pregătim în mod corespunzător. Acest lucru îl facem prin studiu. Așa cum Soarele, care își emite razele și forța, nu ar găsi decât o pată goală dacă Pământul nu ar fi pregătit și gata să preia și să valorifice această forță, tot așa și meditațiile noastre nu ar găsi niciun sol al eficacității; am putea spune că ar găsi o pată goală dacă nu ne pregătim prin studiu, dacă nu ne facem receptivi la viața spirituală care se revarsă în noi prin meditație. Așa putem vedea macrocosmosul în microcosmos.
Cu întreaga fervoare, cu cea mai deplină dăruire și concentrare trebuie elevul să se dedice meditațiilor sale. În totalitate și pe deplin el trebuie să-și lase deoparte gândurile zilnice și să se deschidă doar față de forțele spirituale înalte. Ca o jertfă trebuie să-și considere meditantul fiecare meditație, ca pe un fum de jertfă care se ridică spre divinități. Astfel contribuim la armonizare și la progres, în timp ce gânduri egoiste, meschine sunt o bază pentru catastrofe [Nota 2], și niciun fel de mijloace omenești de protecție nu pot să împiedice aceste catastrofe ca multe dintre acelea pe care le-am avut în ultima vreme sau care vor mai veni, tot mai îngrozitoare; indiferent ce am face împotriva lor – ele tot apar.
Spiritualul trebuie să îl avem în vedere, în simțământ la toate faptele noastre, la toate gândurile noastre. Din spiritual am coborât, înspre spiritual vom urca din nou – îmbogățiți și împliniți.
* * *
Dacă exercițiile spirituale nu sunt eficiente, acest lucru nu are niciodată de-a face cu exercițiile, ci întotdeauna numai cu cel care exersează. Acesta trebuie să se cufunde cu fervoare în ele și trebuie după aceea să devină un cu totul alt om.
În timpuri vechi erai pus în fața alegerii: Succes sau moarte!
Cine nu era matur pentru trecerea probei putea să spere apoi la un succes mai bun în cursul vieții următoare. Acest lucru îi era asigurat de trecerea prin Devachan.
Astăzi, însă, elevului trebuie să-i devină cel puțin indiferentă viața exterioară; el trebuie să devină un alt om.
În primul rând, elevul trebuie să devină veridic față de sine însuși, apoi să învețe răbdarea. Model: răbdarea cu care Soarele luminează constant peste tot și toate.
Un maestru spunea: eu iau doar o rugăciune drept meditație, o dată pe lună; în restul timpului încerc să mă fac matur și demn pentru a înțelege această rugăciune.
Teosofia este practică vie. Trebuie să percepem tot ce este fizic drept echivalențe ale spiritualului care stă la baza lui.
Astfel ajungem în situația de a percepe în noi o schimbare, ca aceea de la primăvară la vară și toamnă; germinarea și creșterea din natură și nostalgia sfârșirii din toamnă. Așa cum noi adormim seara, tot astfel plantele toamna; doar germenii se mai păstrează, iar în aceștia capacitățile care sunt dobândite vara. Primăvara se trezesc din nou aceste forțe, precum ale noastre în fiecare dimineață.
În spatele lumii fizice stau entități spirituale înalte. Acestea sunt atât de mult avansate, încât au nevoie să parcurgă această trecere doar o dată pe an, ceea ce noi o facem în toate zilele.
Pregătire pentru meditație prin studiu, pentru a face solul primitor.
Cel ce meditează trebuie să se dăruie exercițiului cu întreaga concentrare a ființei sale. El trebuie să lase deoparte toate gândurile sale zilnice și să se deschidă doar față de forțele spirituale înalte.
El trebuie să considere meditația drept o jertfă; el trebuie să vadă în aceasta ca și un fum de jertfă ce se ridică la divinități.
Astfel trebuie, desigur, să menținem mereu și în întreaga noastră viață și activitate spiritualul în conștiență. Prin aceasta trebuie să contribuim la armonia marelui întreg, după cele mai bune puteri ale noastre.
Noi provenim din spirit și noi suntem spirit. (Acest lucru trebuie să se exprime în întreaga noastră ființă.)
Prin învățare trebuie să găsim drumul înspre viață. Trebuie să ne îndreptăm spre lăuntrul vieții fără concepții unilateral judecătoare. Dacă verificăm tot ceea ce știința, arta și diferitele concepții despre lume ne oferă la nivelul științei de astăzi, vom găsi pe drumul nostru trei puteri amenințătoare, anume îndoiala, superstiția și iluzia personalității [Nota 3]. Nu vă dați din calea lor, cercetați singuri, căci nu trebuie să ne închidem față de știința modernă, nici față de descoperirile ei, nici față de cercetările ei. Ne devine chiar o îndatorire să ținem cont de ele, deși în cercul nostru teosofic primim o învățătură cu totul diferită, care este luată în râs și batjocorită de știință. Știința nici nu poate să o accepte de pe poziția ei, tocmai pentru că ea cunoaște doar materia, iar cercetările ei se referă numai la lucruri materiale, fizice ale existenței. Dar tocmai prin faptul că suntem corecți față de știință trebuie să permitem să apară în noi îndoiala față de ceea ce suntem instruiți aici, nu trebuie să ne sfiim să ne îndoim, pentru ca să ajungem prin noi înșine la claritate interioară. În acest fel răzbatem din propria conștiență la învățături oculte.
Și ce anume se vrea să zică prin învingerea superstiției? Noi numim superstiție fetișul pe care africanul îl vede și îl venerează în idolul său, într-o bucată de lemn. El nu se gândește însă atunci la nimic spiritual care se află în spatele acestuia, iar atâta timp cât face asta, este superstiție. Putem vorbi la fel despre superstiție, dacă vedem cum învățații moderni își construiesc fetișul în ipotezele lor despre atomi și molecule, care, de asemenea, atunci când nu acceptăm spiritualul care se află în spatele lor, nu rămâne nimic decât materie ipotetică. Acest gen de superstiție nu trebuie însă să permitem să apară în noi.
Încă un al treilea lucru apare pe lângă îndoială și superstiție. Este iluzia personalității. Aceste trei forțe care tălăzuiesc în sus și în jos în interiorul omului vor să-l stăpânească pe acesta. Dar dacă am răzbătut prin îndoială puternică până la cunoașterea adevărului și prin superstiție la credința în spiritul care se află în spatele materiei, atunci vom putea să surmontăm și iluzia despre personalitatea noastră. Acest lucru este, însă, adesea cel mai greu. Chiar dacă uneori suntem de părere că ne simțim un om liber în interior și credem că stăm în fața evenimentelor lumii și a fiecărui om în parte în mod lipsit de prejudecăți, atunci acest lucru oglindește doar, mult prea des, iluzia personalității noastre.
Asupra unui lucru mai trebuie, însă, să atragem atenția. Nu duceți învățătura noastră în afară, la întâlniri sociale de alt gen, vorbiți doar acolo despre învățătura noastră unde vă adunați în acest scop. Nu o purtați în afară pentru a duce dispute cu cei aflați în afară; și tot atât de puțin să vorbiți în timpul meselor dumneavoastră despre aceasta, căci atunci trebuie purtate doar discuții ușoare ale zilei. Cel mai bine e să evitați astfel de societăți în care se discută doar bârfa zilnică obișnuită. Dar dacă, totuși, trebuie să le frecventați pe acestea pentru că poziția dumneavoastră în viață sau alte considerații vă silesc la aceasta, atunci veți participa la ele într-un cu totul alt spirit decât înainte, nu din bucurie interioară față de ele, ci ca o îndatorire o veți face, ca să nu jigniți pe nimeni prin ființa dumneavoastră. Eu nu spun aceasta pentru a vă ține o predică moralizatoare, căci nu interzic absolut nimic, dar de aceea tot trebuie să v-o spun.
În esoterism trebuie să fim atenți la ceva anume, la ceea ce numim Spiritul zilei. Entitățile dumnezeiești creatoare au exprimat în fiecare zi un alt spirit, iar Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor ne-au dat meditații în care ne putem apropia în fiecare din diferitele zile de aceste spirite*. Vrem să începem ziua de astăzi [duminică] cu zicerea conducătoare pe care ne-au dat-o maeștrii pentru ea:
* Aceasta vrea să însemne că fiecare zi își are propriul său regent. A se vede ora din 15 martie 1910.
Vrem să vorbim astăzi despre cât de ușor este înclinat esoteristul să uite și cele mai simple propoziții exoterice de început ale teosofiei. O astfel de propoziție este aceasta: „Tot ce cade sub simțuri este Maya, este iluzie”. Fiecare esoterist ar trebui să facă din această propoziție o propoziție constantă pentru meditație. Majoritatea se vor gândi, însă, că au priceput de mult această propoziție. Dar cât de puțin o aduc însă în realitate în viața lor, în simțirea lor, ce este ceea ce ar trebui să cuprindă ei cu aceasta, la asta se gândesc cei mai puțini. Aici poate să spună, spre exemplu, cineva: Eu spun în fiecare dimineață Tatăl Nostru și trag din conținutul spiritual al acestei minunate rugăciuni forțele întăritoare pentru întreaga zi. – Acum, unul din Maeștrii înțelepciuni: a spus că el spune Tatăl Nostru doar o dată pe lună, iar în restul timpului el se pregătește pentru a se ruga acea unică dată în mod demn. – Aici ar putea spune cel dintâi că și el va vrea să se roage doar o dată pe lună, căci trebuie să te străduiești să faci precum un maestru. – Dar ce ar fi asta? Aceasta ar fi de-a dreptul mândrie. Ar fi expresia simțământului că am putea să facem precum un maestru, că ceea ce el poate să tragă la nivelul lui din conținutul spiritual din Tatăl Nostru ne-ar fi accesibil și nouă. Suntem adesea de părere că am eradicat deja o trăsătură, precum mândria, în timp ce doar am împins-o într-un alt colț al ființei noastre. Căci și aceste trăsături, toate sunt Maya, tot astfel și noțiunile pe care ni le facem aici pe planul fizic despre bine și rău, drept și nedrept. Când am vorbit în orele exoterice despre influențele entităților luciferice, ne-am format, pe de o parte, concepția că aceste influențe ar fi „proaste”, cărora noi trebuie să ne opunem; pe de altă parte, știm că Lucifer ne-a adus libertatea. Dar nu ar trebui absolut deloc să luăm noțiunile primite prin educație, de bine și rău, drept și nedrept cu noi în regiunile înalte, în care se desfășoară acel lucru între Lucifer și divinitățile bune, ce se manifestă precum o luptă, și anume ca o luptă care se desfășoară în mare parte în sufletul omenesc. Există o enigmă ocultă, faptul că anumite trăsături ale omului se dezvoltă prea repede în timpul dezvoltării terestre, iar aici Lucifer este implicat. Prin ce anume se ajunge aici?
Lucifer vine încoace dinspre evoluția Lunară și aduce în tot ce pătrunde sub influența sa tempoul Lunii. Deoarece el influențează în primul rând mintea noastră, rațiunea noastră, acestea s-au dezvoltat cu mult înainte. Încă multe încarnări, cu cele mai multiple experiențe vom parcurge, mintea noastră, rațiunea noastră vor fi aceleași ca și astăzi. Care este însă urmarea acestei dezvoltări preliminare? Faptul că nu putem aduce în concordanță mintea noastră cu înțelepciunea pe care o găsim pe cuprinsul Pământului, iar că din aceasta ia naștere eroare după eroare. – Pot să vă prezint un exemplu simplu pentru aceasta. După ce trecuseră primele erupții îngrozitoare de la Mont Pelee [Nota 4], învățații de acolo au calculat că acum ar trebui să intervină o pauză mai lungă în șirul erupțiilor. Erupțiile au revenit însă, mai rele decât înainte, iar lava și molozul au acoperit nu doar proclamațiile învățaților, ci și pe aceștia înșiși. Acesta este un exemplu pentru modul în care înțelegerea noastră combinatoare, în loc să-și lucreze cu încetul drum, să se adâncească în înțelepciunea puterilor naturii, se avântă înainte și astfel ajunge pe piste greșite.
Lucifer își are peste tot pe Pământ influențele în joc. Noi ne-am afla însă în greșeală, dacă am vrea să căutăm expresia acestora în catastrofele cutremurelor, în furtună, în vreme rea și grindină. Dimpotrivă: în tot ce înflorește repede spre maturizare avem de căutat influența sa, iar această accelerare trebuie să fie frânată, împiedicată de divinitățile bune. Catastrofele naturale sunt adesea tocmai expresia divinităților bune, sunt piedicile pe care trebuie să le așeze în fața lui Lucifer, pentru a împiedica o dezvoltare prea rapidă. Și anume, e vorba despre piedici ce îi corespund de asemenea dezvoltării Lunare, pentru a echivala tempoul Lunar al lui Lucifer; ceea ce pe Lună era just, acum este distructiv în efectele sale.
Și tot astfel trebuie ele [divinitățile bune] să intervină, frânând, în dezvoltarea esoteristului. Ce este oare lucrarea lui Lucifer în viața noastră esoterică: influența sa este cea care face să aducem Maya noțiunilor noastre zilnice din viața materială dincoace, în meditațiile noastre. Dar ca să nu pășim nepregătiți, în acest mod eronat în lumile spirituale, tocmai divinitățile bune sunt cele ce ne aruncă piedici pe cărare, piedici precum toate trăsăturile noastre rele. Ele sunt: mândrie, vanitate, invidie, mânie, ranchiună, ce ajung să izbucnească atunci când ne apropiem de divinitate cu concepțiile și sentimentele noastre terestre. Și până când nu am îndepărtat noi înșine aceste piedici, lumile spirituale rămân închise pentru noi; căci acestea trebuie ținute curate de tot ce este Maya.
Dacă ne gândim la acest raport al divinităților bune, al lui Christos, cu entitățile luciferice, cu Lucifer, atunci propoziția de meditație: „Tot ce e în jurul nostru este Maya, este iluzie” ne va apărea într-o lumină cu totul diferită. Ne vom da seama cât de des uităm în viața zilnică faptul că lucrurile și caracteristicile sunt doar Maya, pe care le considerăm esențiale.
Vrem să începem și ora esoterică de astăzi cu citirea rugăciunii către Spiritul zilei. Biserica exoterică își îndreaptă rugăciunea către divinitate în general; teosoful, însă, care știe că fiecare secvență de timp își are propriul său regent, se îndreaptă cu modestie către entitatea spirituală care domnește sub numele de Marte în ziua aceasta [marți]:
Cine a intrat într-o școlire esoterică, acela trebuie să-și clarifice faptul că a luat asupra sa ceva foarte serios, că el trebuie să lucreze asupra sa însuși cu toată seriozitatea, pentru a fi cândva capabil să participe la munca esoterică. În ce mod trebuie acum să lucreze asupra sa esoteristul? Noi știm că la vârsta de șapte ani [Nota 5] de-abia se naște trupul eteric al omului, care până atunci înconjoară trupul fizic precum un înveliș matern. Acum ar trebui ca, până la vârsta de paisprezece ani, la care se naște trupul astral, trupul eteric să fie pregătit în mod corespunzător pentru dezvoltarea sa ulterioară. Atârnă însă de el tot felul de părți neprelucrate, parțial din încarnări anterioare, parțial din cea actuală. Tot ce trăiește în noi drept obiceiuri, acestea se dezvoltă de la șapte până la paisprezece ani în trupul nostru eteric, iar în funcție de măsura în care concepțiile noastre le întărim în prejudecăți – educatorii pot avea aici o mare influență –, în funcție de aceasta omul va fi mai târziu, de exemplu, mai mult sau mai puțin dispus să preia teosofia. Cine își construiește concepții ferm conturate va fi mai greu accesibil pentru învățăturile ei, decât cineva care se ține deschis pentru tot ce e nou. Trupul eteric se dezvoltă deplin între vârsta de șapte și paisprezece ani. În cazul în care copilul nu preia în sine niciun fel de mari modele, dacă nu privește în sus cu venerație către o autoritate, atunci trupul eteric nu este moale și suplu la această vârstă (7-14). Astfel de oameni se găsesc apoi greu în condițiile vieții. Trupul eteric este întărit și e nevoie de multă strădanie pentru a dizolva aceste învârtoșări. De acest lucru se folosesc puterile Lunare, cele luciferice, și curg în ele. Nu degeaba spunea Christos: „Vegheați și rugați-vă” [Nota 6].
De la paisprezece, cincisprezece până la douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani se dezvoltă apoi trupul astral. Ceea ce atârnă agățat de acesta nu este nici pe departe atât de împiedicător față de preluarea învățăturior teosofiei precum obstacolele eterice, deoarece trupul eteric este o masă mult mai densă decât trupul astral.
De la douăzeci și unu până la douăzeci și opt de ani se dezvoltă acum Eul. Iar învățăturile teosofiei sunt astfel organizate pentru timpurile de acum de către Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, încât acționează în principal asupra Eului, sunt cuprinse de Eu. Înainte nu era așa. Atunci trebuia ca un învățător ocult să acționeze nu numai asupra Eului, ci și asupra trupului astral. În cazul constituției actuale a omenirii, însă, a predispoziției sale atât de mult mai individuale, acest lucru nu ar fi posibil. Dacă învățătorul ar vrea să facă intervenții în trupul astral, să încerce să dirijeze pasiunile, pornirile și poftele, atunci ar provoca prin aceasta imediat o revoluție în acest domeniu astral; căci în libertate, doar prin intermediul Eului, trebuie să se dezvolte omul timpului de acum. Ceea ce și-a însușit în Eu prin învățăturile teosofiei drept cunoaștere, aceasta trebuie să aplice pentru a înnobila corpurile sale mai bătrâne, într-adevăr, dar mai puțin înalte.
De ce poate să înțeleagă omul toate învățăturile teosofiei prin gândire, prin Eul său? Corpul fizic l-am dobândit pe Saturn. Pe Soare s-a adăugat nou trupul eteric. Pe atunci, trupul fizic se afla în starea Solară, trupul eteric, în schimb, în cea Saturniană, adică în prima stare. Pe Lună, trupul astral nou-venit se afla în starea Saturniană, trupul eteric în starea Solară, doar trupul fizic se afla în starea Lunară. Pe Pământ, trupul fizic se află în starea Pământeană, partea nou-venită, cea mai tânără, Eul, însă, în starea Saturniană. De aceea Eul înțelege tot ce s-a întâmplat din timpurile Saturniene încoace, căci este Saturnul din noi.
Adesea se poate auzi printre teosofi faptul că o dezvoltare ocultă ar fi legată de pericole. Față de acest lucru trebuie subliniat că nimeni nu trebuie să se lase reținut, de aceea, dintr-un sentiment de frică, de la a merge pe calea ocultă. Căci cine primește îndrumări dintr-o școală secretă ce există pe drept și le urmează corect, acela se va și dezvolta corect. Principalul lucru este de a trezi în sine seriozitatea corectă, de a se pătrunde cu totul de cunoștințele pe care le învață în orele esoterice.
Pentru esoterist este întotdeauna bine să-și spună că mai are încă un drum lung înaintea sa. Se poate să fi cuprins deja de mult ceva cu înțelegerea și cu toate acestea să nu-și fi organizat nicidecum viața conform cunoștințelor câștigate. Drept exemplu putem da propoziția care ar trebui să le fie familiară tuturor teosofilor: „Tot ce ne înconjoară este Maya”. Există oameni cărora această propoziție le este foarte plauzibilă, care, însă, nu o aplică niciodată asupra vieții lor, care lasă să acționeze dureri și bucurii asupra lor, fără să-și spună: Dacă totul este Maya, atunci și provocarea durerii mele este Maya. – Este însă bine că este așa, căci dacă omul ar prelua prea devreme în simțirea sa această propoziție, atunci poate că nu ar face față cutremurării pe care ar trăi-o prin faptul că o aplică asupra durerii sale. Pentru aceasta este nevoie de o forță puternică, ce trebuie să se dezvolte treptat, și anume prin faptul ca omul să exerseze asupra micilor lucruri zilnice care îl înconjoară spre a cuprinde adevărul acestei propoziții, în loc să o facă asupra marilor evenimente ale vieții sale. Noi știm că tot ce ne înconjoară ni se arată altfel decât este cu adevărat. Să luăm de exemplu un obiect roșu. Datorită cărui fapt vedem culoarea roșie? Datorită faptului că lumina cade asupra lui. Dacă obiectul se află în întuneric, atunci nu îl vedem roșu. Dacă, însă, luminează lumina asupra lui, culoarea roșie ia naștere prin faptul că obiectul absoarbe toate celelalte culori pe care le provoacă lumina, le preia în sine și reflectă doar culoarea roșie pe care nu o poate folosi, pe care nu o vrea și nu o dorește. El ne arată, așadar, tocmai ceea ce nu este în interiorul său.
Poate, acuma, omul să ajungă să pătrundă în acest interior și să cunoască adevărata ființă a lucrurilor? El poate face aceasta doar pe cale meditativă. Dacă omul rămâne doar la concepție, la reprezentare, atunci rămâne și prins în Maya. Dar el mai face adesea și altceva. Atunci când îi apare o culoare, să zicem cea roșie, atunci ea exercită un efect asupra simțirii sale. El are un sentiment de împrospătare când privește culoarea roșie. Un albastru care este ușor amestecat cu violet îl va dispune să fie plin de devotament, pios. Aceste simțăminte le are omul în el însuși și are față de ele sentimentul de adevăr. Obiectele care provoacă aceste sentimente pot să fie Maya, pot să ia naștere și să piară, sentimentele înseși rămân aceleași. Se poate ca cineva să meargă într-o pădure, să audă un zgomot și să se sperie de asta, pentru că își închipuie că pornește de la un șarpe, în timp ce cauza era un curent de aer. Mai apoi se poate să audă din nou un zgomot, care de data asta cu adevărat să pornească de la un șarpe. Sperietura de el este de ambele dăți aceeași; ea este adevărată, în timp ce cauza a fost într-una din dăți o iluzie.
Cum ajungem însă ca, prin sentimentele noastre, să ajungem la adevărata ființă a lucrurilor?
Când privim plantele primăvara cum înmuguresc, lăstăresc și îmbobocesc, cum să recunoaștem adevărul în spatele a ceea ce întind ele către noi drept Maya? Există un moment în viața plantei, în care ea arată ceva din ființa ei interioară, iar acest moment este cel în care începe să piară. Când, însă, intervine el? Odată cu fecundarea. Până atunci, planta și-a cheltuit toată forța pentru a respinge ceea ce nu vrea, acum, însă, a primit ceva din afară și își răsfrânge, am putea spune, viața. Ea pierde forța de apărare și se retrage în sine însăși, întoarce forța pe care o folosea spre afară, acuma spre înăuntru. Putem acum să trezim în noi un sentiment care se aseamănă cu acest proces în viața sufletească a plantei? Când, oare, dorim să ne retragem singuri în interiorul nostru: când pierdem forța apărării spre afară? La sentimentul de rușine. Dacă trezim în noi acest sentiment fără un motiv exterior și privim o plantă fecundată, atunci devenim conștienți de faptul că exact același sentiment trăiește în plantă, că trăiește atât de intens în ea, încât o aduce la pieire. Toamna trece un sentiment de nespusă rușine prin lumea plantelor. Trandafirul roșu este un exemplu cu totul special pentru acest lucru.
Ce culoare am desemna acum pentru sentimentul pieirii, al retragerii din cele exterioare către spirit? Cea neagră; iar de aceea avem crucea neagră, pe care înfloresc trandafirii roșii. Crucea neagră, carbonizată, în care a murit tot ce e exterior, ne este o expresie pentru faptul că înapoia tuturor celor ce mor se revelează spiritul. Goethe a vorbit cândva despre culoarea [Nota 7] pe care ar trebui să o aibă Pământul, dacă ar fi la sfârșitul ciclului actual pe moarte și ar trece într-un regat spiritual, ar fi fecundat de spirit. El ar trebui să „dogorească în roșu înflăcărat”. Iar această afirmație provine dintr-o profundă cunoaștere. Căci cum ar putea Pământul să dogorească altfel decât într-o adâncă rușine, atunci când este matură pentru a fi fecundată de spirit?
Dacă trezim în acest fel sentimente în noi, ce sunt stimulate prin obiectele exterioare, atunci ne vom apropia de adevărul din spatele acestor obiecte. Dar putem să trezim și imagini și sentimente în noi, fără vreun motiv exterior, putem să producem în noi reprezentări și sentimente de sine stătătoare. Atunci suntem în noi împreună cu o lume ce nu a fost produsă de nicio stimulare din exterior, iar prin aceasta putem să găsim drumul spre adevărul absolut. Acest lucru trebuie să aibă loc în meditațiile noastre. Dacă privim Soarele și medităm asupra influenței lui însuflețitoare, atunci avem mereu o stimulare exterioară pentru meditație. Dacă, însă, trezim la cuvintele: În razele curate ale luminii... etc. în noi înșine o reprezentare a luminii și ne reprezentăm apoi că este veșmântul dumnezeirii, atunci am recreat în noi ceva ce nu este legat de ceva exterior. Iar dacă apoi trezim sentimentul de iubire față toate ființele la următoarele rânduri, atunci ne vom pătrunde de acest sentiment și va deveni o puternică forță de germinare în noi.
* * *
Propoziție general cunoscută: totul este Maya, iluzie. Dar este foarte greu să îți organizezi întreaga viață doar în sensul acestei propoziții.
Și este bine; sufletul nu ar suporta o modificare subită.
Să luăm o plantă. Roșul în care ne apare este doar iluzie. În întuneric nu ar apărea așa; este doar acțiunea luminii solare. Și anume, planta nu ne arată interiorul ei propriu-zis, nu culorile pe care le-a înghițit, trăsăturile ei propriu-zise, ci ceea ce nu vrea să aibă, ceea ce iradiază din nou în afară. Așadar, culoarea ei este de fapt Maya. Vine însă un moment în care planta trădează ceva din interiorul ei: în timpul cât poartă fruct, atunci când începe să se veștejească, să se usuce; atunci nu mai are decât forța să lucreze asupra ei înseși, [dar nu mai are puterea] pentru a-și ascunde interiorul.
Sentimentul care domnește atunci în ea este cel al roșeții de rușine; este ceva real.
La un capăt de pădure aude cineva un zgomot; el crede că ar fi un șarpe și se sperie. Era însă doar vântul. În celălalt capăt, același lucru; de data aceasta, cu adevărat un șarpe. Realul la amândouă: sentimentul de frică.
Trebuie să învățăm să simțim cu planta care arată la veștejire, pieire sentimentul roșeții de rușine. Atunci vom învăța să cunoaștem treptat legile care stau în spatele ei și să vedem că toate culorile sunt doar Maya, iluzie.
Goethe are dreptate când spune: În ziua de apoi, când Pământul nostru își schimbă aspectul – în ce culoare ar străluci? – și răspunde: În roșul cel mai înfocat. Este sentimentul de rușine, pentru că acum vine asupra sa pieirea.
Vrem ca, înainte de a începe considerațiile noastre esoterice de astăzi, să îndreptăm rugăciunea către Spiritul zilei de joi. Căci esoteristul trebuie să-și însușească tot mai mult și mai mult adevărata modestie și înalta smerenie, prin aceea să nu se îndrepte cu chestiunile sale către cea mai înaltă divinitate, ci să se gândească la faptul că între ea – cea pe care nu o putem intui cu cea mai înaltă înțelegere omenească – și noi toți sunt prezente toate marile ierarhii:
Vrem să privim din nou asupra meditației noastre dintr-o altă latură. Esoteristul vrea să se apropie intens prin meditațiile sale de Spiritul christic, să încerce să se aducă într-o legătură mai intensă cu el decât ar putea s-o facă prin creștinismul exoteric. Evenimentul intrării principiului christic în evoluția noastră pământească a fost chiar și pentru istoria exterioară unul atât de drastic, încât socotim împărțirea timpului după el. În vremea în care Zoroastru vedea în Soare figura Spiritului solar ce se apropia, el a adunat în jurul său elevi pentru a-i face slujitori ai marelui Ahura Mazdao, iar pe el însuși s-a pregătit tot mereu pentru a prelua în sine acest Spirit solar.
Atunci când Pământul, cu toate ființele sale, privește în sus spre Soare, el trebuie să-și spună că nu poate ceea ce poate Soarele: să emită lumină. El ar fi un corp întunecat, negru, dacă lumina Soarelui nu ar pătrunde prin el și el nu ar putea să o reflecte. Acum, de când Christos a devenit, prin evenimentul de pe Golgotha, Spiritul pământesc planetar, el este în forța prin care încolțește în sus pătura verde, de plante a Pământului.
Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor ne dau în simboluri marile adevăruri ale lumii, iar între acestea este, înainte de toate, crucea cu trandafiri cea care, oglindindu-se în noi, poate să trezească și să întărească în noi forța Spiritului christic. Noi am văzut în ultima noastră oră esoterică faptul că trandafirul roșu exprimă în culoarea roșie sentimentul de rușine. Acum știm că toate culorile provoacă în noi culoarea opusă, cea roșie deci pe cea verde (a se vedea Educația copilului [Nota 8]). Astfel, privirea asupra crucii negre trezește în noi lumina albă, strălucitoare a Soarelui lui Christos, iar prin trandafirii roșii este stimulată forța, pentru ca din lumina senină a forței christice să poată încolți viața verde. Dacă ne reprezentăm cu acest simțământ crucea cu trandafiri și o lăsăm să trăiască astfel în noi, vom fi părtași la o parte a forței noastre pământești, a Spiritului nostru pământesc, a Spiritului christic.
În calitate de esoteriști trebuie să ne străduim tot timpul să îndreptăm gânduri bune spre obiectele care ne apar drept Maya. Trebuie să fim străbătuți de sentimentul că în toate dormitează o scânteie din această forță, ce poate cândva să irumpă pentru a străluci mai puternic decât tot răul. Și o deplină încredere trebuie să purtăm în noi, că tot binele de pe Pământ, tot pozitivul va învinge și trebuie să învingă.
* * *
Pentru om nu este posibil să se apropie nemijlocit de Dumnezeire, și de aceea este mai bine să încerce să se apropie de Spiritul zilei, prin faptul că îl apelăm cu venerație, cu ziceri corespunzătoare (Este apelat Spiritul lui Jupiter).
Cel mai înalt dintre toate simbolurile este crucea. Din ea se poate crea întreaga istorie a lumii, și chiar și știința naturii ar putea fi construită din ea. Dacă observăm cum culorile își au culorile lor complementare, de care țin prea bine cont științele naturii, atunci înțelegem faptul că și culorile deosebite care sunt folosite pentru crucea cu trandafiri exercită un anumit efect, pe care îl putem trăi drept culorile complementare în suflet. A fost menționat deja în scurta scriere Educația copilului modul în care culoarea roșie acționează în așa fel, încât are efect liniștitor în interior. S-ar putea vedea în același timp că sufletul este atunci cufundat în verde; ea produce culoarea complementară. La privirea asupra crucii negre cu trandafiri roșii, negrul, care în rest este pentru noi întuneric, devine în suflet precum lumina albă. Astfel se poate înțelege că, prin faptul că medităm crucea neagră, ia naștere lumină în sufletul nostru, ce ne poate aduce la iluminare. Roșul trandafirilor produce, ca reflectare, verde în suflet și ne aduce la o simțire foarte elevată atunci când ne reprezentăm efectul forței christice.
Zarathustra sau Zoroastru a văzut cum Christos, care pentru el mai era încă legat de Soare, trebuia să se reverse asupra Pământului. Iar când s-a desfășurat acest lucru, Pământul a fost fructificat, umplut de Spiritul lui Christos, iar acest spirit a devenit atunci Spiritul Pământului. Pământul, care până atunci fusese întunecat, a fost umplut în interior de lumină, iar efectul acestei lumini se arată în verdele care acoperă Pământul. Verdele viu, lăstărind, încolțind este efectul Spiritului lui Christos în Pământ. Pământul este ca și îmbibat de el și este literalmente adevărat că noi umblăm pe Pământ pe trupul lui Christos. Iar verdele este trupul Lui eteric.
Prin meditarea crucii cu trandafiri se face și în noi lumină, iar efectul verdelui va trezi în sufletul nostru forța lui Christos, care și în Pământ a fost făcut de aceeași forță. Iar dacă acționează această forță în noi, atunci vom simți cum crește în noi marea încredere că iubirea curată trebuie să depășească orice rău și că adevărul poate fi găsit. Acest lucru se află pentru noi în cuvintele:
În razele curate ale luminii...
Rugăciune către Spiritul zilei de miercuri:
Am văzut ultima dată cum pot și trebuie să acționeze asupra noastră, în meditațiile noastre simbolurile care ne sunt date. Acum vrem ca astăzi, pentru a închide într-un cerc aceste trei ore esoterice, să vorbim despre căile greșite pe care putem ajunge noi, ca esoteriști.
În viața obișnuită, exoterică avem tot felul de denumiri pentru trăsături pe care le cunoaștem ca bune sau rele. Pentru esoterist, aceste denumiri sunt adesea insuficiente, unilaterale, căci fiecare trăsătură are două laturi, una bună și una rea, iar a menține echilibrul just trebuie să devină una din sarcinile principale ale esoteristului. El trebuie, de regulă, să vegheze permanent asupra sa, să fie în atenție. Trăsăturile omenești sunt de așa gen, încât dacă rămân în măsura justă, omul le și poate stăpâni foarte bine cu Eul său. Dar dacă lasă ca vreuna să devină prea intensă, atunci Eul poate să ajungă sub domnia acestei trăsături. La omul exoterist, acest lucru nu este atât de periculos; el este adus tot mereu în echilibru prin spiritul de zi cu zi. La esoterist, însă, este altfel. O trăsătură pe care o lasă să devină stăpână peste el poate să-l aducă în tot felul de pericole; îndeosebi poate să se manifeste deja în viața sa actuală ca o boală a corpului fizic. Vrem să clarificăm acest lucru cu ajutorul unor exemple.
Cine dintre noi nu cunoaște supărări, indispoziții. Cu toții am fost deja supuși la ele, desigur. Esoteristul trebuie acum, însă, să încerce să se lupte împotriva acestora cu Eul său obișnuit. Căci dacă lasă indispoziția să devină stăpână asupra lui, apare ceva foarte precis la el. El cade sub Spiritul nepotrivit al greutății. Există cu adevărat un astfel de Spirit sau Spirite ale greutății. Spiritul greutății, în sine, aparține de forțele primordiale (Spirite ale personalității) și este cel care dimineața ne aduce înapoi în corpul nostru fizic. Aceasta cade în domeniul său de acțiune, iar acest lucru este bun și just pentru noi. Acum, există însă printre aceste spirite unele care își depășesc câmpul de acțiune și vor să acționeze în domeniul Spiritelor formei. Acestea sunt cele care iau în stăpânire trupul eteric al esoteristului, atunci când el se lasă în seama indispozițiilor, și îl prelucrează în așa fel încât omul cade cu totul pradă ipohondriei. În fizic, acest lucru se exprimă atunci în îmbolnăviri ale tractului digestiv. Acest lucru poate fi spus și în conferințe exoterice; în orele noastre esoterice trebuie doar să ținem mereu minte că primim mesaje directe ale Maestrului, pe care acesta le-a desemnat special pentru esoterism.
O altă trăsătură împotriva căreia esoteristul trebuie să se păzească în mod deosebit, să se observe tot mereu ca să nu-i cadă pradă, sunt vanitatea, mândria. Adesea nici nouă înșine nu ne este clar cât de mult am căzut deja pradă lor și trebuie, de aceea, să fim deosebit de atenți la aceasta. Cum ar fi unii care își închipuie că vor să ajute „din iubire față de omenire”. Dacă, însă, li se spune că pot realiza acest lucru doar prin învățare necontenită, sârguincioasă, atunci observăm că ei nici nu vor acest lucru; ei vor imediat să pună mâna, fără să se gândească cât de mult pot dăuna printr-un ajutor greșit. Aceasta este însă o vanitate foarte periculoasă, iar ei i-au căzut pradă toți acei binefăcători de popoare și visători care își predică concepția despre lume cu cuvinte frumoase și fraze neclare, pentru care consideră că ar avea o misiune.
Dacă, acum, esoteristul nu suprimă această vanitate, ce se întâmplă atunci? El cade pradă Spiritelor luminii, și anume din nou nu celor reglementare, celor bune care se recrutează din cetele Spiritelor înțelepciunii, ci acelora care acționează în jos în domeniul Spiritelor mișcăm. Spiritele bune ale luminii au sarcina de a conduce omul seara, la adormire în lumea spirituală, să conducă intrarea lui în aceasta, pentru ca ajungă inconștient în aceasta. Dacă, însă, esoteristul vrea să-și grăbească dezvoltarea în mod neregulamentar și astfel să nu învețe ceea ce trebuie în mod necesar să știe despre lumile spirituale, atunci îl iau în stăpânire celelalte Spirite ale luminii și îi influențează trupul eteric într-un așa mod încât, în fizic, tractul capului, creierul are de suferit. Iau naștere confuzia, exaltarea și, în final, lucrul cel mai rău: nebunia.
Cel care cade pradă Spiritului greutății, acela își dăunează doar sieși, iar unui astfel de om trebuie încercat să i se dea ajutor cu toate mijloacele; căci noi trebuie să iubim nu doar omenirea, ci fiecare om în parte. Cine însă cade pradă Spiritelor luminii, acela poate să-i dăuneze și omenirii, nu doar sieși prin exaltarea sa confuză. De aceea trebuie să ne cercetăm iarăși și iarăși, dacă motivele din care vrem să ne dezvoltăm sunt cu adevărat unele altruiste, să nu obosim să învățăm; căci cu cât învățăm mai mult, cu atât mai firesc vom deveni modești.
Nu trebuie să ne fie teamă atunci când simțim Spiritul greutății în modul în care dimineața, la trezire suntem ca și zdrobiți și ne simțim membrele atât de grele, încât aproape că nu le putem mișca. Acesta este un stadiu trecător și un semn pentru faptul că am depășit stadiul incorect al ipohondriei. Iar cel care are în anumite momente sentimentul că cu greu se poate ține cu picioarele pe pământ, că ar trebui să plutească, nici acela nu trebuie să se neliniștească, căci a depășit stadiul exaltării, iar manifestarea este doar una regulară în cadrul dezvoltării. Sufletul omului este ținut în echilibru prin intermediul Spiritului greutății și Spiritului luminii, iar esoteristul trebuie să se străduiască mereu să nu tulbure acest echilibru.
Indicația asupra acestui echilibru ne este dată de Maestrul înțelepciunii în rugăciunea pe care o rostim la încheiere și care conține toate înțelepciunile lumii ce ni se vor revela tot mai mult:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Este apelat mai întâi Spiritul zilei: Mercur.
În viața esoterică se arată manifestări care au o semnificație mare pentru esoterist. Dacă am lăsat să acționeze asupra noastră orele anterioare, este necesar să o mai primim pe aceasta ultima, pentru a le lega într-un întreg.
În viața exterioară obișnuită, lumea însăși este cea care corectează greșelile pe care le-am adus prin predispoziția noastră înnăscută; însă în viața esoterică, trăsăturile și dispozițiile noastre dobândesc o semnificație cu totul diferită. Da, merge atât de departe încât cuvântul care desemnează trăsătura [respectivă] nici măcar nu mai exprimă ceea ce este specific pentru această trăsătură. Ni s-a spus că mândria, vanitatea, trufia sunt periculoase; dar atunci când omul, fără a tinde către echilibru, ar vrea să desprindă aceste trăsături cu totul de la el, el și-ar pierde simțul de sine. Eul său se scurge și el devine un om fără conținut. Pe de altă parte, acea trăsătură pe care am putea-o numi iubire acționează la fel de periculos. Omul care este mereu înclinat doar să dea iubire și crede că trebuie să-i ajute pe toți oamenii, cade în cealaltă extremă, în faptul că e mereu preocupat de sine și se toarce în Eul său. Atunci când se ivesc trăsături, întotdeauna sunt două forțe în joc, ce lucrează una împotriva celeilalte.
Dacă ar exista doar iubire drept cel mai înalt lucru în lume, atunci nu ar exista absolut nimic; forța opusă trebuie mereu să producă echilibrul. Astfel trebuie astăzi arătat spre forțe sau ființe care acționează în noi și provoacă acele stări stranii, pe care le cunoaște fiecare esoterist.
Prima stare este cea a unei indispoziții, indispoziție care se ivește aparent fără nicio cauză, care găsește un motiv în fiecare lucru mic și care poate să degenereze într-o asemenea violență, încât întreaga natură a unui om poate apărea transformată. În acest caz, avem de-a face cu ființe care aparțin de ierarhia forțelor primordiale, care sunt ființe aducătoare de sănătate atunci când rămân în domeniul lor propriu; dar când pășesc în afara domeniului lor, în acela al ierarhiei Spiritelor formei, atunci ele acționează în daună. Ele sunt numite „Spirite ale greutății”, iar ele sunt cele care ne ajută la trezire să ne tragem în jos spre pământesc. Aceasta ne dă adesea acea senzație de greutate, de inerție la trezire. Dar dacă mai adăugăm la aceasta indispoziția, atunci aceste spirite acționează în sens nefavorabil asupra noastră și fac totul greu și întunecat pentru noi. Ele acționează atunci asupra trupului fizic și îl umplu cu greutate, încât ne simțim ca și înlănțuiți de Pământ. Dacă Eul nu se opune acestui lucru și nu suspectează pericolele care îl amenință aici, atunci aceste spirite stăpânesc și Eul nostru; omul devine neputincios, el cade pradă ipohondriei. Oricine știe cât de greu este de vindecat ipohondria. Această boală arată mereu spre un efect dintr-o viață anterioară în calitate de esoterist, căci într-o încarnare nu poate lua naștere. Dacă Spiritele greutății ne-au luat astfel în stăpânire, aceasta se arată atunci în boli ale abdomenului și ale organelor digestive.
Acum trebuie să mai facem cunoștință și cu Spiritele luminii, care, tot așa, când rămân în domeniul lor propriu sunt active în calitate de forțe vindecătoare, dar care, însă, atunci când pășesc în afara domeniului lor și pătrund în domeniul Spiritelor mișcării, îi aduc omului nenorocire. Acesta e cazul când, spre exemplu, un om își închipuie că ar trebui să ajute omenirea, când vrea să se desfacă cu totul în iubire, în timp ce are de fapt pofta de a vrea să urce mai sus fără strădanie. Atunci vin aceste Spirite ale luminii, pătrund înăuntrul omului și îl aduc la exaltare, astfel încât toate reprezentările se transformă în ceva neadevărat. Omul gândește că el e o forță pentru bine, că ar trebui să îmbunătățească lumea. Dacă se ajunge sub domnia acestor spirite, atunci Eul este atât de cu totul plin de sine, încât nu mai poate vedea lucrurile din afara sa în raportul corect și, în final, omul decade într-o stare în care trupul său este influențat, și anume creierul său este distrus. Dar dacă reacționează împotriva acestor forțe, încearcă să înțeleagă că totul nu este decât închipuire [când crede] că i-ar putea ajuta pe ceilalți ș.a.m.d., când încearcă mai degrabă să-și distragă forțele de la această activare a iubirii și să suprime în sine orice poftă după progres, cu încrederea că maturitatea justă se va instala în momentul just: atunci, aceste spirite acționează drept forțe vindecătoare și ne aduc pas cu pas mai departe către lumină. Ele sunt cele ce ne ajută seara la adormire să ne ducem la lumină.
Astfel trebuie să fim mereu în gardă față de aceste două forțe; iar atunci când se arată în sentimentele noastre trebuie să fim imediat treji și să ne orientăm atenția asupra noastră înșine. Când avem o indispoziție și am luptat mereu cu trezie împotriva ei, atunci va veni clipa în care ne simțim trupul ca și zdrobit, că ne doare până în măduva oaselor, iar atunci aceasta ne va fi dovada că am învins. Iar dacă înclinăm către exaltare, așa cum am înfățișat aici, și am luptat cu curaj împotriva acestui lucru, atunci apare în noi un sentiment ca și cum nu am mai avea picioare pe care să stăm, ca și cum corpul nostru ar fi prea ușor ca să îl țină pământul; iar acest lucru este dovada că am învins în lupta cu Spiritele luminii.
Acestea sunt urmările exercițiilor corect desfășurate; iar în loc să devenim temători sau indispuși, ele ar trebui să ne îndemne să înaintăm cu curaj. Dacă învățăm treptat să recunoaștem modul în care suntem mereu înconjurați din toate părțile de forțe ce acționează asupra omului, atunci învățăm să trăim ziua în deplină conștiență de sine și să realizăm echilibrul între toate aceste efecte. Astfel vom înțelege mai bine și zicerea din încheierea considerațiilor noastre, a cărei primă jumătate îl reprezintă pe Spiritul greutății:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
iar a doua jumătate pe Spiritul luminii:
În trupul meu se află germenele spiritului
* * *
Spiritul cvintuplu și unde acționează sau unde și cum se exprimă.
Regatul forțelor primordiale este regatul Spiritului greutății. Forțele primordiale sau Spiritele personalității acționează în trupul fizic, sunt de-a dreptul ceea ce ține omul ferm legat de pământ. Incorectă este acțiunea Spiritului greutății în calitate de Spirit al formei, adică în Eu. Dacă acționează aici, atunci se întâmplă că apar supărarea, indispoziția, isteria și ipohondria. Greutatea este bună în corp. Spiritele înțelepciunii, ele acționează corect drept Spirite ale luminii în trupul eteric. Ele produc judecata sănătoasă, incorect acționează drept Spirite ale mișcării când se revelează drept confuzie, exaltare, acțiunea lor ca acțiune incorectă, până în trupul fizic.
Crucea cu trandafiri: să ne reprezentăm planta, crucea și trandafirul roșu, este roșeața de rușine a plantei. În acest caz avem să ne reprezentăm crucea albă și trandafirul verde, în culoarea opusă.
Exoteric, teosofia este o cunoaștere. Ceea ce învățăm în conferințele exoterice, aceasta ar trebui să preluăm în calitate de esoteriști în așa fel în simțirea, voința și gândirea noastră, încât să putem revărsa din nou în viața exoterică. Aceasta este munca esoterică. Și ce anume se întâmplă prin aceasta? Cum putem purta direct în viață un adevăr teosofic foarte simplu, de exemplu cel despre adormire și trezire: faptul cum rămân în urmă trupul fizic și cel eteric la adormire, în timp ce Eul și trupul astral merg în lumile spirituale? – Înainte, omul primitiv primea rugăciuni pe care le rostea seara înainte de culcare și dimineața după trezire, iar acest lucru era bun, căci el îi întărea sufletul cu forțe spirituale, prin faptul că, înainte de a merge în lumile mai înalte, își pregătea sufletul pentru ele și, după ce le părăsise, străbătea sufletul încă o dată cu forțele mai înalte, am putea spune, absorbind forțe sufletești pentru sine, din lumile spirituale.
Cele trei regnuri care stau sub om, regnul mineral, cel vegetal și cel animal, sunt străbătute de forțe spirituale care se înnoiesc mereu; tot astfel cele patru elemente foc, apă, aer și pământ. La om este altfel. Dacă nu se pune el însuși în legătură cu aceste forțe spirituale, atunci nu le obține. Atunci când adoarme fără a se fi pregătit, el nu primește în lumile în care pătrunde niciun fel de alimentare cu forțe spirituale. Omul materialist, oricât de învățat ar fi el, oricât de sus-pus științific: dacă pătrunde seara nepregătit în lumile spirituale, atunci stă în ele jos, sub omul simplu, primitiv, care s-a pus deja cu ele în legătură prin intermediul rugăciunii sale. În timpul nostru materialist, ale cărui cuceriri științifice sunt atât de nesfârșit de demne de admirație, omul a uitat tot mai mult rugăciunea. El adoarme și se trezește cu gândurile sale zilnice. Ce face însă cu aceasta? Căci are loc ceva prin această omisiune. El omoară de fiecare dată ceva din viața spirituală, din forțele spirituale pe planul fizic.
Omul intră inconștient în lumile spirituale. Dacă, spre exemplu, adoarme la ora unsprezece seara – nepregătit – și la douăsprezece s-ar trezi în lumile spirituale, atunci nu s-ar descurca deloc, ar avea sentimentul că este extins pe spații nesfârșite, că și-a pierdut punctul central. El ar fi în ceea ce se numește extaz, „în afara lui”, în sensul propriu al cuvântului. Acest extaz era produs înainte artificial în vechile misterii druidice, pentru a-i permite elevului să trăiască lumile mai înalte în mod conștient. Însă pentru ca elevul să nu se piardă pe sine, să nu își piardă Eul, trebuia să-i stea alături douăsprezece ajutoare, care, în momentul în care intervenea extazul, revărsau în el întreaga forță a eurilor lor curate. De atât de multă forță era nevoie pentru a împiedica această dizolvare!
Această inițiere a druizilor era calea exterioară [desfășurarea în macrocosmos]; în timp ce în vechile misterii egiptene era urmată cea interioară [Nota 9]. Aici trebuia ca acela ce se iniția să caute timp de trei zile și jumătate calea prin astralul de jos, adică să urce în propriul său interior, iar doisprezece preoți curați trebuia să-i stea alături, astfel încât prin aceasta să nu îl acapareze, să nu îl ia în stăpânire toate pornirile, poftele și pasiunile joase care dormitau adânc în ființa sa și care (altfel) s-ar manifesta doar încet pe parcursul încarnărilor sale (în cazul unei dezvoltări obișnuite).
Vicii nemaiauzite ar fi fost trezite în el, dacă cei doisprezece preoți nu l-ar fi protejat de ele prin curăția lor. – În ziua de astăzi, cele două căi menționate nu ar mai fi posibile, căci omul modern s-ar indigna față de o astfel de intervenție în Eul său, s-ar revolta împotriva paternalismului în pornirile, poftele și pasiunile sale.
Școala rosicruciană unește ambele drumuri în sine și îi lasă omului, în același timp, deplină libertate. El trebuie să-și dobândească singur, prin meditațiile care îi sunt date, forțele care erau înainte acordate de ajutoare. Prin această muncă asupra lui însuși, esoteristul înmulțește
acum forțele spirituale care îi sunt necesare omenirii. El luptă împotriva pustiirii care va interveni prin materialismul înfricoșător, în care oamenii au uitat pur și simplu corelația lor cu lumile spirituale, au uitat în ce fel pot să-și aducă din ele forțe. Când va veni timpul în care sufletele vor fi tot mai pustii, mai goale și disperate, atunci va fi sarcina esoteriștilor să lase să acționeze forțele lor spirituale în mod viu. Ei vor păstra sub toate loviturile de soartă echilibrul senin al sufletelor lor și astfel vor permite să se reverse fericirea în restul omenirii, vor atenua astfel durerile ei sufletești. Aceste dureri sufletești vor fi resimțite de oameni drept chinuri, drept o urmare a cuceririlor științei materialiste. În ziua de astăzi, au fost găsite multiple mijloace pentru a anestezia durerile fizice, a le face să dispară. Dar în realitate, cu toate acestea, ele nu au dispărut. Și în știința exoterică suntem instruiți asupra faptului că nu se pierde nicio forță și astfel nici forța durerii nu se pierde, ci se manifestă, așadar, în alte tărâmuri. Durerile se întorc iarăși în încarnări ulterioare, sub formă de chinuri sufletești. Puternice dureri sufletești vor trebui să parcurgă oamenii, iar esoteriștii vor utiliza atunci forțele spirituale pe care le aduc din înălțimi pentru atenuarea acestor chinuri. Fiecare din noi a luat decizia, oricât de inconștient, atunci când a pășit pe drumul esoterismului, să intervină ajutând în aceste suferințe ale omenirii.
* * *
Înainte, în timpuri mai puțin materialiste, rugăciunea era o activitate obișnuită înainte de fiecare adormire și la trezire. Puțin intuiește omenirea dauna pe care și-o aduce singură prin faptul că a pus cu totul deoparte acest obicei. Omul își aducea prin intermediul rugăciunii forță din lumea spirituală la trezire, pentru viața sa de zi și seara lua prin rugăciune forța pe care și-o adunase în viața sa de zi, cu el în lumea spirituală.Tot astfel sunt intenționate și exercițiile noastre de astăzi, pentru ca forța noastră să poată crește mai repede către spiritual și să învățăm să o folosim conștient.
În școlile de misterii vechi egiptene, cei ce erau inițiați își propuneau să-și dedice încarnarea respectivă cu totul inițierii; căci ea era o procedură pe viață și pe moarte. Ei trebuiau să parcurgă probe care, spre exemplu, aveau cerințe înalte față de curajul lor. Li se arătau lucruri care puteau să le provoace în așa măsură frică, încât să cadă jos morți. Dacă, însă, treceau de aceste probe cu viață, erau ajunși pe celălalt mal și erau născuți din nou. Ei coborâseră la divinitatea din interiorul lor și trebuiseră să se întâlnească în propriile lor trupuri cu pornirile, poftele și pasiunile lor și trecuseră cu succes de întâlnire. Ei puteau de acum să spună despre sine: Ex Deo nascimur. – Acum am putea întreba: Acest rău care era întâlnit aici pe calea către divinitatea interioară provine și el de la divinități? Aici trebuie să ne spunem mereu că, la origine, este ceva dumnezeiesc, că de-abia noi, oamenii, l-am făcut să fie răul.
În misteriile druizilor se mergea pe calea extazului. Cel care urma să fie inițiat se unea cu spiritul, care domnea peste tot în natură: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
În calea rosicruciană sunt reunite ambele căi, asta înseamnă că din amândouă este luat ceea ce este bun pentru noi. Omul modern nu mai poate fi inițiat în mod inconștient. De la impactul principiului christic, omul trebuie să participe cu conștiența sa trează.
Meditațiile pe care ni le-au dat Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor sunt toate orientate înspre Christos, chiar dacă numele nu apare în ele. Cuvintele
În razele curate ale luminii...
sunt în așa fel organizate încât, dacă ne facem surzi și orbi față de mediul imediat înconjurător, ne ridicăm încet trupul eteric din fizic; iar prin aceasta ne reunim atunci cu aura eterică a lui Christos, care acum este chiar aura Pământului nostru. – Dacă ne-am ridica din corp fără conținutul meditațiilor noastre, sufletul nostru ar fi singur cu sine însuși. Acum, însă, el este străbătut de Christos și trăiește ceea ce Pavel a numit: „Acum însă nu eu trăiesc, ci Christos în mine”.[Nota 10]
În iubirea curată față de toate ființele ...
În aceste cuvinte ni se aduce aminte de faptul că tot ceea ce este sufletesc este țesut din iubire. Această meditație este o pieire lentă a Eului inferior. Iar cu această moarte și renaștere întru Christos avem legătura între cele două căi: In Christo morimur. Este o înviere conștientă în Spiritul lui Christos. De aceea am și adăugat la cuvintele Per Spiritum cuvântul Sanctum.
* * *
Este unul din cele mai mari beneficii pe care le atinge esoteristul, dacă aplică cu fidelitate ceea ce Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor au alcătuit în imagini sau propoziții corespunzătoare.
Urmează o explicație despre meditația:
În razele curate ale iubirii...
S-a arătat cum prin aceasta poți să te faci treptat liber de trup și să pătrunzi astfel în lumea spirituală. La a doua parte a meditației, esoteristul pătrunde în același timp în propriul său interior. Ceea ce înainte trebuia să fie trăit separat, acum trebuie, după ce omenirea a progresat mai departe, să aibă loc în același timp. Pe aceasta se bazează aceste meditații. Dacă am devenit atât de puternici încât ne simțim transpuși în afara trupului nostru într-o lume spirituală, atunci următorul pas este că începem să percepem ceva în acea lume; dar pentru că pătrundem în același timp și în interiorul nostru, trăim și pericolele iluziei cu atât mai puternic. În acel moment suntem cuprinși de forțele ispitei și ne aducem imagini în fața noastră, pe care apoi le considerăm realități; dar tocmai cele mai frumoase, mai nobile viziuni sunt cele mai profunde iluzii. De-abia la mult timp după ce a dobândit forța urcării în lumea spirituală, îi este unuia posibil să distingă adevărul de iluzie. Doar cea mai profundă seriozitate cu care ne însușim teosofia aduce această posibilitate. Dacă purtăm mereu în suflet, în timpul conștienței noastre de trezie, noțiunile pe care ni le dă teosofia, atunci creăm aici realitatea pentru lumea spirituală și vom putea, totodată, și să recunoaștem, atunci când ajungem acolo, ceea ce vedem. La început trebuie să ne apărăm de viziuni, să nu le permitem și să nu le toarcem mai departe, așa cum se întâmplă de obicei, utilizându-ne fantezia pentru aceasta. Vine el momentul, dacă așteptăm în sensul just, în care știm dacă este vorba despre ceva real sau nu.
Rugăciune către Spiritul zilei de luni:
Drept sprijin în meditațiile noastre avem gânduri ajutătoare, care au fost date în toate școlile esoterice existente pe drept, și care, atunci când le poziționați în imagini în fața dumneavoastră și le lăsați să acționeze asupra dumneavoastră, vă adânciți meditativ în ele, sunt de o valoare nesfârșită. La aceste gânduri nu este ca la cele obișnuite, zilnice ale noastre, ci dacă ne preocupăm cu ele, ele au forțe germinatoare, trezitoare pentru noi.
Un astfel de gând este următorul: așa cum cunoaștem conștiența noastră drept conștiență de trezie și de somn, așa ne reprezentăm [conștiența] Spiritelor Pământului care ne înconjoară și lucrează asupra noastră, atunci când spunem: în regnul mineral dorm Spiritele Pământului; plantele sunt gândurile lor treze și viața lor; animalele sunt visele lor. Dacă ne adâncim în acest gând și ne reprezentăm, spre exemplu, ce sunt gândurile noastre: formațiuni fugitive, cețoase și le comparăm cu cele ale Spiritelor Pământului, atunci percepem distanța enormă. Gândurile lor încolțesc drept pătura verde de plante în nesfârșită multitudine, din Pământ. Gândurile lor sunt, așadar, forțe creatoare în lumea fizică. În evoluții anterioare ale Pământului, aceste spirite treceau cândva ca și noi prin treapta de omenire. Pe atunci ele gândeau în modul în care gândim noi acum. Ele s-au dezvoltat mai sus și mai sus și au devenit entități creatoare. Noi avem în ele, în fața noastră ceea ce noi trebuie să ne străduim să atingem.
Trebuie să ținem mereu cont de faptul că prin dezvoltarea noastră ocultă devenim altfel decât ceilalți oameni. Interesele noastre se schimbă și adesea se poate auzi plângerea din partea esoteriștilor că simt că se stinge interesul pentru multe lucruri care înainte îi interesau și că se face simțit la ei un pustiu și un gol în interior. Aceasta este însă o stare cu totul normală și rapid trecătoare. Iar golul sufletului lor va fi curând umplut cu interese care le înlocuiesc însutit și înmiit pe celelalte. Trebuie, cu toate acestea, să nu renunțăm la corelația cu alți oameni, cu interesele care ne umpleau înainte, să nu cerem, înainte de toate, de la alți oameni să-și schimbe cercul intereselor lor. Diferența dintre omul exoterist și cel esoterist este tocmai aceea că omul exoterist își pătrunde corpul său fizic strâns cu celelalte corpuri ale sale, am putea spune că totul se împinge spre suprafața exterioară. Omul obișnuit, care este născut într-un popor, într-o familie, moștenește astfel anumite concepte despre bine și rău, despre veridicitate și alte virtuți pe care divinitățile creatoare le-au așezat în ei pe parcursul dezvoltării. Esoteristul va trăi treptat din propria cunoaștere conform acestor virtuți. Dar el nu trebuie să treacă peste conceptele care domnesc în oameni, privitoare la acestea; căci aici ar putea ajunge în pericole serioase în ceea ce privește dezvoltarea sa. La el tocmai că este desprins treptat omul interior de cel exterior. Părțile sale mai înalte le lasă singure pe cele mai joase, iar dacă acum nu respectă legile obișnuite ale omenirii, de exemplu privitoare la veridicitate, atunci poate să nimerească într-o mitomanie care, desigur, îl împiedică în dezvoltare și poate produce multe daune. Toate acele indispoziții și certuri, chiar și printre esoteriști, se datorează acestui fapt.
Noi nu lăsăm, însă, doar o parte a corpului nostru eteric și a sufletului senzației singure – în sufletul senzației începem cu munca esoterică –, ci, am putea spune, și corpul nostru fizic, iar noi trăim tot felul de stări, chiar și boli, în acesta. Stări, pe care până acum nu le cunoscusem, vin asupra noastră, pe care, însă, nu trebuie să le considerăm boli și de aceea să alergăm imediat la un medic; căci un medic exoterist desigur că nu poate să ne dea nimic pentru aceste stări, iar ele și trec de la sine. Pe de altă parte, nu trebuie să considerăm că orice boală care vine peste noi este una provocată de dezvoltarea ocultă și să considerăm că nu ne mai poate trata acum niciun medic. Aceasta e trufie spirituală. Putem, prea bine, cere un sfat de la un medic, pentru îmbolnăvirile noastre. Esoteristul trebuie să fie întotdeauna atent la sănătatea sa în modul potrivit.
Nimeni nu ar trebui să se lase descurajat să se dezvolte, din lașitate sau lene, datorită greutăților pe care le-ar putea întâmpina și care apar prin desprinderea corpului eteric. Această degajare este ceva ce trebuie să apară atunci când vrem să pătrundem în lumile mai înalte. Iar când ne luptăm cu strădanie serioasă pentru aceasta, Maestrul înțelepciunii și al armoniei sentimentelor ne va ieși în întâmpinare cu forța sa și nu ne va refuza ajutorul său.
Dacă nu în viața aceasta, atunci cu siguranță în cea următoare vom atinge țelul de a vedea spiritual.
* * *
Există și alte mijloace ajutătoare* ce ne pot duce relativ repede la o înțelegere mai profundă în corelațiile spirituale, iar acestea sunt următoarele trei propoziții:
* Această formulare se datorează faptului că în suportul de text al acestei însemnări este pus înainte un text care conține cuvânt cu cuvânt prezentările din 18 iunie 1910 (însemnarea B).
Pentru a lua la rând mai întâi regnul animal, trebuie să ne reprezentăm faptul că entitățile spirituale au stat înainte pe treapta noastră, iar pe atunci aveau, la fel ca și noi, gânduri amestecate, în timp ce acum au ajuns atât de departe încât gândurile lor au devenit așa de regulare și precise, încât ele desfășoară în fața noastră ceea ce noi vedem drept lumea animală. Dacă ne adâncim în astfel de reprezentări, atunci parcursul pe care dezvoltarea gândurilor noastre îl va lua se va întări în noi, iar noi vom ajunge astfel într-un context mai strâns cu ființele care și-au pus gândurile în Pământ, cu acea ființă, de asemenea, care a pus în Pământ acea forță care este în totalitatea ei forța lui Christos.
În calitate de esoteriști trăim mari prefaceri interioare, care au în esență scopul de a face Eul nostru mai liber de trup, până ce percepem Eul, în final, drept un Eu mai înalt sau al doilea Eu în noi.
În comparație cu exoteristul, noi dezvoltăm în calitate de esoteriști în trupul nostru astral cu totul alte simțăminte și senzații. Impulsuri morale și etice vin acum dinăuntru spre afară, în timp ce înainte au fost urmate de noi în calitate de norme certe, stabilite, prescrise prin religie sau legi omenești. Prin această nouă modalitate a trăirii este desprinsă treptat relația dintre Eu și trupul astral obișnuit, iar simțămintele devin astfel mai autonome, mai dinăuntru spre afară. Acest lucru poate avea drept urmare faptul că omul ar părea pentru început mai lipsit de moralitate decât omul mediu obișnuit, în timp ce el e preocupat să se muncească să iasă din simțămintele și percepțiile aduse cu sine.
Și trupul eteric este degajat treptat; obiceiuri, prejudecăți, raporturi se modifică și se opun la ceea ce ne este impus din afară prin spiritul timpului și conceptele uzuale. Ceea ce era considerat înainte drept adevărat ne apare acum mincinos, disproporționat și ajungem ușor în conflict cu lumea exterioară. În acea perioadă de trecere se întâmplă de multe ori că omul însuși devine mai puțin veridic, că poate să privească doar strâmb raporturile ș.a.m.d.
Și în trupul fizic au loc mari modificări, pe care le-am putea numi o degajare mai mare a trupului, lucru prin care poate apărea o senzație de îmbolnăvire în toate părțile corporale posibile. Omul crede atunci că trupul său devine mai bolnăvicios sau mai fragil, iar în perioada de trecere chiar poate să pară așa; dar se va putea observa că aceste „boli” nu pot fi tratate cu remediile dinainte.
Pericolele degajării trupurilor constau în aceea că se poate ajunge la o mare lipsă de respect pentru raporturile omenești și lumești, lucru prin care am fi conduși însă doar mai adânc în iluzie. Ce trebuie să facem este să aplicăm un fel de etalon de măsură medie; iar acest lucru putem să-l facem prin faptul că mereu privim în sus cu pietate și admirație interioară la ceea ce au realizat oamenii, anume prin ajutorul entităților spirituale, care le-a venit din afară, prin faptul că admitem măreția acelor acțiuni spirituale asupra omului care este încă netrezit interior. Astfel putem cunoaște drumul mai înalt al conștienței de sine, iar prin faptul că ne postăm între cele două extreme putem să-i fim un ajutor în progres acelui om care încă e ajuns mai puțin la conștiență.
Aceasta este doar o oră pregătitoare pentru cea care urmează vinerea viitoare.
Mai întâi apelarea Spiritului zilei (zicerea de miercuri; cu o completare mai lungă). Cine pășește într-o instruire esoterică trebuie să aibă clar ceea ce face cu aceasta. Cu tot ce suntem și facem noi, ca om, suntem legați prin karma; așezați suntem în întreaga existență terestră prin entități divine conducătoare. Tot ce gândim, simțim și voim drept cea mai mare, mai nobilă frumusețe, drept moralitatea cea mai înaltă, este încă legat de dezvoltarea generală. Dar cu acea unică decizie, de a vrea să intrăm într-o instruire esoterică, noi facem un pas în afara aceste dezvoltări generale, condusă de ființe mai înalte. Prin aceasta începem ceva absolut nou. Noi ne dezvoltăm prin intermediul instruirii esoterice, din a fi conduși de ființe spiritual-dumnezeiești în a fi companioni autonomi ai acestor spirite creatoare.
Omul constă pe Pământ din această structură cvadruplă: trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu, care sunt menținute în consonanța lor, dată de ființele mai înalte. Dacă vrem ca, după decizia de a vrea să intrăm într-o instruire esoterică, să lăsăm să-i urmeze fapta, atunci începem să lucrăm autonom la reconfigurarea acestor corpuri în parte. Și anume, are loc acest lucru prin exersările și exercițiile care ne sunt date. Ele acționează treptat asupra trupului nostru eteric în așa fel, încât el se degajează afară din structura solidă a trupului fizic. Dar această acționare nu are loc atât de direct asupra trupului eteric, ci pornind de la trupul astral, asupra căruia acționăm prin exersările noastre. Prin repetarea regulată, zilnică sau săptămânală, periodică a exercițiilor și imaginilor pe care le lăsăm să acționeze asupra sufletului nostru, noi lucrăm mai întâi înăuntrul trupului astral.
În versurile meditației, fiecare sunet își are semnificația sa, fiecare cuvânt, fiecare succesiune de sunete, fiecare succesiune de noțiuni; prin repetarea regulată însoțită de totală uitare de sine acționează ele. – Când ne trezim dimineața, avem uneori o ușoară amintire despre lumea spirituală, despre lumea aceea din care curge forță spre noi prin exersările noastre; și ține de cele mai frumoase trăiri ale elevului esoteric această ușoară amintire despre acea lume din care am sorbit forță, în care am fost la izvoarele forței. Când cineva a trebuit să lase un om care îi este drag, atunci este posibil ca în elevul esoteric să se reverse și ceva din acest om în acea amintire despre lumea spirituală. Iar cel care are parte de așa ceva ar trebui să considere acest lucru drept un har deosebit! – După câtva timp de meditație observăm că am devenit altfel; vreo lipsă de bunătate care ne scăpa înainte nu o mai manifestăm; ne însușim o logicitate mult mai fină. Simțim că am devenit mai buni. Devenim mai buni.
Dar prin faptul că ne poziționăm în afara cadrului uzual și obișnuit, noi pierdem sprijinul care este dat prin convenție și proveniență. Mai liberi devenim în noi; prin aceasta ies mai întâi laturile noastre negative mai mult în evidență; aici observăm de-abia cât de răi suntem. Noi suntem într-adevăr mult mai răi decât presupunem de obicei!
Vin ore grele, rele pentru oricine se străduiește esoteric; atunci este bine să ai un sprijin. Acest sprijin îl găsim în Noul Testament; pentru orice caz, pentru orice situație găsim acolo un sfat, un sprijin în orice slăbiciune; trebuie doar să îl căutăm. Iar dacă nu îl găsim, atunci ar trebui să ne dea consolare convingerea propriei noastre slăbiciuni, faptul că nu putem încă să găsim ceea ce e potrivit, dar că stă scris, cu siguranță, în Testament.
La clarvederea incipientă pot apărea lesne iluzii. Avem impresia că vedem ceva exterior în fața noastră și este propriul interior care se oglindește aici [Nota 11]. Mai rău este la sunete pe care avem impresia că le auzim; ființe care vor să tragă în jos îl amăgesc astfel pe cel ce meditează.
Pentru cel ce se străduiește esoteric nu este necesar doar să-și practice meditațiile, să se roage, dacă „a te ruga” este înțeles în sensul cel mai bun, ci să și vegheze, să fie de pază în fața influențelor rele care vor să intervină aici unde se întreprinde o reconfigurare autonomă a trupurilor. O propoziție ocultă împotriva oricărei iluzionări spune: „Toate căile către lumea spirituală merg prin inimă”. Se poate simți în timpul meditației cum din fiecare punct al trupului fizic exterior se îndreaptă linii către un punct central. Acest punct central este inima. Pe parcursul ulterior, aceste linii merg mai departe în direcția opusă înspre interiorul lumii spirituale. Este aceasta ca o simțire a lui Christos în sine. Acest gen de apariție este veritabilă. (Nota *)
* Un alt suport de text al acestei însemnări mai are aici și: „Acesta este un semn că nu e prezentă nicio iluzie.”
Fiecare din componentele noastre se află în relație cu o imagine a Cercului zodiacal; astfel curg forțe de la imaginea Leului în jos, în inima noastră. Și de la Soare se revarsă forțe în inima noastră. Tot astfel acționează Spiritele focului asupra inimii noastre. Toate trei sunt luate adesea drept simboluri pentru inimă: Leu, Soare, flacără. Precum inima, tot astfel fiecare componentă a omului este în legătură cu forțe ce se află în afara noastră; crescuți în afară și incorporați suntem în întreaga lume.
Dacă lăsăm acest fapt să trăiască astfel just în sufletul nostru, atunci preluăm în mod corect și zicerea:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
În același sens ca și data trecută vrem și astăzi să apelăm Spiritul zilei. Este de considerat o deosebită fericire dacă o oră esoterică poate fi susținută într-o zi de vineri. Urmează zicerea pentru Spiritul zilei de vineri.
Noaptea suntem cu trupul nostru astral și cu Eul în sfere eterice dumnezeiești, din care ne aducem jos forță pentru viața noastră fizică. Uniți suntem acolo cu entități divin-spirituale. De aceea nu ar trebui ca niciodată când ne trezim dimineața să avem imediat gânduri banale, zilnice, egoiste. Prin aceasta ne tăiem legătura cu entitățile spirituale și cu forțele în care eram cufundați în timpul somnului. Ci, înainte de a ne apuca de vreo ocupație a vieții zilnice, de vreun gând al existenței fizice, ar trebui să ne dedicăm meditației noastre, în timpul căreia ne cufundăm în uitare de sine în acele regiuni. Drept sfântă îndatorire imediat după trezire ar trebui ca fiecare meditant să-și facă meditația sau, în orice caz, ar trebui ca primul său gând să fie de a se gândi recunoscător la entitățile înalte.
O îndatorire și mai sfântă, dacă poate exista așa ceva, ar trebui să fie pentru fiecare elev esoteric să-și clarifice faptul că el nu doar față de el însuși, nu doar față de semenii săi, ci și față de entitățile spirituale mai înalte comite o mare nedreptate dacă se îndreaptă spre meditație cu gânduri și sentimente necurate. El murdărește astfel sferele spirituale. Forțele care trebuie aplicate pentru a înlătura din nou această necurățenie sunt retrase de la progresul omenirii.
Se pot desfășura cu destulă concentrare exersările și exercițiile, dar cu toate acestea să fii lipsit de sfințenie în tine. Această desfășurare a meditației este doar o chestiune de voință. Ea trebuie, bineînțeles, să fie fixată și dezvoltată. Dar, pentru aceasta, întreaga viață interioară trebuie să fie sfințită, astfel încât doar ce e sfânt, înalt să trăiască în sufletul nostru în timpul meditației. Așa cum nu trebuie să intrăm cu simțăminte și gânduri necurate în meditație, tot astfel nu trebuie să trecem seara cu asemenea gânduri în somn. Chiar și prin aceasta aducem necurățenie în sferele dumnezeiești, dacă luăm cu noi gânduri de trufie, vanitate și mândrie în lumile dumnezeiești. Cu gânduri de venerație și de mulțumire pentru entitățile dumnezeiești trebuie să adormim, căci niciun minut nu am putea trăi mai mult, în timp ce trupul nostru astral și Eul sunt afară în timpul somnului, dacă entități dumnezeiesc-spirituale nu ar susține trupul nostru fizic și trupul eteric. Cu venerație față de marile entități dumnezeiești ar trebui să adormim.
Esoteristul se diferențiază față de exoterist prin faptul că Dumnezeu trăiește conștient în el, că el lasă cu adevărat forța dumnezeiască să devină eficientă în el. Acest lucru nu se întâmplă prin reprezentările pe care și le face despre Dumnezeu.Tocmai prin aceste reprezentări poate omul să-și dăuneze, dacă mai târziu pătrunde în lumile mai înalte. El vrea să Îl găsească, spre exemplu, acolo pe Christos întocmai cum și-a făcut reprezentările despre el, iar datorită acestora nu îl recunoaște pe adevăratul Christos; căci acela este altfel decât orice închipuire, oricât de înaltă, pe care și-ar putea-o face cineva despre El.
Trufie, mândrie, vanitate sunt trăsături pe care tocmai un esoterist ar trebui să le lase jos, înainte de toate. Și acel elev esoteric ce consideră că a lăsat jos deja trufia, mândria ș.a.m.d., trebuie să știe că aceste trăsături mai sunt încă prezente într-un mod mai fin. Deja numai în gândul de a fi lăsat jos aceste trăsături, de a fi avansat foarte departe în dezvoltare, se află o anumită vanitate, care este mult mai rea decât vanitatea din viața exterioară, pentru că este întărită și se referă la lucruri spirituale mai înalte. De o gândire clară, logică, corectă putem fi mândri*.
* Într-un alt suport de text se spune aici: „Prea bine putem fi mândri de o gândire corectă, clară, logică – dar numai atunci când este absolut fără subiect!”
Noi trăim într-un timp deosebit, nespus de important. Este timpul pregătirii pentru Christos, care va apărea, va deveni vizibil în eteric. Pentru a avea parte de El, a-L vedea acolo, pentru aceasta trebuie să ne pregătim. Oamenii care nu au norocul de a se apropia acum de teosofie nu vor putea trăi acest eveniment.
Am luat naștere din forțe spirituale mai înalte, așa cum am auzit despre aceasta pe parcursul acestor zile [Nota 12]. Din poala dumnezeiească am coborât. De origine dumnezeiască suntem noi. Așa putem, din această cunoaștere să punem în fața sufletului nostru zicerea rosicruciană: Ex Deo nascimur – Din Dumnezeu suntem născuți. Dar imediat lângă ea trebuie să stea o propoziție care ne face să ne simțim mult mai mici; trebuie să ne devotăm cu totul și să ne pierdem, să ne dăruim lui Christos. Iar atunci când această stare trăiește prea-bine în sufletele noastre, atunci putem să adăugăm la Ex Deo nascimur: In Christo morimur – În Christos murim noi. Iar o privire largă asupra modului în care putem dezvolta Spiritul, Spiritul Sfânt în noi, ne dă propoziția zicerii rosicruciene care urmează după primele două propoziții: Per Spiritum Sanctum reviviscimus – În Sfântul Spirit vom trăi iarăși și iarăși. Iar dacă punem această zicere rosicruciană drept dispoziție esențială la fundamentul meditației noastre, atunci vom prelua în noi cu toată înțelegerea și cu sfinte simțăminte zicerea care spune:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Vegherea și rugăciunea trebuie să le învețe esoteristul. Să vegheze față de toate influențele rele care vor să intervină acolo unde este întreprinsă o reconfigurare autonomă a trupurilor, iar
omul se pregătește atunci să devină tovarăș autonom al spiritelor creatoare. Atunci se apropie multe forțe și ființe de om, care vor să-l smulgă de acolo. Ușor cade omul pradă iluziilor. O
propoziție ocultă împotriva tuturor iluziilor: Toate drumurile spre lumea spirituală merg prin inimă. Inima este punctul central al mișcării spirituale. Creierul, punctul central al mișcării
intelectuale. Se poate simți în timpul meditației cum din fiecare punct al trupului fizic exterior se îndreaptă curenți de forță către un punct central. Acesta este inima 
. În continuarea parcursului lor, acești curenți ies în direcția opusă, dincolo de limita pielii și înăuntrul lumii spirituale. Aceasta este simțirea lui Christos în sine. Iar aceasta
este în același timp un semn că nu este vorba de o iluzie (și semnul 
)*. Dinspre semnul zodiacal al Leului (
se revarsă forțe asupra inimii. Și de la Soare se revarsă forțe asupra inimii. Și Spiritele focului acționează asupra inimii. Toate trei sunt
folosite adesea drept simboluri pentru inimă: Leu, Soare, flăcări. Rugăciune: a se uni în mod just cu forțele sale din inimă. Veghere: esoteristul trebuie să-și clarifice faptul că nu doar față
de sine, nu doar față de semenii săi, ci și față de ființele spirituale înalte el comite o nedreptate dacă se apropie cu gânduri și simțăminte necurate de meditație. El necurățește astfel
sferele spirituale. Iar forțele care trebuie îndreptate spre înlăturarea acestei necurățenii sunt retrase de la progresul omenirii. Se pot desfășura cu destul de multă concentrare exercițiile și
să fii lipsit totuși, în același timp, de sfințenie înăuntru. Această desfășurare a meditației este doar o chestiune de voință. Ea trebuie, desigur, să fie întărită, dezvoltată, dar în același
timp întreaga viață interioară trebuie sfințită, astfel încât doar ce este sfânt, înalt să trăiască în timpul meditației noastre. Și așa cum cu gânduri și simțăminte curate trebuie să intrăm în
meditație, tot așa trebuie să trecem cu acestea în somn. Gânduri de trufie și de vanitate necurățesc lumea spirituală în timpul somnului. Cu gânduri de venerație și de mulțumire pentru
entitățile spirituale trebuie să adormim. Esoteristul se distinge față de exoterist prin faptul că Dumnezeu trăiește în el și că el lasă să devină eficientă în el forța dumnezeiască – nu
reprezentările pe care și le face despre Dumnezeu.Tocmai prin aceste reprezentări poate să-și dăuneze omul, atunci când trece mai târziu în lumile mai înalte. El vrea, spre exemplu, să îl
găsească pe Christosul lui întocmai cum și-a făcut reprezentarea despre el și, pentru aceasta, nu îl recunoaște pe adevăratul Christos, căci El este altfel decât orice reprezentare, oricât de
înaltă, pe care și-o poate face cineva despre El.
* Dacă semnul Racului apare aici pe drept, este îndoielnic, întrucât nu reiese din context.
Trufie, mândrie, vanitate sunt trăsături pe care tocmai un esoterist ar trebui, înainte de toate, să le pună deoparte. Chiar dacă credem că le-am pus deoparte, aceste trăsături mai sunt întotdeauna prezente în mod mai rafinat. Chiar și numai în gândul de a fi pus jos aceste trăsături pentru că suntem atât de departe în dezvoltare, se află o anumită vanitate care este mai rea decât vanitatea în viața exterioară, pentru că, prin faptul că se referă la lucruri spirituale, ea este întărită.
Esoteristul trebuie să învețe să vegheze și să se roage în mod just.
* * *
Rugăciune către Spiritul zilei de vineri. Aceasta este deosebit de eficientă. –
După trezire, dimineața trebuie să ne străduim, pe cât posibil, cât mai curând să ne cufundăm iarăși înapoi în lumile spirituale în meditația noastră. Seara înainte de adormire trebuie să ne pregătim pentru faptul că vom păși în lumile spirituale, dar nu prin intermediul unor rugăciuni cu vreo dorință egoistă, cum ar fi un sfârșit binecuvântat sau așa ceva.
Nimic necurat nu trebuie să aducem înăuntrul lumii eterice. Prin intensitatea voinței se poate prea bine pătrunde în aceasta, chiar și necurat, dar atunci trăirile noastre sunt pur și simplu lipsite de valoare.
Constituie un mare avantaj să ajungi în timpul de acum în viața esoterică. Acest lucru este mai favorabil decât în orice altă încarnare. Peste douăzeci de ani vor trăi mulți evenimentul apariției lui Christos în eteric, de aceea trebuie să ne străduim cu cea mai adâncă seriozitate și cea mai mare intensitate ca să îl trăim curat, căci mulți își trăiesc doar propriile lor imagini despre Christos.
A învăța să mergi, să vorbești, să înțelegi
Toți cei care au mai auzit ore esoterice știu că ceea ce se spune aici nu este spus de către mine; noi vrem să ne rugăm pentru ajutorul Spiritului zilei pentru aceasta. – Urmează zicerea pentru vineri.
Dacă privim asupra vieții noastre așa cum se desfășoară între naștere și moarte, trebuie să o privim din punctul de vedere esoteric în așa fel, încât ea are scopul ca noi să învățăm în această perioadă de timp, să învățăm pentru drumul nostru esoteric. Dacă privim în ansamblu această viață fizică, vedem că pentru tot ce putem în viață aducem condițiile preliminare, organele, cu excepția a trei lucruri pe care trebuie să le învățăm de-abia aici în viața fizică. Dacă o impresie de culoare atinge ochiul nostru, atunci putem foarte repede după naștere să vedem, nu e nevoie să învățăm acest lucru mai înainte; capacitatea pentru asta e pur și simplu prezentă; așa este cu auzul ș.a.m.d. Doar trei lucruri trebuie să învățăm; acestea sunt mersul, vorbirea și înțelegerea, respectiv formarea de noțiuni. – Pentru mers trebuie în principal să învățăm mai întâi să stăm. Înainte de a putea acest lucru, pur și simplu ne răsturnăm; noi nu avem încă niciun simțământ pentru echilibru. Trebuie mai întâi să învățăm să ne percepem în cele trei dimensiuni ale spațiului. Astfel trebuie și să învățăm să vorbim și să înțelegem.
Dacă am învățat să mergem în acel prim an de viață, atunci putem să ne facem drumul nostru. Dacă am învățat să înțelegem, atunci putem să îi facem rost adevărului de viață, să producem ce e viu prin intermediul cuvântului. În primii noștri trei ani de viață învățăm să mergem, să vorbim și să înțelegem. Pe acești trei ani îi regăsim simbolic în cei trei ani de viață ai lui Christos pe Pământ. Noi trebuie astfel să regăsim tot ce ne-a venit de la Christos drept fundament în primii trei ani ai vieții noastre.
Tot ce îi este necesar elevului esoteric pentru viața sa esoterică îi este dat în orele esoterice. La toate întrebările sale primește răspuns prin ceea ce îi este dat în exercițiile de meditație; el trebuie doar să asculte corect și să aplice totul corect. Viața trebuie să o susțină în noi aceasta, ceea ce ne este dat drept meditație. Astfel zicerea:
În razele curate ale luminii...
Nu doar ca gând trebuie să lăsăm aceste rânduri să treacă pe lângă noi, ci viață trebuie să mențină ele în noi. Cu totul trebuie să ne devotăm față de conținutul meditației, să uităm tot ce este în jurul nostru în viața fizică, interesele personale ș.a.m.d. Drept răsplată pentru că, într-un fel, am renunțat la viața fizică, am jertfit-o pe durata timpului meditației, după primele două rânduri:
va răsuna în noi un ton care este susținut atât de mult cât o prescrie karma noastră. Un ton este acesta, care nu răsună în interiorul nostru, ci care răsună dinspre afară către noi. Acum nu trebuie să mai spunem altceva, fiecare trebuie să îl trăiască și să îl cuprindă singur. Iar în timp ce răsună acest ton, cuvântul sfânt, numele de nerostit, elevul trebuie să depună un legământ, pe care poate să îl depună și înainte deja, dar în această clipă trebuie s-o facă. Legământul este acela că elevul își spune: Eu vreau ca fiecare alt ton care răsună la urechea mea, dacă nu este bazat în fizic, fiecare alt ton, în afara acestui cuvânt sfânt, să îl consider o lucrare a lui Ahriman.
O retragere este aceasta, o întoarcere de la ceea ce este în jurul său, ce produce în elev un sentiment de răceală; un sentiment de indiferență și de simțuri tocite îl cuprinde pe om; el se simte însingurat într-un ger îngrozitor. Această senzație de ger, pe care o produce gândul pur, trebuie să o întâmpine elevul cu iubire.
Iar dacă a auzit acest ton, atunci el primește cu aceasta direcția către Răsărit; tonul vine din Răsărit. Elevul se poate orienta în spiritual, el nu se mai răstoarnă precum copilul care nu a învățat încă să stea în picioare și să meargă. El poate acum să stea și să meargă în spiritual.
Iar dacă elevul lasă să trăiască în el rândul al treilea și al patrulea:
atunci el va percepe căldură, căldură radiantă, vie. Numai ceea ce primește drept trăiri în timpul acestei percepții de căldură are într-adevăr valoare de adevăr; restul este lucrarea lui Lucifer. Iar dacă a adus ultimele trei rânduri:
în el însuși la viață justă, atunci el va cuprinde adevărul.
Astfel a cucerit elevul în primele două rânduri drumul, în ultimele trei adevărul, iar din cele două rânduri de la mijloc curge atunci viață, viață spirituală.
Mâine vrem să vorbim mai departe despre aceasta.
Ceva trebuie elevul să dezvolte în sine, despre care în viața exterioară se vorbește atât de mult și care totuși nu ajunge deloc să fie realizat, a cărui profunzime încă nici măcar nu este cunoscută, intuită. Prea mult se vorbește despre iubirea de oameni și totuși nu este nimic care să îi corespundă acestui sentiment, care să fie considerat în viața exterioară că reprezintă acest lucru. Elevul esoteric ar trebui să înceapă cu aceea că își spune în toată smerenia: Eu nu știu nimic despre iubirea de oameni. Noi iubim oamenii din diferite motive, dar toate acestea nu sunt lucrul corect. Trebuie să iubim omul pentru că este om. Christos ne-a dat pentru aceasta exemplul corect.
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Să rezumăm odată în puține cuvinte viața omului de la nașterea sa până la moarte și să ne purtăm prin fața ochilor tot ceea ce omul însuși trebuie să dezvolte în timpul vieții sale și tot ce aduce cu sine pe lume, deja dezvoltat. Trei lucruri sunt cele pe care omul nu le aduce imediat cu sine la intrarea în lume, pe care trebuie să și le însușească de-abia pe parcursul vieții sale, în timp ce omul nou-născut își aduce organele gata încheiate, ochii spre exemplu, prin care percepe mediul său, urechile ș.a.m.d. Cele trei lucruri, însă, pe care trebuie să le dezvolte el însuși, sunt mersul, înțelegerea și vorbirea.
De ce nu poate omul să meargă încă, atunci când este născut? Pentru că nu își poate găsi încă echilibrul; el trebuie mai întâi să-l caute și să se aducă într-un raport cu natura care îl înconjoară. El se leagănă atunci mult timp încoace și încolo și caută un punct de sprijin, pe care nu poate să-l găsească atât de repede. În momentul în care l-a găsit, omul poate să stea în picioare și își găsește drumul și singur.
Al doilea lucru pe care trebuie să și-l însușească singur este înțelegerea; acest lucru duce la gândire, iar prin gândire se ajunge la adevăr. Al treilea lucru este vorbirea, prin care poate lăsa să se reverse în lume gândurile și simțămintele sale, propria sa viață interioară.
Dacă aplicăm această imagine drept simbol asupra minunat de frumoaselor cuvinte ale lui Christos, pe care le-a rostit către apostolii săi dinspre înțelepciunea esoterică și care sună astfel: „Eu sunt calea, adevărul și viața” [Nota 13] –, atunci vom afla că aceste cuvinte se referă la dezvoltarea esoterică a omului.
La început ne merge cu meditația noastră tot așa cum îi merge copilului care trebuie încă să învețe să meargă; ne clătinăm încoace și încolo, ne rătăcim ba la stânga, ba la dreapta cu gândurile noastre, până ce în fine ne-am găsit liniștea și adunarea necesară, punctul nostru de sprijin care ne dă echilibrul pe calea pe care Christos ne cheamă să mergem și care este El însuși. Fiecare esoterist trebuie să meargă pe această cale, care este Christos însuși. El însuși vrea să fie conducătorul nostru, în El trebuie să ne căutăm punctul nostru de sprijin, prin El să ne găsim echilibrul, pentru ca să putem umbla pe căile Sale.
În vremuri vechi, precreștine, elevul avea nevoie de un guru care îi stătea alături și îl ajuta în meditație. De când Christos a umblat pe Pământ, el Și-a lăsat forța Sa în atmosfera Pământului, ca să ne putem umple cu ea atunci când ne deschidem față de ea.
Mai departe, meditația noastră trebuie să devină o gândire pură, pentru ca adevărul să devină prin cuvântul nostru viață, pe care trebuie să o revărsăm asupra semenilor noștri.
Dacă elevul și-a găsit drumul după un timp mai îndelungat de exersare, fără să se clatine la dreapta sau la stânga, atunci va ajunge la o trăire interioară, dacă se adâncește în prima strofă a meditației sale de dimineață:
El va percepe trăirea drept ceva ce nu se lasă exprimat în cuvinte. Un curent de căldură, o lumină din est se va revărsa prin el; în interiorul său va răsuna un ton care îl lasă să simtă că e unit cu lumina dumnezeirii.
Dacă urcăm mai departe în sus în dezvoltarea sa, atunci se apropie iarăși o nouă experiență de noi, dacă medităm a doua strofă:
Acum vom percepe un nume din lumina și din tonul care răsună către noi din est, pe care nu putem să îl rostim, un nume la care sufletul se înfioară și despre care simțim: Acesta este numele lui Dumnezeu! În același timp va adia prin noi un curent de răceală indescriptibilă, legată de un simțământ de părăsire, de singurătate. Acest nume va undui prin interiorul nostru, iar noi vom ști că el este acest nume. Această trăire ne duce la cunoașterea adevărului, iar noi am ajuns acolo unde ni se deschide lumea spirituală, unde putem ști dacă ceea ce vedem este adevăr sau iluzie. Tot ceea ce omul a crezut înainte de această trăire că ar fi auzit ca sunete, bătăi sau orice altă apariție din lumea fizică, toate acestea nu fuseseră adevărul – așa știe acuma. Era Ahriman sau Lucifer, care l-au amăgit cu o părere. De aceea trebuie să respingem sever de la noi astfel de trăiri cum sunt sunetele etc. care ne vin din lumea fizică, căci noi știm acum că nu putem să trăim adevăratele apariții spirituale înainte de a simți curentul cald care se revarsă din est în sufletul nostru și până ce nu am trăit răceala ce înțepenește, precum și sentimentul părăsirii, – înainte ca noi să fi perceput glasul care lasă să răsune în interiorul nostru numele lui Dumnezeu.
Să considerăm încă o dată cuvintele:
Această „exersare-de-iubire-pură” biserica creștină tocmai că și-a ales-o drept zicerea ei preferată. Mult este, într-adevăr, uzitată de creștini această zicere, dar puțin se acționează în general conform acesteia. Nici nu este ușor lucrul acesta, dacă luăm în considerare toate consecințele sale. Să ne gândim numai ce înseamnă: să ai iubire față de toate ființele, să dăruiești iubire fără să aștepți iubire în schimb, fără recunoștință, fără a cere răsplată, – căci idealul nostru trebuie să fie: Noi trebuie să iubim omul pentru că este om! – Cât de sus trebuie să stea omul în dezvoltarea sa pentru ca să fie capabil de o astfel de iubire de aproape! Putem să ne educăm până la acest altruism, de a iubi toți oamenii ca pe noi înșine, prin comandamentele și dogmele bisericii sau prin silirea din partea unei legi morale? Nu este oare mult mai rodnic pentru suflet dacă fără niciun fel de silire aduce la înflorire în sine această virtute înaltă?
În aplicarea acestei învățături a lui Christos poate și un hindus, un mahomedan, un parsi, un catolic, un protestant, un evreu, ba chiar și un eretic să fie un adevărat creștin, chiar și fără apartenența la biserica creștină. Și chiar și noi învățăm în meditațiile noastre că în ele stă ascunsă calea pe care ne-a arătat-o Christos și care este El însuși: Eu sunt calea, adevărul și viața.
* * *
Elevul esoteric trebuie să învețe să-și considere cursul vieții în lumea fizică în așa fel încât în perioada de timp dintre naștere și moarte să învețe, să învețe, pentru a-și găsi drumul său esoteric astfel, încât să nu piardă relația cu lumea originii sale, cu lumea spirituală. Iar dacă privim în ansamblu această viață fizică, atunci vedem că putem să facem multe în ea, pentru care aducem deja condițiile preliminare, organele, cu excepția a trei lucruri pe care trebuie să le învățăm abia aici, în viața fizică. Putem deja curând după naștere să vedem, asta nu avem nevoie să învățăm, iar tot așa este cu gustul, mirosul, auzul. Capacitățile pentru aceasta sunt prezente, chiar dacă ne putem servi de ele conștient de-abia mai târziu. Trei lucruri, însă, trebuie mai întâi să învățăm după naștere. Acestea sunt: mersul, vorbirea și înțelegerea.
A învăța să mergem înseamnă în sens esoteric a putea mai întâi să ne ridicăm vertical prin forța Eului ce trăiește în interior și se întărește tot mai mult și mai mult, a putea să ne menținem verticali în spațiu față de forțele spirituale care îl străbat și a învăța să ne găsim drumul prin ele. Încotro? Către Orient [din punct de vedere spiritual] – pe care elevul învață să îl cunoască pe o anumită treaptă a dezvoltării sale.
Dacă elevul a găsit acest drum, atunci va trebui să asculte în liniște și singurătate absolută față de lumea exterioară, să audă ce răsună spre el dinspre est. Aceasta e o trăire pe care o are fiecare elev, în funcție de când îi permite karma sa, mai devreme sau mai târziu. El aude cum răsună încoace dinspre est „cuvântul de nerostit”, numele lui Dumnezeu, care se rostește „pe sine însuși”. Acesta răsună înăuntrul liniștii și singurătății elevului. Iar „cuvântul” devine în sufletul elevului forță sufletească, la care se aprinde forța de a trezi în sine însuși, în adâncurile sale sufletești ceva ce dormitează în aceste adâncuri sufletești. De a trezi la viață în el forțele creatoare ale existenței.
A doua treaptă este: el învață să vorbească. A vorbi este, în sens esoteric, un răsunet în afară a ceea ce era înainte în interior drept viață a sufletului, iar acum răsună afară. În mijlocul acestor două trăiri – de a auzi numele lui Dumnezeu din afară, din estul spiritual, și de a vorbi în propriul interior –, exact la mijloc poate să primească elevul singur în meditație revelațiile lumii spirituale.
Acest răsunet înăuntru – drept ton spiritual care nu poate fi auzit de urechi fizice, care îi rămâne păstrat elevului, în funcție de karma sa, un timp mai lung sau mai scurt –, acest cuvânt sfânt, acest nume de nerostit al lui Dumnezeu nu poate fi spus de învățător, pe acesta trebuie fiecare elev să-l cuprindă singur și să-l trăiască singur. Iar în timp ce răsună acest ton, elevul trebuie să facă legământul, pe care poate să îl facă și mai devreme, dar în această clipă trebuie să îl facă; el trebuie să-și spună: Eu vreau să consider orice alt ton care răsună la urechea mea – dacă este spiritual, așadar nu își are originea în fizic –, drept o lucrare a lui Ahriman. Dacă elevul a avut această trăire, atunci el, coborând în propria sa ființă, percepând noua viață – poate să cunoască adevărul lumii spirituale prin proprie experiență. Numai și numai așa merge drumul real, adevărat al elevului esoteric. Orice altceva sunt imagini înșelătoare ale lui Ahriman, care vor să se îngrămădească spre el înainte să fi perceput tonul spiritual, precum și imagini înșelătoare ale lui Lucifer, înainte ca el să fi primit viața care urcă în sufletul său.
Dar acest ton spiritual pe care îl percepe elevul venind dinspre estul spiritual al sufletului său și care aprinde în el o nouă lumină, lumina solară spirituală, nu acționează așa cum acționează lumina solară exterioară atunci când aprinde lumină în lumea exterioară și o străbate cu căldură. Tonul solar spiritual acționează așa, încât acționează în sufletul elevului precum o răceală de gheață, el se simte singur, ca și cum ar fi cu totul desprins, cu totul singur plutind în spațiul sobru, care este umplut doar de gânduri. Asta trebuie să fie așa și trebuie parcurs de elev; după ce a răzbit prin acesta, atunci el va simți cum urcă din adâncurile sufletului său o căldură cu totul nouă, interioară: căldura iubirii lui Christos. Iar în miezul acestei răceli care se revarsă din afară și a căldurii ce urcă dinăuntru, aici au loc revelațiile lumii spirituale.
Aici găsește elevul adevărul. Numai și numai aici. Iar el îl găsește prin aceea că își spune: Tot ceea ce primesc, primesc așa, prin faptul că parcurg spiritual fazele dezvoltării, așa cum în primii trei ani ai vieții de copil le parcurg în mod fizic. Astfel trebuie elevul să învețe să se ridice pe verticală mai întâi spiritual-interior prin Eul său întărit. Atunci trebuie să învăț să merg către estul sufletului meu, apoi trebuie să învăț să vorbesc, asta înseamnă să formez noțiuni, pentru a găsi în final adevărul. Doar după ce Christos a fost pe Pământ, a împlinit Misteriul de pe Golgotha, elevul spiritual poate să învețe să meargă pe astfel de drumuri; de-abia după ce Christos i-a trăit pe dinainte aceste enigme-ale-dezvoltării-sufletești, care sunt depuse în cuvântul: Eu sunt calea, adevărul, viața.
Prin forță proprie trebuie elevul să retrăiască stadiile vieții lui Christos.
Trezitoare de viață este zicerea:
Trebuie să învățăm să ne devotăm cu totul și cu totul unui astfel de conținut meditativ în sufletele noastre. Atunci vom vedea cum este cuprins în el conținutul acestei ore esoterice. Dar dacă este să acționeze cu adevărat trezitor de viață, noi trebuie ca pe timpul devotării către meditația noastră să uităm tot ce există în viața fizică drept interesele noastre personale. Dacă în interior suntem cu totul goi, cu totul clari, cu totul plini de sacralitate, atunci ni se luminează lumina spirituală strălucind din afară:
Iar acum, elevul lasă rândul al treilea și al patrulea să devină active în interiorul său:
Acum va percepe căldură – căldură curată, radiantă. Doar ceea ce îi parvine drept trăiri în timpul acestei percepții de căldură are valoare
reală de adevăr. Restul – poate vreo plutire exaltată în sentimente de extaz – aceasta este lucrarea lui Lucifer.
Dacă elevul a adus însă ultimele trei rânduri
în sine la viață deplin conștientă, atunci – da, atunci va cuprinde adevărul.
Astfel a cucerit elevul în primele două rânduri calea, în ultimele trei adevărul. Din cele două din mijloc i se dezvăluie viața. Iar acesta, dragi surori și frați ai mei, este lucrul cel mai greu de cucerit. Cât de mult se vorbește în viața exterioară despre iubirea de oameni. Cât de puțin este ea făcută, căci acesta este cuvântul cel mai greu de îndeplinit al lui Christos: Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți [Nota 14]. – A manifesta iubire pură față de oameni – care îl iubește pe om pentru că el este un om –, cine face aceasta – doar acela este cu adevărat creștin, indiferent de confesiunea sau religia căreia îi aparține.
Astfel învățăm, într-o instruire rosicruciană care există pe drept, să mergem pe drumul către lumea spirituală sub conducerea lui Christos – privind asupra Lui. Învățăm să retrăim autonom calea sa pământeană în școlirea noastră esoterică.Tot ceea ce îi este necesar elevului pentru viața sa esoterică îi este dat în orele esoterice. La toate întrebările sale, fie ele rostite sau care se odihnesc în sufletul său, el primește răspuns prin ceea ce îi este dat în aceste ore. El trebuie doar să asculte corect și să aplice totul corect, pentru ca acestea să domnească trezitor de viață și susținător de viață în sufletul său. Iar el merge pe calea școlirii sale astfel încât în niciun fel nu este atinsă autonomia sa interioară.
O astfel de cale rosicruciană este posibilă abia după ce Christos s-a aflat pe Pământ. Înainte, elevul trebuia să facă fiecare pas în așa fel încât gurul îl îndruma și îl conducea. Privind asupra lui Christos și asupra realei înțelegeri esoterice a cuvântului său, așa cum v-a fost dat astăzi, noi învățăm, fără a fi atinși în autonomia noastră, în deplini menținere verticală a Sinei noastre, și privind asupra cuvântului conducător pe care l-am primit astăzi: Eu sunt calea, adevărul și viața, să găsim calea către marele guru universal – Christos.
* * *
Există trei forțe esențiale pe care trebuie să ni le însușim după nașterea noastră. Acestea sunt: mersul, vorbirea și înțelegerea. Privit superficial, ele sunt doar rezultatul natural al creșterii noastre; dar pentru esoterist ele au o semnificație foarte adâncă, interioară. Prin faptul că învățăm să mergem, învățăm să ne găsim în echilibru în cadrul celor trei dimensiuni ale lumii fizice; prin intermediul gândirii suntem conduși la adevăr, iar vorbirea îi dă adevărului viața. Din perspectivă esoterică am putea spune: A învăța să mergi este: să înveți să cunoști calea. A gândi: să înveți să cunoști adevărul. A vorbi este: a învăța să cunoști viața. În această privință, primii trei ani de viață devin cei mai importanți, căci ei corespund celor spuse de Christos când afirma: „Eu sunt calea, adevărul și viața.”
Dacă vrem să înțelegem cuvintele lui Christos sau parabolele sale, atunci trebuie să mergem înapoi la primii trei ani din copilărie. Aceștia sunt cei care oglindesc ultimii trei ani de viață ai lui Iisus din Nazareth, pe când Christos umbla pe Pământ. La copilăria noastră trebuie să mergem înapoi, pentru a înțelege ceea ce a vorbit Christos.
În meditația care îi este dată elevului:
– care poate fi continuată timp de ani de zile, zi de zi, până ce se pot arăta urmări, în funcție de cum o permite karma noastră – va interveni cândva un moment în care, străbătuți cu totul de liniște, parcă am înota în lumină fără a distinge ceva precis mai întâi. Apoi ni se va revela un ton în acel spațiu de care ne simțim înconjurați din toate părțile, un ton cu care nu seamănă nimic din ceea ce ne poate răsuna în lumea exterioară, dar un ton care umple spațiul și ne anunță numele de nerostit al lui Dumnezeu. Știm atunci, în acel moment, că auzim numele de nerostit, iar prin aceasta s-a întâmplat pentru noi ceva nespus de semnificativ. Știm, atunci când auzim acest ton, că am ajuns să atingem ceva ce spiritual îl percepem a fi estul.
Când elevul a auzit acest ton, el depune în fața sa însuși legământul că toate celelalte tonuri și sunete pe care le poate afla vreodată le va considera necurate față de acel răsunet.
Orice alt ton sau răsunet pe care îl auzim în meditație trebuie să îl respingem și să îl considerăm iluzii pe care Ahriman vrea să ni le impună drept adevăr. Chiar și bătăile tainice pe care le putem auzi uneori sunt produse de Ahriman și arată efectul pe care încearcă să-l exercite asupra noastră. Cine se preocupă chiar și numai în cea mai mică măsură de astfel de tonuri sau bătăi, cine nu se ține în mod exclusiv de acel ton care a fost înfățișat mai înainte, își periclitează întreaga sa școlire esoterică. Așa ceva poate împiedica pentru ani de zile orice progres.
În timp ce răsună în noi acel ton, ne simțim înconjurați de lumină care umple spațiul. Iar în această lumină urcă un al doilea simțământ în noi, și anume cel al unui frig de gheață. Ne simțim în această lumină rece cu totul singuri, ca și cum am exista cu totul singuri, doar în acel spațiu.
Dacă esoteristul se adâncește apoi în următoarele rânduri ale meditației sale:
atunci frigul de gheață se va transforma într-o căldură ce se revarsă din toate părțile, o căldură care este iubirea pură din sferele spirituale, acea iubire care este adevărata viață.
în aceasta se află ascunsă întreaga taină a unității noastre cu Christos.
În decursul anilor am privit evenimentul christic tot mai îndeaproape, drept un eveniment istoric în cadrul dezvoltării omenirii. Aici, în această meditație, îl găsim pe Christos drept conducătorul nostru cel mai înalt, gurul nostru cel mai înalt, care ne va conduce nemijlocit atunci când ne îndreptăm către El. În timpuri precreștine, oamenii aveau nevoie de un guru pe plan fizic; pentru a merge mai departe, ei trebuiau să se țină strict de guru, să îl asculte. De când a fost Christos pe Pământ, El a devenit gurul tuturor oamenilor. În plan esoteric, oricine poate fi creștin, hindusul, un parsi, mahomedanul, catolicul, precum și ereticul și protestantul, ba chiar și evreul, căci este „Christos în noi”, cel care poate fi găsit de toți.
În această căldură ce se revarsă către noi devenim pentru prima oară conștienți de ceea ce este iubirea. „Iubirea generală de semeni” a devenit în ultima vreme o expresie banală; oamenii nici nu pot să o intuiască măcar, dar să o înțeleagă. Dacă esoteristul vrea să surprindă o reflexie a acestei iubiri, atunci el trebuie să se simtă cuprins de acea căldură și în același timp să-și spună sieși în profundă smerenie: Eu nu știu încă nimic despre iubirea generală de semeni, eu trebuie de-abia să încep să o învăț.
* * *
Pentru un elev nu e nevoie de nimic altceva decât să înțeleagă despre ce este vorba la exerciții. Trei lucruri sunt, înainte de toate, cele care sunt necesare atunci când omul pășește în fizic. El trebuie să învețe să meargă, să vorbească și să înțeleagă (să gândească). Noi ne vom cuprinde și vom împlini sarcina noastră acuma corect aici doar atunci când ne gândim odată ce anume a propovăduit Christos în ultimii trei ani ai vieții sale. El a rostit lucrul care este cel mai important pentru el, atunci când spune: „Eu sunt calea, adevărul și viața.”
Calea are de-a face cu mersul, adevărul cu a învăța să înțelegi, iar viața cu vorbirea. Astfel trebuie și în viața spirituală, pe o treaptă superioară, să întreprindem ceea ce copilul învață să întreprindă în primii săi trei ani: mersul, vorbirea și înțelegerea [Nota 15].
Atunci când învățăm să mergem, sunt de luat în considerare trei direcții spațiale. Așa este și la învățarea spirituală a mersului, unde trebuie respectate de asemenea anumite direcții. Ne luăm pentru aceasta punctul de pornire în liniștea absolută, care este necesară înainte de toate. Într-o astfel de liniște trebuie să răsune și meditația, unde trebuie să ne facem legământul ca să recunoaștem drept adevăr doar ceea ce ne întâmpină răsunând ca ton atunci când răsună meditația. Toate celelalte, în schimb, care ne răsună în bătăi și alte zgomote, trebuie considerate iluzie, până ce au devenit ceva armonios. Doar tonul dinspre lumea spirituală, care ne vine în întâmpinare răsunând în liniștea de după meditație, este cel care este desemnat drept „numele de nerostit al lui Dumnezeu”. La auzirea acestui „cuvânt” după meditație ne va deveni clar ce anume se exprimă prin cele două rânduri ale meditației:
ceea ce indică spre estul spiritual care este exprimat aici. Cu această cunoaștere a lui Dumnezeu mai apare încă altceva în noi, asupra căruia trebuie să fim foarte atenți. Și anume, la următoarele rânduri:
ne va apărea un sentiment de răceală interioară și de singurătate. Spațiul devine pentru noi gol, și chiar și gândurile dispar, până ce mai târziu urcă un simțământ de căldură interioară. Drept urmare a acestui lucru apare o eliberare de egoism. Între cele două momente caracteristice, însă, se află revelațiile din lumea spirituală, care se revelează dinspre meditație. Christos este de văzut timp de clipe drept răsplată pentru strădaniile noastre.
* * *
Eu sunt calea, adevărul și viața.
Eu sunt calea, cu aceasta are legătură învățarea mersului de către om, adevărul, învățarea gânditului și viața. Învățarea vorbitului omului are legătură cu aceasta. Mersul ne face posibilă orientarea în spațiu; gânditul înțelegerea adevărului, care aparține de răceala gândului; iar vorbitul ne dă căldura interioară.
Tonul spiritual, el vine din est și aduce vederea. Numele de nerostit al lui Dumnezeu este revelația din întreaga lume. Primii trei ani de viață ai omului pe planul fizic, ei îl învață pe om să meargă, să vorbească, să gândească. Primii trei ani de viață ai copilului și cei trei ani de învățături ai lui Christos pe Pământ stau în relații spirituale, sunt însă inteligibili doar în acest mod de comparație.
Iubirea generală de oameni, o cunosc oare? Nu, eu nu știu încă chiar nimic de asta. Iubirea generală de oameni este: Să iubești un om pentru că este om. Acesta este Christos în om, cel pe care îl iubim atunci; Christosul. El este tot timpul aici!
Doar tonul care acționează în cadrul meditației, în timpul acțiunii gândului pur, care se unduiește prin spațiu, doar acel ton este permis să îi vină elevului din lumea spirituală; de niciun altul nu are voie să asculte.
* * *
Trei lucruri importante sunt cele pe care trebuie să le învețe orice om: mersul – vorbirea – înțelegerea, adică formarea de noțiuni.
Prin intermediul mersului, el învață să cunoască drumul,
prin înțelegere, el învață să cunoască adevărul,
prin vorbire, adevărul dobândește viață,
astfel încât putem transpune aceasta în cuvântul lui Christos Iisus: „Eu sunt calea, adevărul și viața.”
Fiecare om trebuie să se întoarcă și „să devină precum copiii”, adică să învețe aceste trei lucruri pe care le săvârșește copilul în primii săi trei ani de viață.
În meditație, dacă ne umplem cu substanța de meditat, după ce ne-am adus înainte la liniște deplină, vom percepe din liniște un glas și vom ști că el este din est, de unde vine tot ce e spiritual. Ne va fi nouă ca și cum am fi desprinși cu substanța de meditat și am pluti în spațiu. Învățăm, întrucâtva, să mergem, să ne orientăm în spațiu. Toate celelalte glasuri pe care ni se pare că le auzim din lumile spirituale ne induc în eroare: ele sunt șoapte ale lui Ahriman.
Apoi urmează momente în meditație în care totul ni se pare rece și sobru, ne simțim cu totul singuri, puși să ne descurcăm singuri. Aceste momente trebuie să fie, căci acum, la cuvintele:
În iubirea pură față de alte ființe ...
simțim cum căldură sufletească se revarsă prin corpul nostru.
Între acestea două – lumina spirituală din est, la început, și simțirea de căldură sufletească, de viață la sfârșit – este singurul timp în care poate să se reverse în noi o revelație din lumile spirituale, adevărul.
Doar acea meditație are valoare care este străbătută de Christos. Există o expresie, devenită banală în lumea din afară, expresia „iubirea de oameni”. Am putea spune că doar acela începe să o priceapă în primele ei începuturi, care recunoaște că nu știe nimic despre ea.
Doar Unul este Cel care a arătat-o în sensul cel mai adevărat: Christos Iisus însuși.
Arca lui Noe
Ca întotdeauna, și astăzi vrem să îl rugăm pe Spiritul zilei să ne ajute în munca noastră. – Zicerea de sâmbătă.
Am vorbit ieri despre faptul că elevul aude tonul spiritual, tonul din est. Dacă elevul ar vrea să spună că acum știe cum răsună spiritualul, că acum ar fi perceput primul sunet spiritual, atunci s-ar afla într-o mare, dezastruoasă eroare. Este, acest ton pe care îl aude elevul aici, mai mult ca și ultimul cuvânt din fizic. Nimic din ce mai răsună întrucâtva asemănător cu un sunet, cu o voce care poate cumva să iasă dintr-un laringe întrupat în carne nu este din spiritual.
Lumea spirituală este, pentru început, cu totul lipsită de culoare, de lumină, de ton ș.a.m.d. Tot ce vedem cumva drept culoare nu este nimic spiritual, ci vine din propriul nostru interior, și anume indică asemenea însușiri pe care încă nu le avem, pe care mai trebuie încă să le cucerim. Dacă, spre exemplu, vedem o culoare roșie, atunci asta înseamnă că nu avem încă iubire în noi, că trebuie să o dezvoltăm în noi. Dacă vedem violet, atunci asta vrea să spună că trebuie să ne însușim cucernicie plină de devotament.
Dacă auzim tonuri ca niște sunete, atunci asta nu e nimic spiritual, ci ceva ce provine din noi înșine. Dacă cineva are poftă de un anumit aliment, dacă, spre exemplu, cineva începe să mănânce vegetarian, dar dacă în interior, trupește în interior mai are încă cerința după carne, chiar dacă nu devine conștient de acest lucru, atunci această poftă răsună afară în tonuri, în tonuri alunecătoare. Toate aceste tonuri și sunete sunt doar croncănituri oculte de corbi!
Dacă îi apare elevului o figură din timpuri anterioare și vrea să și-o interpreteze imediat, atunci acest lucru e cu totul pe dos. Trebuie să poată aștepta cu interpretarea. Nu în prezent trebuie să interpreteze elevul, ci de-abia mai târziu. Dacă apare o asemenea imagine în sufletul nostru, atunci ea se spulberă îndată ce ne apropiem de ea cu gândurile noastre. Dar dacă este o imagine autentică, atunci va apărea mai târziu din nou în fața noastră și apoi va rămâne stabilă în adevărata ei figură, iar noi vom ști ce are de însemnat. Dar de așteptat trebuie noi să putem, să așteptăm și să tăcem. Așa cum noi înșine nu trebuie să ne apropiem cu propriile noastre gânduri de trăiri, tot astfel trebuie și mai puțin decât atâta să vorbim despre ele. Drept ceva sfânt trebuie să considerăm și să tratăm întreaga noastră viață spirituală. La toate aceste trăiri de tonuri-culori ș.a.m.d. trebuie să ne spunem că ele nu vin din spiritual, ci din propriul nostru interior, din propriul nostru Eu care este înconjurat de talazurile din marea poftelor și pasiunilor, așa cum Arca lui Noe era înconjurată de talazurile mării. Iar noi trebuie să trăim cu convingerea că toate aceste trăiri și apariții nu sunt nimic spiritual. Prin faptul că ne spunem acest lucru foarte clar și necruțător, trebuie, într-un fel, să dăm de la noi Eul nostru, să renunțăm la pofta Eului nostru după conținuturi de trăire, ca și cum am lăsa-o să zboare de la noi, precum din Arca lui Noe a fost lăsat porumbelul să plece și nu s-a mai întors.
Apoi, însă, vine mai târziu o altă trăire ocultă a elevului. Dacă am admis că nimic, absolut nimic spiritual nu este în acele trăiri de tonuri și culori, dacă am recunoscut cu forță interioară faptul că lumea spirituală este cu totul goală pentru noi, atunci recunoaștem că acele trăiri au totuși o semnificație, o semnificație pentru noi înșine. Culorile devin avertizori și consilieri; ele ne spun ceea ce nu avem încă, ce avem încă de cucerit. Din tonuri recunoaștem că ele redau pofte trupești. Iar atunci când imaginile, pe care le-am lăsat liniștiți să acționeze, ne spun semnificația lor, atunci sufletul este îmbogățit prin astfel de trăiri Acesta este ca al doilea porumbel, care a fost trimis și s-a întors cu creanga de măslin, simbolul păcii.
Dar sufletul nu este cu totul singur, lăsat în seama lui pe această cale grea a esoteristului; există ceva de care se poate ține. Așa ceva este crucea cu trandafiri. Noi trebuie să o lăsăm să acționeze asupra noastră; trebuie să ne fie clar că negrul lemnului reprezintă corporalitatea noastră ce s-a întărit și s-a sfrijit, că noi trebuie să lăsăm ca Eul nostru inferior, care se identifică cu corporalitatea, să devină la fel de întunecat și mort precum este lemnul crucii mort. Atunci Eul superior, spiritual va acționa în noi tot astfel precum negrul crucii se transformă în linii de lumină senine, strălucitoare. În același mod, roșul trandafirilor se va transforma din culoarea iubirii ce acționează în interior, în verde, culoarea vieții ce acționează în afară.
Atunci când trăim simboluri, nu acelea care ne produc bucurie, pe care le trăim cu bucurie, sunt veritabile și provenite din lumea spirituală, ci doar acelea la care simțim suferință. Și trebuie să le purtăm cu noi până când am cuprins sensul lor. În suferință trebuie să se nască spiritualul din ele în noi.
Și totuși, un lucru trebuie să recunoaștem: este faptul că nu putem deloc să fim lipsiți de egoism. Nu suntem niciodată lipsiți de egoism, niciodată, niciodată, niciodată! Și chiar dacă ne închipuim că am făcut acum ceva ce este cu totul altruist, atunci este totuși o eroare. Nu putem deloc să acționăm altruist. Este karma lumii cea care ne face să acționăm egoist. Karma lumii este Dumnezeul!
Iar dacă ajungem cândva atât de departe încât să acționăm cu bunătate și noblețe, atunci Dumnezeul din noi este cel care e bun. Dacă devenim mai altruiști, atunci vom observa, spre exemplu, ceva; nu vom mai simți teamă și sperietură. Dacă se produce deodată lângă noi un zgomot puternic, nu vom mai tresări ca înainte. Dumnezeul care ne lasă să acționăm cu bunătate și noblețe este imaginea noastră primordială. Imaginea noastră primordială ne-a creat să fim ceea ce suntem acum. Iar noi înșine trebuie să devenim copia imaginii noastre primordiale.
Dacă am interpretat toate acestea corect, atunci vom înțelege în mod corect veridica zicere esoterică rosicruciană:
De nerostit este pentru esoterist ceea ce a fost lăsat aici deoparte. Dacă începem să rostim acel rând, atunci trebuie să meargă simțirea spre ceea ce e de nerostit. Iar de-abia când se întoarce sentimentul se poate vorbi mai departe. Cine trăiește acest lucru în interior cu simțirea corectă, acela va interpreta și cealaltă zicere esoterică în mod corect:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Ceea ce a fost spus ieri despre cuvântul de nerostit, care este auzit în meditație și care indică direcția către est, acest lucru nu trebuie să ni-l închipuim ca reprezentând un sunet care ar avea ceva în comun cu vorbirea omenească. Ceea ce se aude drept vocale, drept sunet articulat la el, este tocmai ceea ce am pus de la noi în el. Nimic din ceea ce este văzut sau auzit în lumea spirituală, niciun sunet, nicio culoare nu are nimic în comun cu lucrurile acestei lumi fizice. Dacă ne uităm spre exemplu la o culoare roșie, atunci culoarea este ceva ce aparține de noi, și anume ea reprezintă ceea ce noi înșine încă nu suntem. Roșul în lumea spirituală înseamnă iubire. Dacă, așadar, vedem roșu, asta înseamnă că nu am dezvoltat încă iubirea în noi.
În timp ce medităm, noi ne ridicăm conștient sau inconștient în lumea spirituală, ca și cum am sta pe un munte înalt și valurile pasiunilor noastre s-ar zbătea în jurul nostru și în sus spre noi, așa cum plutea Arca lui Noe pe valuri. Acele pasiuni sunt cele care se revelează mai întâi drept sunete, drept glasuri.
Noi suntem obligați, în calitate de esoteriști, ca la începutul dezvoltării să respingem toate tonurile (sunetele), să le considerăm ca pe niște croncănituri de corbi.
Trebuie să începem, așadar, ca tot ce vedem sau auzim să considerăm drept incorect. Tot astfel, când vedem, spre exemplu, personalități pe care le cunoaștem, în „încarnările lor anterioare”. Toate acestea, elevul nu trebuie să le bage în seamă, să le lase să plece de la el în așa fel încât să nu se întoarcă. Ceea ce vedem astfel se va dizolva după un timp mai îndelungat – căci poate dura mult timp până ce se arată o modificare – și se va transforma în ceva diferit. Acel lucru nou care se formează atunci, acela este cel adevărat! Dacă se arată o culoare roșie, atunci aceasta este permis să fie interpretată doar așa, ca pornind din noi înșine. Doar dacă culoarea roșie se dizolvă ca într-un nor și trece într-o altă culoare, culoarea din urmă este de considerat importantă. – Acesta este porumbelul care se întoarce cu creanga de măslin în arcă; aceasta este o revelație din lumea spirituală, care are să ne spună ceva. Și aceasta trebuie însă să fie interpretată drept un simbol, pe care vrem să învățăm să îl descifrăm. Până să fim în stare de asta poate să treacă, iarăși, un timp mai îndelungat. Chiar dacă ni se arată un simbol, nu trebuie să rămânem la el, ci, mai degrabă, să îl îndepărtăm de la noi.
Trebuie să observăm culori și simboluri doar atunci când ne-au apărut deja cu câtva timp în urmă, astfel că este mai degrabă posibil ca interesul nostru personal față de ele să fi scăzut și poate că putem să găsim adevărata semnificație. Trebuie să ne familiarizăm cu conștiența faptului că suntem străbătuți cu totul de egoism și că îl purtăm pe acesta cu noi în lumea spirituală. Trebuie să avem curajul și forța să ne pătrundem cu totul de siguranța că pe planul fizic nu putem face nimic, dar absolut nimic fără ca egoismul să își spună și el cuvântul. Trebuie să ne propunem, să facem un legământ cu noi înșine, că tot mereu vom ține în fața ochilor faptul că tot ce facem provine din motive egoiste. Acest lucru ar putea să ne descurajeze, dar dacă răzbim cu aceasta pentru noi înșine, vom observa că facem anumite progrese. De exemplu, teama și sperietura ca la auzirea subită a unui sunet vor cădea de la noi.
Doar ceea ce facem în numele altcuiva, în numele aceluia din interiorul nostru pe care îl putem numi Dumnezeul nostru, nu pornește de la egoism. Pentru a simți acest Dumnezeu în noi, trebuie să ne pătrundem de conștiența că suntem doar o copie a imaginii primordiale, după care acest Dumnezeu ne-a creat și că doar încet și treptat se poate transforma acea copie în imagine primordială. Imaginea primordială este adevărata noastră Sine, care a fost formată în germene pe vechiul Saturn, iar aceasta este cea care ne întâmpină atunci când rostim formula noastră rosicruciană. Crucea cu trandafiri este simbolul prin care ne este arătat drumul pentru a urca în lumea spirituală. Dacă este văzut în lumea spirituală, atunci negrul crucii este văzut drept alb – imaginea contrară a copiei –, iar trandafirii roșii sunt transformați în culoare verde strălucitoare.
Formula rosicruciană este exoterică, atâta timp cât o rostim complet; esoterică este ea, dacă este rostită astfel:
Ex Deo nascimur. In───────morimur. Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Trebuie să simțim noi înșine ce diferență mare trăiește într-aceasta în suflet.*
* Într-un suport de text al acestei însemnări se mai găsește și propoziția „În încheiere s-a rostit rugăciunea, cu omiterea ultimelor trei cuvinte; în locul lor a fost repetată crucea cu cercul ca mișcare cu mâna, de trei ori.”
* * *
Vom fi expuși neînțelegerilor ușor, dacă suntem de părere că tonul care răsună către noi din Răsăritul spiritual și care înseamnă numele lui Dumnezeu se manifestă în tonuri și sunete articulate așa cum le percepem în lumea fizică. Este, însă, un cu totul alt ton, un cu totul alt sunet, care nu are nici cea mai mică asemănare cu ceva din lumea fizică. Elevul trebuie, de aceea, să fie nespus de grijuliu în capacitatea sa de distingere, îndeosebi însă și în cunoașterea sa de sine. Căci este un fapt lucrul că, atunci când cineva începe să perceapă culori, forme, tonuri sau chiar cuvinte din lumea spirituală, acestea vin în cele mai puține cazuri din lumea spirituală. Ele vin adesea din lumea fizică, și anume din omul însuși, adesea chiar și numai datorită faptului că omul este însuflețit de o dorință arzătoare de a trăi el însuși ceva în lumea spirituală; apar atunci apariții și sunete ș.a.m.d., din propria noastră lume. Dar, într-o anumită măsură, aceste apariții se bazează, totuși iarăși pe adevăr – iar acest lucru trebuie luat bine în considerare –, în măsura în care sunt părtașe la gândurile noastre și la ființa caracterului omenesc. Ceea ce se exprimă astfel în culori ș.a.m.d. nu este, așadar, de regulă din lumea spirituală, ci adesea sunt produse printr-o neplăcere corporală, sau pot fi provocate și prin următorul lucru. Dacă un om a devenit vegetarian, dar nu a pierdut încă plăcerea de a mânca carne, atunci îl va chinui pe planul astral, unde stă noaptea, această poftă după carne, iar această neplăcere se face acolo cunoscută prin tonuri sau cuvinte pe care apoi crede că răsună către el din lumea spirituală. Aceasta este ceea ce se numește în ocultism „corbul croncănitor”.
Sau să presupunem că cineva ar vedea o culoare roșie – culoarea roșie înseamnă în spiritual iubire –, ea îi este adusă spiritual în fața ochilor pentru că este tocmai trăsătura care îi lipsește. Ea este pusă drept solicitare în fața sufletului său. Câte unul se plânge că nu poate să mențină culorile; asta nici nu este, însă, necesar. Culorile trebuie să dispară precum porumbelul, iar când se întorc mai târziu își vor face apariția în mod cu totul diferit. Culoarea roșie se va transforma în fața ochilor noștri în verde, albastru sau galben. Acesta este atunci semnul că stă la bază o apariție spirituală și că ne aflăm pe treapta pe care suntem instruiți în simboluri și ne este permisă o privire în lumea spirituală.
La început nu vom înțelege simbolurile, trebuie să le lăsăm să se scufunde în jos în amintirea noastră; treptat, treptat ne va deveni clar în meditația noastră ceea ce ar trebui să fim instruiți și să ni se spună prin acel simbol.
Dacă elevul se dezvoltă mai departe, atunci îi este îngăduit să citească în Cronica Akasha. Înainte, însă, de a atinge această treaptă, el trebuie să fi lucrat mult la sine însuși. El trebuie să recunoască, înainte de toate, că toată făptuirea sa pe Pământ are la bază egoism, că și în presupusa lui faptă „altruistă” de iubire se ascunde în secret egoism. Atâta timp cât omul este încarnat pe Pământ, el nu va putea niciodată să depășească cu totul egoismul.
Pe drumul nostru greu ne este dat câte ceva spre ajutor, iar unul dintre aceste mijloace ajutătoare sunt simbolurile, care ne-au fost date de Maeștrii înțelepciunii pentru meditație. Una dintre cele mai eficiente meditații de acest gen este cea despre crucea cu trandafiri.
Crucea neagră o avem de gândit drept pieirea pasiunilor omenești, iar în trandafirii roșii vedem însemnul pentru omul purificat, care a dat jos ceea ce e inferior. Dacă transformăm în meditația noastră crucea neagră într-una albă, atunci acest lucru ne simbolizează omul care a urcat spiritual. Tot egoismul este stins atunci. Trandafirii roșii se vor transforma meditativ în unii verzi și vor trezi în noi dăruirea față de dumnezeiesc. Un văl ne este rupt din fața ochilor noștri, iar noi vom privi conștient în lumea spirituală.
* * *
Referindu-se la cele spuse în ziua dinainte, doctorul a spus: Să nu considerăm că vederile noastre etc. ar fi corecte și de valoare, înainte să fi auzit „cuvântul de nerostit”, care nu ar fi un cuvânt în sunete omenești, nu ar avea niciun ton sau o vocală – așa ca tonuri terestre sau vocale. Tot ceea ce ni s-ar manifesta în acest fel ar veni din noi înșine – Lucifer și Ahriman = iluzie, iar tonurile, de exemplu tonurile de la bătăi și interpretarea noastră despre ele, ar trebui denumite cu expresia „croncănituri de corb”, iar vorbitul despre asemenea trăiri nu ar fi nimic altceva decât croncănit de corbi. De-abia când am percepe „cuvântul” am ajunge la o înțelegere despre ce ar însemna expresia „Est – Maeștri înțelepți ai Estului”. Dacă s-ar aduce obiecția: Da, de unde recunosc faptul că, spre exemplu, în culori am trăiri adevărate?, atunci ar servi aici drept semn de recunoaștere faptul că aceste imagini de culoare ar trebui să se transforme, tot așa formele sau figurile, care – netransformându-se – nu înseamnă nimic. Dacă avem astfel de imagini, atunci trebuie să tăcem privitor la ele și să încercăm să le interpretăm corect. Aceasta e ca un porumbel pe care îl trimitem și care nu se mai întoarce. Nu trebuie nici să fim triști sau să devenim nerăbdători, dacă – după ce am avut o dată o viziune – mult, mult timp nu se întoarce niciuna. Să așteptăm, răbdători să așteptăm ar fi necesar. Exemplul unei interpretări: Dacă vedem, spre exemplu, roșu, asta nu înseamnă iubirea sau că avem iubirea, ba tocmai că nu o avem; trebuie să ne-o însușim. Tot astfel la violet, unde lipsește cucernicia plină de devotament. Dacă am nimerit astfel corect interpretarea, atunci este ca un porumbel care se întoarce cu o creangă de măslin în cioc – tot astfel la forme, simboluri și figuri. Înainte de toate, ar fi important să ne aducem în conștiență înțelegerea faptului că suntem egoiști și niciodată, niciodată, niciodată nu ar trebui să iasă cuvântul din gura noastră: Eu fac asta sau simt în timp ce fac, în mod cu totul lipsit de egoism. – Căci egoismul aparține de karma lumii și noi nu putem deocamdată să ne facem liberi de el. Doar înțelegerea faptului că este așa trebuie să ne-o însușim, drept armă împotriva lui Ahriman.
Fiecare om este creat dintr-o imagine primordială a lui însuși și el este doar o oglindire a acestei imagini primordiale. Tot ce am realiza în lume drept bine, frumos și nobil, asta nu am face noi înșine, ci ar fi mulțumită imaginii noastre primordiale.
Dacă am dezvoltat în noi această cunoaștere, atunci este ca și un al treilea porumbel care urcă mai sus, dar se întoarce mereu la noi și astfel ne leagă cu imaginea primordială, care este încheiată în Christos. Dacă a devenit această cunoaștere cu totul viață în noi, atunci capitulăm în fața lui Christos și murim în El. Exoteric rostim cuvintele: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R. Esoteric nu sunt de scris.
* * *
Cuvântul din est trebuie să fie preluat în mod corect de noi. Trebuie să fim deosebit de atenți, pentru a distinge la inspirație între adevăr și înșelătorie, că tot ce apare cu caracterul celor rostite cu laringele, așadar drept vocală în ceea ce auzim din lumea spirituală, nu provine cu adevărat din aceasta. Nu trebuie, mai degrabă, să existe niciun fel de caracter de sunet. De aceea „cuvântul” nu curge din lumea spirituală precum vorbirea omenească. Tot ce seamănă cu vocalele trebuie mai degrabă să dispară. Imediat ce există un caracter de sunet, trebuie să ne spunem: Aceasta este o ispitire, de a recunoaște alte glasuri decât cele din lumea spirituală și de a le urma lor! Spiritul, însă, nu vorbește niciodată în caracter de sunet cu mine.
Vom afla, cu timpul, că sufletul se modifică prin intermediul meditației, și că tot ce aflăm prin aceste transformări ni se poate arăta într-un anumit răsunet de ton. Dar nici aceasta nu trebuie să o considerăm drept o inspirație adevărată, nu este în realitate nimic altceva decât croncănitul ocult de corb al dorințelor și poftelor noastre, – oglindiri ale interiorului nostru trupesc. Acest croncănit ocult de corb este depășit dacă trimit corbul de la mine.
De aceea trebuie să ne spunem mereu la primele comunicări pe care le primim: Acesta este doar propriul nostru interior care se oglindește astfel. Aceste imagini iluzorii sunt de fapt un pericol, însă de aceea nu trebuie să ne lăsăm descurajați spunându-ne: Acuma mă aflu deja de cinci ani sau de mai mult la lucru și nu am trăit încă nimic pozitiv! Mai degrabă trebuie să ne continuăm încercările tot mereu și mereu, până ce ajungem la un rezultat pozitiv.
Omul își înveșmântează trăirile în lumea fizică în forme, culori, tonuri. Lumea spirituală nu se exprimă însă în culori, forme și tonuri în sensul fizic. Omul trebuie să treacă, așadar, printr-o răsucire a Sinei sale pentru a deveni văzător în lumea mai înaltă, iar pentru aceasta are nevoie de forță interioară. Da, trebuie să învățăm cunoscând că noi înșine suntem deocamdată cei care producem culorile și figurile (reprezentări imaginative). Îndrăzneți, curajoși trebuie să recunoaștem acest lucru. Presupusele glasuri sunt aici adesea doar expresia unor stări neplăcute ale trupului; la mâncătorii de carne, acesta e cazul într-o măsură și mai mare.
Trebuie, însă, să rămână în mine statornică încrederea fermă că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea și astfel de culori sau tonuri care nu sunt doar expresia interiorului neplăcut al trupului, ci care provin cu adevărat din lumea spirituală. Porumbelul propriului spirit nu e permis să ni se mai întoarcă gol, dacă a zburat odată!
Trebuie să învățăm să interpretăm limbajul simbolic care răsună către noi din sferele spirituale. Atunci nu se mai întoarce porumbelul spiritului nostru, ci cu ramura de măslin. Trebuie să căutăm să înțelegem trăirile spirituale în limbajul imaginilor. Primele simboluri care ne apar trebuie să fie un îndemn pentru a ne însuși această caracteristică. Dacă ne apare, spre exemplu, culoarea roșu, culoarea iubirii, atunci îmi spun modest: Tu nu o ai! – Violet este culoarea smereniei plină de devotament; ea ne spune că trebuie să avem răbdare, că trebuie să putem aștepta. Dacă, însă, într-o zi aceste culori se transformă în culorile lor complementare, atunci putem să ne spunem că am făcut un pas înainte și ne-am curățat de egoism.
Școlirea îl conduce pe elev și îi spune ce anume contează pentru a recunoaște în crucea cu trandafiri, simbolic, expresia pentru primele impresii din lumile spirituale. Doar atunci când facem totul în numele lui Dumnezeu simțim corect: Așa trebuie să învețe să se considere omul drept imagine, drept imagine primordială a lui Dumnezeu.
Aceasta ne-o spune tripla zicere rosicruciană.
* * *
Elevul să fie cât mai neîncrezător posibil față de trăirile sale oculte – înainte de toate față de cele care poartă asupra lor caracteristica tonală. Chiar și atunci când ar vrea să creadă că el trăiește răsunetul numelui de nerostit al lui Dumnezeu, care i-ar răsuna atunci când a găsit direcția spre estul spiritual – dacă ar vrea să creadă că acesta ar fi adevăr spiritual atunci când ar răsuna către el un astfel de ton asemănător cu ceva ce mai amintește de un răsunet fizic, acela s-ar înșela. Căci acest ton „spiritual” pe care îl aude este ca unul ultim de pe planul fizic și în același timp ca primul de pe planurile mai înalte – ceva ce îi vine în întâmpinare, am putea spune, de dincolo, pentru a-i mijloci legătura cu lumile mai înalte. A avea caracter de sunet înseamnă că e încă ceva din planul fizic. Vocalele răsună doar aici, nu acolo! – Adevărata auzire spirituală este ceva cu totul diferit, ceva care nu poartă în sine niciun fel de caracter de sunet. Nu provine dintr-un laringe întrupat în carne.
Când elevul este urcat acum în „arca” sa, pe „munte”, atunci el se simte înconjurat de „valurile mării”, adică ale propriei sale mări, ale propriei sale astralități, de tot ceea ce mai trăiește în pornirile, plăcerile, poftele sale ș.a.m.d. El privește la ele; ca niște valuri se lovesc în jurul lui. El trebuie să privească prin ele cunoscând, el trebuie să știe ce răsună aici spre el sau, mai degrabă, pare să răsune spre el din lumea spirituală – că aceasta nu e nimic altceva decât oglindirea propriilor sale plăceri și pofte. Oglindirea propriei sale ființe inferioare o trăiește pentru început. În culori, în lumină i se arată oglindirea gândurilor sale – în acestea acționează Lucifer, nu Sinea sa superioară. Tonurile, însă, sunt oglindirea a ceva ce trăiește în trupul fizic și care cere, ca lăcomie, după satisfacere! Cine trăiește, spre exemplu, vegetarian doar din decizia sa, nu din motive care urcă în el din impulsuri mai înalte, care mai are poate încă o lăcomie după carne și doar o suprimă, acela poate trăi faptul că această lăcomie răsună spre el precum tonuri din lumi aparent spirituale. Aici elevul poate să vadă, spre exemplu, roșu. El trebuie să învețe să-și spună: asta îmi arată că lipsește ceva în mine: eu nu am încă o iubire adevărată în mine. Roșul, culoarea iubirii, mă solicită să dezvolt iubire caldă pentru oameni. Iar dacă i se arată, cumva plutitor, un violet deschis, atunci trebuie să-și spună că acesta este doar un semn că am de dezvoltat în mine cucernicie plină de dăruire. Sau un eveniment sau o personalitate care îi dă indicații asupra unor încarnări anterioare, atunci asta nu îi spune nimic despre încarnări anterioare, ci că încă nu este matur să privească înăuntru în încarnările sale anterioare, adică să citească în Cronica Akasha, pentru aceasta e nevoie de o dezvoltare mai înaltă.
Cât mai neîncrezători posibil să fim de aceea. Auzim doar, cum se spune în ocultism, „croncănitul de corbi” al Sinei noastre inferioare, atunci când suntem pe acest munte, înconjurați de valurile propriei noastre mări astrale. Atunci învățăm treptat să distingem. Dar mai suntem încă expuși la multe iluzii.
De-abia când am învățat să ne spunem cu toată hotărârea: Toate acestea nu sunt nimic altceva decât scurgeri ale Sinei noastre inferioare, însă nu adevărate trăiri ale lumilor superioare, care însă sunt trăite, totuși, astfel mai întâi apropiindu-se de elev –, atunci avem voie să ne apropiem treptat de adevăr, care poate fi câștigat doar prin depășirea acestei faze în dezvoltarea ocultă. Trimitem atunci „corbul” cu toată decizia de la noi. A trimite corbii înseamnă ca și cum am renunța la Eul zilnic, care este legat și trebuie să fie legat de lumea senzorială; a renunța la toată pofta lui de conținuturi care au de-a face cu trăirile sale. – Să devenim cu totul liniștiți, cu totul și cu totul goi, cu totul lipsiți de dorințe în interior. Dacă am atins acest lucru, atunci recunoaștem că acele trăiri care se mai apropie încă din lumea fizică au totuși o valoare –, însă o valoare doar pentru noi. Atunci, culorile, spre exemplu, sunt avertizori, consilieri care ne spun ce nu avem încă, ce încă mai trebuie să cucerim. Iar din tonuri recunoaștem pofte trupești. Liniștiți lăsăm atunci aceste trăiri să acționeze în adevărata lor semnificație asupra sufletului nostru.
Acum am ajuns, din această liniște și serenitate interioară a sufletului, atât de departe încât putem trimite primul porumbel. El nu se întoarce. Iar asta e bine. Așteptăm. Apoi trimitem al doilea porumbel. Acesta se întoarce cu „ramura de măslin” – simbolul păcii, adică al echilibrării-interioare-de-sine. Ce este acest porumbel?
Dacă se transformă configurațiile de culori astfel încât ia naștere imaginea lor contrară, dacă, spre exemplu, culoarea roșie se „răstoarnă” și devine violet, atunci acest violet este cu adevărat ceva ce vine în întâmpinare din lumea spirituală. Acesta e porumbelul care aduce cu adevărat un mesaj din lumea spirituală. Ceva ca o răsturnare a propriului Eu trebuie să afle elevul înainte să poată avea această trăire. Iar acum, elevul trebuie să-i dea el însuși, la ceea ce vine către el din lumea spirituală, formă și configurație.
Există ceva ce poate să-i servească elevului drept sprijin pe această cale grea și plină de privațiuni: crucea cu trandafiri, pe aceasta să o poarte în suflet!
Un semn distinctiv a ceea ce dau lumile spirituale este că tot ce apare ca simbol nu este înțeles imediat de către elev. El trebuie să lase să acționeze aceste simboluri asupra sufletului său timp de zile, adesea de săptămâni într-o tăcere plină de renunțare față de sine însuși. În cea mai deplină pace și liniște a sufletului, fără poftă, fără dorințe.
Atunci se îndreaptă, am putea spune, înapoi la un anumit moment dat și înțelege dintr-odată ce vroia să îi spună simbolul. Atât timp a acționat drept forță în sufletul său, față de care el tace și așteaptă. Răbdare – anduranță – tăcere față de sine însuși! În liniștea pașnică a sufletului, care trăiește în încrederea că întotdeauna elevul primește la momentul potrivit ceea ce este corect din partea învățătorului – această viață a sufletului în încrederea că îi este dat ceea ce are nevoie, aceasta trebuie să fie armura esoterică a elevului.
Un lucru trebuie să și-l spună elevul tot mereu: Eu nu voi putea să fiu participant al lumii spirituale, până ce nu am învățat să îmi spun: eu sunt plin de egoism – și nici nu pot să fiu altfel aici, pe lumea fizică. Aceasta, însă, ce trăiește din mine aici pe lumea fizică, aceasta este doar o imagine, o formă, ce este copia imaginii mele primordiale. Această formă, această imagine este saturată pe de-a-ntregul cu egoism. Iar karma lumii este cea care ne saturează cu totul cu egoism, în mersul nostru evolutiv prin încarnări. Karma lumii, însă, este Dumnezeu. Dumnezeu trăiește și în noi. Iar dacă ajungem atât de departe încât să acționăm cu bunătate și noblețe, atunci Dumnezeu în noi este Cel care ne mână spre asta. Iar Dumnezeul din noi care ne lasă să acționăm bine și nobil trăiește în imaginea noastră primordială. Eu însumi sunt plin de egoism – dar sunt desemnat dinainte să devin copie a imaginii mele dumnezeiești primordiale. Această imagine primordială se odihnea în poala dumnezeirii – ea a coborât până la această formă fizică, iar această formă stă sub domnia Dumnezeului care stă deasupra soartei mele, a karmei mele, care este cu totul și cu totul saturată cu egoism. Niciodată, niciodată nu am voie să spun că aș fi lipsit de egoism, asta nu e niciodată adevărat – eu nici măcar nu pot să fiu pe lumea fizică fără egoism.
Dar dacă învăț să privesc asupra imaginii mele primordiale născute din Dumnezeu, dacă las să moară cu totul și cu totul gândirea, simțirea și voința mea, dacă las toate forțele mele sufletești în această imagine primordială, atunci pot să sper să înving egoismul în mine și să mă apropii din nou de imaginea mea primordială. Vom observa că în aceeași măsură în care devenim mai altruiști, devenim și mai plini de forță în fizic. Vom observa că nu mai percepem frică, sperietură, nu vom mai tresări la o sperietură subită. Vom deveni în întreaga noastră ființă omenească plini de forță și puternici.
Dacă înțelegem în mod potrivit veridica, vechea zicere esoterică rosicruciană, atunci spunem: E.D.N., aici merge ființa cunoscătoare a omului către ceea ce este de nerostit, către cuvântul creator. Atunci se întoarce simțământul și atunci se poate rosti mai departe: I──────M.
Asta înseamnă: „A lăsa să moară înăuntrul lui Christos” egoismul și să reînvie la nouă forță de viață prin forța de iubire a lui Christos. In──────morimur: astfel se rostește esoteric această mantră. Iar sensul ei luminează: Dumnezeul soartei mele mă eliberează, datorită faptului că mor înăuntrul lui: In──────morimur.
Exercițiile esoterice sunt tehnica vieții spirituale.
Maya = Maha-aya; ya sau ye = existență; a = negație; Maha-aya, așadar: Mare non-existență.
De-abia prin influența lui Lucifer și a lui Ahriman am devenit locuitori fizici ai Pământului; altfel, Eurile noastre ar fi rămas în regiuni spirituale și ar fi condus corpurile noastre pe suprafața Pământului, doar dinspre acele regiuni.
Deși Lucifer și Ahriman luptă împotriva acțiunii nemijlocite a spiritului dumnezeiesc, ei sunt totuși voiți astfel de spirit, căci numai printr-o astfel de rezistență ajunge Eul la deplina obiectivare fizică.
Dacă Ahriman nu ar fi, nu am vedea deloc verdele plantei ca atare, ci doar ființa spirituală care este reprezentată în plantă. Planta singulară este ca un fir de păr pe corpul Pământului.
De-abia prin Lucifer și Ahriman ia naștere egoismul nostru. Dar este necesar ca acesta să trăiască în noi și să se exprime pe deplin; căci numai așa poate să se configureze fizic deplin toată viața. Dar noi trebuie să devenim conștienți de faptul că fiecare faptă are la noi o coloratură proprie. Compătimirea noastră ne împinge spre ajutorare, tocmai pentru că nu ne place să pătimim și noi.
Nu există niciun punct în spațiul cosmic în care să nu fie forță.
Toate creierele eterice ale oamenilor sunt mai diferite decât frunzele unui copac. Punctele luminoase din el se aseamănă cu o fotografie a cerului care este plin de stele.
În ochiul omenesc este configurată acțiunea din partea lui Atma, Buddhi și Manas.
Acest simbol acționează și noaptea asupra noastră. Trebuie să ținem acolo cât mai departe impresiile haotice ale zilei.
Nici ziua nu trebuie să bârfim cu ocazii obișnuite, cum ar fi la masă, despre teosofie. Ea trebuie să ne fie un lucru sfânt.
În orele noastre esoterice am vorbit adesea despre calea pe care trebuia să o parcurgă esoteristul în vechile școli de misterii. Pe atunci, omul era răsfrânt, întors pe dos, am putea spune, în trăsăturile sale sufletești și spirituale prin diferite metode, într-un timp relativ mult mai scurt; căci omul era pe atunci sufletește și corporal mult mai robust decât acum. El avea un suflet mai puternic și, datorită faptului că sufletul este arhitectul corpului fizic, acesta era atunci mai puternic. Aceasta era în vremuri până la care cercetarea noastră istorică nu merge înapoi. Omenirea era pe atunci în general mai puțin complicată, mai unitară. Ea provenea din poala Dumnezeirii, iar sarcina ei este, după ce a pierdut încetul cu încetul vechea clarvedere, să se ridice din nou la spiritualitate pe calea ei prin materie, prin intermediul faptului că preia în sine impulsul lui Christos și, astfel umplută, se unește iarăși cu Dumnezeirea. – Datorită materialismului ce creștea tot mai mult, oamenii au devenit spiritual, sufletește și corporal tot mai slabi, iar la astfel de probe la care erau supuși elevii în vechile misterii, constituțiile mai gingașe de acum nu mai pot fi supuse. Pe atunci se lucra în primul rând asupra înlăturării a două trăsături, pe care cel ce se iniția trebuia în cel mai scurt timp să învețe să le cunoască în lipsa lor de stabilitate și să le lase jos: egoismul și frica. Ceea ce este cu adevărat egoismul, asta nici nu se poate aprecia cu noțiunile obișnuite de pe planul fizic.
Cei ce erau inițiați erau transpuși în somn, iar apoi i se arăt a sufletului lor în lumea spirituală ceea ce își prelucraseră ei până atunci în aceasta. Eul lor era atunci, am putea spune, absorbit de macrocosmos, iar ei observau că nu erau nimic. Această poziționare în fața nimicului ca în fața unui hău întunecat provoca, desigur, sentimentele lor de teamă, iar dincolo de acestea ei trebuiau să treacă. Din aceste probe ieșeau fie inapți pentru viața exterioară, prin faptul că prin intermediul cunoașterii le devenise clară nimicnicia a tot ce este pieritor, sau rămâneau puternici și își propuneau să folosească această încarnare, după posibilități, pentru continuarea dezvoltării, pentru a învăța cândva să cunoască lumile mai înalte. – Un om modern nu ar fi permis să fie abordat atât de brutal. Este deja mult pentru un om obișnuit de astăzi, dacă el spune că îi fuge pământul de sub picioare. Întreaga sa strădanie va fi însă mereu să rămână ferm în picioare. El nu vrea să facă niciun salt, ci să meargă frumușel și încet înainte. Esoteristul, însă, trebuie să facă saltul peste prăpastie. El nu trebuie să lase pământul să-i fugă. Căci dacă vrea să pătrundă în lumile spirituale, atunci noțiunile sale, pe care și le-a format aici pe planul fizic, nu îl ajută absolut deloc. Dintre ele, nu are voie să ia nimic cu el dincolo. Doar ceva are voie să păstreze: capacitatea de a construi concepte, simțul adevărului și logica. Capacitatea de a-și forma noi noțiuni și simțul pentru noile adevăruri pe care va învăța să le cunoască.
Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor ne trimit o pildă, ca să ni se clarifice această chestiune. Este ca și cum am vedea într-o oglindă toate obiectele camerei noastre, iar apoi am merge în spatele oglinzii pentru a descoperi acolo realitatea lor. Am vedea că nu se află nimic în spatele ei. În lumile mai înalte se întâmplă așa cu noțiunile noastre. Dacă mergem, am putea spune, în spatele oglinzii, atunci observăm că nu se află nimic acolo. Aici trebuie să lăsăm ca entități mai înalte să ne introducă noțiunile despre lumile mai înalte și trebuie să lucrăm asupra noastră pentru a ne forma unele ca acestea. Când ne-am dobândit apoi, însă, cu seriozitate și muncă cinstită unele ca acestea, atunci trebuie din nou să pășim ca în fața oglinzii și să luăm o decizie îndrăzneață și să o spargem. Atunci se va căsca din nou în fața noastră întunericul, nimicul. Dar dacă rezistăm statornici, atunci ne va străluci o lumină din acest întuneric și se va revela o lume cu totul nouă.
Munca noastră esoterică constă în faptul că ne ridicăm treptat trupul astral și trupul eteric în înălțimi spirituale. Datorită acestui fapt, rămâne însă în trupul fizic o parte, cea mai inferioară a celor două corpuri. Eul joacă acum un rol straniu între aceste două părți, am putea spune, sfâșiate. Datorită faptului că ne ancoraserăm atât de mult în material, am putea spune că este înlănțuit de părțile joase și este sclavul lor. Datorită acestui lucru se ivesc atunci apariții stranii. La trupul nostru astral lăsat singur, care avea poate oarecare vicii pe care le puteam stăpâni ușor înainte, când partea lui cea bună mai era încă unită cu el, la acesta cresc deja asemenea trăsături până la nesfârșit, iar omul își apare sieși adesea realmente ca un libertin. Dacă Eul ar fi unit cu părțile mai înalte, atunci le-ar stăpâni de aici pe cele mai joase și astfel toate pornirile, poftele și pasiunile. Atunci părțile mai înalte nu ar fi nici inconștiente, așa cum sunt atunci când Eul se află în cele joase. Datorită faptului că cele înalte ies, corpurile inferioare devin adesea slabe. Și corpul fizic tinde atunci către boli. Însă aceasta este o stare trecătoare. Căci atunci când părțile mai înalte și-au adus suficiente forțe din lumile mai înalte, atunci vor acționa din nou armonizator și vindecător asupra celor de jos. Esoteristul tocmai că trebuie să-și spună, la asemenea apariții neregulare în trupurile sale inferioare: Eu vreau să stau ferm; prin ciur și dârmon vreau să merg pe calea mea către spiritual, orișice mi-ar ieși în cale. – Dacă el ridică în sine un centru împotriva greșelilor sale, atunci va deveni și stăpân peste ele. Un ajutor în aceste lupte trebuie să ne fie arta. Pentru aceasta ne-a fost dată toată arta adevărată. O artă care nu ne înalță trebuie să piară, nu poate să existe, nu este o artă adevărată. Dacă artiștii vor fi recunoscut misiunea artei, dacă arta va fi pătrunsă de teosofie, atunci ne va deveni ceea ce trebuie.
Divinitățile i-au dat omului, atunci când l-au creat, și greșeli pentru ca asupra lor să își probeze forța. De aceea trebuie să le fim și recunoscători divinităților pentru greșelile noastre, căci combaterea acestora ne face puternici și liberi. Nicio clipă însă nu trebuie să iubim, de aceea, aceste greșeli. Nu unor asemenea divinități am putea să le mulțumim, care ne-ar fi creat curați și fără greșeală; căci ele ne-ar fi făcut în același timp niște slăbănogi. Și noi trebuie să ne spunem: iar dacă lumea era plină de draci – noi am provenit totuși de la Dumnezeu: Ex Deo nascimur. Dacă luptăm serios și ne străduim necontenit* în lumile spirituale, atunci vom simți cum ceea ce este inferior, greșit în noi piere: In Christo morimur. Iar noi ne vom trezi atunci în lumile mai înalte conștient: Per Spiritum Sanctum reviviscimus. – Există o variantă exoterică și una esoterică a acestei ziceri. Utilizată esoteric, menționarea celui mai sfânt nume, atunci când are loc în mod nedemn, poate să producă cutremure, furtuni și vijelii, fenomene naturale catastrofale; căci gândurile noastre, chiar și cele mai ascunse, au o forță distructivă în lumile spirituale, atunci când sunt greșite. Aceasta se înțelege în misteriul rosicrucian în locul în care stă scris că divinitățile adesea trebuie să sfărâme lumi [Nota 16], pentru a repara iarăși dauna pe care am adus-o noi, oamenii, cu gândurile noastre. Varianta esoterică a zicerii este așadar.
* Într-un alt suport de text „independent”.
* * *
Cu totul alte noțiuni trebuie să-și însușească esoteristul. Drept exemplu al Maeștrilor pentru această modificare a noțiunilor se spune următorul lucru: O oglindă pe care trebuie să o străpungem – astfel trebuie să privim sarcina noastră. Esoterismul trebuie să sfâșie în bucăți întreaga noastră entitate și în sus trebuie să luăm cu noi trupul eteric, trupul astral și Eul și extrasul din trupul fizic, tot ce este curățat. Partea inferioară a entității noastre, pe aceasta o lăsăm jos în toate cele trei trupuri, care acum sunt ca și lăsate în seama lor însele. Iar această separare a ceea ce e mai înalt de ceea ce e inferior are drept efect, dacă nu are loc o observare grijulie în trupul fizic: boală sau slăbiciune, trupul devine deosebit de receptiv pentru bolile timpului.
Trupul eteric pierde memoria. În trupul astral se întăresc pasiunile. Se poate potența aceasta până la libertinaj, prin această scindare a ființei omenești. Gânduri și simțăminte clare sunt realități în lumea spirituală, iar adevăr este cuvântul: „Spiritele trebuie să sfărâme lumi …” etc.
Considerarea zicerii rosicruciene din punct de vedere exoteric și esoteric.
Egoismul în viața obișnuită este ceva cu totul diferit față de egoismul în lumea spirituală. Viața fizică este pur și simplu imposibilă fără egoism.
Degajare și pozitivitate trebuie să-și însușească esoteristul.
Blasfemie este orice împotrivire față de înțelepciunea lumii, față de tot ce ni se întâmplă. Pentru greșelile sale omul ar trebui să fie recunoscător față de divinități, pentru că prin depășirea greșelilor este formată forța mai puternică.
i [Nota 17]
: conduce înăuntrul dumnezeiescului din noi.
ei : revelație a dumnezeiescului.
a : conducere în sus la dumnezeiesc.
o : cuprinderea formei revelate.
ö : exprimă ceea ce e de necuprins al formei, în fața căruia venerație sfioasă se retrage.
u : pace dumnezeiască, liniște.
e : depășirea de greutăți.
Cunoașterea lumii (macrocosmos); cunoașterea de sine (microcosmos). Aceasta o copie a acelei imagini primordiale.
Omul obișnuit are trupul fizic și trupul eteric strâns unite. Atunci când își folosește trupul său fizic – fie în ridicarea mâinii sau în gândire – el pune în mișcare, în același timp, partea corespunzătoare a trupului său eteric. Acest lucru trebuie să devină altfel la esoterist, corelația trebuie să devină mai degajată.
Omul are o coloană vertebrală care stă în corelație cu creierul și cu organele de simț. Atunci când meditează, el își formează în trupul său eteric ca un fel de „coloană anterioară”, acesta este șirul de flori de lotus [Nota 18] care se află în spatele plexului solar. (Plexul solar, omul din perioada a șaptea postatlanteană nu îl va mai avea.)
Prin intermediul degajării trupului fizic și a celui eteric, menționată mai sus, omul devine capabil, pe de o parte, să vindece mai repede răni [proprii] ș.a.m.d.; pe de altă parte, și deficiențe ale trupului fizic care au rămas pentru început ascunse, prin faptul că exista legătura strânsă, pot să iasă atunci la iveală. Fără a exagera în aceasta, trebuie totuși să nu acordăm nicio atenție specială la toate aceste mici dureri și suferințe; toate astea vor trece. În perioada intermediară a acestei degajări se prea poate să ne simțim neplăcut. Deja simplul studiu al teosofiei are drept efect această degajare, în timp ce dezvoltarea științifică face corelația dintre trupul fizic și trupul eteric și mai puternică.
Prin intermediul meditației, așadar, trupul eteric dobândește tendința de a se desprinde de trupul fizic. Acest lucru putem să-l întărim printr-o dietă corespunzătoare. Prin intermediul dietei dobândește, invers, trupul fizic tendința de a respinge din sine trupul eteric. Acesta este un mijloc ajutător, care, însă, fără exerciții esoterice adăugate, are ca efect exact ceea ce e greșit. Atunci, chiar că trupul fizic împinge trupul eteric afară fără ca acesta să fi dezvoltat organe de simț. El este atunci precum un orb și își vede doar propriile sale fantezisme.
Prin faptul că învelișurile omului suferă în acest mod o modificare, chiar și corelația sa cu macrocosmosul se schimbă. Această corelație trebuie cultivată din nou în mod corect, altfel are loc un dezastru – nu doar în om, ci în întregul univers. Cine ar rosti, spre exemplu, într-o societate nepotrivită numele sfânt, de nerostit, ar conjura lucruri mai rele decât cutremurele și erupțiile vulcanice chiar asupra regiunii. Este, de aceea, o diferență enormă în modul în care este rostită formula rosicruciană, cu numele, care este doar un nume de împrumut al celei mai înalte ființe spirituale, sau fără acesta. Doar cel din urmă mod de rostire a formulei este unul esoteric.
* Rezumat de la două ore
Sentimentul nostru esoteric de răspundere trebuie ascuțit, trebuie să ne obișnuim să avem conștiinciozitate teosofică. Afară, în lume, este puțin de găsit în ziua de astăzi. Exemplu: 1. Un domn care vrea să scrie o mare lucrare și vrea să preia și ceva despre teosofie [Nota 19], îl roagă, pentru că nu are timp să se ocupe cu aceasta, pe dr. Steiner să îi spună părerea sa despre asta. – 2. Un american [Nota 20] care rezumă conferințe ascultate la dr. Steiner, în măsura în care le înțelege, și le dă pentru a fi tipărite drept carte în America.
Trebuie să ne obișnuim să avem tact teosofic, să vorbim despre școală esoterică etc. doar unde este cazul; despre lucruri oculte niciodată să nu vorbim în timp ce mâncăm.
*
Trupul nostru fizic este concrescut foarte strâns cu trupul eteric. O degajare este posibilă pe două căi:
1. în mod exoteric, prin exerciții exterioare și alimentație vegetariană.
2. în mod esoteric, prin școlire, meditații etc.
Acestea acționează asupra trupului astral, iar acesta acționează mai apoi asupra trupului eteric, în așa fel încât el se degajează. Am putea spune că, în contraparte la coloana vertebrală fizică și la creier, prin intermediul meditației, concentrării etc. este construită o măduvă anterioară cu florile de lotus.
Astfel este modul corect, încât nu poate să apară nicio daună la trupul fizic. Dacă aplicăm, în schimb, doar mijloace exterioare, atunci are loc o degajare a trupului eteric, fără ca prin meditații sau revărsarea de adevăruri teosofice să fie întărit trupul eteric. Urmarea trebuie să fie boli ale trupului fizic sau, dacă trupul eteric s-a degajat și de creierul fizic, confuzie ș.a.m.d.
Esoteristul trebuie să-și aducă limpede în conștiență ceea ce face de fapt cu exercițiile sale, cu exersările care ne sunt date. Noi am vorbit adesea despre faptul că străduința esoteristului se îndreaptă către degajarea trupului eteric, în general a celor patru trupuri între ele. Acest lucru poate să se întâmple acum în două moduri: unul exoteric și altul esoteric.
Poate fi determinat trupul fizic să împingă, să strivească în afară trupul eteric, prin aceea că preparăm suficient trupul fizic prin dietă, exerciții de respirație etc. Modul nostru de viață vegetarian are, în fond, doar scopul de a sprijini trupul fizic în această strădanie. Acestea sunt mijloacele exoterice pentru degajare. Cele esoterice sunt exercițiile, exersările noastre. Iar aici trebuie spus că acestea sunt lucrul principal, că trebuie să le facem pe acestea cu dăruire și seriozitate, că toate celelalte trebuie să fie doar sprijinirea acestui lucru principal. În timpul nostru materialist, cineva ar urma cu plăcere, în dorul său materialist, recomandările de dietă cele mai extinse, ar face ore întregi de exerciții de respirație, dacă ar ajunge la ceva prin aceasta; dar a se strădui prin meditații și concentrării, acest lucru este mult mai incomod, iar aici se arată de-abia atunci, adesea, inerția. – Dacă am strivi în afară, însă, trupul nostru eteric doar prin influențări fizice, atunci trupul fizic nu i-ar da nimic cu el, iar el ar păși gol în necunoscut. Aici apar atunci astfel de stări încât, spre exemplu, nu putem cuprinde cu gândirea ceva, când vrem să cugetăm asupra unui lucru. Cu creierul nostru eteric nu putem să ne servim bine de cel fizic, pentru că tocmai că nu suntem în mod just în acesta. Este ca și cum noi, înotând în apă, vrem să prindem ceva ce ne scapă mereu. Esoteristul rezonabil își va spune în astfel de stări că aici trebuie să facă mai întâi ordine, prin concentrări de voință și exerciții de gândire corespunzătoare. Și la o dezvoltare normală va apărea și câte ceva, despre care trebuie să ne spunem că este o suferință trecătoare. Căci prin extragerea trupului eteric, cu trupul fizic se petrece mai întâi ceva asemănător ca și cu o plantă căreia îi extragem sevele o anumită perioadă de timp. Ea se usucă. Iar în acest fel – acest lucru nu se vede însă fizic – se usucă și trupul fizic, în parte, iar acolo unde are predispoziții spre boli, acolo acestea apar. Dacă, însă, trupul eteric s-a îmbibat în mod corect cu adevăruri spirituale, el își extrage astfel forțe noi, și acestea acționează iarăși însănătoșitor asupra trupului fizic. Se poate observa că la trupul fizic se vindecă mai ușor chiar și tăieturi, în general răni, atunci când omul se pătrunde de adevăruri spirituale, ba chiar când lasă să acționeze în el doar modul de gândire teosofic.
Prin intermediul meditațiilor noastre acționăm, așadar, mai întâi asupra trupului astral. Acesta este constructorul sistemului nostru nervos, care se întinde spre măduva spinării sau, cum se spune în ziua de astăzi, pornește de la ea. Acum trebuie să ajungem ca în trupul eteric, prin impregnarea dinspre trupul astral [Nota 21], să se desfășoare florile de lotus, care sunt legate între ele, iar în acest mod, am putea spune, creează o măduvă anterioară.
Această măduvă anterioară este, desigur, prezentă doar în mod eteric-astral și se poate forma doar prin meditații și concentrări. De aceea sunt cel mai important lucru la dezvoltarea noastră esoterică. Iar direct dăunător este doar consumul de alcool pentru esoterist. Alcoolul trebuie evitat în orice caz. Este, desigur, bine dacă sprijinim procesul printr-o dietă vegetariană, căci această ridicare spre afară a trupului eteric nu este nicidecum ușor în ziua de astăzi. Multe dintre ocupațiile noastre moderne sunt direct orientate înspre împingerea fermă a trupului eteric în trupul fizic; unui clarvăzător îi poate provoca adesea direct durere atunci când vede așa ceva. Chiar și alimentația, așa cum este ea administrată în ziua de astăzi în marile noastre hoteluri, este cu totul îndreptată spre împingerea fermă a trupului eteric în trupul fizic.
Prin lucrarea esoterică asupra noastră trebuie să ne însușim o nouă gândire, o nouă simțire și o nouă voință. Trebuie să ne spunem că, dacă am avut curajul îndrăzneț de a merge pe calea esoteristului, trebuie să facem un salt peste o prăpastie. Trebuie ca un gând odată gândit să îl lăsăm să treacă în simțirea noastră și aceasta să o pătrundem atunci cu totul de el, ca să nu rostim cu ușurință ceva ce nu am cuprins de fapt în întreaga sa profunzime. O propoziție, pe care în ziua de astăzi o putem auzi atât de des de la oameni și care este totuși folosită mai necorespunzător decât multe altele, este aceea: Eu sunt creștin. – Esoteristului ar trebui să-i fie clar că „a fi creștin” este un ideal foarte, foarte îndepărtat, spre care trebuie necontenit să tindă. A trăi precum un creștin înseamnă, înainte de toate: orice ne-ar aduce soarta, să acceptăm cu detașare, să nu avem niciodată ceva de comentat împotriva lucrării dumnezeiești, să preluăm cu bucurie orice ar trimite. Asta înseamnă să lăsăm să treacă în carne și sânge propoziția: „Vedeți păsările cerului [Nota 22], ele nu seamănă, nu culeg, ele nu adună în hambare și totuși li se dă.” Recunoscători să preluăm ceea ce ne este dat, atunci trăim conform acestei ziceri. Dacă nu facem acest lucru, atunci el devine blasfemie în gura noastră. Ar trebui în general să ne fie clar că, dacă nu ne pregătim suficient pentru saltul peste prăpastie înspre regiunile spirituale, putem produce asemenea daune prin cuvinte și gânduri, încât divinitățile trebuie să sfărâme lumi [Nota 23] pentru a repara această daună. Căci ceea ce este stricat, asta trebuie distrus pentru a fi format din nou.
Din spiritual am luat naștere – Ex Deo nascimur. Iar dacă facem saltul peste prăpastie, atunci exprimăm acest lucru [prin] In Christo morimur – cu încrederea fermă că dincolo reînviem în Spiritul Sfânt: Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Dar pentru că ar trebui să ținem atât de mult în sfințenie numele Celui mai sfânt, care a fost întotdeauna legat de dezvoltarea noastră terestră, încât să nu îl rostim fără demnitate, există o variantă esoterică a zicerii rosicruciene, în care este lăsat deoparte numele:
