Maha Aya – marea non-existență
I
Existența
A
ch – configurându-se
im – devenind conștientă de sine
Educativ însănătoșitor acționează cuvântul
Dimineața și seara drept rugăciune în favoarea copiilor și a bolnavilor.
Pentru combaterea de:
egoism, vanitate, trufie: a se gândi la învățăturile teosofiei;
invidie, ciudă: a se gândi la o operă frumoasă de artă;
vorbărie, curiozitate, furie, mânie: zilnic, un sfert de oră de liniște
* * *
O renumită inscripție, E-ul din Delfi, se afla deasupra portalului Templului din Delfi. El înseamnă: „Tu ești” (persoana a doua, indicativ, prezent, a verbului „a fi”). Plutarh [Nota 24] spune [Nota 25] că era salutul către divinitate din partea celor care intrau în templu. E-ul din Delfi înseamnă numărul cinci sau jumătate din zodiac, adică cele cinci semne urcătoare. E-ul din Delfi este și ancora seleicizilor [Nota 26] (?). A fost preluat de gnostici, pentru a-L sugera pe „Mântuitor” și se află adesea printre talismanele și amuletele primilor creștini.
* * *
*
Trebuie să luăm în serios viața esoterică; o oră esoterică trebuie să ne fie, de aceea, întotdeauna ceva sfânt. Niciodată să nu o considerăm drept ceva obișnuit. Probabil că încă nu eram cu toții conștienți de seriozitatea necesară atunci când am rugat să fim primiți în cercul esoteric. Acum, însă, trebuie să ne aducem acest lucru tot mai mult în fața sufletului și să ne străduim către legătura cu lumile spirituale, pentru a nu cădea din nou în viața zilnică.
Exercițiile care ne sunt date sunt întotdeauna de considerat ca plecând de la maeștri. Esoteristul trebuie să fie atent asupra lui însuși și asupra simțămintelor sale, să țină cont îndeosebi de ceea ce are de-a face cu cunoașterea sa de sine. Majoritatea oamenilor – și noi aparținem probabil de aceștia – se dedă la mari iluzii, privitor la ei înșiși. Îndeosebi trebuie să ținem cont de egoism. Adesea ne amăgim singuri că facem ceva altruist sau chiar avem față de cineva invidie și ură care nu ne-au ajuns încă la conștiență. Atunci suntem de părere că trebuie să-i spunem „adevărul” în calitate de esoterist, și să nu permitem una sau alta din partea lui. Imediat ce apar în noi asemenea simțăminte, trebuie să ne reprezentăm că ne dedăm la mari iluzii, a căror cauză mai profundă provine întotdeauna din egoism. Asemenea simțăminte se exteriorizează întotdeauna cu un simțământ de căldură ce străbate trupul eteric – și anume acea parte pe care o numim eterul căldurii – și prin care sângele acționează până în trupul fizic. Asemenea simțăminte acționează întotdeauna dăunător asupra omului și asupra dezvoltării lumii.
Ierarhiile care sunt însărcinate să dirijeze relațiile karmice acționează atunci în așa fel, încât numesc entități deosebite, care distrug în noi anumite efecte constructive și astfel acționează distructiv și asupra sufletului și, indirect, asupra trupului. Acestea sunt entitățile luciferice însărcinate cu acest scop, care acționează atunci asupra noastră. – La o cunoaștere de sine corectă, la admiterea propriei noastre răutăți, ne străbate în locul simțământului de căldură menționat mai sus, care ne mulțumește, un simțământ rece, de gheață. Tot ceea ce ajunge, prin afectele noastre ș.a.m.d., în noi la mulțumire, în simțământul de căldură prezentat se exprimă în contradicție față de acest simțământ de răceală care apare la adevărata cunoaștere de sine.
Aceste entități luciferice, care se apropie, datorită acestui lucru, distructiv de elev, i se revelează clarvăzătorului drept anumite cete, al căror conducător este Samael [Nota 27]. Aceste entități, care nu au nimic omenesc, sunt întotdeauna perceptibile pentru ochiul spiritual. Dacă avem la trezire simțământul de greață, așa cum este adesea cazul îndeosebi la elevul esoteric, atunci o astfel de senzație este aproape întotdeauna cauzată de egoism, care adesea șade nerecunoscut, adânc în străfundurile subconștiente ale sufletului.
Mai departe, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra tot ce are de-a face cu lipsa de veridicitate. Datorită educației noastre, noi nu comitem chiar niște neadevăruri grosolane, dar cu toate acestea avem întotdeauna tendința de a părea mai buni decât suntem în fond cu adevărat. Sau, dacă suntem nevoiți să recunoaștem adevărul, mai degrabă îl trecem sub tăcere și îl ascundem. Toate acestea acționează de asemenea dăunător asupra mersului lumii și, drept urmare, distructiv asupra omului însuși. Efectele unor astfel de neadevăruri acționează asupra trupului nostru astral, apoi asupra trupului nostru eteric, și anume asupra acelei părți pe care o numim eterul luminii. De aici acționează astfel de influențe dăunătoare asupra trupului fizic, îndeosebi asupra sistemului nervos. Aceste entități luciferice, care au legătură cu aceasta, al căror conducător este Azazel, i se revelează clarvăzătorului asemănătoare cu omul, și adesea drept cap cu aripi de corb. – Cine tinde către neadevăruri va putea resimți adesea un simțământ de strângere, zgârietor în gât, și adesea are simțământul ca și cum ar fi ciupit cu clești și chinuit de mii de brațe. Oricine se concentrează cu exactitate pe sine va observa atunci cât de adânc mai este încă încurcat în minciună și denaturare!
Mai departe este cazul să devenim atenți la o anumită indiferență și obtuzitate față de lumile și influențele spirituale. Mulți dintre noi, esoteriștii, ascultă o oră esoterică, dar ceea ce este dat nu găsește niciun ecou în ei. Ei nu pot să se ridice spiritual din viața zilnică obișnuită și să lucreze cu gânduri spirituale. Alții au chiar numai intenția să vadă ceva din curiozitate în lumile spirituale și meditează de aceea orbește înainte, fără a vrea să se dedice unui studiu regulat, pentru că asta le este prea incomod. Acest lucru acționează dăunător asupra Eului, de aici asupra trupului astral, apoi mai departe asupra trupului eteric, și anume asupra acelei părți pe care o numim eterul chimic. De aici asupra sevelor și glandelor trupului fizic.
În privința cetelor luciferice există o diferență față de esoterist și neesoterist. La cel din urmă, spre exemplu, Azazel și cetele sale vor să producă doar efecte bune, pentru că nu acționează perturbator asupra sănătății, ci, într-o anumită măsură, doar în completare asupra lui. La elevul esoteric, însă, se cere ca el să fie conștient mereu de întreaga responsabilitate față de sine însuși și față de lume. De aceea un esoterist obtuz va avea ușor un simțământ de înec la trezire dimineața, și anume cu cât mai mult se lasă peste zi pe seama vieții senzoriale obișnuite.
Esoteristul trebuie, așadar, tot timpul să fie atent la sine și nu are nimic dacă devine prin aceasta uneori preocupat cu sine însuși. Doar astfel va pricepe ceea ce ne este arătat de Maeștrii înțelepciunii la încheierea fiecărei ore:
În meditația noastră avem dată, am putea spune, tehnica vieții esoterice. Aceasta constă în faptul că lăsăm să acționeze gânduri asupra noastră, iar prin acestea trezim senzații și simțăminte care nu provin din planul fizic.
Toate gândurile sunt de două feluri: unele care sunt trezite în noi prin percepția planului fizic, și altele, cum ni le dă teosofia. Totul în lumea fizică este Maya, chiar și trupul nostru fizic. Datorită cărui fapt este, în fond, acesta aici, datorită cărui fapt există plante, animale, pietre în jurul nostru? Datorită faptului că entități superioare au cuprins un gând, cu milioane și milioane de ani în urmă, iar apoi au gândit acest gând tot mereu și mereu. La aceste gânduri merge așa, cum zice proverbul: „Picătura cu picătură găurește piatra”. – Aceleași gânduri se suprapun și formează în final obiectele fizice. Cu cât mai dură este piatra, cu atât mai mult este „gândit” la ea. Și trupul nostru fizic nu este nimic altceva decât gândul diverselor ființe mai înalte.
Dacă gândim acum gândurile obișnuite ale planului fizic, atunci acesta nu e de fapt un gând, ci oglindirea, iluzia unui gând. Căci tot ce este din lumea fizică a fost gândit deja înainte cu foarte mult timp, iar noi nu facem nimic altceva decât să repetăm acele gânduri – și o mai și facem într-un mod incorect. Dacă cineva, spre exemplu, aude un clopot sunând, atunci nu tonul este ceva real, ci este așa: înainte cu milioane de ani a fost gândit ceea ce a devenit clopot și chiar și ceea ce a devenit creierul nostru, iar lovirea unuia de altul, a acestora două rezultă în tonul pe care îl auzim.
Toate gândurile fizice sunt neroditoare și acționează distructiv ulterior. Ele aduc trupul nostru astral într-o anumită vibrație, dar aceasta fusese deja așezată aici de entitățile mai înalte. Așadar cine nu gândește niciodată fără senzorial nu aduce niciodată noi configurații în trupul astral. Ceea ce se petrece în trupul astral acționează înapoi asupra trupului eteric, dar trupul eteric este tocmai în așa fel predispus, încât este acordat să preia în sine noi gânduri și forme. Vechile forme acționează distructiv asupra lui și de aici și asupra terminațiilor fizice ale sistemului nostru nervos. Acest lucru trebuie apoi, în somn, să fie iarăși constituit. Trupul astral este atunci temporar conectat în ierarhiile mai înalte și primește forțe datorită acestui fapt; trupul eteric este separat de trupul astral și este regenerat datorită acestui fapt. Omul nici nu ar putea să trăiască mult fără somn.
Gândurile non-senzoriale, însă, acționează roditor și constructiv. Prin ele, omul se integrează în ierarhii. În trupul astral, ele formează noi forme, florile de lotus. De aceea este necesar să repetăm o meditație de sute de ori.
Reprezentările pe care ni le facem despre învățăturile teosofice – căci și gânditul despre acestea este meditație – la început nu vor fi cu totul lipsite de senzorialitate. De exemplu, când spunem că Saturn este o sferă de căldură, că în Devachan răsună armonia sferelor, atunci ne vom închipui asta mai întâi sub forma unor imagini senzoriale: precum căldura din sângele nostru, precum o simfonie frumoasă și altele asemenea. Dar, în timp ce gândul este reluat tot mereu, senzorialul care mai este atașat de el cade de la sine, iar suprasenzorialul rămâne pe loc.
Gândurile care sunt cele mai libere de senzorial, din toată lumea, sunt încă cele matematice; dar chiar și dacă omul de astăzi gândește un triunghi, el și-l gândește cu culoare și cu o anumită grosime, nu destul de abstract. Se ajunge însă deja mai aproape de gândurile suprasenzoriale atunci când suntem atenți la relații. A-și aduce aminte un ton mai este încă amintirea de ceva senzorial; a-și aduce aminte o melodie este deja ceva mai mult ce constă într-un raport de tonuri unele față de altele, care nu aparțin, ca atare, de lumea senzorială. Sau dacă ne reprezentăm un răufăcător și pe lângă el un altul – sau și doi oameni buni –, iar unul dintre ei [răufăcător] ar fi un răufăcător și mai mare decât celălalt, sau unul dintre cei buni ar fi mai mare în bunătate decât celălalt: atunci se află în acest raport ceva ce nu este din lumea fizic-senzorială, ceva ce ne conduce în sus, în lumea spirituală. Când omul se gândește la un răufăcător sau vede unul, atunci aceasta o să-l atingă neplăcut; dar când vede într-o piesă de teatru doi răufăcători stând unul lângă altul, atunci răufăcătorul cel mai mare îi va plăcea întotdeauna mai mult decât cel mai puțin rău, pentru că ceea ce este mare întotdeauna atrage. Pe acest lucru se bazează, spre exemplu, efectul diferitelor drame ale lui Shakespeare [Nota 28]. – De aceea este atât de important să observăm și să studiem raporturile din lumea exterioară, căci acestea ne conduc departe de senzorial.
Un alt mijloc pentru a deveni liberi de senzorial [în gândire] constă în faptul că lăsăm să se desfășoare procese în ordine inversă, de exemplu spunem Tatăl Nostru de la coadă la cap sau privirea retrospectivă inversă a meditației noastre.* Doar în acest mod poate omul să-și îmbunătățească memoria. În ultimele patru-cinci secole memoria s-a redus enorm și aceasta va fi cazul încă și mai mult în viitor, dacă oamenii nu se folosesc de ocaziile care le sunt oferite acuma pentru a o îmbunătăți. Timpul este acuma foarte prielnic pentru aceste ocazii, iar mai târziu pur și simplu nu vor mai exista. Memoria va deveni atunci ceva cu totul diferit decât simpla așteptare pentru a vedea dacă lucrurile apar dintr-un fundal întunecat. Va fi ca o palpare înspre trecut, ca un fel de trimitere de antene care se vor întinde după ceea ce e trecut, ca după ceva real. Pentru această dezvoltare și pentru dezvoltarea esoterică în general, timpul este acum deosebit de favorabil.
* Este vorba despre retrospectiva de seară asupra vieții de zi, în ordine inversă, de la sfârșit la început.
Așa se arată cum trupul nostru este o Maya, gânduri de entități care ele însele sunt iarăși gânduri. Gândul gândește gândul, aceasta este o propoziție de meditație de cea mai înaltă semnificație. Nu creierul nostru gândește, nu trupul nostru eteric sau astral, ci gândul însuși gândește gânduri. Aceasta este și ceea ce rezultă clar din zicerea noastră:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Picătura cu picătură găurește piatra. Ierarhiile au ținut ferm, periodic tot mereu același gând, respectiv au prelucrat același gând mai departe și au acționat prin aceasta creativ. Astfel sunt create toate organele corpului nostru și noi înșine prin gândire – de fapt ele însele doar gânduri. Gânditul despre ceea ce există nu este creativ, ci distructiv pentru nervii noștri, chiar și pentru trupul eteric, organul propriu-zis pentru dezvoltarea continuă. Înăuntrul acestuia [merge] acțiunea perturbatoare a trupului astral pe parcursul zilei. Trupul fizic și cel eteric trebuie ca noaptea – eliberate de trupul astral (gânduri) – să fie reconstruite iarăși în mod creativ, tot așa și trupul astral însuși. Doar când gândim ceva suprasenzorial acționăm noi înșine drept ierarhie umană creativă, creăm florile de lotus prin repetarea de sute și mii de ori. Atunci acționăm și înăuntrul trupului eteric în sensul ierarhiilor înalte. Chiar dacă imaginile de meditație sunt preluate din senzorial, ele se dezbracă de senzorial prin repetare constantă și prin aprofundare. Chiar și relația dintre lucruri senzoriale și între oameni buni și răi, chiar și întoarcerea ordinii temporale la retrospectiva de seară ajută deja la gândirea fără senzorial.
Adâncirea în:
Gândul gândește gândul
Trebuie să folosim perioada de timp actuală pentru urcare; nu întotdeauna oferă timpul o asemenea ocazie.
* * *
Ierarhiile au ținut ferm, periodic tot mereu același gând (gânduri persistente, ele fixează [Nota 29] ceea ce trăiește în apariție fluctuantă), ele prelucrează tot mereu mai departe același gând. Prin aceasta acționează creator. Astfel sunt create diferitele noastre corpuri și spiritual-sufletescul nostru ce locuiește în acest corp, prin această gândire a divinităților – de fapt, el însuși doar gânduri ale divinităților.
Gândirea noastră pe care o desfășurăm cu ajutorul creierului nu este creatoare, ci distructivă, atât pentru nervii noștri, cât și pentru trupul nostru eteric. Acesta este organul propriu-zis pentru dezvoltarea continuă. În timpul zilei, el este deteriorat prin acțiunea distructivă a trupului astral; trebuie ca, pe timpul nopții, trupul fizic și cel eteric să fie eliberate de această distructivitate a trupului astral și să fie reconstruite iarăși prin gândurile creatoare. La fel și trupul astral însuși. – Doar atunci când noi ne simțim ca ierarhie umană, adică gândim gânduri ale lumii, acționăm noi înșine nu distructiv, ci creator. Noi creăm prin intermediul unei repetări înmiite, de asemenea, gânduri ale lumii – conținuturi asemănătoare cu cele ce ne sunt date în meditație – mai întâi florile de lotus. Aici acționăm și înăuntrul trupului eteric în sensul ierarhiilor. Imaginile și cuvintele conținutului de meditație sunt, desigur, preluate din senzorial, dar prin repetare constantă și adâncire, ce pătrund în ființialul ce se află ascuns în spatele cuvântului și al imaginii, se vor dezbrăca de senzorial cuvântul și imaginea. Iar atunci când pătrundem atât de departe încât să ne odihnim în ființialul care este ascuns în adâncul din cuvânt și din imagine, atunci ajungem prin meditație înăuntru într-o altă lume. O aprofundare de sine în gândul: Gândul gândește gândul este de ajutor la aceasta. Cunoașterea este mereu abordată ca lumină; înțelepciunea, sub o formă de element fluid, apa (ocult).
* * *
Adăugire în completare de către editori:
Ceea ce e de înțeles prin ultima propoziție: „Înțelepciunea, sub o formă de element fluid, apa (ocult)” se găsește prezentat ceva mai detaliat în notițele de la conferința din 24 mai 1905, ținută la Berlin (GA 324a). Aici se spune:
„Cel care vrea să-și dobândească o concepție reală a spațiului tetradimensional trebuie să facă niște exerciții de concepție foarte precise. El își formează mai întâi o concepție foarte clară, aprofundată despre apă. O astfel de concepție nu se poate dobândi fără doar și poate, trebuie să ne adâncim foarte exact în natura apei; am putea spune că trebuie să ne strecurăm în apă. Al doilea lucru este că ne facem rost de o concepție despre natura luminii; lumina este ceva cunoscut de om, într-adevăr, dar numai așa că o primește din afară; prin meditație, el poate să primească imaginea opusă a luminii, să știe de unde ia naștere lumina și, datorită acestui lucru, să producă el însuși lumină. Aceasta o poate face cel care lasă să acționeze asupra sufletului său concepte pure, în mod cu adevărat meditativ, care are o gândire liberă de senzorial. Atunci i se arată întregul mediu înconjurător ca o lumină unduitoare, iar acum trebuie să unească, într-un fel, chimic reprezentarea pe care și-a făcut-o despre apă cu cea a luminii. Această apă străbătută cu totul de lumină este un corp, care a fost numit de alchimiști «Mercurius». Mercurul alchimic nu este însă mercurul obișnuit. Mai întâi trebuie să ne trezim în noi capacitatea de a produce Mercurius din noțiunea de lumină. Mercurius, forță a apei străbătută de lumină, este acel ceva în a cărui posesie ne punem atunci. Acesta este unul dintre elementele lumii astrale.
Al doilea ia naștere prin faptul că vă faceți în același mod o reprezentare imaginativă despre aer, apoi absorbiți afară forța aerului printr-un proces spiritual, o legați cu simțământul în dvs., și astfel aprindeți noțiunea de «căldură», «foc», iar atunci dobândiți «aer de foc». Așadar unul dintre elemente este absorbit în afară, celălalt este produs de dvs. Înșivă. Acestea: aer și foc le numeau alchimiștii «sulf», sulfur, aer de foc strălucitor. În elementul apos, aici aveți într-adevăr acea materie despre care se spune «iar spiritul lui Dumnezeu plutea asupra apelor».”
Cu aceasta ar putea sta în legătură faptul că printre apartenenții la Școala Esoterică circula o „zicere rosicruciană despre apă”. Formularea este preluată din scrierea rosicruciană Geheime Figuren der Rosenkreuzer aus dem 16ten und 17ten Jahrhundert (Figuri secrete ale rosicrucienilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea), Altona, 1785, reeditată la Berlin în 1919 (zicerea poartă acolo titlul „Aqua Philosophorum h.e. Mercurius Primatenalis Catholicus”). Facsimil al copiei manuscrise de Rudolf Steiner (caiet de notițe nr. arhivă 3019), a se vedea la p. 132:
Vezi, privitor la aceasta, și ora esoterică din 14 martie 1908 despre „Zicerea-de-foc rosicruciană” (GA 266/1, p. 340-341 ș.u.).
Meditația se desface în două părți:
1.în partea tehnică și
2.în partea transpusă în viață, adică în modul în care se modifică felul de a gândi, a simți și a acționa la om, prin meditație corectă.
Răbdare și conștiinciozitate sunt necesare la exersarea meditației. Ce face omul atunci când meditează?
El imită ceea ce au făcut entitățile dumnezeiesc-spirituale ale ierarhiilor înalte, înainte cu milioane și milioane de ani, și din care a luat naștere Pământul nostru. Gând dumnezeiesc solidificat este totul în jurul nostru! – Ele au gândit, entitățile dumnezeiesc-spirituale, și anume au gândit ritmic, în cicluri, după motivul: Picătura după picătură găurește piatra!
Lucrul la care au gândit cel mai des și la intervale mai scurte de timp, aceasta a devenit substanță pământească mai dură, de exemplu diamantul. A-și reprezenta lucruri care nu există în lumea fizică, aceasta acționează creator, nu regândirea a ceva ce există.
Eu sunt un egoist, eu nu sunt un creștin. Acestea sunt două propoziții foarte rodnice de meditat. Omul trebuie să învețe să se cunoască drept un monstru.
Întâlnirea cu Păzitorul Pragului este pentru fiecare ceva îngrozitor. Esoteristului poate să-i fie spus acest lucru. Vederea unor lucruri și figuri frumoase este Maya astrală, este Lucifer.
Auzirea Maeștrilor și altele asemănătoare este Maya eterică, este Ahriman. Trebuie cercetat ceea ce se vede și se aude aici, atunci va ieși la iveală adevărata configurație.
Este chiar important pentru omul modern să devină conștient de ceea ce face atunci când pătrunde într-o viață esoterică, ce modificări au loc cu el.
Am auzit adesea că două căi ne duc în lumile spirituale [Nota 30]: una, prin aceea că omul coboară adânc în interiorul său pentru a găsi acolo legătura cu Dumnezeu, cealaltă, prin faptul că el tinde înspre afară, înspre macrocosmos. Noi avem chiar în noi forțele pe care le căutăm, care sunt în afara noastră, care ne-au creat, iar noi le căutăm nu pentru că nu le avem, ci pentru că nu le recunoaștem. În teosofie învățăm acum ambele căi, care trebuie să-și țină una alteia echilibrul, căci omul modern nu mai este adecvat pentru a merge doar pe una dintre căi. Ambele căi au pericolele lor, pe care vrem să le discutăm mai târziu, iar amândouă sunt foarte grele. Pe una dintre ele, cea interioară, pășim în meditațiile noastre, în inspirație; pe cea exterioară, în imaginație și prin studiul temeinic al învățăturilor teosofice despre dezvoltarea lumii. Prin acest studiu este dezvoltat nu doar intelectul nostru, ci sunt influențate simțămintele noastre, iar noi vom observa că, după un studiu temeinic de ani de zile al acestor idei, am devenit cu totul alți oameni. Teosofia acționează asupra oamenilor, fie că respectivii aduc cu ei receptivitate pentru ea sau nu. Oamenii moderni se împart în două categorii: aceia care caută teosofia, cărora ea le dă lucrul pentru care s-au străduit, și aceia care nu știu ce să facă cu ea, care stau ostili în fața ei. Din noiembrie 1879 [Nota 31] chiar a devenit matură o grămăjoară de oameni pentru a prelua învățăturile teosofice; dar este numai o ceată mică, în timp ce ceilalți oameni moderni sunt încă incapabili să-și însușească învățăturile teosofice, le consideră visări, fantezii sau chiar sunt iritați de ele.
Trupul eteric al acelor oameni, care se arată receptivi pentru învățăturile teosofice, va fi adus, atunci când le lasă pe acestea să acționeze asupra lor, în ușoare vibrații. Acela, în schimb, care se dedică întru totul spiritului timpului, e absorbit cu totul de cele exterioare, la acesta se lărgește și se subțiază trupul eteric. Iar dacă un astfel de om aude despre învățăturile spirituale ale teosofiei, atunci este ca și cum printr-o deschizătură îngustă a trupului eteric ar sufla vântul, lucru care i se arată în interior drept frică, dar care iese în afară drept îndoială. Un astfel de om observă doar îndoielile; acestea sunt însă expresia fricii și temerii, care ambele simțăminte au pătruns în trupul său eteric subțiat într-un spațiu fără aer, și se fac remarcate acolo pentru conștiență drept îndoială. Pe un astfel de om, care se comportă atât de respingător, nu putem pentru început să îl ajutăm. Este mai bine dacă îl lăsăm în pace, pentru început, cu teosofia. Dar unde se oferă ocazia, ar trebui totuși să lăsăm să curgă încet ideile teosofice, după principiul: „Picătura după picătură găurește piatra”. Căci ne mai sunt date doar aproximativ 400 de ani pentru a face accesibile aceste învățături în veșmântul teosofiei, pentru toți oamenii. Iar pentru ca toți să aibă ocazia, asemenea oameni care s-au împotrivit în încarnarea actuală se vor mai naște o dată în următorii 400 de ani. Atunci, însă, trebuie să existe și o ceată corespunzătoare, care reprezintă teosofia în modul corect.
Cu mult timp înainte de evenimentul de pe Golgotha, oamenii au putut să meargă doar pe una dintre căi, cea către interior. În vechea Indie, în Egipt, oamenii pătrundeau în interiorul lor. Dacă ar fi vrut în macrocosmos, atunci s-ar fi pierdut în el, ar fi stat în fața întunericului, a golului; căci oamenii chiar erau pe atunci altfel în întreaga constelație a corpurilor lor între ele.* Încă până în Evul Mediu ajunge acest gen de unire cu Dumnezeu; căci doar cu încetul se modifică omul. Misticii precum Meister Eckhart [Nota 32], Tauler [Nota 33], Molinos [Nota 34] ne învață drumul interior și ni-l descriu în modul cel mai detaliat. Molinos vorbește despre cinci trepte ale adâncirii. El instruiește despre cum trebuie să ne întoarcem fața de la toate cele exterioare pentru a ajunge în interior, să ne întoarcem fața 1. de la tot ce este creatură, ce corespunde trupului nostru fizic; 2. de la toată viața, ce le corespunde forțelor trupului nostru eteric; 3. de la talentele noastre, ceea ce îi corespunde trupului astral; 4. de la Eul nostru, care se suprapune cu a patra parte; și 5. că trebuie să ne lăsăm absorbiți în Dumnezeu.
* Vrea să zică: în constelația diferitelor lor componente ființiale.
Treptat a devenit însă necesar pentru omenire să meargă pe ambele căi deodată, cea interioară și cea exterioară, și de aceea au apărut în secolele XI-XII școlile secrete ale rosicrucienilor care predau ambele căi.
Drumul exterior ni l-a arătat prima oară autorul Apocalipsei. El ne arată cum trebuie să ne desprindem cu totul de persoană pentru a merge pe el. Într-un mod nepretențios, el spune că ar fi fost mutat în spirit [Nota 35] pe insula Patmos. Acest lucru are însă o foarte precisă însemnătate. Pentru a merge pe acest drum exterior, adică pentru a găsi unirea cu dumnezeiescul în macrocosmos, este necesar să alegem un punct ferm, dinspre care să ne concentrăm. Astfel a socotit Ioan Teologul, în mod spiritual, constelația pe care ar avea-o stelele la 30 septembrie 395 [Nota 36], iar din acest punct pornind a avut viziunile sale. La acest 30 septembrie al anului 395, Soarele se afla în constelația Fecioarei, adică în fața acesteia; Luna sub el. Această imagine am exprimat-o într-unul din cele șapte sigilii [Nota 37]. Acest punct în timp se poate calcula și exoteric. Învățații au făcut-o și au dedus din aceasta că Apocalipsa ar fi fost scrisă de-abia pe timpul acesta, prin Ioan Chrisostomul [Nota 38], care trăia pe atunci. În realitate atingem aici însă o mare taină; căci Apocalipsa a luat naștere, firește, cu mult timp înainte; iar autorul ei doar s-a transpus în anul 395.
Cele două drumuri ascund, acuma, pericole în sine, de care esoteristul trebuie prea bine să țină cont. Chiar și esoteristul care preia învățăturile teosofice este asaltat de cetele îndoielilor; căci acest lucru este natural și e chiar mai bine decât să accepte totul cu credință oarbă, fără a se gândi. Dar el trebuie, desigur, să depășească aceste îndoieli, iar forțele sale vor crește prin aceasta.
Un al doilea pericol în care poate să cadă esoteristul pe acest drum exterior este lipsa de sprijin. Fiecare dintre noi, care se ocupă serios cu studiul dezvoltării lumii va fi simțit cum interese care îl preocupau înainte în mod intens dispar, cum nu mai are niciun sprijin în nimic terestru. Aici e pericolul aproape, nu acela că devenim conștienți de lipsa de sprijin, ci că aceasta ni se înfățișează sub imaginea unui ideal înalt, după care tindem, a unei misiuni pe care o avem de îndeplinit. Dacă însă pătrundem prin aceasta, o recunoaștem drept lipsa noastră de sprijin disimulată, atunci vom face prin această înțelegere un mare progres pe drumul corect.
La coborârea în interiorul nostru ne amenință și două pericole. Prin adâncirea în noi înșine, putem să ajungem la o anumită plăcere, o simțire-confortabilă în dumnezeiesc și, datorită acestui lucru, să decădem într-un egoism fin care ne face să ne întoarcem de la tot ce ne înconjoară și care ar mai trebui să ne intereseze.
Al doilea pericol este acela că omul consideră ceea ce îi vine în întâmpinare la pătrunderea prin interior în lumea spirituală drept revelația spiritualului, în timp ce sunt, poate, doar propriile sale senzații.
Misticii Evului Mediu nu aveau încă învățăturile teosofice. Nu le găsim nicăieri la ei. Unirea lor cu dumnezeiescul este ca un neobudism. Ei nu au încă nevoie de drumul exterior.
Zicerea: Ex Deo nascimur. In Christo morimur este aplicată în mistică și sub forma: „În Christos trăim noi”.
Dacă ar fi întrebați conducătorii curentului esoteric rosicrucian actual de ce oamenii din ziua de astăzi vor să se dedice de bunăvoie vieții esoterice și dacă nu ar fi mai bine să-și spună: Dacă o voință dumnezeiesc-spirituală vrea să mă lase să intru în lumi mai înalte, atunci va face asta deja de la sine, eu vreau deci să aștept –, atunci acești conducători ar trebuie să răspundă: Tu uiți într-aceasta, doar, că tu, ca om, ești pus pe Pământ pe un câmp de luptă, și anume în lupta forțelor spirituale bune împotriva lui Ahriman și Lucifer. Ambii se străduiesc să-și adune în sufletele oamenilor soldați pentru oștirile lor.
Lucifer, ce vrea el oare să facă din om? Unilateral considerat, el are un țel înalt.
Știm că întruparea anterioară a Pământului nostru a fost vechea Lună, cosmosul înțelepciunii, că era cu totul pătruns, străbătut de înțelepciune. O forță, însă, care acum îi este încorporată Pământului, aceea îi lipsea: iubirea. Iar, astfel, și Lucifer este pătruns cu totul de înțelepciune, dar iubirea nu o cunoaște deloc. El s-a dedicat cu totul înțelepciunii, el s-a îmbătat cumva cu ea, și de aceea vrea să facă toate ființele, copiii Pământului, plini de înțelepciune.
Iar în aceasta se află pentru om tot mereu marea ispită. Lucifer, ale cărui forțe trăiesc în noi, ne spune cam așa: Tu vei privi înăuntrul tuturor raporturilor, tu vei ști totul, ție îți va fi totul clar dacă mă preiei cu totul în tine. – Înțelepciune fără iubire vrea să le dea oamenilor; ea conduce la cunoaștere egoistă. Lucifer continuă să creadă că îi va cuceri pe oameni pentru a fi soldați în oștirile sale și lucrează puternic să atingă acest lucru.
În toată cunoașterea și cunoștința, în toată perceperea se află Lucifer înăuntru. Doar un lucru există unde nu se poate apropia de noi, iar acesta este atunci când ne dedicăm cu totul, fără impresie exterioară, meditației noastre în înțelepciune, atunci îi scăpăm lui Lucifer.
Iar Ahriman, dar ce vrea Ahriman? Putere vrea să-i dea omului. Ahriman este spiritul care a decăzut deja mai înainte. Pe vechiul Soare, Arhanghelii erau pe atunci oameni, dar cu totul altfel decât noi astăzi. Gândirea de atunci se transpunea imediat în faptă. Ființe puternice erau oamenii de atunci. Gândul era imediat realitate. Înțelepciunea nu exista încă precum pe vechea Lună, însă puterea da; singură puterea fără înțelepciune duce la magie neagră, la întunecare.
Pe Ahriman îl învingem cu atitudinea: prin dăruirea față de Spiritul lumii, pentru a fi doar instrumentul Lui, a-L lăsa doar pe el să acționeze în noi. Dacă ne facem meditația cu atitudinea aceasta, atunci putem să-l învingem pe Ahriman.
Pe Lucifer îl învingem prin faptul că ne umplem Eul nostru cu totul de conținutul meditației. În Eu nu poate pătrunde Lucifer, doar în trupul astral.
Impulsul lui Christos este iubirea.
Iubire fără înțelepciune ar fi foarte rău. Drept exemplu pentru aceasta se povestește despre o mamă care o iubea nebunește pe fiica ei, nu putea să-i refuze nimic, să-i interzică ceva. Fiica devine prin această educație sucită o renumită amestecătoare de otrăvuri de la începutul secolului al XIX-lea. Aceeași individualitate a fiicei este iarăși încarnată deja ca magician negru. Ea s-a încarnat atât de repede din nou, pentru că astfel de ființe sunt ca și scuipate afară de lumea spirituală.
Lucifer este eliberat prin Christos.
Oamenii care îl preiau pe Lucifer pe Jupiter, aceia vor fi atunci ființe puternice; va fi însă ca o ardere a acestor Euri în înțelepciune fără iubire.
Pe Venus va fi atunci vorba de magie neagră, starea va fi ca un înec spiritual. Pentru ca pe Venus să lumineze iubire pură, trebuie ca deja de pe acum să fie dispuși oameni față de esoterism.
Zicerea zilei: duminică.
Din partea școlirii rosicruciene îi sunt date elevului rosicrucian două ziceri pentru sprijin în meditația sa. Ele sună astfel:
Două căi există pentru strădania spre spiritual: cea spre exterior și cea spre interior.
Totul în jurul nostru e ca un văl, ca o perdea în fața spiritualului, pe care trebuie să o străpungem pentru a ajunge la spiritualul care se află în spatele său. Dar în ce direcție? În toate părțile, sus, jos, înainte, înapoi, la dreapta, la stânga ne înconjoară această perdea.
Iar spre interior – tot ce trăim drept bucurii și dureri etc. este ca un văl, ca o negură care acoperă spiritualul în noi, iar acest spiritual este același pe care îl găsim atunci când străpungem pătura exterioară.
Pentru ca omenirea să se dezvolte mai departe și să poată ajunge în spiritual, există mereu, din timp în timp, asemenea oameni care sunt mai avansați decât o permite treapta actuală de dezvoltare a omenirii și care au de făcut comunicări despre stări ale dezvoltării omenirii, care se întind până departe în viitor. Astfel de entități avansate trebuie să existe, pentru a-i conduce pe oameni mai departe. O astfel de entitate a fost autorul Apocalipsei, Ioan. Atunci când a vrut să scrie revelația viitorului, el și-a spus: dacă scriu această carte din întregul mediu în care trăiesc acum și aici, atunci va fi influențată de sinea care este în corpul meu, de mine, cel care sunt legat și unit cu tot ce e în jurul meu și cu tot ce e în mine. Eu trebuie să mă fac liber de toate acestea. Ca pe o stâncă a trebuit să se pună, care i-a servit drept fundament solid, pe care nu se clătina și nu era influențat de nimic ce tălăzuia în jurul și înăuntrul lui. Iar el s-a transpus în seara de 30 septembrie a anului 395 pe insula Patmos, la apusul soarelui, pe când soarele dispăruse deja sub orizont, însă efectul lui mai era încă simțit și pe când stelele și luna apăreau. Și era aici pe cerul dinspre vest constelația Fecioarei, iluminată de strălucirea Soarelui ce apunea; iar sub ea, la picioarele ei, era Luna. Această imagine este redată într-unul din sigilii [Nota 39]: Fecioara cu Soarele strălucitor, la picioare Luna. – Astfel sunt aduse aceste sigilii din corelații mistice adânci.
În această singură direcție străpunsese Ioan pătura care ne învăluie pe noi de jur-împrejur, în direcția constelației Fecioarei. Astfel există douăsprezece constelații. Șapte dintre ele sunt bune – cele redate pe sigilii; celelalte cinci sunt mai mult sau mai puțin periculoase.
Așa precum Ioan și-a ales acest punct foarte precis din timp și spațiu pentru a se desprinde cu totul de sine însuși și de tot ce e temporal în jurul său, tot astfel trebuie și elevul rosicrucian să găsească în sine un fundament solid, să-l cucerească în sine. Iar acest lucru are loc cel mai bine prin faptul că lăsăm să acționeze asupra noastră învățăturile teosofice.
Prin ascultarea ideilor teosofice, trupul nostru astral se extinde și, astfel, în continuare, trupul eteric. Așa este efectul asupra fiecăruia ce aude ceva despre teosofie. Dar efectul este diferit asupra celui care înclină spre teosofie, de efectul asupra unora care nu au înclinație spre ea. Cei dintâi simt extinderea trupului eteric și îl umplu cu învățături teosofice, prin faptul că le acceptă. Ceilalți simt prin extindere un gol în trupul eteric, pentru că nu acceptă aceste idei și, astfel, nu umplu extinderea. Iar atunci ia naștere prin acest gol tendința spre îndoială, scepticismul. La cei dintâi, însă, este ca o revărsare de sine în univers, pe care nu este permis să o lase să meargă prea departe. Ei au atunci un simțământ de cavitate, de-a-nu-se-simți-acasă în aceste lărgimi, precum un pește care este scos afară din apă și acolo nu poate trăi în aer pentru că nu s-a adaptat încă cu organele sale la acest element modificator. Atunci când teosoful se dedică, iar trupul său astral se extinde tot mai mult, atunci el se pierde în acest neobișnuit, necunoscut. Aici trebuie să ne ferim să nu ne înecăm. Iar acest lucru este posibil prin faptul că studiem cu seriozitate teosofia, o preluăm în noi și ne-o prelucrăm, o cuprindem cu simțământul, nu doar cu gândirea și cu voința, ci o pătrundem întru totul cu simțământul. Doar cu mare seriozitate se poate acest lucru. În sinea noastră trebuie să ne cucerim un sprijin ferm – precum Ioan, atunci când a vrut să scrie Apocalipsa și s-a transpus în seara zilei de 30 septembrie a anului 395 pe insula Patmos, la apusul soarelui.
Astronomic vorbind, această poziție a aștrilor din acea seară [Nota 40] – Soare, Fecioară, Lună – poate fi verificată și a fost verificată. Iar, din aceasta, știința materialistă trage acum concluzia: așadar, Apocalipsa a fost scrisă atunci. Iar apoi se zice: știința a constatat acest lucru. Astfel constată știința!
Pe calea către interior se găsește tot ceea ce trăiește în noi drept bucurii și suferințe, dureri și fericiri. Însă toate acestea sunt numai ceea ce se agață de Eul nostru inferior, trecător. Această întreagă lume de pofte ne înconjoară precum o negură care acoperă spiritualul față de noi. Ea ne împiedică să vedem și să observăm spiritualul. Pe ea trebuie să o străpungem pentru a ajunge la spiritual. Există forțe care se apropie de elevul esoteric pentru a face această negură tot mai deasă. Tot mai deasă devine aceasta negură dacă nu ne proptim împotriva ei. Să ardem trebuie în ea, pentru a nu pieri noi înșine în focul poftelor noastre. Dacă nu depășim această negură, dacă nu ne proptim împotriva îndesirii tot mai puternice a acesteia prin forțele luciferice și ahrimanice, atunci noi suntem, cum se numește în ocultism, prizonieri. Astfel, există într-adevăr oameni în timpurile actuale, care pășesc cu premise mari în existență, care ating foarte repede anumite trepte, dar care apoi sunt învăluiți cu totul de puterile cu acțiune contrară, într-o astfel de negură încât nu mai pot ieși. Acesta se numește „prizonierat ocult”.
Egoism este tot ce constituie lumea noastră de pofte. Iar numai în smerenie adâncă putem să depășim acest egoism. Care gând este cel care ne poate conduce la depășirea egoismului? Gândul pe care l-am discutat ieri în conferința exoterică, gândul că L-am omorât pe Christos. Ucigași suntem, da, aceasta suntem noi. Pe acest fapt îl putem transforma, dar numai prin aceea că lăsăm să devină în noi adevăr cuvântul paulinic, îl lăsăm să trăiască în noi: „Nu eu, ci Christos în mine.” Nu trebuie să ucidem dumnezeiescul în noi prin egoism, prin viața de pofte etc., ci trebuie să-L lăsăm să trăiască pe Christos în noi. Cu seriozitate înfiorată trebuie să ne apropiem, să desfășurăm în noi acest lucru ușor și totuși atât de greu.
Din dumnezeiesc am luat naștere: Acest lucru este exprimat în zicerea rosicruciană: Ex Deo nascimur. Toate suferințele trebuie să le luăm asupra noastră, volitiv și răbdător, cu gândul că L-am omorât pe Christos; trebuie să ne dăruim cu totul Lui, să murim în El: In Christo morimur. Atunci vom fi renăscuți prin Sfântul Spirit, ne vom trezi din nou: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Exoteric, această zicere sună altfel decât esoteric. Însă diferența constă doar într-un cuvânt care este lăsat deoparte. În timp ce lăsăm acest cuvânt deoparte, în timp ce, în venerație sfioasă față de ceea ce exprimă acest cuvânt, pe acesta nu îl rostim, simțământul nostru se îndreaptă spre ceea ce este lăsat nerostit în venerație sfioasă.
Exoteric:
Esoteric:
În aceasta este redat modul în care omul a luat naștere din spiritual, cum era conținut la început în spirit:
* * *
Elevului rosicrucian i se dau două ziceri drept sprijin la meditațiile sale. Acestea sună astfel:
Păzește-te, în strădania ta esoterică, de înec
și în al doilea rând
Păzește-te de arderea în focul propriului tău Eu
Două căi există pentru cel ce se străduiește esoteric, cea către exterior și cea către interior. Se află în fața ochilor noștri ceva ca un văl, ca o pătură pe care trebuie să o străpungem pentru a ajunge la spiritualul ce se află înapoia sa. Dar nu doar către o direcție ne înconjoară acest văl, ci în toate părțile, în sus, în jos, în stânga, în dreapta – peste tot trebuie străpunsă pătura în afară. Același văl se găsește însă la calea către înăuntru.
Tot ce trăim drept bucurii și suferințe este ca o negură în jurul nostru care acoperă spiritualul, același spiritual pe care îl găsim atunci când străpungem pătura exterioară. Pentru ca omenirea să se dezvolte iarăși mai mult către spiritual, există din timp în timp oameni care sunt mai avansați decât o permite dezvoltarea din momentul respectiv și care au de făcut comunicări despre timpuri care ajung cu mult mai departe în viitorul dezvoltării omenirii. Un astfel de om a fost autorul Apocalipsei, Ioan. Dar înainte să scrie această revelație a stărilor viitoare ale omenirii, el și-a spus: Înainte să pot acest lucru, eu trebuie să ajung să ies cu totul din mediul meu actual, în care sunt influențat de propria mea sine ce este închisă în corpul meu, de mine însumi, cel care sunt unit și legat de tot ce mă înconjoară de jur-împrejur. – De toate acestea trebuie să mă eliberez. Ca pe o stâncă a trebuit să se poziționeze el, care i-a folosit drept fundament ferm, pe care nu se clătina, pe care nu putea să fie influențat de nimic ce tălăzuia și trăia în jurul lui și în el. – Iar el s-a transpus în seara de 30 septembrie a anului 395, la apus de soare, pe insula Patmos. Pe când Soarele aproape că dispăruse la orizont, pe când stelele și Luna apăreau, pe cerul vestic stătea constelația Fecioarei, iluminată de Soarele ce apunea, sub ea, la picioarele ei Luna. Această imagine, a Fecioarei cu Soarele strălucitor, la picioarele ei Luna, este redată într-unul dintre sigilii. – Astfel sunt toate sigiliile scoase din corelații profund mistice.
Ioan străpunsese, așadar, pătura exterioară înspre această direcție, în direcția constelației Fecioarei. Așa există însă douăsprezece direcții, către cele douăsprezece constelații, șapte dintre ele sunt bune, cinci dintre ele sunt mai mult sau mai puțin periculoase. Așa cum Ioan și-a ales aceste puncte foarte precise în timp și spațiu pentru a se desprinde cu totul de sine însuși și de tot temporalul ce îl înconjura, astfel trebuie să găsească elevul rosicrucian în sine un sprijin ferm, să-și cucerească un fundament ferm. –
Oricine ascultă învățături teosofice simte acum un efect asupra trupului astral și, prin acesta, asupra trupului eteric; apare o extindere a trupului eteric. Aceasta se întâmplă la fiecare; doar că efectul este diferit. La un om care se simte atras de învățăturile teosofice, trupul eteric extins este umplut cu conținutul acestor învățături. Cineva care se simte respins de învățăturile teosofice, simte și el extinderea trupului eteric, dar pentru că nu poate accepta ideile, ia naștere datorită acestui fapt un gol, iar prin acest gol tendința spre îndoială, scepticismul. – La cei care sunt pătrunși de învățăturile teosofice se poate acum să se întâmple ca ei să se reverse prea larg în univers prin trupul eteric extins. Ei au atunci simțământul cavității, de a-nu-se-simți-acasă în aceste lărgimi, precum un pește care iese din apă la țărm și nu poate trăi acolo pentru că organele sale nu sunt adaptate la acest element modificat. Se pierde în acest neobișnuit, necunoscut. Trebuie să se păzească să nu se înece. Ne protejăm numai prin aceasta, prin faptul că preluăm în noi teosofia cu seriozitate, o cuprindem cu simțământul nu doar cu gândirea, ci ne pătrundem de ea cu totul. În sine trebuie să dobândim un sprijin ferm, precum Ioan când a vrut să scrie Apocalipsa și s-a transpus în seara de 30 septembrie 395 pe insula Patmos. Acest lucru poate fi verificat și astronomic, această poziționare a aștrilor – Soare, Fecioară, Lună – și a fost verificat. Iar din aceasta, știința materialistă trage concluzia: Așadar, atunci a fost scrisă Apocalipsa. Iar apoi se spune că știința a constatat acest lucru. Așa constată știința!
Pe calea către interior se găsește tot ce trăiește în noi drept bucurii și suferințe, dureri și fericiri. Însă toate acestea se agață doar de sinea noastră inferioară, trecătoare. Această întreagă lume a poftelor ne înconjoară precum o negură care ne acoperă spiritualul, ea ne împiedică să vedem și să notăm spiritualul. Trebuie să o spargem pentru a ajunge la spiritual. Există acum forțe care se apropie de elevul esoteric și fac această negură din ce în ce mai densă. Tot mai densă devine această negură în jurul nostru; trebuie să o ardem dacă nu vrem să ardem prin ea, să nu sfârșim în focul propriilor noastre pofte. Dacă nu depășim această negură suntem prizonieri în această negură datorită forțelor ahrimanice și luciferice. Astfel există, într-adevăr, oameni care pășesc în viață cu mari premise, ating foarte repede anumite trepte, dar apoi sunt învăluiți de puterile ce acționează în sens contrar; aceasta o numim „ținerea în prizonierat ocult”. Egoismul este tot ce constituie lumea noastră de pofte. Iar numai în smerenie adâncă putem să depășim acest egoism. Ce gând este acela care ne poate conduce la depășirea egoismului? Gândul pe care l-am discutat deja ieri în conferința exoterică [Nota 41], gândul că L-am ucis pe Christos. Ucigași suntem – da, asta suntem noi. – Iar toate acestea putem să le echilibrăm din nou numai prin faptul că trăim în noi cuvântul paulinic, îl lăsăm să devină în noi adevăr. „Nu eu, ci Christos în mine.”
Nu vrem să ucidem dumnezeiescul în noi prin egoism în viața de pofte, ci să-L lăsăm pe Christos să trăiască în noi. – Cu seriozitate dureroasă trebuie să ne pornim să realizăm în noi acest lucru ușor și totuși greu. Din dumnezeiesc am luat ființă. Acest lucru este exprimat în zicerea rosicruciană: E.D.N. – toate suferințele trebuie să le luăm asupra noastră, volitiv, cu gândul că L-am ucis pe Christos. Trebuie să ne dedicăm cu totul Lui, să murim în El – I.C.M. Atunci vom fi renăscuți prin Sfântul Spirit, ne vom trezi din nou – P.S.S.R. Esoteric, această zicere sună altfel decât exoteric, dar diferența constă doar dintr-un cuvânt care este lăsat deoparte. În timp ce, în sfioasă venerație față de ceea ce exprimă acest cuvânt, pe acesta nu l-am rostit, simțământul nostru se îndreaptă către ceea ce, în sfioasă venerație, nu este rostit. –
În aceasta este redat modul în care omul a devenit din spiritual, cum este cuprins inițial în spiritual, așa cum ne spun Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor în zicerea: ...*
* „În spirit se afla germenele trupului meu ...”: Vezi însemnarea A.
* * *
Cele două căi care îl conduc pe om în lumea spirituală:
Prima cale este ieșirea în macrocosmos. Trăirea pe care omul o are cu această ocazie este ca un înec în frică, deosebit de puternică este pentru cel care nu este pregătit cu grijă.
A doua cale duce în jos, în propriul suflet. Este coborârea în microcosmos. Aici este ca o ardere în rușine.
Primul fruct al meditației noastre este acela de a dobândi un simțământ că tindem către și că intrăm într-o legătură cu entitățile ierarhiilor mai înalte, iar acest lucru trebuie să se exprime astfel, încât îl percepem drept simțământul de a fi preluat în lumile mai înalte, de a fi ajuns în locul de unde provenim originar; așa trebuie să îl trăim. Cald, viu trebuie (e obligatoriu) să fie acest simțământ de a fi preluat în lumea spirituală. Cine vrea să intre în această lume spirituală trebuie să-și spună: totul, totul trebuie să devină altfel la esoterist, noțiunile, simțămintele și cunoștințele sale trebuie să se transforme. Să luăm egoismul omului: entități luciferice sunt cele care ne-au dat memoria. Iar în timp ce exersăm chibzuiala în viața fizică, suntem mari, mari risipitori în spiritual-sufletesc. Chibzuiți trebuie însă să devenim cu aceste forțe irosite și să le transformăm în forțe ale vederii. Pentru aceasta, trebuie să exersăm cunoaștere de sine. Ne vaporizăm de dimineață până seara simțămintele și percepțiile prea altruist. Prin egoism în sufletesc-spiritual trebuie, așadar, să trecem mai întâi. În aceasta rezidă un pericol pentru esoterist: pericolul de a întări egoismul; de aceea trebuie să meargă mână în mână cu tot esoterismul adevărat o curățire morală și intelectuală a omului.
Trebuie să ne clarificăm faptul că în calitate de esoterist este cerut imposibilul de la noi și că tindem către acest imposibil. Orice strădanie este tocmai strădania către imposibil, iar a fi neegoist este, și acest lucru, imposibilul.
Trebuie să încercăm să avem simțământul corect față de întreaga strădanie spre dezvoltare. Lăcomia față de cunoaștere și progres nu este lucrul corect, ci simțământul serios al îndatoririi față de dezvoltare, acesta trebuie să-l avem, căci spiritul dumnezeiesc a pus în noi forțe pe care el le configurează fără participarea noastră, dar și forțe active a pus în noi, pe care omul trebuie să le dezvolte singur prin faptă, și este cel mai mare păcat față de spiritul dumnezeiesc să nu dezvolți aceste forțe pe care dumnezeirea le-a pus în noi spre mântuirea dezvoltării și a progresului omenirii. Iar aceste forțe din noi sunt atât de puternice, încât ne conduc totuși, chiar dacă după un timp îndelungat, în sus în lumea spirituală. Și de aceea trebuie să-și spună esoteristul: „Eu vreau să aștept, căci știu că forțele din mine mă conduc în sus – mai târziu sau mai curând – în lumea spirituală.” Ele fac acest lucru, numai noi să fim dedicați în mod corect lumii spirituale.
Exercițiile secundare formează trăsăturile care sunt necesare asupra noastră pentru planul fizic: gândire controlată, acțiuni alese de noi înșine, detașare etc. Treptat vom avea un astfel de compartiment în inima noastră, în sufletul nostru, în care ne păstrăm ce avem mai sfânt, în care suntem esoteriști, în timp ce stăm ca oameni afară, în viață. Lupta cu noi înșine și cu lumea este, într-aceasta, de la sine înțeleasă; noi trebuie să devenim luptător atunci când devenim esoterist.
Numeroaselor plângeri ale celor ce meditează, că gândurile îi deranjează și îi asaltează, li se poate răspunde spunându-li-se că entitățile care fâlfâie în jurul nostru sunt cele care năvălesc tot mai puternic asupra noastră și putem aici doar să spunem: Fii bucuros că este așa, acesta este un succes al meditației, care îți arată că gândurile sunt o putere spirituală. Curaj, neînfricare și încredere, acestea sunt trăsăturile de care are nevoie esoteristul pe calea lui.
Meditațiile noastre trebuie, așa cum a fost prezentat ultima oară [17 ianuarie 1911], să stea sub semnul: „Picătură după picătură găurește piatra”. Drept pregătire eficientă pentru exerciții avem studiul lucrărilor teosofice. Este mai bine să fi citit o lucrare de douăzeci și cinci de ori, decât cinci cărți, fiecare de cinici ori; iar cine a citit o carte de două sau de trei ori nu are voie nici măcar să-și închipuie de a o fi citit. Dacă am trăit într-o anumită zi a anului una sau alta în timpul meditației noastre, atunci, dacă între timp am studiat într-adevăr, în aceeași zi, după un an, vom putea trăi mult mai mult. Este bine să menținem același exercițiu un timp îndelungat, asta e mult mai bine decât o schimbare frecventă.
Nu doar gândurile noastre trebuie să le îmbogățim prin studiu, ci și să dezvoltăm anumite simțăminte. În simțiri simple se pot găsi punctele de legătură pentru ceva mult mai profund. De exemplu, trebuie să devenim odată atenți la simțirea modului cum prindem, de pildă, un obiect sau cum suntem prinși de mână. Aici putem simți o diferență evidentă atunci când, spre exemplu, ne reprezentăm simțirea care este produsă în noi când prindem un melc sau când un melc ne trece, fără să știm, peste mână. Dacă dezvoltăm bine aceste simțiri diferite, atunci putem să ne formăm o noțiune despre diferența dintre lumea subsenzorială și cea suprasenzorială.
Întreaga lume fizică cu toate simțămintele noastre respective este o Maya sau o iluzie. Noi putem să ne-o reprezentăm sub imaginea unui câmp sau a unei câmpii; deasupra ei este lumea suprasenzorială, dedesubtul ei cea subsenzorială. Lumea suprasenzorială este, acum, de așa gen, încât poate fi adusă în corelație cu simțământul de a fi prins, cea subsenzorială, în schimb, cu simțământul de a prinde.
În învățătura rosicruciană, lumea subsenzorială a fost numită întotdeauna lumea elementară, lumea elementelor focului, a aerului, a apei, a pământului.
La elementul pământ pătrundem atunci când medităm despre triunghiuri, pătrate, pentagoane, figuri geometrice în general. Trebuie să facem acest lucru astfel, încât să ne însemnăm aceste figuri cu un deget de la o mână în interiorul celeilalte mâini, pentru ca apoi să lăsăm deoparte orice gând față de mână și de scris și să gândim doar simțământul scrierii pe suprafața palmei, ca și cum ar pluti liber în spațiu și să ne adâncim în acest simțământ. Astfel cuprindem treptat elementul pământului.
Elementul apei este cuprins prin intermediul faptului că ne gândim un punct fix, material și un alt punct mobil, care se mișcă în cerc în jurul primului. Apoi trebuie să ne scriem acest lucru iarăși în palmă și să procedăm la fel ca și cu prima figură. Pe al doilea punct trebuie să îl gândim ca și cum ar continua să se rotească mai departe.
La elementul aer, să ne gândim două puncte fixe care vor să fugă unul de celălalt, dar înainte de asta descriu un fel de semicerc unul în jurul celuilalt și apoi tind să se îndepărteze spre infinit. Dacă procedăm cu această figură exact în același fel ca și cu cea dinainte, atunci cuprindem elementul aer, nu simțim doar aerul cum trece pe lângă noi, ci îl cuprindem cu adevărat.
La elementul foc, să ne gândim o figură închisă ca o fundă sau o figură de opt. Trebuie să simțim îndeosebi că în mijloc se află un punct de întretăiere, unde curba se atinge pe sine însăși.
Aceste exerciții trebuie să le continuăm neîncetat și un timp îndelungat unul după celălalt. Ele nu sunt ușoare; trebuie să ne însușim mai întâi o anumită practică, mai întâi în perceperea simțămintelor în spațiu, fără a utiliza mâna, iar în al doilea rând în menținerea figurii. Atunci, însă, acest exercițiu conduce la cuprinderea lumii elementare; învățăm să o cuprindem pe aceasta.
Este însă o regulă, fără excepție, că aceste exerciții te fac, în același timp, egoist. De aceea nu ar trebui niciodată executate fără a dezvolta în suflet o compasiune atotcuprinzătoare pentru tot ce îi bucură și îi îndurerează pe oameni.
La urcarea în lumea suprasenzorială vom fi cuprinși, într-adevăr, de entități mai înalte, care se folosesc de noi drept instrumente ale lor, așa cum noi ne folosim de ochiul, de urechea noastră etc. Pericolul la această trăire este ca, într-aceasta, să devenim tot mai pierduți de sine, în sensul rău al cuvântului. De aceea este necesar să dezvoltăm în același timp curaj și neînfricare. Atunci putem să ne lăsăm liniștit cuprinși în lumea spirituală de entități spirituale, astfel încât să simțim: acum ne inspiră o ființă angelică, acum o ființă arhanghelică ș.a.m.d. Imaginațiuni conduc în lumea subsenzorială, inspirații în lumea suprasenzorială.
Se vede cum în calea rosicruciană sunt unite aceste două direcții, în sus și în jos. Este necesar ca, în calitate de clarvăzător, să învățăm să distingem ferm între lumea elementară și ființe suprasenzoriale; între ceea ce apare aici în lumea fizică drept unitate. Cine le-ar vedea pe amândouă împreună într-o imagine, ființa și ceea ce este expresia sa elementară, acela ar face cele mai grosolane greșeli și ar arunca totul de-a valma. La început nu este ușor să separi cele două domenii, pentru că vederea astrală ca și vederea devachanică le dau pe amândouă, dar învățăm treptat, atunci când, urcând, vedem o ființă, să coborâm imediat pentru a găsi sub lumea fizică partea elementară a ființei acesteia, așa cum, atunci când vedem un obiect, putem imediat să privim în jos pentru a vedea oglindirea sa în apă.
Starea de Saturn nu ar putea fi descrisă dacă nu am putea, pe de o parte, să ne ridicăm la astfel de ființe precum Spiritele voinței sau Spiritele personalității, iar pe de alta, dacă nu am putea să pătrundem în elementul focului.Tot așa trebuie să cunoaștem, pentru starea solară, Spiritele înțelepciunii și Arhanghelii, precum și elementul aer. În descriere (în Știința ocultă) sunt date amândouă împreună: cum Tronurile lasă să se emane căldura saturniană ș.a.m.d. Este însă necesar, în cadrul observării, să percepem aceasta drept o dualitate.
Trebuie să ne pregătim pentru faptul de a vedea și a auzi în lumea spirituală lucruri pe care aici, jos, nu le-am văzut sau auzit niciodată. Cine doar se așteaptă să găsească ceva deja cunoscut dincolo, niciodată nu va putea să pătrundă în lumea spirituală. Aceasta este și ceea ce este exprimat în a doua propoziție din zicerea noastră rosicruciană: In ––––– morimur. Numai dacă are loc la noi moartea întru Christos putem să fim treziți din nou prin Spiritul Sfânt. Acest lucru, iarăși, este mai îndeaproape exprimat în ceea ce este, într-un fel, un comentariu la zicerea noastră cu două părți, ce ne este dată de Maeștri:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Am văzut deja ultima dată că nu trebuie să ne dorim noi exerciții, ci tocmai dacă facem zilnic, cu fidelitate nestrămutată aceleași exerciții (exemplu: „Picătură după picătură găurește piatra”), ele vor acționa roditor asupra noastră. Se vor instala simțăminte care ne conduc în sus, în lumea spirituală.
Foarte asemănător este cazul cu citirea cărților teosofice. Un teosof, nu cumva să creadă că ar cunoaște o carte cu adevărat, dacă a citit-o de trei ori. Acest lucru este la fel de bun ca și cum el nu ar fi citit-o deloc. Și în loc să citească tot câte cinci cărți de cinci ori, mai bine să citească o carte de douăzeci și cinci de ori. Vom ajunge să observăm atunci rezultatele asupra noastră, ele se revarsă inconștient în meditațiile noastre și formează pietre de hotar pe calea noastră către înălțimile spirituale.
Toate lucrurile din noi, întreaga lume a percepției senzoriale fizice trebuie să ne-o reprezentăm, într-o anumită măsură, ca pe un câmp mare (o suprafață). Deasupra se extinde lumea suprasenzorială, dedesubt cea subsenzorială. (Lumea senzorială și lumea obișnuită a gândurilor, legată de creier [Maya] să ne-o reprezentăm precum o suprafață, un câmp, deasupra lumea suprasenzorială [ierarhii etc.], dedesubt lumea subsenzorială, din aceasta, sfera cea mai de sus lumea elementară.) Cum se diferențiază cele două?
În fața lumii subsenzoriale stăm ca și cum am cuprinde-o, în fața celei suprasenzoriale, în schimb, ca și cum am fi cuprinși. Să ne gândim, spre exemplu, că apucăm un melc sau că ne trece peste mână, atunci avem diferența. Dacă ne reprezentăm destul de des aceste două simțăminte diferite, atunci vom găsi deja diferența dintre lumea suprasenzorială și cea subsenzorială.
Dacă vrem acum să învățăm să pricepem lumea subsenzorială sau lumea elementară, atunci facem bine să ne reprezentăm figuri geometrice precum acestea (triunghi, pătrat) și să medităm despre acest lucru. Atunci ne introducem trăind în pământesc. Și anume, avem de făcut acest lucru în modul următor.
Desenăm mai întâi triunghiul cu o mână în cealaltă, apoi transpunem mișcarea în spațiul liber plutitor, ca și cum nu am mai avea treabă cu ea, în schimb chemând totuși aceleași simțăminte în noi ca și înainte, când desenam figura pe mână.
Dacă vrem să pricepem ce e apos în lumea elementară, atunci ne gândim la un punct în jurul căruia se rotește un altul tot timpul. Din nou îl desenăm mai întâi pe mână, îl transpunem apoi în aerul liber, dar așa încât ne reprezentăm în același timp atât mișcarea, cât și simțământul care a fost produs prin aceasta.
Dacă vrem să pătrundem cu trăirea în ceea ce are formă de aer în lumea elementară, atunci trebuie să ne reprezentăm două puncte care merg mai întâi într-un semicerc unul în jurul celuilalt, se îndepărtează însă apoi și se pierd în spațiu.
Pentru a pătrunde cu trăirea în foc, trebuie să ne reprezentăm un punct care este, însă, tot mereu atins.
Și aceste două ultime simboluri trebuie mai întâi să fie desenate în palmă, apoi transpuse în spațiul liber plutitor.
Dacă medităm despre aceste simboluri în modul indicat, atunci vom observa deja cum pătrundem cu trăirea în elemente, cum vom cunoaște care entități trăiesc în ele. În același timp, însă, vom simți că devenim tot mai egoiști. Doar atunci pot aceste exerciții să fie benefice dacă dezvoltăm, în același timp, drept contrapondere în noi compătimirea generală, compasiunea universală care ne permit să simțim fiecare strigăt sau ton al vaietului, fiecare sunet al durerii din mediul nostru în așa fel ca și cum ar proveni din propriul nostru piept chinuit.
Și așa cum pericolul egoismului este mare la pătrunderea cu trăirea în lumea subsenzorială, tot astfel pericolul de a fi pierdut în lume nu este cu nimic mai puțin mare, atunci când intrăm cu trăirea în sus, în lumea suprasenzorială. Este într-adevăr așa, că suntem posedați de entități mai înalte, ele pătrund în noi, ne iau în posesie, pentru a acționa prin noi. Aici contează acum să ne păstrăm „Eul” nostru, propria noastră Sine, să nu o lăsăm să se piardă. Pentru aceasta ne ajută curajul, tăria, neînfricarea. A ne teme dinainte de vreo nefericire care ar putea, eventual, să ne nimerească este cu totul inutil. Dimpotrivă, trebuie să ne suportăm karma cu curaj și neînfricare, nu ajută să ne temem de ea. De la bun început trebuie să ne reprezentăm că aflăm în lumea spirituală altceva decât în cea fizică. Entitățile spirituale sunt cele care ne pășesc în întâmpinare. Dacă pătrundem astfel în sus cu trăirea, încât vrem să găsim entitățile spirituale în elementul lor, atunci suntem induși în eroare cu ușurință. Este adevărat că prin astfel de exerciții pricepem stările planetare anterioare și învățăm să ne transpunem în ele. Dar numai astfel de trăiri oferă stimulente, la care intuiția trezește imaginația. Dacă ne reprezentăm, spre exemplu, Tronurile și Spiritele personalității în acțiunea lor pe vechiul Saturn și, în același timp, elementul focului, atunci vom fi induși în eroare la reprezentarea lui Saturn. Numai atunci îl vom pricepe, când putem să ni le reprezentăm pe amândouă separate – entitățile spirituale și elementul. Focul drept ceva separat, drept imagine oglindită. Tot astfel este cazul la Soare și Lună. De sus acționează entitățile spirituale, fie că sunt Angeloi sau Arhangheloi. Ei vor să pătrundă în om, să îl ia în posesie, pentru a acționa prin el pe Pământ. Noi trebuie să ne deschidem față de ele, dar fără să ne dăm Eul.
(Lucrarea spre interiorul lumii suprasenzoriale [este] legată cu simțământul de a fi cuprins de ierarhii, care vor să acționeze prin noi, cea spre lumea subsenzorială [cu] simțământul cuprinderii; cele două de ținut separate. De exemplu, dacă la meditarea înăuntru spre starea saturniană îi apar cuiva Tronurile și Spiritele personalității în uniune cu elementul focului, atunci acest lucru este incorect și induce în eroare. Trebuie să le simțim clar pe cele două ca pe ceva separat. În sus la ierarhie, o cufundare în jos în regnul elementar și iarăși înapoi în sus.)
Dacă vrem să mergem pe calea unei dezvoltări oculte, ne sunt date în ajutor anumite formule din școlirea rosicruciană, în care se află forța de a ne dezvolta organele noastre mai înalte, spirituale atunci când aplicăm formulele sau zicerile în mod corect. Ele ne-au fost date de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor (mantră: zicerea zilei de miercuri pentru joi).
Dacă vrem să ne adâncim în primele rânduri ale exercițiului nostru de dimineață:
atunci nu vom realiza nimic pentru ridicarea noastră în lumea spirituală dacă lăsăm să acționeze asupra noastră aceste cuvinte conform sensului lor literal. Căci noi trebuie să pricepem că nu putem să vedem dumnezeirea în razele fizice de soare, ci aceasta e de căutat în spiritualitatea ei înaltă din spatele razelor soarelui. Razele de soare sunt doar veșmântul exterior al dumnezeirii. Noi nu trebuie să preluăm pentru meditația noastră nicio imagine a lumii exterioare, ci o astfel de imagine trebuie să fie creată pornind din spirit.
Mai întâi trebuie să începem cu a ne elibera gândurile de tot ce ne amintește de mediul nostru exterior; trebuie să putem uita tot ce ne mișcă în mare și în mic în viața zilnică; toate impresiile exterioare trebuie să tacă în interiorul nostru.
Dacă ne-am pregătit în acest mod, atunci ne cufundăm în modul și felul just cu gândurile și simțămintele noastre în acele strofe. Dacă am exersat un timp mai lung sau mai scurt această meditație, atunci trebuie să încercăm să ne golim sufletele noastre și de acest gând. Prin aceasta, sufletul ajunge într-o stare de liniște, iar când rațiunea este adusă la tăcere, atunci se ridică componentele mai înalte ale entității omenești din trupul său fizic, iar el pășește în lumea suprasenzorială.
Cu aceasta, însă, elevul nu a ajuns încă la toate. Căci dacă nu este în starea sufletească corectă și nu s-a pregătit un timp îndelungat prin lucrarea asupra defectelor sale, adică dacă nu pășește în lumea spirituală cu smerenia corectă în simțire și nu are o cunoaștere corectă a trăsăturilor sale negative, atunci această lume spirituală îi va apărea într-o lumină greșită, întocmai ca și cum un om ar fi obișnuit să poarte în cameră ochelari cu lentile roșii și la ieșire ar fi uitat să-și dea ochelarii jos – astfel încât ar vedea afară toate lucrurile într-o lumină roșie, așadar cu totul altfel decât sunt ele în realitate.Tot la fel de invers ar judeca acum un ocultist lucrurile din lumea suprasenzorială, dacă le-ar vedea prin ochelarii colorați ai personalității sale. El ar vedea, spre exemplu, entitățile care sunt aici în jurul său, să zicem, îngerii, care stau o treaptă mai sus decât omul, nu ca ființe strălucitoare așa cum trebuie să le vezi în realitate, ci ele i-ar apărea în fața ochilor în figuri îngrozitoare de animale sau alte apariții schimonosite. Dacă ar întâlni pe planul astral acele ființe care stau pe treapta dintre înger și om – așadar care sunt ființe luciferice sau ahrimanice –, atunci acestea ar putea să-i apară drept îngeri strălucind luminos, în figuri ipocrite, ispititoare, ba chiar în figura Maeștrilor înțelepciunii ar putea apărea în fața lui entitățile, pentru a-l induce în eroare, pentru că este stăpânit încă prea mult de trufia sa și de propria sa personalitate. Față de acest lucru trebuie să se ferească ocultistul în mod deosebit și să fie preocupat să-și depună jos mândria. Căci doar cu cea mai mare smerenie în inimă și prin venerația nețărmurită față de dumnezeiesc ne putem pregăti atunci când vrem să pășim pe cărarea ocultă.
Mai există și alte formule care pot conduce la dezvoltarea organelor mai înalte, la imaginație, inspirație, intuiție. Dar și exercițiile pot fi executate greșit, precum și înțelese greșit, astfel încât să fim conduși pe o cale greșită. De exemplu, dacă am medita cu un anumit simțământ de sine în acest fel: Da, în mine se află o parte a dumnezeirii însăși! – În acest mod educăm trufia în noi și ajungem doar la întărirea personalității proprii și vom uita doar mult prea curând faptul că și în fiecare animal, în fiecare plantă, ba chiar în orice creatură a lui Dumnezeu este de găsit o parte a dumnezeirii. Dar pentru a pătrunde în lumile mai înalte, trebuie să lăsăm în lumea fizică tot ceea ce este personalitate. Înainte de toate trebuie să ne însușim și un simțământ subtil al adevărului. Căci dacă acesta îi lipsește ocultistului, atunci va percepe curând la sine că are de suportat consecințele. Ocultistul nu trebuie să se consoleze cu scuza că ar fi crezut că a spus adevărul. Cu asta nu trece ocultistul, căci el este răspunzător pentru fiecare din cuvintele sale, iar urmările neadevărului cad înapoi asupra sa, chiar dacă a crezut că vorbește adevărul. În viața noastră obișnuită este adesea greu să rămâi la adevăr; lucrurile au adesea o nuanță înspre neadevărat. Cât de des nu se aude rostindu-se: Am crezut că era adevărul. – Nu este ușor să pășim pe calea care duce în lumile mai înalte.
Un bun mijloc, pe care îl poate aplica oricine pentru a ajunge la o claritate mai mare privitor la propria sa personalitate, constă în faptul că ne facem adesea în viață anumite secvențe, cel puțin însă o dată pe an, poate de ziua noastră de naștere. Atunci trebuie să ne întrebăm: Ce am de consemnat ca fapte bune și rele pe parcursul acestei secvențe? Dacă ne cercetăm atunci cu seriozitate, vom afla în cele mai multe cazuri că faptele noastre nu provin de la personalitatea noastră, ci că le-am lăsat să se întâmple dintr-un impuls interior. Acest impuls interior este îngerul nostru păzitor, care ne împinge către faptele noastre bune. Pe de altă parte, nu ar trebui acum să ne bazăm cu totul pe acest lucru și să ne gândim cu orice ocazie: îngerul păzitor îmi va da el cumva impulsul – căci asta ar fi cu totul sucit; îngerul păzitor ne-ar părăsi curând, adică ne-ar părăsi tocmai într-un anumit sens.
Dacă continuăm aceste exerciții o serie de ani, atunci vom afla că nimic nu contribuie atât de mult la descoperirea și corectarea greșelilor personalității noastre ca această enumerare a contului nostru. Astfel ne vom pregăti treptat să mergem pe calea ocultă în mod rodnic, prin faptul că ne facem tot mai liberi de personalitatea noastră, într-o anumită privință ne facem goi, pentru ca principiul christic să poată pătrunde în noi în modul în care îl spune Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine.” – Această umplere-de-sine cu principiul christic eliberează personalitatea noastră de egoism și conduce la contemplarea Celui mai înalt. Numele „Christos” nu este, de fapt, numele acelui principiu care trebuie exprimat prin acesta, căci forța dumnezeiască ce este denumită cu acest nume nu este de rostit. De aceea, Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor nu rosteau acest nume atunci când ziceau în orele lor de consacrare aceste cuvinte:
* * *
Rugăciune către spiritul zilei. [Miercuri pentru joi]
Când ne adunăm la o astfel de manifestație ca aceea care trebuie ținută astăzi aici, o începem pe aceasta cu o formulă, pentru a ne lăsa inspirați în modul corect; ne adresăm spiritului zilei. Aceste formule sunt mantrice și de mare forță.
Ne aflăm astăzi în seara dinaintea unei zile deosebit de favorabile pentru o oră esoterică, în seara dinaintea zilei de joi, a zilei lui Jupiter, unde mai apelăm în afară de marele spirit solar care se află în spatele său și spiritul care are posibilitatea să ne inspire cel mai bine în mod corespunzător.
Voi toți aveți anumite exerciții pentru a vă desfășura în modul corect meditațiile, iar acest lucru este, de fapt, partea tehnică a vieții esoterice. Aceste exerciții sunt de repetat cu energie și anduranță zi de zi. Este vorba aici despre a umple sufletul cu un astfel de conținut care poate să-l conducă treptat în sus, în lumile spirituale.
Acest conținut, care are de umplut doar sub formă gândită sufletul, excluzând complet toate celelalte gânduri și reprezentări ale lumii fizice, toate grijile și necazurile etc., trebuie să trăiască cât mai îndelungat, mai vioi, mai imaginativ în suflet.
Pentru mulți, datorită karmei lor, această umplere a sufletului cu acest conținut meditativ de gândire va trebui să rămână pentru timp îndelungat singura și corecta modalitate a meditației.
Pe calea pe care o întreprinde omul atunci când se dedică esoterismului, el va vedea cât de slab este, atunci când pășește în afară în marele macrocosmos și cât de egoist, atunci când încearcă să pătrundă în propriul său interior. Greșit ar fi dacă omul ar vrea să spună: Dumnezeu este în mine, doar, germenele dumnezeiesc este în mine, așadar nu trebuie să privesc în afară. Nu, Logosul este peste tot, în piatră și în plantă, în animal și în om. El se revelează acolo, afară în toate! Soarele este haina sa.
Iar omul, atunci când îl observăm: sunt aceste învelișuri care se află în jurul său precum o haină? Nu, ele sunt instrumentele noastre, cu care trebuie să lucrăm, nu haina noastră care nu ne interesează deloc. Iar dacă s-a stricat ciocanul, atunci el poate, doar când s-a întreprins altceva cu el, să fie utilizat din nou pentru lucru.
Orice egoism, orice vanitate trebuie să dispară la ocultist.
Două lucruri ne sunt date în sarcină: în primul rând, să ne umplem cu conținutul meditației, să ne pătrundem întru totul sufletul cu el; în al doilea rând, să ne golim apoi sufletul cu totul de conținutul meditației. El nu rămâne atunci gol, ci se revarsă în el lumea spirituală, iar acest lucru îl știe elevul din acel moment când tot ce este subiectiv la el este depășit. Dar numai atunci este adevărata lume spirituală, căci altfel el poate să devină înșelător înșelat. Lui i se pare, poate, că îi apare Maestrul, în realitate se poate să fie ființe rele care își pun masca sa.
În ocultism, veridicitatea este o condiție neapărat necesară. Nu este permis doar să crezi că ceva este adevărat, ci trebuie mai întâi să cercetezi, de-abia atunci se poate rosti ceva despre aceasta.
Una din zilele de peste an trebuie să ne-o luăm pentru retrospectiva asupra anului, de exemplu de ziua de naștere, iar atunci trebuie să trecem cu exactitate în revistă toate evenimentele anului. Într-aceasta va reieși că am făcut mai mult bine în acest an decât am gândit, dar dacă examinăm vom vedea atunci și faptul că nu noi, ci îngerul nostru bun a făcut binele, însă, tot ceea ce am făcut noi a fost făcut de mântuială.
În razele curate ale luminii –
de exemplu să ne gândim un timp mai îndelungat înăuntrul unui Soare spiritual, din care strălucește dumnezeirea în lume; a uita cu totul de sine – apoi a lăsa și cuvintele să cadă –, atunci se va revela, cu timpul, lumea spirituală.
A nu medita despre: „În mine este un Eu dumnezeiesc”. Nu se rămâne atunci smerit. Fără smerenie ne apar cu ușurință îngerii caricaturizați, în chipuri de animale sau altele asemenea, iar spiritele luciferice în figură de lumină. Și chiar dacă un ocultist se află pe treapta pe care a fost conștient în prezența maeștrilor, dar nu rămâne smerit, poate că se laudă cu aceasta în fața altora, atunci este foarte posibil ca spirite rele sau chiar și ocultiști răi să se folosească de masca maeștrilor ca să-l mintă și să-l ispitească.
Fără smerenie, chiar și la cercetarea, spre exemplu, a stării atlanteene, iau naștere ușor erori, astfel încât ceea ce este spiritual, părțile eterice din afara omului nu pot fi acolo văzute.
Totodată, o neapărată strădanie către veridicitate este absolut necesară; chiar comunicarea de bună-credință a unei afirmații incorecte are urmări karmice rele.
Când se renunță la personalitate în cadrul meditației, se răsfiră ușor totul în sferele mai înalte, împotriva acestui lucru să ținem împreună
cu apostolul Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine.” Principiul christic ține atunci totul împreună.
E bine, din când în când, de exemplu la ziua de naștere, să facem o retrospectivă; vom ajunge treptat la simțământul că binele nu l-am făcut noi înșine, ci ceva în noi, îngerul păzitor, iar noi înșine am făcut unele lucruri de mântuială. De aceea să privim respectuoși în sus, spre acest înger păzitor.
Dragi surori și frați ai mei! Trebuie să ne clarificăm faptul că există o mare diferență între cunoașterea exterioară, exoterică, și acea cunoaștere pe care ne-o mijlocește teosofia. Când lăsăm să acționeze asupra noastră ceva privit afară, atunci se formează în noi reprezentări, noțiuni; noi facem cunoștință cu lucrul, cu ceea ce privim, prin intermediul acestui lucru, avem o cunoaștere despre el. Tot astfel se întâmplă și cu cunoașterea teosofică? Și aici, atunci când ni se povestește despre cele patru componente ale omului sau de stările planetare ale Pământului, sau despre Cronica Akasha, noi ne formăm noțiuni, reprezentări despre aceste lucruri, dar mai este încă ceva aici. În timp ce cunoașterea exoterică nu îmbogățește, nu lasă în urmă nimic dincolo de moarte, altfel se întâmplă cu toată cunoașterea esoterică. Ea se revarsă în noi, în trupul nostru astral, formează aici anumite membre noi; noi fire se țes înăuntru în trupul astral și rămân unite cu entitatea noastră. – Noi știm că trupul astral îl înconjoară pe om în formă de ou. Deoarece în el acționează un Eu, el radiază în afară:
Aici înăuntru se țes noi fire, noi cunoașteri, astfel îl putem numi „trup al cunoașterii”. Acest trup al cunoașterii va deveni tot mai dens, mai puternic și în final va fi Sine spirituală. Numai prin faptul că îl dezvoltăm este posibilă o dezvoltare planetară continuă a Pământului. Acest trup al cunoașterii va fi pe Jupiter deja atât de dens precum trupul nostru astral, pe Venus precum trupul nostru eteric; pe Vulcan, în fine, va fi devenit atât de fizic precum sângele nostru, spre exemplu.
Prin ce anume poate, oare, să devină această cunoaștere teosofică atât de rodnică, astfel încât se formează în trupul astral trupul cunoașterii? Să ne lămurim acest lucru pe baza unui exemplu concret.
Noi suntem înconjurați de aerul fizic, material. Noi îl inspirăm. Datorită acestui fapt trăim. Acest lucru este desemnat în Biblie prin cuvintele: „Dumnezeu i-a insuflat omului respirația vie [Nota 42], iar el a devenit un suflet trăitor.” Dar ceea ce expirăm noi, dioxidul de carbon, nu poate susține niciun fel de viață, este aer de moarte. Prin faptul că suntem lăsați afară din sânul divinităților, a intervenit moartea. Omul a mâncat din copacul cunoașterii, așadar cu ajutorul lui Lucifer a cucerit autonomia sa, libertatea sa. De aceea a fost izgonit din paradis, adică el nu mai este un om de aer, așa ca în epoca lemuriană, ci a devenit un om de apă și apoi un om de pământ. Atâta timp cât este pe Pământ, Lucifer va avea putere asupra lui. Dar acesta e lucrul tragic la această entitate: dincolo de Pământ nu ajunge puterea lui Lucifer. Toate durerile, toată suferința iau naștere prin Lucifer și țin de acest tragism.
Pe Jupiter nu va mai exista niciun fel de cunoaștere exoterică. Dacă omul ar fi rămas în paradis, ar mai fi mâncat și din copacul vieții. Prin intervenția lui Lucifer, i-a fost sustras copacul vieții, iar prin aceasta modalitatea de a se cufunda mult mai jos decât a făcut-o după hrănirea din copacul cunoașterii [Nota 43]. Acum, însă, copacul vieții este transformat în semnul care înseamnă, pentru început, moartea, dar ascunde în sine o viață cu atât mai înaltă, pe care omul o poate cuceri atunci când își însușește crucea cu trandafirii roșii.
Așa cum Pământul este înconjurat de un înveliș de aer pe care omul îl inspiră, tot astfel se află în acest aer și o substanță spirituală care vrea să se reverse în om. De noi depinde dacă lăsăm iarăși să iasă această substanță spirituală drept aer de moarte sau dacă o aducem în legătură cu știința noastră teosofică, iar fructul îl întrețesem în trupul nostru astral. Dar nu numai pentru noi este important acest lucru, ci pentru întregul cosmos. Dacă inspirăm această substanță spirituală fără a o fructifica în noi, atunci îi luăm cosmosului ceva, însă nu îi dăm nimic înapoi în schimb și împiedicăm astfel evoluția. De noi depinde dacă după starea pământeană poate să urmeze starea jupiteriană, și anume prin faptul că înmulțim aceste forțe spirituale în jurul Pământului.
Dacă privim înspre Saturn, știm că trupul nostru fizic a luat naștere aici în prima sa premisă. El a luat naștere din gândurile divinităților, iar aceste gânduri s-au solidificat în ceea ce suntem noi astăzi. A fost, însă, luat în considerare deja pe Saturn faptul că omul va continua munca divinităților, iar asta o facem atunci când lăsăm să se reverse în noi substanța spirituală a mediului nostru, pentru a construi din ea trupul nostru de cunoaștere.
Acesta a fost scopul Misteriului de pe Golgotha, de a-i oferi omului această ocazie. Ce anume este ceea ce preluăm în noi cu această substanță spirituală? Este Christos însuși. Înaintea Misteriului de pe Golgotha nu era așa. Aici puteau prea bine spune oamenii: Ex Deo nascimur. Cei ce erau pe atunci de inițiat erau pregătiți în așa fel, încât mergeau înapoi asupra ceea ce fusese transmis de vechile divinități. Dar noi știm că odată cu Misteriul de pe Golgotha s-a modificat aura Pământului nostru, întrucât Christos a devenit Spiritul Pământului. El s-a revărsat substanțial în această aură terestră și este, de atunci, cuprins în ea. Și iarăși este acum momentul în timp în care această substanță christică revărsată s-a densificat, astfel încât poate să fie preluată de om. In Christo morimur înseamnă, așadar, nimic altceva decât a se adânci în această substanță spirituală și a-L prelua pe Christos cu totul odată cu ea, astfel încât să putem spune: „Nu eu, ci Christos în mine.”
Un lucru nu trebuie, însă, să uităm: unde este multă lumină, acolo este și multă umbră. Odată cu noile înțelepciuni care i-au fost date timpului nostru, se vor strecura și multe erori, aici este așadar sacra noastră îndatorire, ca tot ce auzim să verificăm cu mintea noastră Sănătoasă de om. Mereu a fost subliniat acest lucru în întregul esoterism rosicrucian. Cu toate acestea, față de cei ce greșesc aici, trebuie să lăsăm să domnească toleranța, trebuie să ne spunem mereu: dacă este realmente adevărul cel pe care îl avem, atunci el se va menține prin sine însuși. Dacă este, însă, eroare, atunci îmi voi cuceri, prin strădania mea fierbinte după adevăr, pentru următoarea încarnare siguranța de a găsi adevărul.
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Cunoașterea de pe planul fizic, precum orice știință, artă, ca și cunoașterea spirituală mediumnică sunt cunoaștere luciferică ce este sortită morții, așa precum aerul expirat este ucis. Cunoașterea teosofică, în schimb, este ceva substanțial, ce construiește trupul cunoașterii, viitoarea Sine spirituală de pe Jupiter.
Așa cum ne înconjoară aerul, tot astfel și mediul spiritual care este lumina christică, începând de la evenimentul de pe Golgotha, și care s-a densificat acum încât putem să o preluăm. Trebuie să o preluăm cu trupul cunoașterii, ca să nu fie ucisă, ci să acționeze vie în noi. O zicere rosicruciană sună astfel: omul este nemuritor, dacă vrea să fie asta. – Trupul cunoașterii este ceea ce e nemuritor, ce luăm cu noi dincolo de moarte. Esoterismul rosicrucian a impregnat în așa fel fiecare cuvânt, încât formează forțele gândirii logice, ale rațiunii, iar cu aceasta trebuie ca tot ce comunică cercetarea din lumile spirituale să fie cuprins și verificat. Nicio credință oarbă să nu domnească în om; credința oarbă în autoritate omoară gândirea logică și spiritualul din om. Lucifer este o figură tragică, ea știe că puterea ei asupra omenirii se încheie odată cu Pământul. Toată durerea și toată suferința lumii este luciferică. Omul era înainte în cercul de aer al Pământului, de-abia prin Lucifer a decăzut în elementul apos și pământesc: acest lucru se află la baza imaginii căderii în păcat. Fără Lucifer, omul întrețesuse instinctiv trupul cunoașterii în celelalte trei componente ale sale. Planul libertății este introdus drept al doilea plan al dezvoltării pământești. De sabat, divinitățile se odihnesc – acest lucru este de luat în sens propriu, pentru că omul trebuie acum el însuși să lucreze mai departe la membrele sale mai înalte; trupul cunoașterii trebuie să-l construiască el însuși prin gândurile și cunoașterile teosofice, tot astfel precum divinitățile au creat pe Saturn trupul nostru fizic prin intermediul gândurilor și reprezentărilor. Clarvederea timpului de acum este apariția unor formațiuni spirituale în conștiența omului; omul le formează prin preluarea luminii christice în trupul său de cunoaștere. Omul nu avea voie să mănânce din pomul vieții în paradis, pentru că atunci ar fi rămas pe Pământ, cu cunoașterea sa, mereu în regatul lui Lucifer. Acum, când pomul vieții a devenit pomul crucii, lemnul mort, din care înmugurește viața nouă – trandafirii –, acum trebuie să mănânce din pomul vieții și să bea seva trandafirilor. – In Christo morimur înseamnă: în meditație, a te dispersa în mediul spiritual al Pământului. Christos a trebuit doar o dată să vină pe Pământ, pentru că omenirea a progresat de atunci și Îl va putea vedea altfel în viitor.
Dragi surori și frați ai mei! Așa cum știm, este sarcina noastră de a-l apela la începutul fiecărei ore esoterice pe spiritul, pe regentul zilei, care în dezvoltarea lumii participă la conducerea Pământului. Zicere pentru miercuri.
Astăzi vrem să dăm doar câte ceva general; următoarea sâmbătă ceva mai special. Astăzi urmează să fie luat în atenție ceea ce poate fi considerat drept singurul început just și adevărat al clarvederii.
Greutatea principală în tot esoterismul, în toată dezvoltarea interioară este de așezat în realizarea calmului, a liniștii interioare și în păstrarea lor după meditația propriu-zisă. După ce am parcurs în meditația noastră formulele sau celelalte proceduri pe care Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor le-au dat pentru școlirea noastră, trebuie să adăstăm încă o vreme în liniște absolută.
Nimic din viața noastră zilnică, nicio amintire despre ea, nici măcar un simțământ al corpului nostru nu trebuie să pătrundă aici înăuntru. Trebuie să ne simțim fără corp, ca și goi pe dinăuntru; chiar și gândurile legate de propria noastră existență trebuie să le lăsăm jos, doar faptul existenței proprii trebuie să îl lăsăm valabil. Într-aceasta, însă, să nu adormim, să nu cădem într-o stare de visare sau de somn.
Atunci intervine starea în care poate începe clarvederea. Ceea ce apare în asemenea clipe în fața privirii noastre interioare vine din lumea spirituală. Există semnalmente pentru faptul că imaginile ce apar aici sunt pur spirituale sau sunt imagini înșelătoare.
Ce s-ar întâmpla dacă trupul eteric ar părăsi trupul fizic, chiar și numai pentru o clipă? Trupul fizic s-ar contracta, s-ar sfriji, ar deveni zbârcit; el are tendința de a se retrage în spațiul cel mai mic și, în fine, să se dizolve într-un nimic. Tendința trupului eteric este de a se extinde în lărgimile spațiului; el se simte atunci unit cu toate forțele de afară din spațiu. El umple trupul fizic și îl extinde, pe atât de larg cât este acesta.
Prin această tendință a trupului fizic de a se sfriji, la o vârstă înaintată căpătăm riduri. Trupul fizic se sfrijește, pentru că trupul eteric din el nu mai acționează la fel ca în tinerețe.
Ceva asemănător se întâmplă cu trupul nostru eteric în meditațiile noastre. Trupul eteric se revarsă și se extinde în spațiu și se simte în tot înăuntru. Același lucru este cazul în prima clipă și la moarte, atunci când trupul fizic eliberează trupul eteric; acest lucru poate dura și zile.
Un simțământ de beatitudine este atunci când trupul eteric se simte ca și dizolvat în spațiu. Iar dacă trupul astral nu ar fi aici, atunci ar rămâne așa până la noua naștere. Trupul astral, însă, trage din nou trupul eteric la un loc prin poftele, pornirile și pasiunile sale, iar datorită acestui lucru omul intră în Kamaloka.
Acuma, în meditație trebuie să se tindă – iar acest lucru va fi și realizat după ani de zile de strădanii – ca interiorul omului să se simtă străluminat. El însuși devine lumină, luminător, care iluminează obiectele în lumea spirituală, cele care se apropie de el. Aparițiile pe care le avem în aceste momente de profundă liniște sufletească nu sunt atunci precum cele asemănătoare cu viața fizică astfel încât să le privim din afară, ca și cum dimineața am vedea la orizont cum răsare soarele, ci – pentru a păstra exemplul cu soarele – ne vom simți noi înșine în interiorul soarelui care se ridică aici la orizontul conștienței noastre clarvăzătoare. Împărțit în spațiu ne simțim aici.
Însă imagini înșelătoare iau naștere în fața noastră, atunci când aducem cu noi în meditație simțăminte personale de simpatie și antipatie – mai ales de antipatie –, o preferință incorectă pentru anumiți oameni ș.a.m.d. Cine minte și este necinstit în viața zilnică, la acela minciuna se revarsă împreună cu trupul eteric în spațiu. Aspectul mincinos este reflectat de formațiunile pe care le vede elevul aici, precum o oglindă aruncă înapoi imaginea chipului nostru, iar ecoul glasul nostru. Figuri ipocrite, figuri frumoase de îngeri apar atunci aici, provocate de aspectul mincinos care se revarsă în afară împreună cu trupul eteric. Datorită înrudirii acestor figuri cu propria noastră trăsătură mincinoasă, aceasta este fixată tot mai mult în noi, iar noi nu mai putem să distingem, în final, între adevăr și minciună.
Acuma, unii sunt de părere că ar trebui să existe mijloace prin care să te protejezi de aceste imagini înșelătoare. Dar pe cât de adevărat vorbesc aici și reprezint esoterismul, în spatele căruia stau Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, pe atât de adevărat este că nu există niciun mijloc pentru a surghiuni dintr-odată aceste imagini înșelătoare, pentru a le împiedica să apară. Doar printr-o muncă foarte graduală, foarte răbdătoare, constantă asupra ta însuți, prin depășirea trăsăturii mincinoase și a necinstei din tine însuți, prin tine însuți, e de acționat treptat în direcția ca acele formațiuni înșelătoare să nu mai apară, datorită faptului că minciuna tocmai că nu se mai reflectă, pentru că nu mai este aici.
Cine este ambițios, cine pășește cu ambiție greșită în școlirea esoterică, cine simte o poftă nebună de a afla cât mai repede posibil toate adevărurile lumii spirituale, acela provoacă prin aceasta eroare în sine. El devine receptiv la tot ce este bârfă și vorbărie afară în lume. El se ocupă cu plăcere de soarta zilnică a oamenilor și ascultă cu plăcere toate prezentările și aparițiile senzaționale. El nu mai poate atunci să distingă între ceea ce este adevărat și ceea ce nu este adevărat.
Astfel sunt legate între ele ambiția și eroarea. În noi înșine trebuie să combatem egoismul și tendința nesănătoasă după cele mai înalte adevăruri, minciuna și necinstea, fiecare în sine; în viața zilnică trebuie să ne ridicăm la cea mai înaltă moralitate dacă vrem să ajungem la adevărata clarvedere, care poate să pornească doar de la meditații desfășurate corect.
Iar pentru ca acestea să fie desfășurate corect, nu trebuie să aducem cu noi înăuntru simțăminte și gânduri ale vieții zilnice; altfel, am murdări substanța eterică ce trebuie să iradieze aici.
Cu cât mai mult și mai intens sunt desfășurate meditațiile, cu atât mai intens acționează ele; însă și aici trebuie să exersăm cu precauție.
Cine observă cumva că nu îi este bine, cine simte amețeli sau altele asemenea, acela să nu le extindă ca desfășurare în timp prea mult, și trebuie să se gândească cu seriozitate ce a făcut sucit. După meditație, starea trebuie să fie la fel ca și înaintea ei. Trebuie ca adesea, destul de des, să ne gândim asupra vieții noastre esoterice. Trebuie să ne recunoaștem greșelile noastre, trebuie să ne clarificăm foarte bine cât de răi suntem. Dar nu trebuie să ne strivească această cunoaștere a răutății noastre. Căci altfel asta ar fi iarăși egoism cras; căci dovedim prin această apăsare că ne gândim că am fi mai buni decât suntem cu adevărat, în timp ce totuși avem greșeli pe care ni le-am însușit noi înșine prin viața noastră anterioară și care au devenit astfel karma noastră. Foarte clar să privim asupra greșelilor noastre și apoi să pornim la eradicarea lor!
Trebuie să învățăm a gândi obiectiv; cei ce spun că gândesc deja obiectiv se află adesea într-o mare eroare, căci această presupunere este și ea doar subiectivă; este închipuire.
Ambiția duce la eroare, la superstiție; nu avem voie să cădem pradă acesteia. Cu rațiunea trează, deschisă, cu gândirea clară și cu logica ascuțită trebuie să ne îndreptăm spre tot ce vine către noi, din orice parte ar fi. Să nu jurăm pe un lucru care, pentru început, ne pare a fi relativ corect, să îl cercetăm critic noi înșine, să nu ne dedicăm orbește unui lucru. Astfel trebuie să fie și în viața noastră esoterică; nicio credință în autoritate nu se cere.
Iar acest lucru vi-l transmit Maeștrii înțelepciunii și armoniei sentimentelor, dragi surori și frați ai mei, că și față de înțelepciunile date de ei, față de ceea ce sunt îndreptățit să reprezint aici, față de ceea ce este dat dintr-o conștiență clarvăzătoare, astfel și față de mine însumi să vă țineți verticali și să aplicați întregile voastre forțe ale rațiunii. Cu o gândire sănătoasă de om, cu raționalitate și gândire fără prejudecăți, dacă este extinsă numai suficient de larg, trebuie să ne apropiem de ceea ce este dat și reprezentat aici. Nu trebuie să jurați pe una sau pe alta, ci să judecați singuri!
Și în acest fel vrem să rezumăm încă o dată tot ce ne-a adus această oră, care trebuie să ne fie, precum toate orele esoterice, una sfântă pentru noi, în zicerea:
* * *
Așa cum știm, este de datoria noastră să apelăm la începutul fiecărei ore esoterice spiritul care este reprezentantul zilei, în măsura în care el participă, în cadrul dezvoltării lumii, la conducerea Pământului (zicerea de miercuri).
În aceste considerații esoterice trebuie să pășească în fața sufletului nostru ceea ce ne poate ajuta mai departe în viața noastră. Vrem să luăm mai întâi în considerare ceea ce este permis să fie considerat singurul și adevăratul început al clarvederii. S-a arătat deja faptul că cele mai rodnice clipe sunt acelea în care, după meditație, în sufletul nostru domnește un calm absolut. După ce am parcurs formulele sau celelalte proceduri care ne-au fost date de maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor pentru școlirea noastră, trebuie să mai adăstăm o vreme în liniște absolută. Nimic de afară sau din gândurile sau simțămintele noastre zilnice nu are voie să pătrundă în sufletul nostru: cu totul liber trebuie să fie sufletul de orice fel de asemenea simțăminte, întrucât numai atunci pot ilumina înăuntru imaginile lumilor spirituale. Chiar și simțirea propriului nostru corp trebuie să o lăsăm jos, doar gândul mai trebuie să fie prezent: „Eu sunt aici – eu sunt existent”, însă nu are voie să intervină nicio stare de penumbră visătoare. Trebuie să ne menținem cu totul treji. Numai atunci, la un orizont de conștiență curățat în acest mod pot să se ridice acele imagini care sunt de considerat drept prime trăiri adevărate ale lumii spirituale.
Așa cum știm deja, începând din momentul cunoașterii spirituale intervine un simțământ ca și cum ne simțim extinși, ca și cum ne-am dispersa în univers. Acest lucru provine de la ieșirea trupului eteric, un eveniment care apare la fiecare meditație până la un anumit grad, iar după moarte se desfășoară deplin. La separarea și degajarea totală sau parțială a trupului eteric, acesta se mărește și pătrunde mult în afară în spațiu. Această trăire este însoțită de un simțământ de beatitudine, iar în acest simțământ omul ar putea, într-adevăr, să adaste în [viața dintre] moarte și o nouă naștere, dacă nu ar fi prezent trupul astral, care, cu forțele sale, care mai sunt legate de toate pornirile, poftele și pasiunile, străbate trupul eteric și îl contractă. Datorită acestui fapt pătrunde omul după moarte mai întâi în Kamaloka. Dacă, în schimb, trupul eteric nu ar fi prezent, atunci trupul fizic s-ar contracta și s-ar sfriji, pentru că are această tendință de stafidire, până ajunge la cel mai mic spațiu, pentru a se dizolva, în fine, în nimic. Acest lucru se și întâmplă la îmbătrânire, când forțele slăbesc și omul capătă riduri.
În fiecare meditație trebuie, așadar, tins înspre faptul ca interiorul omului să se simtă străluminat, iar după ani de strădanii se va și ajunge acolo. El însuși devine lumină, luminător, care iluminează obiectele din lumea spirituală ce se apropie de el. Aparițiile pe care le avem în aceste momente de profundă liniște sufletească nu mai sunt atunci precum cele ale trupului fizic, nu așa încât le vedem de afară, cum ar fi dimineața când vedem soarele răsărind, ci, pentru a păstra exemplul soarelui, ne simțim atunci noi înșine în soarele care se ridică aici, la orizontul conștienței noastre clarvăzătoare, aici înăuntru, împărțiți în spațiu ne simțim aici.
Însă și imagini înșelătoare pot lua naștere în acest fel, îndeosebi atunci când avem sentimente de simpatie și antipatie în mod neîntemeiat pentru anumiți oameni, pe care apoi le luăm cu noi în meditație. Cine este, spre exemplu, necinstit și minte în viața zilnică, la acela trăsătura de minciună se revarsă cu trupul său eteric în spațiu și este reflectată de formațiunile pe care le vede, precum într-o oglindă din care se reflectă chipul nostru. Astfel pot lua naștere figuri ipocrite sub forma unor apariții angelice frumoase, care sunt provocate prin trăsătura de minciună ce se revarsă în afară odată cu trupul eteric. Sunt atrase toate ființele care sunt înrudite cu sentimentele elevului, iar ele îl încurcă și mai mult în slăbiciunile și păcatele sale, căci în jurul nostru, în spațiu sunt multe ființe, bune și rele, iar noi apelăm prin școlirea noastră puterile și forțele dumnezeiești.
Acuma, sunt unii de părere că ar trebui să existe mijloace pentru a se proteja de astfel de imagini înșelătoare. Dar pe cât e de adevărat că stau și vorbesc aici în fața dumneavoastră și reprezint esoterismul în spatele căruia stau Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, tot atât de adevărat este că într-adevăr nu există niciun mijloc pentru a surghiuni dintr-odată aceste imagini înșelătoare, pentru a le împiedica să apară.
Doar printr-o muncă foarte graduală, constantă asupra ta însuți este posibil să acționezi în direcția ca aceste imagini înșelătoare să nu mai apară; doar prin faptul că lucrăm asupra nouă înșine în strunirea interioară a voinței, în așa fel încât minciuna chiar nu mai este prezentă în noi. Atunci nu poate nici să fie reflectată prin trupul nostru eteric.
Cine este ambițios, cine pășește cu o astfel de ambiție în școlirea esoterică încât, spre exemplu, dorește să afle toate adevărurile pe cât se poate, care dezvoltă o dependență sălbatică după aceasta, acela provoacă de asemenea eroare în el. El devine astfel mai receptiv față de orice bârfă și vorbărie afară în lume, se preocupă cu plăcere de soarta zilnică a oamenilor și ascultă cu plăcere toate relatările și povestirile senzaționale. El nu mai poate atunci să distingă între ceea ce este adevărat și ceea ce e neadevărat. Astfel țin laolaltă ambiția și eroarea. În noi înșine trebuie să combatem ambiția și patima pentru cele mai înalte adevăruri, fiecare pentru sine. În viața zilnică trebuie să ne ridicăm la cea mai înaltă moralitate, dacă vrem să ajungem la o adevărată clarvedere, care poate să pornească doar de la meditații desfășurate corect, pe baza unei vieți morale conduse cu strictețe. Dar pentru a medita în mod just, trebuie deconectate toate gândurile vieții zilnice. Dacă aducem totuși cu noi în meditație astfel de gânduri și sentimente, atunci se murdărește substanța eterică. – Cu cât mai îndelungat și mai intens este desfășurată meditația, cu atât mai puternic este efectul ei. Însă și aici trebuie avut grijă. Cine observă cumva că nu se simte bine într-aceasta, cine simte amețeală sau altele asemenea, spre exemplu, acela să nu extindă durata lor în timp prea mult și ar trebui să se gândească cu seriozitate ce anume a făcut sucit.
După meditație, starea trebuie să fie una asemănătoare cu cea dinaintea ei.* Da, trebuie să ne gândim adesea, destul de des la viața noastră esoterică! Trebuie să ne recunoaștem greșelile și să ne clarificăm întru totul cât de răi mai suntem încă. Dar nu trebuie să ne strivească această cunoaștere a răutății noastre, căci greșelile pe care ni le-am pregătit prin parcursurile noastre anterioare de viață se află în karma noastră. Foarte clar trebuie să privim asupra greșelilor noastre și apoi să ne apucăm să le eradicăm. Obiectiv trebuie să învățăm să gândim despre aceasta, așa cum facem cu ceva străin. Acest lucru ni-l însușim tocmai prin studiul științei spiritului. Cei care spun deja la scurt timp: „Eu nu gândesc subiectiv, ci foarte obiectiv” se află într-o mare eroare, căci această presupunere tocmai că este încă foarte subiectivă. Nu este nimic altceva decât închipuire, pentru că nu putem deloc să gândim obiectiv, pentru început.
* Observație în însemnare: „Despre aceasta se poate face observația că anumite deranjamente în starea celui ce meditează apar, într-adevăr, ce sunt perceptibile până în trupesc, care nu trebuie, de aceea, să fie urmarea unei meditații sucite, ci se dovedesc mai mult urmarea naturală a modificărilor eterice, precum și trupești care au loc cu noi. La asemenea modificări în starea de bine, contează să învățăm să le suportăm bine și să le aducem iarăși în echilibru.”
Să ne așezăm, așadar, încă o dată în fața sufletului: Fiecare ambiție, fiecare nesinceritate față de noi înșine duce nestrămutat la eroare, la superstiție. Nu trebuie să îi cădem pradă acestui lucru. Cu înțelegere trează, deschisă, cu gândire clară și cu logică ascuțită trebuie să pășim în fața tuturor lucrurilor care ne ies în întâmpinare, din orice parte ar fi și, înainte de toate, în fața noastră înșine.
Asta înseamnă însă: să nu jurăm pe nimic, chiar dacă ne pare a fi corect pentru început, dacă nu am cercetat încă noi înșine în mod critic, niciodată să nu ne dedicăm orbește vreunui lucru. Astfel, nici aici, în viața esoterică nu se cere vreo credință în autoritate, iar acest lucru vi-l comunică, dragi surori și frați ai mei, maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor: faptul de a vă menține și a vă folosi față de înțelepciunile date de ei, față de ceea ce sunt îndreptățit să reprezint aici, față de ceea ce este dat din conștiență clarvăzătoare, tot astfel și față de mine însumi, întregile voastre forțe de rațiune. Cu înțelegere sănătoasă de om, cu lipsă de prejudecăți și cu gândire rațională, dacă ajunge să fie extinsă suficient de mult, trebuie să ne apropiem de ceea ce este dat aici. Nu trebuie să jurați pe una sau pe alta, ci să judecați voi înșivă. Iar astfel vrem să rezumăm încă o dată tot ce a adus această oră, care trebuie să fie, precum toate orele esoterice, sfântă pentru noi, în zicerea:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Momentele cele mai importante din viața noastră esoterică, care au cea mai mare semnificație pentru dezvoltarea noastră sunt cele legate de meditația noastră, atunci când în sufletele noastre lăsăm să pătrundă calmul pentru a lăsa să acționeze asupra lor conținutul meditației. Trebuie să ne străduim să extindem tot mai mult asemenea momente, cu timpul. Căci prin această ridicare-afară-a-noastră din cercul gândurilor și simțămintelor noastre zilnice, prin această golire a sufletului nostru, noi ne punem în legătură cu o lume din care ne vin în întâmpinare imagini despre care trebuie să ne spunem că sunt noi pentru noi, că nu le putem compara cu nimic din restul vieții noastre din fizic. Dacă sunt oare corecte, asta ne vor spune ele însele.
Ce facem acum prin faptul că producem această liniște în sufletul nostru? Facem același lucru pe care îl efectuează entități macro-cosmice în momentul morții noastre fizice. Am vorbit deja adesea despre faptul că cele patru componente ale entității noastre sunt strâns cuprinse una într-alta. În principal trupul fizic și cel eteric stau într-un raport deosebit unul față de celălalt. Ce s-ar întâmpla oare, dacă am îndepărta trupul eteric din trupul fizic? Forțele trupului fizic au tendința de a-l contracta pe acesta tot mai mult și mai mult; el ar deveni tot mai mic și mai mic, s-ar sfriji până ar ajunge o sferă și, în fine, ar dispărea în sine însuși. Trupul eteric, în schimb, are tendința de a se extinde tot mai mult. Datorită acestui fapt el îi dă în trupul fizic acestuia forma. În exteriorul acestuia, el se extinde tot mai mult și mai mult asupra cosmosului, iar această extindere de sine este legată de un sentiment de beatitudine. După moarte, această extindere este în final frânată doar prin trupul astral, care contractă din nou trupul eteric prin ceea ce se află în el drept porniri, pofte și pasiuni, iar astfel produce Kamaloka.
În momentele adâncirii noastre, care trebuie să ne fie sfinte, producem acum autonom această stare, că desprindem trupul eteric din trupul fizic, lucru care însă nu este perceptibil pentru simțuri; noi îl ridicăm însă, totuși, în lumi spirituale. Trebuie, pe cât posibil, să uităm în asemenea clipe trupul nostru fizic și să nu simțim, am putea spune, să uităm că trăim, adică: nu în măsura în care adormim – asta ar fi greșit și dăunător –, ci într-o stare deplină de conștiență a vieții noastre totuși să nu ținem cont de aceasta. Atunci trebuie să nu permitem să pătrundă nimic din viața, simțămintele etc. noastre zilnice în sufletul nostru, îndeosebi simpatiile și antipatiile noastre, care adesea sunt atât de neîndreptățite. Căci ce facem cu aceasta? Prin faptul că revărsăm substanța eterică a sufletului nostru în lumea eterică, noi intrăm în legătură cu celelalte ierarhii, din care trăiesc în lumea aceasta entități bune și rele, iar substanța pe care o revărsăm în acestea atrage substanțe care îi sunt asemănătoare. Dacă purtăm cu noi înăuntru greșelile noastre, atunci acestea merg către forțele eterice și ne sunt oglindite înapoi de acestea, dar nu în forma lor adevărată, ci adesea în figuri ispititoare, care ne orbesc și ne derutează, ne tulbură judecata noastră. Așa cum o cameră murdară atrage muște, tot astfel atrage un trup eteric străbătut de greșeli entități în acele lumi, care tind spre înșelăciune. Atunci când un om mincinos sau ambițios aduce cu sine în meditația sa aceste trăsături, atunci se poate întâmpla ca el să se dedice înșelătoriei cu tot mai mult drag, să învețe să iubească minciuna și înșelătoria.*
* Într-un alt suport de text mai urmează aici propoziția: „Și trebuie spus faptul că nu există niciun mijloc pentru a-l ajuta pe esoterist împotriva unor astfel de lucruri din vina proprie.”
De aceea esoteristul trebuie să fie atent în dublă măsură la greșelile sale. El trebuie să-și spună cu curaj și modestie că este un om rău și că vrea să se străduiască să-și pună jos greșelile. Dar nu trebuie să fie deznădăjduit de acestea și să se lase zdrobit de conștiența acestora, căci acest lucru ar fi egoism. Trebuie să ne spunem că este karma, faptul că suntem astfel, și să nu ne dorim ca, prin pură grație divină, pe care nu o merităm, să fim altfel, ci trebuie să ne străduim să devenim altfel prin cunoaștere proprie. Acest lucru nu este confortabil, dar prin aceasta vom ajunge pe calea corectă. Trebuie ca, la începutul vieții noastre esoterice, să nu extindem atât de mult această ridicare afară a trupului eteric încât să fim deranjați în starea noastră fizică. Trebuie să regăsim trupul fizic tot astfel cum l-am părăsit. Iar dacă simțim amețeală sau orice altă manifestare pe care nu am avut-o înainte, atunci trebuie scurtată cufundarea.
Nu se cere niciodată în adevăratele școli esoterice să te agăți de o autoritate, dimpotrivă, esoteristul trebuie să verifice ce i se spune, trebuie să pătrundă cu inteligența lui, să compare cu toate cele spuse anterior, trebuie să caute completări. Niciodată nu se cere, din partea școlilor esoterice care stau sub conducerea Maeștrilor înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, credința pe baza autorității. Acolo unde este cerută o astfel de credință, unde este cerut un legământ din partea elevului, acolo este cazul unei mari precauții. Liber trebuie să verifice și să se străduiască elevul; iar cunoașterea sa îl va conduce. Nici nu i se poate da vreo poțiune magică pentru a-i anula greșelile și slăbiciunile, greșeli și slăbiciuni care îi arată o lume înșelătoare în locul adevăratei lumi spirituale. Doar printr-o muncă lentă și o sinceră verificare de sine poate elevul să devină treptat un alt om, care suportă să cuprindă cu ochiul adevărata sa entitate, cu toate defectele sale și să nu-și piardă curajul și liniștea la vederea lor. Cu forță puternică trebuie elevul să-și ia în mâini transformarea ființei sale. Nu un dor lacom după adevăr și cunoaștere trebuie să-l umple, ci un dor sănătos după adevăr, în care se află și forța de a-l și vedea.
Dacă încercăm ca, imediat după trezire dimineața, să ne cufundăm înapoi în lumile spirituale din care venim, prin faptul că ne golim sufletul și ne adâncim în meditația proprie, atunci se poate ajunge prin aceasta din nou la conectarea și la reamintirea trăirilor din cursul nopții, din lumile spirituale.*
* Într-un alt suport de text mai urmează aici propoziția: „Dar trebuie ca, pe cât posibil, să nu fi permis încă accesul niciunui alt gând.”
* * *
Urmează să ne fie date în această oră învățături pe care le-am primit deja uneori, anume despre modul și felul în care trebuie să ne comportăm la desfășurarea meditațiilor noastre esoterice. Astfel, trebuie ca atât înainte, precum și, în mod deosebit, după aceea să domnească o deplină liniște sufletească în cugetul nostru. Impresiile exterioare trebuie să încercăm să le ținem departe de noi; tot ce vrea să iasă la iveală din viața noastră interioară de simțire, după cum tot ce vrea să năvălească din afară asupra gândurilor noastre trebuie să tacă în noi. Doar atunci, doar într-o astfel de stare sufletească poate să se rupă vălul ceea ce ne face posibilă o privire în lumea suprasensibilă, care apoi se extinde într-o plenitudine de imagini în fața noastră. Cel mai important lucru, însă, pe care trebuie să-l știe elevul atunci când vede imaginile în fața sa, este că ceea ce vede aici în fața sa nu exprimă întotdeauna ceea ce pare să reprezinte. Deși sunt realități care i se dezvăluie ochiului atunci, ele sunt totuși mult prea adesea figuri ipocrite, ispititoare, pe care ni le-am trezit și țesut din propriul nostru suflet.
Îndeosebi atunci pășesc asemenea figuri în fața omului, când mai are încă în el, ca esoterist, tendința spre neadevăr, spre minciună sau dacă este și doar necinstit, îndeosebi însă când trufia și ambiția îl umplu; căci atunci el iradiază inconștient aceste sentimente cu el înăuntru în meditație. Aceste trăiri sufletești ale sale se întrețes în figurile care apar în fața lui și atunci iradiază înspre el propria sa stare sufletească în imaginile eterice ale lumii suprasenzoriale. Dacă, însă, elevul și-a limpezit cugetul și se apropie cu smerenie de meditația sa, atunci va recunoaște deja curând ce trebuie să considere a fi adevărat.
Și într-un alt mod poate omul să dobândească privirea în lumea suprasenzorială, și anume atunci când a atins treapta pe care el poate să pășească afară din trupul său fizic. Acest lucru se realizează prin desprinderea trupului eteric de trupul fizic. De obicei credem, atunci când vedem un om așa în fața noastră, că vedem doar omul fizic; dar asta nu e așa. Căci dacă am vedea doar omul fizic, atunci s-ar arăta ceva cu totul diferit.
Noi știm că omul este alcătuit din trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu. Dacă am scădea trupul fizic de la trupul eteric sau de viață, atunci acela s-ar stafidi, s-ar contracta cu totul și, în final ar dispărea cu totul. Căci trupul fizic are în sine tendința de a se contracta, în schimb trupul eteric are tendința opusă, anume să se extindă. În clipa de după moartea fizică, trupul eteric se extinde în afară, în cosmos, iar pentru omul care merge prin poarta morții este un sentiment de cea mai mare beatitudine, de cea mai mare stare de bine, atunci când se revarsă astfel în întinderile spațiului. Dar pentru că mai poartă în sine dorința după material din viața sa anterioară, el este tras din nou către terestru, iar atunci începe perioada sa de Kamaloka.
Într-un mod asemănător precum cel tocmai înfățișat, omul care a ajuns pe o anumită treaptă a dezvoltării sale esoterice poate să-și ridice trupul eteric din trupul său fizic. Trebuie totuși, mai ales la început, să nu exagerăm cu exercițiile noastre; ele nu trebuie să dureze prea mult timp. Îndeosebi trebuie să ne ferim să nu ne facă să devenim somnoroși sau chiar să adormim; căci aici s-ar putea întâmpla ca ființe mai mult sau mai puțin rele să ne ia în stăpânire. În tot ce întreprindem pentru dezvoltarea noastră mai înaltă trebuie să lăsăm mereu să domnească deplină conștiență.
Astăzi există multe curente oculte care dobândesc tot mai multă influență asupra omenirii, îndeosebi când sunt recomandate printr-un fel de autoritate. Orișice s-ar apropia de om într-un fel sau altul, niciodată să nu creadă orbește, chiar dacă este rostit de o „autoritate”. Întotdeauna și în toate cazurile omul trebuie să verifice el însuși, întotdeauna trebuie să-și folosească rațiunea. Și noi trebuie să ne apropiem de tot ce am învățat în decursul anilor cu propria noastră rațiune, să verificăm cu propria noastră logică dacă putem reuni lucrurile cu această rațiune sau dacă trebuie să le aruncăm deoparte ca fiind lipsite de logică.
* * *
În meditație se întâmplă cu omul același lucru ca și după moarte. De-abia treptat poate omul să recunoască ce lucru mare și grozav întreprinde el în meditație; faptul că străpunge enigma adâncă și grozavă a morții atunci când se dedică în mod just meditației sale.
Trupul fizic are în sine tendința de a se contracta. Dacă îl gândim fără trupul eteric, atunci acest trup fizic s-ar scofâlci tot mai mult, până la cel mai mic spațiu, iar apoi ca și cum ar dispărea în sine însuși. Trupul eteric îl menține așa cum îl vedem noi. Iar ridurile sunt, la bătrânețe, urmarea cedării forțelor trupului eteric.
A fi și a rămâne treji ni se cere.
* * *
Trupul fizic are tendința de a se contracta, trupul eteric de a se extinde în afară, în cosmos. În meditație, trupul fizic este făcut pasiv ca și după moarte, componentele mai înalte se întind în lumea spirituală care ne înconjoară, umplută de puteri spirituale bune și rele. Dacă luăm cu noi pofte și pasiuni, simpatie și antipatie, vanitate, ambiție etc. în meditație – deosebit de important este momentul de după meditație, timpul de liniște al sufletului –, atunci atragem puterile rele. – Mercur cel spiritual este umplut de puteri spirituale bune și rele peste tot, mai puțin locul în care își revarsă omul forțele; acolo, lumea spirituală este împinsă înapoi.
Forma iradierilor omenești de forță [Nota 44] arată ceea ce este lăsat liber.
Ierarhiile mai înalte acționează înăuntru. În afara cercului până la cerc, cele mai înalte Spirite ale formei, mișcării, înțelepciunii, Tronuri, Heruvimi, Serafimi și puterile rele. Arhaii acționează în cadrul cercului până la pentagramă, de-a lungul curenților omenești de forță; Arhanghelii în cadrul pentagramei până la pentagon; Îngerii îl străbat cu totul pe om. Trupul eteric al omului are trăsătura de a putea să se extindă până la stele, fără să se fragmenteze. Trupul astral se poate și el extinde până la entitățile spirituale, fie ele bune sau rele, dar el devine mai pasiv și lasă acolo o parte în urmă. Eul trebuie acum să cucerească forța de a menține laolaltă aceste părți prin intermediul liniilor de forță, pe care și le dobândește prin studiul științei spirituale și al celei oculte. Totul trebuie cuprins cu intelectul, nici un fel de credință oarbă în autoritate, aceasta subminează intelectul. Timpul de acum este umplut cu posibilitatea de a cădea pradă erorilor, împotriva acestui lucru trebuie să ne folosim rațiunea omenească sănătoasă. Pace trebuie să ținem cu cel ce umblă pe cărări greșite, dar să ne folosim forța noastră de judecată.
Dragi surori și frați ai mei! Ne revine îndatorirea de a apela spiritul zilei, de la care putem să sperăm, trebuie să sperăm că ne va ajuta în strădania noastră esoterică. – Zicere pentru sâmbătă.
Mai apoi:
În ultima oră esoterică [23 august] am văzut că trupul eteric se revarsă la meditație în afară, în spațiu. Acest spațiu spiritual este umplut de tot felul de entități, bune și rele, cu care ne întâlnim, cu care intră trupul nostru eteric în legătură. Aici acționează înăuntru tot timpul alte spirite, și nici măcar în toate locurile nu sunt în același timp active aceleași entități.
Cel care este în Asia, are Europa la vest; în Europa, el are Asia la est. Domeniile altor entități (diferite) limitează spațiul său spiritual individual în locuri diferite. Dar întotdeauna se află în spațiul spiritual – acolo unde se află omul individual –, am putea spune, un loc gol, ca și separat de entitățile spirituale – pe care îl umple omul însuși. Aici domnesc curenții care acționează prin entitatea sa cvadripartită.
Dacă am vrea să desenăm cum acționează aici în spațiu aceste entități, cele bune și cele rele, și cum este ca și separat spațiul în care este omul, atunci ar ieși următorul desen, următorul semn ocult sau signum [Nota 45].
În spațiul cu hașurare oblică acționează în principal Spiritele formei în timpul de astăzi. Dar în oameni nu pot să pătrundă. Aici înăuntru acționează cele trei ierarhii de jos, Îngerii, Arhanghelii și Spiritele personalității. Întregul spațiu al acestei stele cu cinci colțuri pot să îl străbată cu acțiunea doar îngerii. Dacă vrem să ne dăm seama cât de departe pot să acționeze Arhanghelii înăuntru, atunci trebuie să separăm acest pentagon (albastru), pe care l-am luat în considerare deja în conferința exoterică [Nota 46]. În acest pentagon ei nu pătrund, doar până în cele cinci triunghiuri (galben).
Dacă acum vrem să desemnăm teritoriul până în care pot să acționeze înăuntru Spiritele personalității, atunci trebuie să trasăm un cerc în jurul stelei ascuțite cu cinci colțuri. Dacă întindem brațele și ne gândim o linie de cerc, pornind de sus, de la cap până la vârfurile degetelor și dusă mai departe de aici până la picioarele depărtate, respectiv vârfurile picioarelor de jur-împrejur, atunci sunt separate prin această linie părțile până în care Spiritele personalității mai pot încă să pătrundă, așadar părțile care sunt limitate de brațele întinse, de cap și de respectiva parte a liniei de cerc ș.a.m.d. (verde).
Spiritele formei nici nu mai pot să ajungă la omul însuși, cum ar veni, până la linia de cerc, sunt împinse înapoi de forțele care lucrează în entitatea cvadripartită a omului însuși. Acum, când trupul eteric se extinde în cadrul meditației, el este înăuntru în toate aceste entități și fapte care mai sunt în afara cercului, până la stele; el este ca și turnat peste tot, pe de-a-ntregul fără loc liber, fără nicio întrerupere este aici. Dacă ar fi urmărit cu privire clarvăzătoare, nu s-ar vedea nicăieri că se termină cumva, el este pur și simplu aici peste tot.
Dacă acum mai sunt în elev trăsături precum minciuna, necinstea, ambiția ș.a.m.d., așa cum s-a discutat acest lucru ultima dată, atunci aceste trăsături merg cu trupul eteric în spațiul spiritual. Iar dacă ici și colo este câte o ființă rea, atunci ceea ce este rău în noi se simte înrudit cu aceasta și atras datorită acestui lucru.
Acum merge trupul astral cu trupul eteric în centrul spiritual. Aici există tendința ca partea intelectuală, gânditoare a trupului astral să se extindă afară din vârful de sus, partea simțitoare la dreapta și la stânga, din vârfurile de mijloc, partea de voință în jos, din cele două vârfuri rămase ale stelei.
Dar trupul astral nu rămâne, la această extindere, la fel de lipsit de loc liber precum trupul eteric; fâșii disparate se pot separa, pe care apoi le putem vedea și urmări aici, în spațiu. Dacă avem în noi o înrudire cu o astfel de ființă rea, ce se află aici în spațiu, atunci o parte a trupului nostru astral, prin natura sa de dorință, rămâne agățată de această ființă și se leagă de aceasta, se desprinde de trupul astral însuși. Trupul astral se rupe în fâșii, în multe fâșii separate. Astfel avem în cele mai diferite locuri părți ale trupului nostru astral, larg răspândite în spațiu, care ni se arată drept entități separate în cadrul meditației, despre care însă atunci nu știm că aparțin, de fapt, de noi, și care duc atunci la eroare și iluzie. Dar între aceste părți disparate ale trupului nostru astral există fire; ele sunt legate între ele și împreună cu pentagrama. Această corelație este realizată prin intermediul Eului omului.
Înainte de Misteriul de pe Golgotha, un om trebuia să fi fost îngrozitor de rău ca să piardă stăpânirea asupra acestor părți astrale răspândite. Alte entități acționau aici cu el împreună, în acest scop.
După evenimentul de pe Golgotha, omul însuși trebuie să preia această stăpânire, pornind dinspre propriul său Eu.
Chiar și esoteriști destul de avansați se pot înșela, prin faptul că nu recunosc corect aceste corelații. Pentru a împiedica acest lucru, esoteristul trebuie să se dedice unui studiu devotat. Datorită faptului că dobândește prin studiu o cunoaștere despre tot ce se află acolo în spațiul spiritual, despre întreaga dezvoltare și despre toate stările Pământului în timpul dezvoltării Saturn, Soare, Lună și Pământ, despre entitățile și ierarhiile care au acționat înăuntru pentru a-l crea pe om și a-l forma în modul în care este astăzi, prin acest lucru Eul său poate să stăpânească corelația părților sale disparate ale trupului său astral și să fie protejat astfel de eroare și iluzie.
Nu pentru sine însuși, din curiozitate sau altele asemenea, trebuie să studieze esoteristul, ci trebuie să-și facă o îndatorire din studiul cel mai dedicat, de dragul său și al dezvoltării oamenilor și a lumii. Iar dacă am cunoscut astfel, prin studiu intens, propria noastră entitate, când știm, datorită acestui fapt, cum și prin ce anume a luat ea ființă, atunci dobândim un simțământ sfânt despre aceasta. Acest simțământ îl exprimăm în propoziția: Din Dumnezeu suntem născuți – Ex Deo nascimur.
Dacă ne pătrundem cu adâncă intensitate de acest sentiment, iar curenții eterici – despre care a fost vorba deja în conferința exoterică, eterizarea sângelui, prin intermediul căreia se revarsă în sus curenți eterici de la inimă către cap – înconjoară cu căldură și cu lumină creierul și pun în activitate glanda pineală, o fac să lumineze precum flăcările, în care tot ce este personal se cufundă, când simțim cum trebuie să ne dizolvăm cu totul în sentimentul de a vrea să ne jertfim propria sine cu totul, precum spiritele, precum s-a jertfit Christos pentru dezvoltarea lumii, atunci învățăm să exprimăm acest sentiment în propoziția: În Christos murim noi – In Christo morimur.
Și atunci se luminează în noi certitudinea că urcăm spre spirit, că renaștem în spirit. Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Ex Deo nascimur. In Christo morimur. Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Așa sună zicerea exoterică a rosicrucianului.
Când rostește esoteristul această zicere, atunci el se oprește la ceea ce exprimă ceea ce noi desemnăm prin Christos; cel mai sfânt lucru este pentru el acesta. Nici măcar prin cuvânt nu vrea să meargă până acolo; el nu rostește cuvântul și lasă doar simțirea să vorbească. Atunci asta sună așa, când o rostește elevul rosicrucian autentic în meditația sa cea mai profundă:
*
Apoi a urmat o discuție prelungită privitoare la congresul următor din Geneva [Nota 47]. Fiecare trebuia să se gândească singur și să încerce să judece ce aude în materie de esoterism, ce au dat Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor înșiși, ce reprezintă dr. Steiner însuși aici. Să ajungă chiar la acestea, la adevărurile oculte – de exemplu, la cei doi copii Iisus – omul nu ar putea, însă, a se gândi singur la ele.
Dar nedrept ar fi dacă o anumită personalitate aflată în viață ar fi prezentată drept încarnarea uneia sau alteia dintre entități – fie că se bazează pe adevăr sau nu. Este considerată una dintre legile oculte cele mai importante, de a nu face în public asemenea comunicări despre personalități aflate în viață. Altceva ar fi într-o oră esoterică, unde se poate urmări simțind și palpând modul în care acționează acest lucru și cum este preluat de fiecare în parte.
Astăzi este un timp în care oamenii cad deosebit de ușor în eroare. Un astfel de anunț ar provoca faptul că gândirea individuală ar suferi inhibiții. Oamenii ar merge înapoi în capacitatea lor de gândire, datorită acestui fapt.
În mod serios trebuie avertizat față de asemenea comunicări, ce sunt făcute cu scop propagandistic și trebuie să refuzăm cu seriozitate o eventuală solicitare de a participa la o asemenea propagandă, însă cu deplină toleranță personală și cu sentimentul de pace față de personalitățile care comit această eroare!
Cu adevărata cunoaștere trebuie să răzbatem, atunci învățăm să știm și să simțim că provenim din spirit.
* * *
Doar cele trei ierarhii de jos acționează direct asupra omului. Îngerul, până înăuntru în pentagonul hașurat al pentagramei, care îl reprezintă simbolic pe om, îndeosebi trupul său eteric. Arhanghelii, doar până în vârfurile nehașurate, iar Spiritele personalității până aproape de pentagramă, adică în restul părților dinăuntrul cercului – așadar, spre exemplu, când brațele sunt extinse în spațiu, între vârful capului și vârfurile degetelor dreapta și stânga, între aceste vârfuri de degete și picioarele depărtate, respectiv vârfurile picioarelor etc. Regnurile de mai sus acționează doar până la cerc. Acest lucru, la toți oamenii.
Esoteristul, acum, își extinde trupul eteric dincolo de pentagramă, în afară, până la planete. El rămâne însă un întreg coerent și întâlnește acolo ființe bune și rele. Altfel este cu trupul astral, care se extinde cu trupul eteric. Dacă acesta găsește o ființă sau un lucru acolo afară, care înlănțuie de el natura sa de dorință, atunci se agață o parte a trupului său astral de acesta și se separă de partea principală a trupului astral. Astfel se poate împărți trupul astral în multe părți.
Există tendința ca partea intelectuală, partea gânditoare a trupului astral să se extindă în afară dinspre vârful de sus, partea simțitoare la dreapta și la stânga, din cele două vârfuri de mijloc, partea de voință în jos, din cele două vârfuri rămase.
La această „împărțire” a trupului astral există pericolul ca omul să piardă simțământul coerenței, să nu-și poată ține Eul împreună, ci să aibă impresia că simte acest lucru în diferitele părți separate. A menține firele de legătură dintre părțile disparate este sarcina cea mai importantă a esoteristului; ea este soluționată prin înțelegerea omenească sănătoasă, adică prin gândire logică liniștită, prin studiu aprofundat al învățăturilor generale și speciale ale teosofiei și prin parcurgerea rațională cu gândirea și verificarea învățăturilor. De-abia prin acest lucru el își însușește învățăturile cu totul și își întărește Eul. A nu accepta ceva pe baza autorității. Acest din urmă lucru tocmai că ar lua Eul cu sine, acolo unde nu mai are control asupra lui însuși. Un astfel de efect l-ar avea, spre exemplu, comunicarea către oameni nepregătiți despre încarnări anterioare ale unor personalități aflate acum în viață, precis desemnate, indicarea încarnării anumitor individualități în oameni de acum, menționați în public – făcând abstracție de chestiunea dacă sunt corecte sau nu comunicările –, deoarece ascultătorii nu pot urmări cu simțirea sau înțelege corelația, probabilitatea, sensul acestei reîncarnări. Ele ar trebui acceptate pe baza autorității. De aceea este de avertizat cu seriozitate față de participarea la asemenea anunțuri, care sunt realizate în public, cu scop propagandistic.
Refuzul serios privitor la o eventuală solicitare de a participa la o asemenea propagandă trebuie legat de toleranță personală și prietenie față de personalitățile care comit această eroare.
* * *
Dacă ne luăm în mâini dezvoltarea noastră esoterică, atunci dobândim un simțământ că există curente spirituale care vor să câștige o influență asupra noastră, fie în sensul bun, fie în cel rău. De unde vine asta?
Dacă mergem înapoi în timp până la cea mai timpurie dezvoltare a lumii, atunci știm că de la început au lucrat asupra noastră entități spirituale, entități mai înalte, care au acționat din afară; de asemenea și unele care au conlucrat la dezvoltarea interioară a Pământului nostru. Ce se întâmplă acum, când omul începe cu dezvoltarea sa esoterică și se adâncește în prima strofă:
în meditația sa? Ce se întâmplă atunci cu trupul eteric? Am auzit în ora de dinainte că trupul fizic are tendința de a se contracta atunci când omul îmbătrânește, pentru că trupul eteric se retrage treptat din el, și că trupul eteric ascunde în sine tendința opusă, de a voi să se extindă în macrocosmos până sus, la stele. O astfel de extindere de sine are loc pe scară mai mare sau mai mică în cadrul meditației, chiar și numai la simplul studiu al științei spiritului. Atâta timp cât e legat de trupul fizic, trupul eteric rămâne însă îngrădit de forma acestuia. Deoarece noi știm acum că întregul macrocosmos este umplut de entități spirituale, de entitățile ierarhiilor mai înalte, precum și de multe alte entități bune și rele, atunci putem să ne reprezentăm că omul este cu totul îngrădit de ele; doar spațiul pe care îl ocupă el însuși este decupat.
Nu sunt întotdeauna aceleași entități care acționează asupra omului, ele sunt diferite în funcție de țară, climă sau de alcătuirea naturii.
Din schema alăturată vrem să încercăm să ne reprezentăm odată cele tocmai spuse.
În pentagramă vedem curenții de forță care stau la baza întregului om și care l-au construit. Mediul exterior trebuie să ni-l gândim umplut de entități care se îndreaptă spre el dinspre cosmos. Pentagonul din mijloc determină mărimea forțelor trupului fizic, iar aici înăuntru acționează îndeosebi ierarhia acelor ființe pe care le numim Angeloi sau îngeri. În cele cinci vârfuri se exprimă trupul eteric, iar aici înăuntru acționează Arhangheloi, care își exercită influența asupra omului. Ceea ce e limitat de cerc reprezintă trupul astral, iar înăuntrul acestuia acționează Arhai, începătorii sau Spiritele personalității. Alte ierarhii intervin din afară, Spiritele formei, ale mișcării, ale înțelepciunii și ale voinței, până sus la Heruvimi și Serafimi.
Omul emite permanent gânduri din trupul său astral în sus, către creierul său. Noi știm că prin conlucrarea celor trei trupuri pornește un curent spiritualizat de la gândurile noastre și se revarsă în mediul omului. Acest curent este preluat sau atras afară de entități care, în funcție de genul gândurilor, sunt atrase sau respinse. Trebuie să ne reprezentăm astfel că, într-un anumit sens, o parte a trupului astral este respins și apoi se unește în mediul omului cu una sau alta dintre entitățile care îi sunt simpatice, care se află în mediul său spiritual. Acest lucru poate să aibă loc înspre toate direcțiile spațiului, către cele mai diferite entități.
Dacă acum elevul nu se lasă condus de gândirea sa omenească sănătoasă și se unește cu astfel de ființe ce se află în spațiul astral, va ajunge la o anumită incoerență interioară. Tot astfel se poate întâmpla dacă acceptă doar pe baza credinței oarbe totul, ce nu a cercetat el însuși sau și dacă nu își ia timp să priceapă învățăturile esoterice cu înțelegerea sa. El se va putea atunci pierde pe sine cu ușurință, dacă nu vrea să-și aplece gândirea sa omenească sănătoasă asupra vederii în lumile spirituale, el va observa mereu greșit și va trage concluzii greșite.
Să privim acum înapoi, la un anumit punct din dezvoltarea lumii, și anume la vechiul Soare. Aici, la mijlocul dezvoltării Soarelui, ies din el înalte entități spirituale, pentru că substanțele mai fine ale entităților lor nu se mai puteau uni cu componentele deja „mai dense”, ce se
aflau în Soare – care ar putea fi numite doar pentru condițiile de atunci „dense”, însă ele mai erau întru totul substanță eterică. Doar o entitate înaltă s-a separat de cele care au pășit în afară, și a rămas înapoi pe vechiul Soare și a saturat substanța Soarelui cu o forță spirituală fină. În vechile misterii se vorbea deja despre această forță; ea era cunoscută drept forța christică. Este aceeași forță care s-a mai jertfit odată în dezvoltarea terestră ulterioară și a rămas pe Pământ atunci când Soarele nostru s-a retras din el în calitate de stea fixă. O perioadă de timp ea a rămas cu Pământul, apoi a trecut la Lună și a oglindit de aici forța solară în jos, asupra Pământului.
Această ființă de forță solară era Iehova-Christos, aceeași ființă care i s-a revelat lui Moise și l-a anunțat că va locui în carne cândva, printre noi.
De la Botezul în Iordan și până la evenimentul de pe Golgotha, această forță a lui Christos s-a unit cu omul și cu Pământul; ea mai intră și astăzi în acei oameni care vor să-și ia în mâini dezvoltarea lor mai înaltă. Elevul esoteric, care își extinde trupul eteric în lărgimile spațiului prin intermediul meditațiilor sale, unește acest trup eteric, în iradierea sa, cu substanța christică fină. El nu își mai percepe Eul; iar cuvântul paulinic devine atunci adevăr: „Nu eu, ci Christos în mine.”
Omul trebuie să dezvolte în sine acest germene spiritual, pentru a se întoarce din nou la spiritul din care a venit, după ce a adus germenele spiritual la împlinirea cea mai înaltă. Atunci se va cunoaște cu ce venerație era rostită în școlile rosicrucienilor sfânta rugăciune:
* * *
În tot cosmosul se află prezente ființe spirituale; ele ca și cum îl umplu, îl pătrund și îl înconjoară, drept urmare, și pe om. Însă putem să distingem ceea ce aparține nemijlocit de om și ceea ce este mediul său spiritual. Acest mediu spiritual este diferit, în funcție de locul în care se află omul. În Europa, acest mediu este altfel decât în Asia; în Asia, Europa este în vest; în Europa, Asia este în est – acest lucru condiționează deja o existență diferită.
Asupra omului însuși acționează mai mult sau mai puțin nemijlocit entitățile ierarhiei a treia sau a celei mai de jos; în mediul său acționează asupra lui Spiritele formei până în sus la Heruvimi și Serafimi. Într-o figură e de reprezentat astfel:
Dacă reprezentăm omul și forțele care acționează în el ca o suprafață albă, atunci ia naștere steaua cu cinci raze, pentagrama. Îngerii pătrund cel mai mult în omul însuși, în trupul său fizic, acest lucru este reprezentat în pentagonul interior. Arhanghelii nu pot pătrunde aici, ci rămân în cadrul celor cinci triunghiuri exterioare care înconjoară pentagonul. Arhaii acționează în acea porțiune care nu se află nemijlocit în pentagramă, ci care este sugerată prin ceea ce se află între pentagramă și cercul circumscris.
În ciclul de conferințe („Minunile lumii, încercările sufletului, revelațiile spiritului” [Nota 48]) am perceput deja faptul că pentagonul interior reprezintă trupul fizic, cele cinci triunghiuri forțele trupului eteric; spațiul dintre acestea și cerc aparține de trupul astral, în timp ce cercul însuși trebuie considerat Eul. Dacă ne gândim un arc de cerc trasat de la cap până la brațele întinse, atunci acestea sunt porțiunile care sunt sub acțiunea Arhailor. În afara cercului acționează ierarhiile mai înalte, începând cu Spiritele formei.
Noi știm deja că trupul fizic are înclinația să se contracte, să se stafidească, în timp ce trupul eteric are înclinația de a se extinde. În meditație și chiar la studiul teosofic continuu,
desfășurat cu seriozitate, are loc, mai mult sau mai puțin, o asemenea extindere în spațiu și poate să se întindă până la stele și la Soare, fără să fie întreruptă corelația cu trupul fizic. Cu
trupul astral este invers; el poate să piardă corelația și parțial să se fragmenteze. Acest lucru poate fi cazul atunci când se apucă strâns de anumite lucruri din spațiu, care îi sunt
simpatice, sau dacă este atras de entități astrale, fie în bine fie în rău. Dacă se află, spre exemplu, o entitate rea în mediul nostru (sugerată prin 
, vezi desenul de mai jos), atunci trupul eteric, când se simte atras către această ființă prin trăsăturile ce acționează în suflet, se poate extinde până acolo și să cuprindă
ființa; la trupul astral, însă, printr-o astfel de extindere se poate desprinde o parte și apoi să cuprindă ființa. Astfel se poate fragmenta trupul astral la mai multe ființe din mediul său. În
acest mod, el lasă în urmă o parte a ființei sale, dar între părțile răspândite, desprinse rămâne prezentă o corelație. Datorită acestui fapt ia naștere și o scindare a conștienței, întrucât
conștiența are de-a face cu trupul astral. Atunci nu ne mai simțim ca o personalitate unitară, închisă, ci ca despicată în mai multe persoane. Acest lucru este sugerat de cuvântul Evangheliei:
atunci când demonii [Nota
49] de care era posedat bolnavul, au fost întrebați care era numele lor, ei au răspuns: „Legiune”.
Așadar, cine este mânat de o dorință prea puternică după dezvoltare ocultă fără a-și întări Eul în același timp, este în pericolul de a-și fărâmița trupul astral în acest fel. Atunci nici nu mai ești capabil să recunoști care ființă a luat în stăpânire acea parte a trupului astral, dacă e una bună sau una rea. Doar un studiu serios, mai ales privitor la tot ce este dat în Știința ocultă [Nota 50], în cicluri ș.a.m.d., face Eul atât de tare încât poate să unească din nou părțile disparate (ale trupului astral), fie între ele sau nemijlocit cu propria ființă. Cine s-a dedicat suficient studiului, acela nu se va înșela atât de ușor asupra naturii acelei ființe pe care tocmai o are în fața sa. Posibilitățile de eroare sunt, de altfel, foarte mari și nu au fost niciodată atât de mari ca acum. Într-aceasta, unul din cele mai rele lucruri pe care le poți face este a arăta [în public] înspre unul sau altul dintre oameni, drept reîncarnarea uneia sau alteia dintre personalități; căci acest lucru e ceva ce nu poate fi dovedit și duce la distrugerea intelectului, care tocmai acum trebuie să fie cuprins în dezvoltare.
Înainte de a începe cu considerațiile esoterice, sunt dator să comunic ceva aici, și anume că printr-unul dintre membrii noștri din cercul restrâns, ca și împins de un impuls corect, mi-a fost înmânată o broșură care îmi dă ocazia să spun câte ceva. Așa cum știe fiecare dintre dumneavoastră, fiecare elev al esoterismului primește, în funcție de predispoziția sa, exerciții care provoacă, prin motive ce se află mai în profunzime, foarte exact prin construcția lor și succesiunea cuvintelor, ceea ce are nevoie elevul pentru dezvoltarea sa. Și este de cea mai mare însemnătate care este succesiunea cuvintelor, ba chiar și ce cuvânt este folosit și unde stă, ca să se ajungă la ceea ce s-a intenționat. Mulți dintre voi au primit drept exercițiu de dimineață versurile:
Acum am primit aici o broșură care se cheamă ...,* în care se află următoarele:
* Nu s-a putut identifica până în prezent.
Acum e greu de constatat cum a ajuns redactorul acestei broșuri la această formulă, pentru că ea aparține exclusiv de școala noastră esoterică. S-ar putea ca unul dintre membrii noștri să fi avut lipsa de prevedere să o comunice unora aflați în afară. Ne-am putea închipui și celălalt caz – care s-a și petrecut cu adevărat cu câțiva ani în urmă ca cineva să fi meditat, într-un hotel sau o pensiune, despre aceste rânduri, iar în camera de alături să fi fost un om care a prins aceste gânduri cu clarvederea. În primul caz ar trebui – de fapt ar trebui întotdeauna – să lăsăm să stăpânească față de asemenea mijloace cea mai mare milă, căci în calitate de esoteriști știm că totul se pedepsește singur, chiar dacă nu s-a intenționat nimic rău. Faptul că trebuie să intervină acest efect, acest lucru provine de acolo că fiecare cuvânt al formulei a fost pus în cel mai grijuliu mod în locul său, iar dacă sunt rupte din contextul lor, va apărea drept efect contrariul. Prin modificarea aleatorie a succesiunii cuvintelor, ba chiar prin folosirea cuvințelului pozitiv „eu” – în timp ce în formula inițială totul este menținut foarte curgător, în mod obiectiv, astfel încât totul trebuie să acționeze prin figura imaginativă – a fost provocat aici un efect contrar. Meditațiile noastre trebuie întotdeauna să reiasă din impulsurile noastre morale interioare; lumea exterioară și, în mod deosebit, Eul nostru personal trebuie să fie excluse cu totul. Cu totul obiectiv trebuie să cuprindem în gândurile noastre dumnezeirea lumii, modul în care străbate revărsându-se și străpunge lumea cu lumina ei dumnezeiască. Nu Eul nostru trebuie să se înghesuie într-aceasta, căci atunci efectul ar trebui să se transforme în contrariu. Efecte spirituale de un fel cu totul diferit ar trebui atunci să apară, anume efectele luciferice.
La primul rând
„Eu văd în razele curate ale luminii”
nu rezultă impulsul moral care suprimă, în toată smerenia, Eul, care trebuie să fie cu totul dedicat spiritului dumnezeiesc al lumii, în care odihnim uitând de sine.
Iar în ultimele rânduri
iese în evidență foarte puternic principiul egoist, căci în acel „Eu mă odihnesc” se trăiește ceva cu totul diferit.
Pe baza acestor lucruri se poate vedea cât de extraordinar de exacți și de grijulii trebuie să fim, ca să aplicăm cu totul corect cuvintele meditației noastre și în gândurile noastre.
Vom trece acum la unele imagini pe care le putem folosi pentru instruirea noastră esoterică, deoarece acționează foarte puternic. Noi știm că drumul către lumile mai înalte trece mai întâi prin imaginație, apoi vine drumul inspirației, apoi cel al intuiției. Imaginile care trebuiesc date acum întăresc organele care duc la vederea imaginativă.
În învățăturile noastre teosofice am auzit adesea despre faptul că lumea este Maya, că nici noi înșine nu suntem altceva decât Maya, iar dacă știința exterioară începe deja acuma să explice lumea în acest mod, atunci ar trebui cu atât mai mult să nu mai fie o vorbă goală pentru noi.
Dacă observăm acest trandafir, el ni se arată cu floarea îndreptată în sus, cu tulpina îndreptată în jos. Dar, cu toate acestea, nu este o imagine reală cea pe care credem că o percepem aici. Știința ne-a învățat că ceea ce vedem ia naștere printr-o intersecție a razelor de lumină, astfel încât în ochiul nostru ia naștere imaginea inversată a trandafirului, în timp ce noi percepem imaginea exterioară a trandafirului cu floarea în sus. Aceasta este imaginea oglindită a adevăratei apariții de lumină din noi. De aici credem că ceea ce vedem acolo afară este Maya și, în plus, o Maya inversată, la care ceea ce e jos e sus. Așa este cu tot ce e în jurul nostru; întreaga lume pe care credem că o vedem la suprafața ei, iar pe noi împreună cu ea –, în concepția reală totul stă în cap! Dacă vrem să percepem adevărata configurație a lumii, atunci nu trebuie să căutăm imaginile oglindite, ci să vedem realitățile din spatele lor, dinainte de a se oglindi în lumea exterioară. Totul, dar pur și simplu totul, este invers decât ne reprezentăm noi. Ceea ce pare a fi sus este jos; ceea ce pare a fi în spatele nostru este în față; ceea ce pare stânga este dreapta. Pe scurt, trebuie să fim capabili și dispuși să cunoaștem acest fapt, ca să ne eliberăm de Maya. Dacă, spre exemplu, auzim tonuri și credem că vin din dreapta, atunci ele vin în realitate din stânga; dacă vedem obiecte stând în fața noastră, atunci în realitate există aici forțe care se înghesuie din spate către noi. Așa este și cu cerul înstelat. Noi îl vedem în fața noastră atunci când privim în sus; în realitate, el este oglindit în fața ochiului nostru prin forțe ce se află în spatele nostru.
Dacă vrem să ajungem la ceea ce e adevărat în lume, atunci trebuie să ne ridicăm de la Spiritele formei la Spiritele mișcării, pentru ca acestea să ne fie de ajutor să vedem ceea ce este pus în fața noastră ca imagine oglindită, de către Spiritele formei, drept răsturnarea realității. Pentru exersarea într-aceasta, poate să acționeze următorul desen drept simbol. Când vedem trandafirul cu floarea în sus, atunci îl ducem cu gândul în jos și realizăm astfel o mișcare ce poate simboliza pentru noi forțele Spiritelor mișcării.
Un lucru există însă în om, care nu este doar o aparență senzorială, care nu este niciun fel de Maya. Acesta este cuvântul care răsună din om, cuvântul viu, Logosul. Cuvântul nu vine de afară în noi, este ceva trăitor în noi, este ființa noastră propriu-zisă. Ea se revarsă din viața noastră sufletească, suntem noi înșine cu toate simțămintele noastre cei care lăsăm să se reverse cuvântul în afară, peste buzele noastre. Iar dacă gândim aceasta în profunzime, cum cuvântul este Logosul, cum tot ce este vorbit în lume este vorbit pornind din acest izvor, atunci
vom simți profund responsabilitatea noastră față de cuvânt. – Despre aceasta mai multe în ora următoare.
Doar ceea ce au rostit oamenii în cuvintele lor va dăinui dincolo de Pământ și va trece în următoarea stare planetară. Ceea ce auzim din stânga vine, cum am spus, din dreapta, dar sunetul pe care îl rostim este singurul lucru care nu este altfel decât pare a fi. El răsună din interiorul nostru și provine realmente din interiorul nostru. Pornind din el ne vorbesc entitățile dumnezeiești, Logosul.
* * *
Înainte să începem considerațiile esoterice, este necesar să mai subliniem ceva. Mulți dintre cei ce sunt aici prezenți au primit pentru dobândirea anumitor forțe oculte și pentru întărirea sufletului o formulă cum sunt date întocmai în consonanță cu Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Nu toți au această formulă, pentru că asemenea lucruri chiar nu trebuie să fie potrivite în aceeași măsură pentru fiecare. Asemenea formule sunt desigur de ținut strict secrete și nu este permis să fie transmise mai departe, pentru că acest lucru poate să aibă consecințe karmice grele* [Nota 51]. Acum mi-a fost adusă de cineva (al cărui impuls l-a condus corect către mine) o broșură în care această formulă
este de citit într-o formă cumva modificată. Nu vrem nici măcar în gând să judecăm sever, ci doar să exersăm bunătate și îndurare. Deja dacă ar fi dată cuiva formula corect redactată, ar avea consecințe severe. Acum ar putea, însă, ca formula să ajungă afară în așa fel, încât respectivul să nu aibă nicio vină. Să presupunem că un om care dispune de o anumită clarvedere ar locui într-o cameră lângă cineva
care meditează despre această formulă în modul corect și pur și simplu ar citi-o din gândurile sale. Acest lucru chiar se poate întâmpla. Într-aceasta, cel ce meditează nu ar avea nicio vină.
* A se vedea, privitor la aceasta, nota corespunzătoare.
Acum, însă, într-o asemenea formulă fiecare cuvânt a fost pus cu sens și intenționat de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Este subliniat în propoziția de început că sufletul trebuie să pătrundă obiectiv în acest conținut spiritual al lumii, dar nu cu ceea ce este străbătut de forțele inferioare ale Eului. În formula modificată se subliniază tocmai contrariul. Sufletul străbătut de Eul inferior pătrunde în lumea spirituală. Se spune aici:
Mai departe se spune în formula corectă că sufletul se dedică pasiv, în timp ce acolo se spune:
„Eu trăiesc în Dumnezeirea lumii”,
unde prin cuvântul „trăiesc” se indică ceva activ. Și în fraza de încheiere este această diferență. În formula corectă se spune:
în timp ce acolo se spune:
Tocmai opusul este exprimat în formula modificată. Când va veni timpul în care adevărata formulă va fi de citit în configurația ei corectă în acest mod, încă va fi destul de devreme pentru a vorbi despre acest lucru și despre urmările sale.
Am auzit deja și exoteric că există trei căi pentru a pătrunde în lumea spirituală: prin imaginație, inspirație și intuiție. Ne sunt date în legătură cu meditațiile noastre etc. anumite imaginațiuni, care trebuie să ne ajute la atingerea țelului și la întărirea sufletului nostru. Acum, însă, putem să adăugăm și imagini care ne dau anumite forțe. Să mergem înapoi la un cuvânt pe care l-am auzit deseori, l-am recunoscut prea bine și drept adevăr, dar pe care nu ni-l chemăm totuși mereu suficient în conștiență, anume cuvântul: „Întreaga lume în jurul nostru este Maya.” Ce înseamnă aceasta, în sens strict? Noi percepem cu simțurile noastre lumea exterioară. Să luăm un trandafir ce se află în fața noastră. El ne spune: Eu sunt aici; tu mă percepi cu simțurile tale; tu trebuie să mă închipui. – Dar este oare acest proces și corect așa? Percepem oare trandafirul în modul în care este realmente? Deja știința exterioară poate să ne ajute în această direcție.
Noi știm că nervii optici se încrucișează în spatele ochiului. Acolo provoacă o imagine răsturnată a obiectului care, proiectată în afară, arată obiectul în configurația în care îl vedem stând afară. În noi ia naștere adevărata imagine a trandafirului, anume invers, jos floarea, sus rădăcina. Dacă, însă, lumea exterioară este Maya, atunci ea este o oglindire a adevăratei ei configurații. Este așa, ca și cum ne-am reprezenta oglindirea unui peisaj într-o apă stătătoare. Totul în jurul nostru vedem în imaginea ei oglindită.Totul trebuie să ne reprezentăm invers, omul și întregul său mediu. Așadar, trandafirul care stă în fața noastră trebuie să mi-l gândesc în spatele meu, rădăcina în sus, floarea în jos. Dacă suntem de părere că auzim cu urechea dreaptă, atunci asta e Maya. Forța pătrunde dinspre stânga spre noi și ne vine în urechea dreaptă în conștiență. Ceea ce pare să se afle în fața noastră este doar Maya, doar oglindirea unei forțe care este în spatele nostru și care se revelează prin noi și astfel vrăjește lucrurile în fața noastră. Așa cum ia naștere imaginea adevărată a lucrurilor dinspre înăuntru spre afară, așa trebuie să meargă și cu adevărata morală. Căci adevărata morală trebuie să izvorască din convingerea interioară și nu dintr-un impuls exterior.
Totul trebuie să gândim inversat. Cerul înstelat care se desfășoară în fața privirii mele trebuie să mi-l gândesc în spatele meu. Trebuie să mergem și mai departe: acolo unde domnește întunericul, acolo este o grozavă lumină spirituală; nu acolo unde îi apare ochiului lumina fizică se află lumina spirituală. Cu acest lucru are legătură ceea ce a fost spus deja mai devreme, că omul, atunci când începe să vadă, poate să vadă ușor, drept primul lucru, în propria sa umbră lumina trupului său eteric.
Așadar, când privim lumea, nu în oglindirea ei de Maya exterioară, ci ne străduim să o vedem în adevărata ei configurație, atunci facem ceva foarte precis prin aceasta. Ca și cum transpunem totul în mișcare și ne aducem astfel în atingere cu acea ierarhie spirituală care stă deasupra Spiritelor formei, cu Spiritele mișcării.
Tot ce vedem în jurul nostru este, în modul în care vedem noi, Maya. Tot ce vedem, auzim, simțim etc. Doar un lucru ne-a fost dat de înțelepciunea lumii, ce este cu adevărat real: cuvântul. Logosul. Un lucru avem noi, ce nu pătrunde din afară spre noi și nu ni se arată drept Maya, ci se revarsă din interiorul nostru, revelând ființa noastră cea mai interioară: vorbirea, cuvântul. Nici aerul nu este real. Iar, într-aceasta, acest dar dumnezeiesc ar trebui să ne fie sfânt și să nu fie folosit greșit și să nu răsune nimic altceva spre afară decât, cu deplină sinceritate, conținutul nostru sufletesc. Căci găsim în Cronica Akasha faptul că totul se va dizolva și va pieri, și numai ceea ce au rostit oamenii rămâne păstrat drept ceva etern – dătător de formă pentru următoarea configurație planetară a lumii noastre. La începutul originar a fost cuvântul, iar dumnezeiască este forța cuvântului!
Trebuie să primim treptat forța de a considera lumea așa cum este și, într-aceasta, să nu ne pierdem pe noi înșine.
* * *
Exercițiile esoterice trebuie exersate cu exactitate, chiar și în formularea lor; aceste exerciții sunt luate din lumea spirituală și trebuie să fie îndeplinite exact așa cum sunt prescrise.
Îndată ce în aceste exerciții ce trebuie să provoace o stare cu totul deosebită este adus un „eu”, prin aceasta sunt provocate mari efecte
cosmice [karmice] pentru respectivul – (Acest lucru se referă la primele două, respectiv patru, rânduri ale zicerii:
Această zicere a fost publicată într-o broșură, dar nu întru totul corect, ci cu „eu” în propoziții; și la acest lucru s-a referit dr. Steiner.)
Același lucru e valabil pentru o transmitere mai departe a exercițiilor către alții; iar în mod deosebit atunci când sunt multiplicate prin tipar, așadar devin un bun general al mulțimii.
Pentru cunoașterea lumilor mai înalte există trei trepte:
1.cunoaștere imaginativă,
2.cunoaștere inspirată,
3.cunoaștere intuitivă.
Când începem la prima treaptă, pentru suflet este foarte valoros dacă trezim în noi reprezentări imaginative, ce trebuie să iasă dintr-o moralitate interioară. Unele dintre aceste imagini ar fi următoarele:
A ne reprezenta lumină; a spiritualiza reprezentarea până ce ne putem reprezenta lumină spirituală, unduind colorat drept substanță a lumii.
A simți căldură, ce este simțită în noi cu totul intens drept iubire și care iradiază prin lume și poate fi simțită drept iubire dumnezeiască.
Sau, lucru care este deosebit de valoros, să ne facem reprezentarea despre ființa lucrurilor și să simțim într-aceasta că tot ce vedem, simțim și putem să percepem cu simțurile este iluzie, Maya.
Așa, de exemplu, ceea ce se află sus să gândim jos și invers, de exemplu flori, oameni, cer înstelat etc. Ceea ce se întâmplă în dreapta să simțim în stânga. Ceea ce se desfășoară în fața noastră, să considerăm drept o întretăiere de forțe și drept o oglindire în spatele nostru.
Mai apoi, lumină drept întuneric, la fel și invers. De exemplu, în umbra omului poate clarvăzătorul să privească spiritul pe care omul îl are drept forță interioară de luminare.
Tot ce trăiește și țese, tot ce a luat înfățișare și tot ce percepem cu simțurile noastre, Spiritele formei au însuflețit și au străbătut cu entitatea lor.
Dar pentru că tot ce există în lumea senzorială este o oglindire a spiritualului, noi trebuie să ne îndreptăm spre Spiritele mișcării și să îndeplinim cu ele răsucirea la ființa și originea propriu-zisă a lucrurilor. Prin aceasta, și în noi este trezită o profundă cucernicie interioară.
Singurul lucru cu adevărat real în lumea noastră senzorială este cuvântul. În spatele cuvântului, a sunetelor originare, stă Logosul. Cuvântul limbajului originar este imaginea primordială a vorbirii creatoare dumnezeiești.
Fiecare cuvânt revarsă în afară ceea ce e sufletesc, de unde și pornește. Așa cum îl rostește omul, se exprimă sufletul care locuiește în lăuntrul lui. Cuvântul limbajului originar este conținutul însuflețirii, ce creează lumi. Acesta este limbajul lumii, iar multele diferențieri și fragmentări au fost provocate de spiritele luciferice.
Am discutat ultima dată despre faptul că în lumea exterioară totul este Maya și că totul trebuie reprezentat, într-un anumit sens, tocmai invers. Iar noi am subliniat modul în care esoteristul trebuie să învețe să trăiască într-o astfel de conștiență, încât să privească la tot ce percepe în jurul său în sensul menționat. Dacă vede o floare, să și-o gândească invers; dacă aude un ton venind din dreapta, atunci să se gândească la faptul că tonul vine, în realitate, din stânga. El poate să meargă și mai departe cu aceasta și, în anumite alte cazuri, să se gândească la același lucru. Acolo unde e întuneric, să își spună că este, de fapt, luminos; unde este lumină, este de fapt întuneric. Dacă ancorăm în noi cu totul acest simțământ al reversului Mayei exterioare, dacă întreaga noastră gândire se orientează după aceasta, atunci vom afla mari transformări la noi înșine, care ne duc la ceea ce este adevărat. Dacă, însă, vrem ca toate acestea să ni le clarificăm doar prin simplă cugetare, atunci suntem conduși în fața unor mari pericole. Esoteristul știe, doar, că toate simbolurile și toate învățăturile esoterice pot ascunde un anumit pericol în ele atunci când sunt percepute greșit și aplicate greșit, însă noi nu suntem în calitate de esoteriști niște copii mici. Cine a încercat să aplice ceea ce a fost spus aici ultima dată, va fi primit un simțământ ca și cum i-ar fi fost tras pământul de sub picioare. Iar dacă încercăm să cuprindem aceste lucruri cu rațiunea, atunci este așa ca și cum două oglinzi ar fi așezate una în fața celeilalte, astfel că apare o oglindire ce se repetă la nesfârșit. Pericolul constă atunci în aceea că rațiunea ar dansa împreună cu această repetare nesfârșită, ca într-un vârtej de dans. Rațiunea omenească sănătoasă își spune atunci: Aici îmi stă mintea în loc! Doar viața sufletească nesănătoasă se lasă atrasă în vârtejul dansului.
Putem, însă, să mergem și mai departe cu inversarea și să îl luăm în considerare pe omul însuși. Să ne reprezentăm un chip omenesc, ce are o coloratură mai deschisă sau mai întunecată, cu păr mai deschis sau mai închis la culoare, și acum să ne reprezentăm chipul mai deschis, întunecat, părul închis la culoare, deschis ș.a.m.d. Mai apoi să ne reprezentăm acolo unde chipul este bombat, adâncituri, acolo unde e adâncit, umflături. În același timp să transformăm culoarea pielii: acolo unde este rozalie să ne-o gândim verde închis; acolo unde este palidă, verde deschis*. Dacă am putea simți asta în acest fel, atunci am fi în stare să îl recunoaștem pe om după ființa sa interioară. Culoarea verde închis, spre exemplu, ne-ar arăta că avem de-a face cu cineva care stă puternic în viață, care acționează în cele trei regnuri naturale de jos; dacă apare culoarea verde deschis, el ar fi înclinat mai mult către spiritual. Iar acolo unde vedem albastru, s-ar arăta la un om cele mai înalte calități spirituale. Dacă ne-am reprezenta, însă, mai întâi culoarea și apoi să o transpunem pe aceasta cu gândul asupra chipului, așa cum stă în fața noastră, atunci am ajunge la cele mai rele căi greșite.
* Aici au fost confundate indicațiile „verde închis” și „verde deschis”; a se vedea însemnările B, C, D și E.
Și acest lucru trebuie să ni-l reprezentăm, că ceva ce se arată urât este, în realitate, frumos. Acesta este motivul pentru care, îndeosebi în picturi mai vechi, Christos pe cruce nu a fost reprezentat „frumos”, ci adesea urât și deformat.
Un slab esoterist ar fi acela care este tot mereu preocupat să vorbească despre greutățile sale, despre durerile sale fizice, care își dă zilnic socoteală de toate marile și micile chinuri pe care trebuie să le suporte. Cine vrea să ajungă mai departe, acela trebuie să dezvolte în el însuși forța de a nu voi să-și trateze tot timpul suferințele prin tot felul de remedii și cure, ci el trebuie să înțeleagă că toate acestea fac parte dintr-o dezvoltare esoterică, la care tocmai că întreaga ființă a omului este supusă la o transformare. Ar fi un exemplu al unei vieți
sufletești cu totul și cu totul bolnave, dacă cineva ar merge, spre exemplu, peste o pajiște și ar vedea o brândușă și ar considera acum că aceasta ar vrea să îl înghită. La esoterist, însă, chiar dacă el nu e bolnav, se poate întâmpla să aibă sentimentul ca și cum ar fi cuprins din spate de entitățile mai înalte și ca și cum ar fi absorbit. Există însă printre oamenii obișnuiți asemenea apariții, că se tem în fața unei ferestre deschise, dacă se află la un etaj înalt, pentru că atunci ia naștere pofta de a se arunca pe ferească. Sau se cunoaște ceea ce se numește agorafobie, când omul nu îndrăznește să treacă printr-o piață. Acest din urmă simțământ, însă, încetează atunci când știm că mai este un om lângă noi. Medicina oficială dă pentru toate aceste fenomene și cauzele, dar adevăratul motiv este acela că unui astfel de om i-a lipsit singurătatea îndreptățită. De singurătate au nevoie toți oamenii, până la un anumit grad, și nu este un simplu egoism. Cine vrea să-i ajute mereu pe alții, va simți cândva că nu mai poate ajuta mai departe, dacă nu scoate forțele pentru aceasta din singurătate. Cine vrea mereu să vorbească, va simți cândva că vorbește doar vorbe goale, dacă nu lasă în singurătate să vină forțele spirituale la el. Pentru rugăciune și pentru meditație trebuie să fim în singurătate; o rugăciune comună poate să aducă oamenii doar la o anumită stare sufletească de grup. Cine consideră că ar fi egoist să mergi în singurătate, acela are pur și simplu necesitatea de a fi cu alți oameni, nu pentru a-i ajuta, ci pentru ca să nu fie singur. Chiar și „a vrea să ajuți” altruist poate să izvorască în realitate din egoism, prin faptul că pur și simplu căutăm sociabilitatea. Astfel se poate, spre exemplu, că și magnetizarea, care se spune că este folosită pentru a alina durerea altora, poate să provină din necesitatea de a se simți pe sine însuși plăcut, prin faptul că mângâi corpul celuilalt. Deși iubirea și egoismul sunt poluri opuse, totuși este adevărat că în anumite cazuri-limită acestea două se ating foarte aproape și este greu să le distingi.
Omul are în jurul său cele trei regnuri naturale inferioare. În timp ce ar putea fi dovada unei vieți sufletești nesănătoase dacă cineva s-ar teme să fie înghițit de entitățile regnului mineral sau ale regnului vegetal, chiar i se poate întâmpla unui esoterist care a ajuns prin exercițiile sale la o asemenea treaptă, să aibă sentimentul de a fi absorbit de ființele mai înalte. Așa cum avem sub noi cele trei regnuri naturale, așa avem deasupra noastră cele trei ierarhii spirituale, iar aceste entități – precum și unele care au de-a face cu dezvoltarea mai internă a omenirii – sunt cele ce ne influențează și provoacă sentimentul descris mai sus. Dar, prin conștiența noastră de Eu, ne este dată în același timp forța să nu fim absorbiți cu totul de entitățile spirituale astfel încât să devenim un instrument lipsit de voință, ci dezvoltarea mai înaltă duce tocmai într-acolo că ne facem autonomi în sentimentele și simțămintele noastre, căci altfel ne-am pierde cu totul conștiența de sine. Conștienți trebuie să ne dezvoltăm în sus, către ierarhiile mai înalte.
Cine a cuprins, prin studiul teosofiei, în acest mod marile adevăruri despre lume și om, încât ca și cum îl străbat cu căldură și îl însuflețesc, acela învață să se perceapă în așa fel în mijlocul entităților spirituale, încât existența sa autonomă să nu poată ajunge în pericol. Atunci învățăm, în tot ce ni s-ar putea întâmpla, să spunem din lăuntrul nostru: Aceasta vine de la Dumnezeu. Atunci învățăm să spunem în suferință: Dumnezeu ne trimite această suferință drept iubitoare aducere aminte de greșeli anterioare; iar în fericire ne spunem: Aceasta e o miluire pe care ne-o trimite Dumnezeu – și ne dispune spre mulțumire, nu spre autosuficiență. Atunci învățăm să recunoaștem în toate întâmplările acțiunea puterilor dumnezeiești, atunci ne simțim treptat în raportul just, care ne unește cu cosmosul.
* * *
Am auzit ultima dată cât de eficient este pentru sufletul nostru de a lăsa să acționeze asupra noastră imaginația că lumea exterioară din jurul nostru este Maya, că de-abia imaginea inversată ne aduce adevărul. Putem să mergem mai departe cu această imaginație. Dacă privim fața unui om, atunci trebuie să ne-o gândim inversată: peste tot unde este o ridicătură – o adâncitură, părul închis la culoare – deschis, cel deschis – închis etc. Dar și culoarea feței trebuie să ne-o gândim inversată, și anume nu doar în locul celei deschise una închisă, ci petele de o anumită culoare care ni se arată trebuie să ni le reprezentăm în culorile lor complementare, așa spre exemplu o pată roșie – verde etc. Dacă ne pătrundem bine de acest lucru, culorile ne vor vesti ceva despre trăsăturile omului respectiv. Un verde deschis – gândit drept culoare complementară – ar însemna că omul nu se poate desprinde de tot ce este strâns legat de corporalitatea sa. Un verde închis sugerează o strădanie către spiritual, albastru o strădanie deosebit de puternică spre spiritual. Aceste culori devin atunci ca și transparente pentru noi. Sunt culorile trupului eteric. Acest lucru acționează doar dacă percepem aceasta în interior.
Prin acest gen de observații vom ajunge să cunoaștem adevăratele trăsături ale omului, mult mai mult decât se poate întâmpla de obicei în vreun mod anume. Rațiunea noastră poate cel mult să ajungă atât de departe încât să zică: lumea exterioară este o Maya; în imaginea inversată eu o văd în adevărata ei configurație. Aici, în acest punct, rațiunea trebuie să stea liniștită, altfel ajunge în încurcătură și își pierde pământul de sub picioare. Gândurile noastre sunt imagini oglindite ale lumii exterioare. Să ne gândim o oglindă și un obiect care se oglindește în el. Dacă punem în fața primei oglinzi o a doua, atunci obținem oglindiri ale oglindirilor până în depărtări încețoșate. Așa ni s-ar întâmpla dacă noi, în loc să ne gândim pur și simplu la stările de fapt oculte, am vrea să speculăm și să tragem concluzii pentru a găsi noi stări de fapt. Acest lucru ar trebui să ne ducă la o anumită confuzie. Trebuie să trăim aceste lucruri mai degrabă cu simțirea noastră.
Așa cum omul stă înăuntru între imaginea sa eterică și imaginea-maya sa fizică, așa ne rezultă de-abia o imagine corectă despre om. Dacă omul apare urât în trupul său fizic, atunci acea imagine de mijloc s-ar arăta frumoasă și invers. – A existat un anumit curent în artă, care sugerează acest lucru. Există tablouri despre Christos care nu înfățișează deloc frumoasă figura lui Christos.
Este bine ca sufletul să aibă posibilitatea să simtă necesitatea singurătății. Sufletul are nevoie din când în când de singurătate și este bine să stea singur. Cine se dedică rugăciunii și meditației, acela simte necesitatea singurătății pe lângă aceasta. Trebuința de a fi împreună cu alți oameni pornește adesea din sentimente egoiste. Suntem de părere că dorim să ajutăm. Există anumite domenii-limită, unde
egoismul și iubirea aproape că nu pot fi separate. Dorim să facem ceva pentru alți oameni, iar în fond o facem doar pentru că ne aduce satisfacție. Un magnetizator poate să fie de părere că îi ajută pe oameni cu un anumit fel de mângâiere, iar în realitate activitatea are loc doar pentru că mângâierea îi produce o anumită senzație de bine. – Acum s-ar putea obiecta în mod eronat: da, dar ăsta e totuși egoism, dacă mă dedic singurătății. Acest lucru nu e bine gândit și nu ar fi gândit altruist în sensul bun. Căci din singurătate extrag forță, din acest egoism îmi extrag forța pentru faptele iubirii. – Necesitatea singurătății este o binecuvântare pentru suflet și poate să fie un sentiment ce aduce fericire pentru suflet. Dar poate lua naștere și un sentiment care spune: eu stau aici, singur și pe cont propriu; toți oamenii stau departe de mine și îmi sunt străini și nimeni nu poate să mă înțeleagă. Un astfel de sentiment poate umple sufletul cu suferință, dar el trebuie să poată să se ridice deasupra acestui lucru.
Ar trebui ca un suflet să fie destul de bolnav, dacă, mergând peste o pajiște pe care înfloresc brândușe, și-ar spune așa: „mi-e frică de brândușă; ea ar putea să mă înghită”. Acesta ar trebui, cum spuneam, să fie un suflet ce are o dispoziție foarte bolnăvicioasă, pentru ca să poată vorbi astfel. Și totuși ar putea să urce în esoterist sentimente asemănătoare și trebuie chiar să ne așteptăm la așa ceva. Poate să ajungă un esoterist să spună: „eu mă simt dăruit lumilor spirituale; ele mă iau în posesie; mă simt ca și cum aș fi absorbit de ființele mai înalte”. Iar într-un astfel de suflet poate să urce un resentiment față de divinități. – Așa cum sub noi se află trei regnuri, regnul animal, regnul vegetal și cel mineral, tot astfel avem deasupra noastră cele trei regnuri de jos ale ierarhiilor mai înalte, Îngeri, Arhangheli și Începătorii. Iar sufletul poate să simtă la un anumit moment, ca și cum Îngerul l-ar lua în posesie, iar el s-ar împotrivi la acest lucru.
Dacă ne dedicăm stărilor de fapt din cercetarea ocultă, ce ne sunt aduse prin intermediul teosofiei, ce facem aici de fapt? Ce anume este ceea ce preluăm aici în noi? Nu e nimic altceva decât gândurile dumnezeirii, care erau de la început și după care au devenit toate lucrurile, imaginile primordiale ale tuturor celor ce au luat ființă. Dacă acum nu am putea nimic altceva decât să preluăm cu rațiunea noastră gândurile dumnezeirii, atunci ar fi vorba doar de o regândire searbădă. Noi am gândi adevărurile cu rațiunea noastră, dar ne-ar lăsa reci. Asta ar fi asemănător sentimentului pe care l-am avea dacă am sta pe un munte înalt, înghețat, la al cărui vârf nu ar pătrunde niciun fel de căldură din lume. Astfel s-ar întâmpla cu sufletele noastre dacă am putea prelua doar cu rațiunea stările de fapt oculte care sunt gândurile lui Dumnezeu, înainte, în timpurile lemuriene, oamenii preluau aceste lucruri, se dedicau cu totul divinităților într-aceasta, iar căldura lumii spirituale pătrundea prin ei, iar ei se simțeau strâns legați de lumea spirituală. Pe parcursul timpului, cuprinderea cu rațiunea a devenit tot mai searbădă și simțământul tot mai rece și mai rece. Iar în timpul Misteriului de pe Golgotha, aici sufletul era străbătut deja de un fior de gheață. Dar în momentul în care Christos l-a părăsit pe purtătorul de Christos pe cruce și s-a dăruit lumii, atunci a străbătut dogorind frigul spiritului cu focul său sfânt și astfel a transformat Spiritul în Sfântul Spirit.
Iar acum stăm iarăși altfel în fața stărilor de fapt oculte. Nu le preluăm doar cu înțelegerea noastră, ci le învigorăm cu simțirea noastră. Străbatem și saturăm sentimentele noastre interioare cu stările de fapt oculte; lăsăm ceea ce a fost trăit astfel să curgă în tot ce facem. În măsura în care facem acest lucru avem parte de Spiritul Sfânt în noi. Spunem atunci când simțim stare de bine corporală: aceasta e mulțumită spiritului dumnezeiesc din mine. Iar atunci când un gând pe care l-am gândit în timpuri anterioare apare din nou în interiorul meu, atunci îmi spun: nu eu, ci Spiritul dumnezeiesc în mine este cel care lasă să lucească din nou acest gând în interiorul meu. Eu nu mai simt că lumea pur și simplu mă ia în posesie, ci m-am unit cu Spiritul dumnezeiesc. Iar noi vom simți atunci căldura Spiritului dumnezeiesc care ne pătrunde.
* * *
În ora anterioară am pus în fața sufletului nostru și am discutat despre o meditație grozavă, iar unii dintre voi vor fi încercat probabil să privească ceea ce li se înfățișează în lumea simțurilor drept Maya, drept iluzie.
Putem urmări această meditație și mai departe, prin faptul că încercăm să percepem la oamenii care stau în fața noastră culoarea feței, a părului și a ochilor lor, eventuala roșeață a obrajilor, în culori complementare; iar ceea ce se înfățișează drept ridicătură să vedem drept adâncitură și invers. Dacă un om, spre exemplu, are obrajii mai roșii, atunci ei vor trebui percepuți în verde deschis, iar acesta este un semn că acela se mai află cu mult în viața (exterioară). Dacă percepem la o ușoară roșeață a feței o colorare în verde închis, iar deasupra se întinde o sclipire albăstruie, atunci clarvăzătorul va putea recunoaște după această colorare mai mult sau mai puțin intensă gradul spiritualității. Este acesta începutul, unde omul începe să vadă o aură.
Toate aceste lucruri pot fi doar percepute și simțite. Componenta de legătură* între trupul eteric și trupul fizic este întotdeauna partea opusă față de omul exterior, vizibil. Dacă omul apare urât în exterior, atunci componenta de legătură este frumoasă. – În anumite tendințe artistice de astăzi (?) putem să observăm că adesea acest spiritual, în mod inconștient pentru artist, este exprimat în lucrări, de exemplu multele tablouri cu răstignirea, cu trăsături fără frumusețe, urâte, distorsionate de durere.
* În însemnarea B se numește: „imagine”.
Dacă pricepem Maya și iluzia cu rațiunea și vrem să pătrundem cu gândirea aceste exerciții ale inversării, atunci rațiunea, dacă a dezvoltat o gândire sănătoasă, va putea să o însoțească doar până la faptul răsucirii; altfel ar fi doar o oglindire constantă și iarăși aruncată înapoi a propriilor sale gânduri, care pot să degenereze în boală.
La dezvoltarea esoterică trebuie să încercăm să stăm ferm. Toate durerile, suferințele, stările de teamă etc. să le suportăm cu răbdare. Nu este un semn bun pentru esoterist dacă se vaită și face tot felul de cure. Trebuie să ne clarificăm faptul că are loc o modificare a corpurilor, ce produce tocmai asemenea stări. Și toate stările nervoase posibile, așa cum le putem observa la neurastenici, agorafobie, de a vrea să se arunce de la înălțime, pot veni peste noi; atunci trebuie să devenim conștienți că totul este Maya și, înainte de toate, că toate stările ce apar în acest fel înseamnă o întărire pentru greutățile ce vor apărea mai târziu.
Trebuie să ne stăpânească gândul că suntem favoriți ai divinităților, cu cât mai mult avem de suferit și de depășit.
Singurătatea sufletului, a nu fi înțeles de ceilalți, ne iese în întâmpinare ca primă greutate sufletească. Singurătatea ne aduce cele mai înalte bunuri sufletești. A ne ruga, a medita în singurătate ne aduce cele mai puternice curente spirituale și întărește propria noastră individualitate.
A ne ruga în masă este doar a fi într-o stare de suflet de grup.*
* În însemnarea E se numește: „însuflețire de grup”.
Singurătatea acționează diferit, în funcție de gradul de dezvoltare. Unuia îi aduce disperare, celuilalt bucurie. Adesea este scuzată pornirea către sociabilitate sub pretextul de a putea să-l ajuți pe celălalt, de a vrea să îl ajuți pe celălalt. Iubirea și egoismul merg mână în mână. Prea multă vorbărie provoacă banalitate. Pentru singurătate îndreptățită trebuie chiar să lupți, în calitate de esoterist.
În fața noastră avem regnul mineral, cel vegetal și cel animal. În spatele nostru stau ierarhiile de mai jos: Îngeri, Arhangheli, Spirite ale personalității. Adesea există sentimentul ca și cum un înger ar coborî în noi și ne-ar lua în stăpânire. Tot ce simțim ca suferință și bucurie este cadou al divinităților; acesta este Sfântul Spirit care acționează în noi.
Dacă cineva ar avea în sine toate gândurile teosofiei care au fost date acuma lumii, atunci acestea ar fi gândurile divinităților; ele ar declanșa doar gândirea pură în noi și ar produce în noi răceala de gheață a înțelepciunii.
Dar noi ar trebui să producem în noi căldură, tot astfel precum într-un ou se mișcă primul simțământ de viață; iubirea care se revarsă prin noi și însuflețește aceste gânduri ale divinităților este posibilă de-abia prin evenimentul christic. Din timpul lemurian până la evenimentul christic a fost o scădere; dar acum, prin Christos, o-ridicare-din-nou.
A medita aceste simțăminte, gânduri ale divinităților ca pornind de la Tatăl, a străbate cu căldură apoi aceste simțăminte și a le jertfi în Christos și a fi născut din nou. Spiritualul ce este în noi prin Sfântul Spirit, meditat în modul rosicrucian corect, ne dă siguranță, autonomia pe care trebuie să o avem și față de ierarhiile mai înalte.
Completare: Ar trebui să nu credem karma doar teoretic; este foarte greu să o percepi drept urmare la experiențe grele de viață. Dar pentru aceasta ne ajută exercițiile esoterice, de exemplu detașarea. Nu doar la bucurie sau suferință a sta deasupra, ci și în fiecare fibră a inimii noastre deplin dedați marii dreptăți („Doamne, facă-se voia Ta.” [Nota 52]
La retrospectivă este foarte bine că ne vin în minte puncte care în timpul zilei au scăpat cu totul atenției noastre.
O imaginație bună este și a-și reprezenta o plantă, cum arată verde dar de fapt este Maya sau iluzie; trebuie să ne-o reprezentăm așa, că frunzele au o coloratură violet-roșie, tulpina albastră etc. și să ne gândim și poziția inversată; atunci ne vom simți, simțirea corectă, pe noi înșine drept plantă, vom crește înăuntrul ei și vom crește astfel odată cu ea spre înălțimile spirituale. – Același lucru este indicat și în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 53].
Toate imaginațiunile ne vor apărea în modul corect, dacă ne reprezentăm lumea în noi înșine drept Maya. Foarte bine este să facem acest exercițiu la animale ...
Entităților care frânează progresul nostru, care lucrează împotriva karmei noastre, trebuie să le fim recunoscătoare, căci dacă am rămâne așa de necurați cum stă în karma noastră, atunci am fi aruncați în hăuri...
* * *
În asemenea strădanii putem să mergem și mai departe, prin faptul că stăm în fața unor oameni și încercăm în același timp să vedem și exteriorul omului drept iluzie și Maya. Astfel să încercăm, spre exemplu, să percepem culoarea feței sale, culoarea părului, ochilor și obrajilor lui în culorile complementare, tot așa să vedem tot ce este ridicătură la el – nas etc. – drept adâncitură și invers. Astfel se ajunge în forma negativă, cea care este decupată drept spațiu gol de către trupul fizic și care constituie spiritualul. (A se vedea Teosofie [Nota 54]: Țara spiritelor.) Acesta este și începutul pentru a se familiariza cu aura omului. Toate aceste trăiri pot fi doar simțite și percepute. Dacă ne apropiem de ele cu intelectul, atunci putem să realizăm acest gen de exerciții doar până la inversarea stărilor de fapt sau trăim doar o permanentă oglindire aruncată înapoi, a propriilor gânduri, fără a pătrunde în realitatea spirituală. Dacă un om are, spre exemplu, obraji foarte roșii, atunci aceștia vor trebui percepuți în culoarea complementară drept verde deschis, un semn că el mai stă puternic în viața vegetală. La o roșeață ușoară, pentru percepția spirituală se răspândește o licărire albăstruie deasupra unei tonalități de verde ceva mai închis. Astfel poate recunoaște clarvăzătorul gradul spiritualității celui care stă în fața lui.
Componenta de legătură* dintre trupul eteric și trupul fizic este întotdeauna partea opusă față de omul exterior vizibil. Dacă un om apare în exterior drept frumos, atunci această componentă de legătură este urâtă, și invers. În anumite orientări artistice ale prezentului putem observa cum este exprimat adesea acest lucru, chiar dacă inconștient, așa spre exemplu în anumite tablouri despre răstignire, trăsăturile lipsite de frumusețe, distorsionate de durere.
* În însemnarea B se zice „imagine.
Dacă vrem să încercăm acum să ne poziționăm pe noi înșine cu conștiința noastră în mod just în lumea senzorială, fără a fi expuși la ea pur exterior drept o Maya și să ne agățăm de ea, atunci trebuie să ne clarificăm următorul lucru. În fața noastră stau regnurile mineralelor, plantelor și animalelor. În spatele nostru stau regnurile ierarhiilor care sunt până la om, a Îngerilor, Arhanghelilor și Spiritelor personalității. Putem avea acum adesea sentimentul, îndeosebi când facem exercițiile descrise mai sus, ca și cum am fi absorbiți de ierarhiile care stau înapoia noastră; de asemenea, va apărea adesea sentimentul ca și cum ar păși un Înger înăuntrul nostru.
Pentru a întâmpina just acest sentiment de a fi absorbit, trebuie să învățăm să privim tot ce trăim ca bucurie și suferință drept un dar al divinităților, adus către noi și provocat în noi de spiritul Tatălui. Prin aceasta dezvoltăm acea detașare interioară de care avem nevoie față de ierarhiile mai înalte, drept fermitate interioară. Putem acum să spunem: Dacă cineva ar prelua în sine toate acele gânduri care sunt date astăzi în teosofie, atunci acestea ar fi gândurile ierarhiilor mai înalte, ale divinităților; însă aceste gânduri ar produce în noi o răceală de gheață. De aceea trebuie să unim aceste gânduri dumnezeiești cu căldura pe care o trezește în noi iubirea. Chiar dacă acest lucru este posibil încă doar slab, totuși așa este cu aceasta ca și cu primul sentiment de viață într-un germene de plantă. De-abia prin evenimentul christic ne-a devenit posibil să unim înțelepciunea cu iubirea.
În acest mod putem să simțim și să medităm aceste gânduri ale divinităților ca pornind de la Tatăl, apoi să încălzim acest sentiment din perspectiva jertfei lui Christos, lucru prin care spiritualul astfel preluat poate să renască în noi în gândurile lumii ale Spiritului Sfânt, care sunt întrepătrunse cu iubire. Acest lucru se află în tripla zicere rosicruciană:
Exersat acest lucru în modul just, ne conferă siguranța și autonomia de care avem nevoie și față de ierarhiile mai înalte.
* * *
Ultima dată ne-a fost pusă o imaginațiune grozavă în fața sufletului. – Dacă aceasta acționează corect, așa încât ne spunem că trebuie să preluăm un astfel de fapt ocult cu sentimentul, cu simțământul, nu cu rațiunea – asta duce doar la oglindire la nesfârșit și aduce sufletul, spiritul în confuzie. – Dar nu numai acea imaginațiune că fața este în spate, sus este jos, lumina este întuneric, dulcele amar, amarul dulce ș.a.m.d., ci să ne imaginăm și omul care stă în fața noastră așa încât părțile feței care ies în afară se adâncesc, iar culoarea apare în culoarea ei opusă; de exemplu roșul verde. Așa să înaintăm către spiritualul omului: verde deschis – încă atașat de corporalitate; acolo unde verdele devine închis până către albastru, aici atinge mai mult spiritualul. Așa să înaintăm încet către vederea trupului eteric. Ceea ce este trupul eteric și imaginea contrară reprezentată: frumusețea ca urât, urâtul ca frumusețe – așa cum câte un pictor a înfățișat spiritualul ca distorsiune la Iisus pe cruce.
La esoterist nu se va găsi învelișul exterior imediat în transformarea care se produce cu omul interior; greutăți, însă a nu ține cont de acestea, a lupta împotriva lor, prin aceasta, întărirea sufletului; agorafobie, amețeala își au cauza în faptul că omul nu are suficientă singurătate îndreptățită. Singurătatea este necesară pentru esoterist; meditație, rugăciuni comune dezvoltă însuflețire de grup. Sufletul trebuie să devină puternic în sine; pe calea esoterismului de asemenea sentimentul singurătății, sentimentul de a nu-fi-prezent [pentru alții]. Acest lucru poate provoca fie durere, fie bucurie. Dacă omul are în sine toate cunoștințele teosofice, atunci lucrează în el gândurile divinităților. Cum a devenit omul cvadripartit sau dezvoltarea planetelor, asta a existat în gândurile divinităților înainte să existe omul. Aceste gânduri [erau] în om pe timpul Lemuriei, trăitoare cu focul divinităților, dar devenind tot mai reci până la evenimentul de pe Golgotha, apoi a venit Christos, iar acum trebuie însuflețite iarăși gândurile divinităților prin focul dumnezeiesc. Așa cum sunt cele trei regnuri ale naturii în fața noastră, tot astfel sunt în spatele nostru cele trei ierarhii Îngeri, Arhangheli, Arhai. Așa cum un om cu o viață interioară bolnavă are teamă că floarea l-ar putea înghiți, tot astfel există la dezvoltarea esoterică momentul de teamă ca și cum am fi ridicați de ierarhii spre înapoi, ca și absorbiți. În schimb, la orice durere, la orice bucurie, trebuie să-ți spui: Sfântul Spirit provoacă totul în tine, prin aceasta, fermitate, menținere de sine la urcarea în lumile mai înalte. Din regnul Spiritelor gândurilor, al divinităților Tatălui prin focul lui Christos, al Fiului, în regnul Sfântului Spirit.
* * *
Ceea ce contează, înainte de toate, în dezvoltarea esoterică este că trebuie să încercăm a suporta cu răbdare toate durerile, suferințele și stările de teamă etc., prin faptul că stăm cu fermitate în interior. Aceasta este o primă, mare condiție. Nu este un semn bun pentru esoterist dacă se vaită mult și aplică tot felul de cure pentru suferințele sale. Trebuie, mai degrabă, să ne clarificăm faptul că are loc o modificare a componentelor noastre ființiale, ce produce tocmai asemenea stări de teamă și durere. Și tot felul de chestiuni nervoase pot fi observate datorită acestui fapt, de ex. agorafobia etc. Toate acestea pot să ne năpădească, împotriva acestui lucru este necesar să ne aducem clar în conștiență că toate acestea sunt Maya, iluzie și că aceste apariții și altele asemenea reprezintă în realitate o întărire pentru greutăți ce vor apărea mai târziu și vor fi de depășit în dezvoltarea interioară.
În toate acestea trebuie să ne conducă gândul că suntem favoriți ai divinităților, cu cât mai mult avem de suferit și de depășit! Acest lucru ne dă întărirea și fermitatea corectă de care avem nevoie pe calea noastră.
Ca una dintre primele greutăți sufletești ne apare înainte de toate singurătatea sufletului, de a nu exista pentru alții. Dar tocmai singurătatea este cea care ne aduce cele mai înalte bunuri spirituale. În singurătate a te ruga, a medita, ne aduce cei mai înalți și mai puternici curenți spirituali și ne întărește individualitatea. În schimb, rugăciunea în mesă [masă*] (în biserică) întotdeauna aduce stare de suflet de grup.
* A se vedea privitor la aceasta însemnarea C, unde se spune: „ A ne ruga în masă...”
Singurătatea acționează diferit asupra fiecărui om, în funcție de gradul dezvoltării lui, pe unul îl duce la disperare, pe altul îl duce la bucurie interioară. Adesea este scuzată și pornirea către sociabilitate pentru a scăpa de singurătate, prin faptul că vrem să-i ajutăm pe alții. Cu toate acestea, tocmai prea multa vorbărie acționează în mod nestimulativ asupra noastră: provoacă brutalitate. [Probabil trebuie să fie aici: „banalitate”; vezi însemnarea C.] Iubirea și egoismul merg, în această relație, mână în mână atunci când ne pierdem prea mult în sociabilitate, pentru „a vrea să-i ajutăm pe alții”.
Însă trebuie să învățăm să luptăm pentru singurătate îndreptățită. Adesea este văzut acest lucru drept egoism. Cu toate acestea, esoteristul trebuie să fie egoist în anumite cazuri, căci altfel nu ar ajunge niciodată pe treapta pe care să fie folosit drept unealtă pentru omenire. Doar calea ce trece prin testările tocmai caracterizate ne conduce la înălțimile unde găsim spiritul și îi putem sluji mai târziu drept slujitori altruiști.
* * *
Tot ce vedem este Maya. Cu adevărat, totul este de fapt tocmai contrariul a ceea ce vedem:
Fața este cu adevărat în spate și
spatele e în față,
dreapta este stânga,
stânga este dreapta,
sus este jos,
jos este sus,
înalt este adâncire și
adâncire este concavitate etc.
Acest lucru să ni-l spunem mereu la toate trăirile, acest lucru este necesar pentru esoterist.
Mare seriozitate ar trebui să domnească în viața esoterică. O oră esoterică ar trebui să fie ceva sfânt, ceva ce ne este încredințat și niciodată nu ar trebui să o luăm drept ceva obișnuit. Probabil că nu toți am fost conștienți de seriozitatea necesară atunci când am rugat să fim primiți în cercul de Ș.E. Acum trebuie să ne conducem această seriozitate tot mai mult în fața sufletului și cu toate forțele noastre să tindem spre unirea cu lumile spirituale, ce ne poate deveni printr-o școlire esoterică, pentru a nu decădea iarăși înapoi în viața zilnică. Toate exercițiile care ne sunt date sunt de considerat ca pornind de la Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor.
În viața esoterică trebuie să fim atenți îndeosebi la egoism. Adesea pretextăm că facem ceva altruist sau simțim față de cineva ură, invidie, sentimente care încă nu ne vin în conștiență și suntem de părere că trebuie, în calitate de esoterist, să-i spunem adevărul sau că nu putem să acceptăm una sau alta din partea lui. Imediat ce apar asemenea sentimente, ar trebui să ne reprezentăm faptul că ne dedăm la iluzii grosolane și că întotdeauna cauzele lor provin din egoism. Asemenea sentimente se exprimă întotdeauna cu o senzație de căldură ce străbate trupul eteric – și anume acea parte din trupul eteric pe care o numim eterul căldurii – și acționează până asupra corpului fizic, prin sânge. Trebuie să ne fie clar faptul că asemenea simțăminte acționează întotdeauna dăunător asupra dezvoltării lumii. Ierarhiile care sunt angajate să conducă legăturile karmice acționează atunci în așa fel, încât angajează entități de tip luciferic, ce distrug în noi aceste efecte prin faptul că acționează dăunător până asupra corpului fizic.
La o corectă cunoaștere de sine, la recunoașterea propriei noastre răutăți, ne străbate o senzație cu totul rece, în timp ce tot ce ajunge în noi la satisfacție dintre afecte se manifestă, spre diferență de cunoașterea de sine, într-o senzație de căldură. Samael [Nota 55] este conducătorul entităților luciferice ce acționează în această răceală, aducându-i omului cunoaștere de sine. Ele sunt perceptibile pentru clarvăzător în cele mai diferite figuri, adesea asemănătoare cu oamenii.
Neadevăr, necinste are omul adesea mai mult decât știe el însuși. Mulți spun: neadevăr chiar că nu mai am în mine; pe acesta l-am depus cu totul. Dar această lipsă de veridicitate este adesea atât de fină, încât de cele mai multe ori nici nu ajungem să fim conștienți de ea. Să ne gândim, spre exemplu, la următoarele. Citim în ziar anunțul unei conferințe teosofice ce are loc într-un alt oraș și hotărâm să mergem acolo. Ne gândim, cu siguranță, că doar cu acest scop mergem acolo și nu ne vine în conștiență faptul că tocmai în acest oraș locuiește un prieten drag, pe care ne-ar plăcea să îl revedem, sau că are loc o distracție la care am vrea să participăm și noi. Noi credem că vrem să călătorim încolo doar de dragul conferinței, în timp ce cu adevărat mai există și alte motive pentru această călătorie. – Suntem [într-adevăr] educați deja prin creșterea noastră să nu spunem niște neadevăruri grosolane. Dar [nu este încă depășită] poate tendința de a părea că suntem mai buni sau chiar, la o verificare severă de sine, dacă am fi nevoiți să recunoaștem adevărul, de a-l ține totuși sub tăcere, a-l acoperi și a-l învălui. Toate acestea acționează dăunător asupra tuturor evenimentelor lumii. Efectele unor asemenea neadevăruri merg mai întâi asupra trupului nostru astral, apoi asupra trupului eteric, și anume asupra acelei părți a trupului eteric pe care o numim eterul de lumină. Apoi merg mai departe asupra trupului fizic și acționează asupra sistemului nostru nervos. – Toate genurile de astfel de necinste ne sunt aduse în conștiență de Azazel. El cu entitățile sale, al căror conducător este, i se revelează clarvăzătorului asemănător cu omul, adesea drept cap cu aripi de corb. În timp ce la egoism, ciudă, ură avem la trezire o senzație de greață, de respingere, ce provine din efectul dublului nostru, în cazul necinstei, cel care încă mai tinde către aceasta va simți la trezire o senzație de strângere, zgârietoare în gât. El se va simți ca și cum este ciupit cu clești, chinuit cu mii de brațe. Acest lucru îl provoacă Azazel cu cetele lui. Iar dacă simțim efectul său în modul sugerat, asta ar trebui să ne pună pe gânduri despre cât de adânc mai suntem încă încurcați în minciună și denaturare.
Un al treilea lucru este indiferența și obtuzitatea față de lumile spirituale. Mulți elevi vor asculta prea bine o oră esoterică, dar ceea ce este dat nu găsește niciun ecou în ei. Ei nu pot să se desprindă de viața zilnică obișnuită. Ei nu se pot ridica spiritual sau să se preocupe cu gânduri spirituale. Alții au doar curiozitatea de a vedea și a trăi ceva din lumile spirituale și meditează tot înainte fără a se dedica unui studiu regulat, pentru că asta tocmai le e prea incomod. Acest lucru acționează direct asupra Eului, de aici asupra trupului astral, apoi asupra trupului eteric, și anume asupra părții pe care o numim eterul chimic, iar de aici asupra trupului fizic în toate sevele și glandele sale. Aceasta este acțiunea lui Azael. La un ne-esoterist, Azael cu cetele lui vrea să producă mereu doar efecte bune, prin faptul că el nu acționează asupra lui dăunător pentru sănătate, ci, într-un anumit sens, completând. La esoterist, efectele merg mai profund, iar din partea lui se cere să fie mereu conștient de sentimentul deplin de responsabilitate față de sine însuși și de lume. – La trezire, un esoterist obtuz va avea o senzație de înec, ca un potop – cu atât mai puternic cu cât mai mult se lasă pe seama vieții senzoriale zilnice.
Esoteristul trebuie să fie mereu atent la sine însuși. Nu strică să devină uneori preocupat de sine însuși. Numai astfel își va da seama de ceea ce ne este sugerat de fiecare dată la încheierea unei ore esoterice de către Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor:
* * *
Viața esoterică trebuie ținută în considerație cu mare seriozitate. Prea des este curiozitatea cea care împinge oamenii către esoterism. Ei vor să se dezvolte, într-adevăr, dar nu să studieze ceea ce a fost dat deja înainte drept conținut esoteric.Se vorbește adesea, spre exemplu, de „adormirea și trezirea conștientă”. Ce se întâmplă când ne trezim conștient? Atunci ne cufundăm în ceea ce suntem noi cu adevărat, în ceea ce a făcut karma noastră cu diferitele noastre învelișuri. Ca să ne putem cufunda cu conștiență trebuie să exersăm în continuu cunoaștere de sine. Putem să ne înșelăm mult prea ușor privitor la motivele pentru una sau cealaltă dintre fapte. Imediat ce credem cu rațiunea că am constatat că am avea motive altruiste pentru faptă, trebuie să fim foarte atenți și să ne gândim bine că există cea mai mare probabilitate să fie tocmai invers în realitate. Putem să fim plini de invidie față de cineva sau putem să credem că trebuie să facem ceva împotriva unui om, iar motivele pot să fie cu totul altundeva, se și află în marea majoritate a cazurilor altundeva decât presupunem.
Dacă omul simte mânie sau ciudă, acest simțământ poate să-i producă o anumită satisfacție, dar prin aceasta el nu își dăunează doar sieși, ci întregii lumi. Un astfel de simțământ are imediat o influență asupra trupului său eteric, și anume asupra acelei părți care aparține de eterul căldurii. Chiar și satisfacția ce urmează după o faptă altruistă reală – nu închipuită – agresează eterul căldurii al trupului nostru eteric, acționează însă apoi binefăcător înapoi asupra întregii lumi. Dacă un om se dedă mâniei sau egoismului în general, atunci ființele ierarhiilor mai înalte, care trebuie să se ocupe ca nimic incorect să nu intre în evoluție, trimit anumite alte ființe ce aparțin de cetele luciferice înăuntrul trupului eteric, pentru ca urmările egoismului să fie distruse. Aceste ființe trebuie, așadar, să fie permanent active în dezvoltarea omenirii, pentru a lucra împotriva efectelor care sunt exercitate prin egoism asupra eterului de căldură și de aici în trupul fizic asupra sângelui. Conducătorul lor este cunoscut sub numele kabalistic de Samael.
Dacă vrem, în calitate de esoteriști, să evităm aceste efecte, atunci trebuie să ne menținem clar în fața ochilor modul în care, spre exemplu, am fost cândva mânioși față de cineva și apoi să respingem de la noi senzația de căldură ce ne umple de obicei la satisfacția prin mânie și să o lăsăm să treacă într-o senzație de răceală de gheață.
O altă tendință care stă prinsă de om este minciuna. Chiar dacă această înclinație este ținută în limite prin educație, este totuși vorba de faptul că avem în noi posibilitatea de a fi lipsiți de veridicitate în anumite condiții date, chiar dacă nu rostim adesea o minciună. Un neadevăr acționează imediat asupra trupului nostru astral și de aici asupra trupului eteric, și anume asupra eterului de lumină, iar apoi, în final, asupra trupului fizic, în sistemul nervos. Și aceste urmări sunt nimicite de entități dumnezeiesc-spirituale ce stau sub conducerea lui Azazel. Acesta acționează în așa fel asupra omului – și îndeosebi asupra esoteristului –, încât la trezire avem senzația ca și cum un monstru îngrozitor s-ar strecura în gâtul nostru și ar vrea să ne sugrume. Această trăire nu e nevoie să vină la toți esoteriștii, dar unii trebuie să o parcurgă, nu pot fi toți scutiți de asta.
Figura exterioară a acestor ființe, așa cum le vede clarvăzătorul, nu este ceea ce ar fi deosebit de important. Ele pot să se arate în cele mai diferite figuri, însă au configurată în mod special forma umană, deși Samael, spre exemplu, este o ființă ce ține de salamandre. Îndeosebi Azazel are bine configurate părțile mai nobile ale figurii umane și are aripi în loc de brațe. Pentru esoterist este, însă, important să știe că el se arată așa, ca și cum o ființă ar vrea să intre în gâtul lui și să-l sugrume.
Omul poate fi și așa, că este, de fapt, obtuz față de lumile spirituale. Acest lucru se poate întâmpla chiar și la esoteriști, care își doresc să pătrundă repede în lumile spirituale, dar nu studiază ceea ce li se oferă la nivel de rațiune. Și acest lucru acționează în așa fel, încât urmările ce ar putea să apară pentru lume trebuie nimicite prin entități spirituale ce stau sub conducerea ierarhiilor mai înalte. Spre exemplu, în Austria au trebuit cândva toți învățătorii, bătrâni și tineri, să fie examinați din nou datorită unor cerințe noi ce au fost formulate prin legea dobândirii dreptului de a preda. Un inspector din învățământ, care nu vroia să le facă acest lucru prea greu bătrânilor învățători, a decis să-i examineze doar din ceea ce stătea scris în cărțile din care ei înșiși predaseră de ani de zile. Și, ce să vezi, s-a dovedit că marea majoritate a acestor învățători nu știau nici ceea ce era scris în manualele folosite de ei înșiși. Atât de obtuzi erau ei față de lumea spirituală.
Pentru esoteriștii care au această înclinație, acele spirite care stau sub conducerea lui Azael sunt, de fapt, o binecuvântare, căci Azael nu are nimic de distrus la ei, ci trebuie să le aducă ceva. Incredibil de ocupat este Azael cu cetele sale în lume. Ele acționează asupra eterului chimic din trupul eteric și astfel asupra sevelor din sânge ce sunt modificate prin obtuzitate. La un esoterist, acțiunea lui Azael la trezire dă o senzație de înec. Nu ne găsim locul în lumea fizică, am vrea, mai degrabă, să adormim imediat la loc.
Adesea ne reprezentăm ființele luciferice ca exclusiv rele, dar ele produc și mult bine în lume.
* * *
Trebuie să luăm în serios viața esoterică. O oră esoterică trebuie să ne fie ceva sfânt, niciodată nu trebuie să o considerăm ceva obișnuit.
Probabil că nu toți eram conștienți de seriozitatea necesară, atunci când am solicitat să fim primiți în cercul Ș.E. Acum vrem să ne aducem acest lucru tot mai mult în fața sufletului și să tindem către unirea cu lumile spirituale, pentru a nu decădea din nou înapoi în viața zilnică.
Exercițiile care ne sunt date sunt de considerat ca pornind de la Maeștri.
Esoteristul trebuie să fie atent la sine și la simțămintele sale, îndeosebi la cele ce privesc cunoașterea de sine. Cei mai mulți, iar noi probabil că aparținem și noi de aceștia, se dedau unor mari iluzii privitor la ei înșiși.
1. În mod deosebit este de avut în atenție egoismul. Noi pretextăm adesea că facem ceva altruist, sau simțim față de cineva ură și ciudă ce nu ne vin încă în conștiență, și suntem de părere că, în calitate de esoterist, trebuie să îi spunem respectivului adevărul sau că nu putem accepta una sau alta din partea lui. Imediat ce apar astfel de simțăminte ar trebui să ne reprezentăm că ne dedăm unor iluzii grosolane, că întotdeauna cauza lor provine din egoism.
Asemenea simțăminte se manifestă întotdeauna cu o senzație de căldură ce străbate trupul eteric, anume acea parte a trupului eteric pe care o numim eterul căldurii, și acționează până asupra corpului fizic prin sânge. Aceste simțăminte acționează întotdeauna dăunător asupra dezvoltării lumii. – Ierarhiile care sunt angajate să conducă legăturile karmice intervin atunci prin faptul că angajează entități (luciferice) ce distrug în noi aceste efecte și apoi acționează dăunător asupra omului și indirect asupra corpului său fizic. La o cunoaștere corectă de sine, la admiterea propriei noastre răutăți, ne străbate o senzație de răceală ca de gheață. Tot ce ajunge în noi să fie satisfăcut drept afecte etc. se manifestă, spre deosebire de cunoașterea de sine, prin senzația de căldură sugerată mai sus.
Clarvăzătorului i se revelează aceste entități, al căror conducător este numit Samael cu marile sale cete, în diferite figuri, adesea asemănătoare cu omul; ele sunt aproape întotdeauna (iar pentru clarvăzător adesea) perceptibile.
La trezire este percepută senzația de greață și de respingere, care este întotdeauna cauzată de egoism. Când este lipsă de veridicitate, cel care înclină spre aceasta va avea o senzație de sugrumare, de zgâriere în gât, ca și cum ar fi chinuit cu mii de brațe. Oricine se observă pe sine își va da atunci seama cât de adânc mai este încurcat în minciună și denaturare.
2. Lipsă de veridicitate:
Prin educație etc. suntem deja învățați în așa fel încât să nu spunem neadevăruri grosiere; dar tendința de a părea, poate, mai buni sau, la o severă verificare de sine, dacă ar fi să fim la ananghie, în loc să recunoaștem adevărul să îl trecem sub tăcere sau să îl învăluim, toate acestea acționează dăunător asupra tuturor întâmplărilor lumii. Astfel de neadevăruri acționează asupra trupului nostru astral, apoi asupra trupului eteric, și anume asupra părții pe care o numim eterul luminii, apoi mai departe asupra trupului fizic în sistemul nostru nervos.
Entitățile al căror conducător este Azazel i se revelează clarvăzătorului și asemănătoare cu omul, adesea drept cap cu aripi de corb etc.
3. Al treilea lucru este indiferența obtuză față de lumile spirituale. Mulți dintre noi, esoteriștii, ascultă o oră esoterică, dar ceea ce este dat nu găsește niciun ecou la ei; ei nu se pot ridica spiritual din viața zilnică obișnuită și să se preocupe de gânduri spirituale. Alții au doar curiozitatea de a vedea și trăi ceva din lumile spirituale și meditează orbește, fără a se dedica unui studiu regulat, pentru că asta le este prea incomod. Acest lucra acționează la esoterist asupra Eului, de aici asupra trupului astral, apoi mai departe asupra trupului eteric, și anume asupra părții pe care o numim eterul chimic, iar de aici asupra trupului fizic în toate sevele și glandele sale. La un ne-esoterist, Azael cu cetele sale vor mereu doar să producă efecte bune, pentru că nu acționează dăunător pentru sănătate asupra corpului, ci într-o anumită măsură în completare. La esoterist se cere ca el să fie mereu conștient de sentimentul deplin al răspunderii față de sine însuși și față de lume.
La trezire, un esoterist obtuz va avea o senzație de înec (potop), cu atât mai puternică cu cât mai mult se lasă în voia vieții senzoriale zilnice.
Esoteristul trebuie să fie mereu atent la sine însuși; nu e rău dacă uneori devine preocupat de sine însuși; doar astfel o să-și dea seama de ceea ce îi este arătat la încheierea fiecărei ore esoterice de către Maestrul înțelepciunii.
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Viața esoterică nu putem să o luăm suficient de mult în serios. Exerciții sunt date pentru a merge mai departe, dar dușmanii care se opun acestui lucru sunt vechile obiceiuri de viață: satisfacerea dorințelor egoiste acționează dăunător asupra întregii dezvoltări continue a omenirii, satisfacerea faptelor altruiste acționează stimulator. Tot astfel toate afectele, pasiunile, apoi și tendința către a fi necinstit, a minți, obtuzitatea spirituală, ele toate acționează dăunător, ca o frână asupra dezvoltării. Satisfacerea egoismului, afectele și pasiunile stau direct în trupul eteric, în eterul căldurii și acționează de acolo în sânge, încălzindu-l pe acesta. Doar dezgustul față de noi înșine poate să acționeze răcitor la cunoașterea justă despre sine. Cunoașterea de sine este întotdeauna luptă.
Pentru a îndepărta aceste daune, sunt trimise cetele lui Samael de către puterile spirituale bune, spre a distruge aceste efecte (Samael aparține de salamandrele de foc; îi apare însă clarvăzătorului în figură umană cu aripi în loc de brațe). Obiceiurile necinstei se află în eterul de lumină și într-o parte a trupului eteric și acționează pe calea ocolită a trupului astral asupra sistemului nervos. Împotriva acestor efecte este pus Azazel, cu el trebuie să ne luptăm dacă la trezire avem o senzație de a fi sugrumat, ca și cum ar trebui să înghițim un animal îngrozitor; acesta este un semn sigur că la cineva există această tendință către minciună. Al treilea dușman este obtuzitatea spirituală, a nu avea niciun interes pentru stările de fapt spirituale; acesta se află în eterul chimic, acționează dinspre Eu asupra trupului astral până în seve. Pentru a înlătura aceste acțiuni distructive este Azael aici. La trezire senzația de înec, de a-nu-se-putea-regăsi o produce existența acestei obtuzități spirituale. Esoteristul trebuie să lupte cu aceste trei puteri. Cel mai rău lucru pentru esoterist este mulțumirea de sine, aici nu mai există niciun fel de avansare pe calea esoterică.
* * *
Am văzut deja cum esoteristul trebuie să ajungă prin meditație justă și concentrare la a se dezvolta conștient în sus prin lumea iluziilor către realitatea spirituală și că pe această cale îi sunt de ajutor acele entități care sunt admise ca cete luciferice de către puterile înțelepte, pentru ca el să-și atingă țelul prin intermediul probelor. Sunt, așadar, din acest punct de vedere entități luciferice bune, al căror conducător este Samael. Există însă mai multe astfel de entități, iar aici îl avem mai întâi de luat în considerare pe Azazel cu ceata sa. Omul posedă de obicei mai multă necinste și mai mult neadevăr decât știe el însuși, iar eu văd acum foarte mulți care spun: Neadevăr nu mai am cu adevărat deloc în mine, pe acesta l-am pus jos! Această lipsă de veridicitate este însă atât de fină, încât adesea nici nu ne vine în conștiență, pentru că foarte des pretextăm motive cu totul greșite pentru acțiunile noastre, dar în realitate urmărim cu totul alte scopuri pentru acțiune. Toată această necinste ne-o aduce în conștiență Azazel cu cetele sale, iar când simțim ca și cum am fi ciupiți cu clești, chinuiți de mii de brațe, atunci să ne gândim la cât de adânc mai suntem încă încâlciți în neadevăr și minciună.
O a treia entitate ce se apropie de esoterist este Azael. Și acesta poate să producă o senzație apăsătoare și o senzație de sugrumare, Zgârietoare în gât. Și iarăși trebuie să ne lămurim ce trăsături negative mai trebuie să lăsăm jos, cum ar fi indiferența obtuză față de evenimentele lumii; căci nu indiferență trebuie să simtă esoteristul față de evenimentele lumii. Majoritatea oamenilor sunt așa de indiferenți, pentru că sunt încâlciți atât de puternic în egoism, astfel încât sunt cu totul indiferenți față de ceea ce se întâmplă în jurul lor. De aici provine și obtuzitatea mulțimii față de entitățile spirituale.
Dacă ne cufundăm în propriul nostru interior, găsim acolo multe entități. Acest lucru ni se va părea ciudat pentru început, dar pe măsură ce înaintăm, pe măsură ce învățăm tot mai mult să privim în lumile spirituale, tot mai mult vom vedea că o sumă de entități spirituale lucrează asupra noastră, adesea pentru a echilibra acolo unde noi, oamenii, în prostia noastră, producem distrugere.
Să ne întrebăm odată: De unde vine boala? Știm că fiecare boală are, pe lângă cauza ei fizică, și una spirituală, ce este de căutat în imoralitate, pasiuni sau alte greșeli în această existență, adesea în existența anterioară. Depășirea fiecărei boli eliberează forțe, asta nu înseamnă însă: trebuie să întindem o boală pe cât mai mult timp, pentru a înainta repede, ci fiecare trebuie să-și facă în poziția lui ceea ce e al lui, pentru a deveni sănătos cât mai curând. Dacă, însă, cineva a fost bolnav timp de trei luni sau trei săptămâni, atunci el să considere asta drept karmă și să suporte cu răbdare și degajare.
Dar încă dintr-un al doilea motiv o boală este ceva binefăcător. Din timpul lemurian, trecând prin Atlantida până la Misteriul de pe Golgotha, omenirea s-a scufundat tot mai mult în materie. Și datorită faptului că urmăm pornirile și pasiunile noastre, noi ar trebui să ne scufundăm tot mai jos, să fim tot mai mult deturnați de la țelurile care ne sunt puse de divinitate.
Aici boala este cea care îndoaie, într-un fel, acest impuls ce se îndreaptă în jos și ne dă iarăși direcția în sus. Știința din școala de astăzi condamnă învățăturile teosofice drept visare; dar dacă luăm doar o dată o carte în mână, cum ar fi Evanghelia după Ioan sau oricare altă carte teosofică, atunci vom vedea cum acționează însuflețitor, înviorător, în timp ce o carte materialistă sau monistă va seca, va usca sufletul. Iar pentru că prin această gândire pur materialistă forțele sunt doar folosite, în viitoarea existență urmarea va fi că asemenea oameni vor fi marcați de un fel de slăbiciune a minții. Creierul lor va fi o masă cu totul poroasă, apoasă, ei vor vrea să gândească, dar nu vor putea. Această slăbiciune a minții este o binecuvântare, ce preîntâmpină faptul ca acești oameni să se scufunde lipsiți de scăpare; căci prin faptul că într-o existență intervine slăbiciunea minții, așadar gândirea este protejată de gândire materialistă, Eul etern poate să lucreze de două ori, una după cealaltă, în Devachan asupra miezului ființial și să-l influențeze astfel încât să tindă din nou în sus.
Dumneavoastră ați aflați deja cu toții, sau o veți mai face, că în meditație te simți cu totul desprins, trupul eteric se lărgește, ne simțim purtați în afară în limite îndepărtate ale lumii – deodată, însă, ne simțim iarăși ca și țintuiți de această lume, nu ne putem desprinde de ea, stăm ca într-o menghină. Asta e bine așa. Cea care ne ține așa strâns este karma noastră din încarnările anterioare. Dacă am urca, drept urmare a exercițiilor, imediat în lumea spirituală fără a ne fi consumat karma, atunci urmarea ar fi o adâncă prăbușire. Conducătorul acestor cete, care ne țintuiesc strâns de Pământ, este Mehazael. Cu el facem cunoștință atunci când coborâm în interiorul nostru, tot astfel și cu Samael, Azazel și Azael. Vom ajunge atunci să cunoaștem realmente că interiorul nostru este câmpul de acțiune al demonilor: „Iar numărul lor e legiune!”, cum se spune în Biblie. Pe calea noastră esoterică trebuie să cunoaștem aceste ființe, pentru a dobândi înțelegere și a crește încetul cu încetul de sub ele. Azael acționează așa încât echilibrează ceea ce ia naștere prin obtuzitatea față de lumea spirituală. Dacă ne însușim degajarea, atunci preluăm munca lui Azael. Aceasta, însă, este degajarea: a nu te încânta la bucurie, nici a te jeli la durere, ci a recunoaște în toate realitatea acțiunii karmice. Nu doar teoretic trebuie să credem în ideea karmei, ci în tot ce ne atinge să simțim că este activă karma. Dintre treptele inițierii creștine, aceasta este biciuirea, adică a sta degajați și liniștiți față de orice suferință, față de toate durerile vieții care ne lovesc ca niște lovituri de bici și a ști că ele sunt condiționate karmic. Aceasta este degajarea adevărată.
Știm că lumea fizică este doar o oglindire a lumii astrale, dar în așa fel încât în ea apare totul inversat. O meditație nesfârșit de importantă, pentru a ne face eficient cuvântul: „Lumea este doar Maya”, este următoarea:
Tot ce avem în jurul nostru este de fapt aici inversat. Ceea ce vedem de sus în jos, este de fapt prezent de jos în sus. La plantă, rădăcina este de fapt sus, floarea jos. Cerul înstelat pe care îl avem în fața noastră este rezultatul entităților spirituale care sunt active, de fapt, în spatele nostru. Ceea ce recepționează drept ton urechea stângă vine din dreapta. Trebuie să pătrundem trăind în aceste stări de fapt; la fel și în cazul culorilor opuse: la un om care are porțiuni roșii să ne reprezentăm că ar fi verzi, sau ceea ce iese în afară la membre să ne reprezentăm ca o concavitate. La o plantă să ne reprezentăm verdele drept roșiatic-mov, rădăcina maro drept albastru închis. Toate aceste exerciții trebuie să le pătrundem cu venerație și pioșenie. Acesta este, în general, simțământul în care putem să sperăm să ne apropiem de divinitatea lumii; prin simpla gândire, Dumnezeu rămâne doar abstracțiune. Să ne străbatem dogoritor gândirea cu venerație, pioșenie, smerenie – atunci putem spera să pătrundem în lumea spirituală.
* * *
Bineînțeles că i se poate întâmpla oricui să se îmbolnăvească odată. Chiar dacă trebuie căutate remediile corespunzătoare, totuși esoteristul trebuie să se întrebe unde se află cauzele îmbolnăvirii sale și va ajunge, într-aceasta, întotdeauna la un motiv spiritual-sufletesc al bolii, fie o sucitură morală sau de orice alt fel, poate din viața aceasta pământească, adesea însă dintr-o alta. De ce are, însă, omul boli în general? Pentru că în fiecare om sunt porniri care îl trag în jos și care sunt transformate prin intermediul bolii în porniri ce merg în sus.
Dacă indicăm prin această curbă dezvoltarea omului, atunci vine printr-o anumită sucitură, la un moment dat (x) impulsul în jos. Acest impuls ar putea fi urmat de om și astfel ar fi pierdut cu totul pentru acele lumi care, sunt țelul existenței sale, în cazul în care creatorul omului nu ar lăsa să apară, la un anumit moment dat, boala (K*), ce va transforma acest impuls într-unul ce conduce în sus. Există multe asemenea impulsuri conducătoare în jos în om. Acest lucru nici nu este altfel posibil, dacă ținem cont de faptul că întreaga dezvoltare dinaintea timpului lemurian până la evenimentul de pe Golgotha nu a fost nimic altceva decât una descendentă și că de-abia din acele timpuri a venit posibilitatea de a conduce iarăși oamenii în sus. Iar timpul care s-a scurs de atunci este, desigur, unul foarte scurt, comparativ cu lungile perioade de timp ce se află înaintea sa. Astfel mai există în omenire și impulsuri ce duc în jos, care abia în viitor se vor revela. Un exemplu eclatant pentru asta este întreaga învățătură școlară. Aceasta îl face pe om obtuz față de lumile spirituale, iar materialiștii care sunt considerați acum drept autorități se vor naște iarăși într-o viață următoare cu creiere care vor fi ca un terci, astfel încât nu vor putea servi drept instrument al gândurilor. Dar acest lucru se desfășoară doar pentru ca direcția orientată descendent să fie transformată într-una ascendentă. Căci un astfel de om trăiește atunci două perioade succesive în lumea spirituală – Devachan – fără a parcurge între ele o astfel de viață pământeană care ar putea să transforme impulsurile ascendente dobândite în prima perioadă Devachan în unele descendente.
* De la Krankheit (= boală, în germană).
Pentru esoterist devine clar că simțămintele, gândurile noastre, tot ceea ce găsim la coborârea în propriul nostru interior nu suntem noi înșine, ci alte ființe, ce sunt prezente în cadrul ființei noastre. (Despre acestea spune Evanghelia: Numele lor este Legiune [Nota 56]) în clipa în care noi coborâm în interiorul nostru, găsim aceste ființe tinzând în afară în toate părțile, ființe ca acelea despre care am discutat ultima oară, precum Samael, Azazel, Azael.
Dar se poate și întâmpla ca esoteristul să își spună: Oricât m-aș strădui, eu sunt prea slab pentru a-mi desfășura chiar și exercițiile mele corect; tot mereu intervin alte gânduri. Acest lucru provine însă doar de la acele impulsuri ce conduc în jos, ce constituie karma noastră. Ele sunt cele care – chiar dacă nu duc la boală – ridică în jurul nostru ca un fel de zid, stau greoaie ca un munte deasupra noastră și care ne împiedică să intrăm curând în lumea spirituală.
Un om ar putea, spre exemplu, după străduința pe care ar arăta-o în exercițiile sale, în puține zile să intre în lumile spirituale, dar karma sa împiedică acest lucru timp de mulți ani, și anume pe bună dreptate. Căci altfel ar lua cu el toate greșelile și lipsurile sale în lumea spirituală. Cine, însă, meditează tot mereu cu râvnă și dăruire – cel mai bine despre unul și același obiect, schimbarea frecventă în exerciții este doar un semn de slăbiciune – va fi trecut cu siguranță printr-o anumită experiență – iar cine nu a făcut-o, o va trăi, cu siguranță, odată –, trăind un simțământ de beatitudine, de desprindere de corp, de a fi ca purtat pe aripi prin spațiu. Iar când ne întoarcem apoi, simțim ca și cum am fi în carceră, ca o înlănțuire de un loc, faptul că trebuie să fim încuiați din nou în granițele trupului propriu. Acest simțământ provine tot de la o ceată de spirite, al căror conducător este numit, în aceeași nomenclatură de înainte, Mehazael.
Aceste patru clase de ființe sunt cele pe care le găsim în interiorul nostru. Figura lor exterioară, cum se arată ea privirii clarvăzătoare, nu este atât de importantă; mai important este cum le percepem. Aceste ființe sunt cele despre care vorbesc sfinții și asceții când vorbesc despre ispitirile lor din viziuni. Iar atunci când descriu simțământul de a fi agresat ca și cu niște clești înroșiți în foc, atunci vorbesc de Mehazael. În esoterism lucrăm, într-un anumit sens, împotriva acestor ființe. Cine se pătrunde, spre exemplu, realmente de noțiunea de karma și nu o cuprinde doar teoretic, ajunge la o anumită degajare față de bucurie și suferință și toate câte i se pot întâmpla. Prin acest lucru se acționează și împotriva lui Azael, care trebuie să îndepărteze urmările obtuzității față de lumea spirituală. Cine și-a dobândit o astfel de degajare, chiar este foarte atent privitor la mediul său. O obtuzitate ca aceea a dascălilor, pe care am înfățișat-o, nu poate interveni la un astfel de om degajat. Acea obtuzitate este extraordinar de răspândită în timpul de astăzi. Studenții, spre exemplu, care scriu atât de harnici dictare, fac acest lucru adesea numai pentru că pot să o efectueze mecanic, nu au nevoie să se gândească între timp și, de aceea, imediat după aceea nici nu știu ce au notat. – Iar cine parcurge inițierea creștină și ajunge la acea apariție care este numită aici biciuirea, acela lucrează, de asemenea, împotriva lui Azael.
Lumea este Maya, acest lucru trebuie să dobândească pentru noi conținut și semnificație. Chiar și știința a descoperit acest lucru ici și colo. Ea va mai descoperi în următorii ani încă mult mai multe principii oculte, doar că nu se dă atenție. Johannes Müller [Nota 57], care a trăit la începutul secolului al XIX-lea, a descoperit deja că lumea ni se arată, de fapt, în oglindirea ei. Ceea ce este în fața noastră este de fapt în spatele nostru. Dacă vedem Soarele în fața noastră, atunci știm că în spatele nostru se află Soarele spiritual care cheamă în fața noastră imaginea părelnică a Soarelui fizic. Dacă vedem stelele deasupra noastră, atunci se află sub noi ființele care proiectează prin noi imaginea cerului înstelat. Culoarea roșie a feței este în realitate verde deschis; acolo unde este lumină este întuneric și așa mai departe, și așa mai departe. Dacă vedem o floare, atunci trebuie să o gândim inversată: rădăcina întunecată în sus, colorată albastru (?), frunzele verzi, roșiatic-violet.
Retina nu este în ochi, așa cum își reprezintă materialistul, și deja fiziologul Johannes Müller, deosebit de venerat de materialiști, dar care îi depășea cu mult, instruia că retina se află aici afară; întreaga lume din jurul nostru este retina, iar ceea ce este în ochiul omenesc este doar o oglindire a acesteia. Întregul om este întins afară în spațiu.
Acestea sunt imaginațiuni eficiente, dacă le îndeplinim în modul corect și nu încercăm să le cuprindem cu rațiunea.
* * *
Atunci când omul coboară în ființa sa interioară, el nu se găsește doar pe sine însuși, ci întregi cete de entități care sunt închise în el și pe care trebuie să le învingă și să le elibereze. Dacă are de depășit o boală grea sau vreo altă soartă grea de viață, atunci trebuie să-și lămurească faptul că aceasta este o urmare karmică, adesea de la încarnarea anterioară, ce a luat naștere din imoralitate sau alte slăbiciuni omenești ce servesc apoi în această încarnare ca să-i dea omului noi impulsuri pentru avansare prin depășire. Prin diferitele greșeli pe care le-a făcut omul în încarnări anterioare, el are tendința să cadă în prăpăstii. Prin boală, el primește un nou impuls, care îl protejează de alunecarea în jos, îi dă un imbold să se ridice către puterile spirituale. Cu toate acestea însă, trebuie să facem tot ce poate face un om cu bun-simț în caz de boală, pentru a scăpa de ea.
Oamenii care sunt în această viață materialiști vor fi în viața următoare slabi de minte, vor avea un creier prea moale, pentru că în viața aceasta i-au administrat sufletului lor prea puțină hrană învigorătoare. Dacă nu ar interveni slăbiciunea de minte, atunci acești oameni ar fi iremediabil pierduți, pentru că un creier sănătos i-ar duce mai departe în direcția anterioară.
Adesea, esoteristul trăiește momente de mare beatitudine, pentru că trupul său eteric s-a extins cu totul înăuntrul lumii spirituale, iar el simte după aceea, la întoarcere o stare de aservire, de înlănțuire. Se simte ca înlănțuit de trupul său fizic cu lanțuri de fier. Nenumărate cete de entități provoacă acest lucru, cete care sunt numite după conducătorul lor Mehazael. Esoteristul va ști întotdeauna, când percepe acest simțământ apăsător de a fi înlănțuit, că se lucrează împotriva lui de către cetele lui Mehazael, care vor să-l tragă în jos. Adesea se simte ca și ciupit și chinuit de ele cu clești arzători. În inițierea creștină, acest lucru este desemnat prin „biciuire”.
Nu trebuie să ne închipuim omul că ar fi doar, am putea spune, un mănunchi de porniri, pasiuni și afecte, ci în el sunt încuiate întregi cete de entități. În Evanghelii se vorbește despre acest fapt. Pentru omul care întâlnește aceste patru cete, cetele lui Samael, Azazel, Azael și Mehazael, este cu totul indiferent dacă le vede prin clarvedere sau nu. Doar acest lucru este important, cum se simte față de ele. Putem învăța din aceasta că întreaga noastră personalitate este Maya, iluzie și că ne găsim punctul de sprijin doar în ceea ce aparține de lumea spirituală, în individualitatea noastră, în Eul nostru superior.
* * *
Ultima dată am auzit că la coborârea în noi înșine întâlnim entități care nu sunt trăsături în noi, ci sunt reale, sunt mănunchi de entități ce sunt înconjurate de învelișurile noastre. Aici erau Samael, Azazel, Azael și se adaugă Mehazael. Pe acestea le întâlnim atunci când, după momente de beatitudine în cadrul meditației, unde suntem purtați în afară în alte lumi, ne întoarcem în propria noastră ființă, în care s-au acumulat nenumărate greșeli, minciuni, imoralități; acestea trebuie echilibrate karmic. Aducem prin ele în noua încarnare impulsul descendent; iar prin boli și lovituri de soartă, acest impuls este tocit și iarăși dus în sus. La această echilibrare karmică lucrează Mehazael, pe care îl percepem la întoarcerea din meditație ca și cum am fi presați înăuntru ca într-o menghină. Pe calea creștină, acest lucru corespunde biciuirii.
Dacă înaintăm pe calea noastră esoterică mai repede sau mai încet, depinde de karma noastră, simțim rezistența în noi, care nu ne lasă să efectuăm meditația în mod just. Aici este bine să avem înțelegere față de noi înșine. Nu trebuie să avem egoismul și incredibila trufie de a gândi că suntem individualități atât de înalte, încât în trei săptămâni sau trei luni am putea intra în lumea spirituală. Trebuie să avem nu doar gânduri abstracte față de lumea exterioară, ci să dezvoltăm și forțe vii. Lumea este Maya, oglindă a acțiunilor spirituale, care acționează din spate prin noi.
Vrem să ne lămurim astăzi odată, cum trebuie să ne răspundem în viața esoterică la întrebări ce ni se înfățișează. Dacă, spre exemplu, la întrebarea: „Ce este inima?” se răspunde așa: „Este cauza circulației sangvine în organismul uman”, atunci acesta este un răspuns pe care un esoterist nu ar trebui să-l dea niciodată; căci un esoterist nu trebuie să desemneze nimic fizic drept cauză a ceva. Tot ce este fizic, toate organele noastre, ba chiar întregul om însuși, sunt doar simboluri, doar semne pentru ceva spiritual, pentru ceea ce au creat ierarhii mai înalte. Deja Spiritele mișcării au lucrat la circulația noastră sangvină pe vechiul Soare. Spiritele formei au coborât apoi și au impregnat în tot ce era creat formă și semn, iar este inima doar un semn pentru o muncă a ierarhiilor mai înalte asupra noastră.
Tot ce ne înconjoară este doar Maya. Iar această lume de Maya au creat-o divinitățile pentru om, ca și pe o floare din lumea veridicității, pentru ca omul să se dezvolte pe baza ei, să-și aprindă Eul de la ea, să o pătrundă, pentru a ajunge din nou în lumea veridicității. În starea lui actuală, omul are întru totul nevoie de această lume de Maya. În acest sens este de considerat cuvântul lui Goethe: „Pentru ce ar fi, într-un final, această frumoasă lume, cortul stelelor, decât ca omul să se construiască pe seama ei?” [Nota 58] Aceasta este exprimarea aparent naivă pentru faptul că lumea, așa cum o percepem cu simțurile noastre fizice, este cu adevărat doar pentru noi în această formă aici. Căci, în realitate, dinspre lumea celor veridice, totul apare altfel cu cauzele sale spirituale din spatele său.
Pentru regnurile naturale inferioare – regnul mineral și cel vegetal, până la animalele cu sânge rece – lumea de Maya nu există. De-abia pentru animalele cu sânge cald ea există. Dar pentru că acestea nu au un Eu care să se aprindă de la ea, animalele îi dau clarvăzătorului impresia că sunt aduse în raporturi de dezvoltare care nu sunt adaptate la ele, iar acest lucru are, de fapt, efect discordant. Îndeosebi maimuțele, animalele cele mai asemănătoare cu omul, dau de aceea o impresie atât de grotescă.
Esoteristul vrea acum – iar de acest scop trebuie să devenim tot mai conștienți – prin meditația sa să se descătușeze de lumea Mayei și să se pună în legătură cu lumea veridicității. El poate acest lucru numai prin meditația ce este dată din lumile spirituale de acele personalități care sprijină munca ierarhiilor mai înalte, de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Iar ei au dat aici, spre exemplu, un exercițiu de concentrare ce ne face capabili să colaborăm la evoluție.
Atunci când esoteristul se concentrează cu gândurile sale asupra inimii, adică asupra locului unde simte inima în el, atunci va observa – adesea e nevoie de ore întregi și de multe încercări până să simtă asta – că gândurile sale nu rămân la obiectul concentrării, la inimă, că se revarsă, iradiază de aici în afară și va vedea apărând ca un fel de stea strălucitoare, al cărei centru este o figură, o formă, imaginea primordială pentru care inima este semnul. Iar liniile și razele stelei vor începe să sune, iar tonurile formează cuvinte, cuvintele primordiale care au creat inima dinspre lumea veridicității. Iar cuvintele sunt, în traducere, cuvintele rugăciunii către Spiritul zilei de duminică:
Razele stelei ce țâșnesc în afară sunt întotdeauna cuvintele: Tu erai, – în timp ce liniile ce se află între ele sunt celelalte cuvinte.
Astfel ajunge esoteristul ca, prin exersare corectă, serioasă să aibă o astfel de trăire. El pătrunde prin meditațiile sale, atunci când le face suficient de intens – mulți nu fac acest lucru! – în lumea veridicității, iar aici poate, în funcție de ceea ce aduce cu sine, să se simtă bine sau să fie respins. Acest din urmă lucru îi provoacă suferință și durere; dar trebuie să fie ceva natural. Căci, în această lume, divinitățile pot să suporte în ea doar ceea ce se potrivește; toate celelalte sunt respinse. Adesea, esoteristul mai are încă trăsături pe care nu și le aduce el însuși clar în conștiență, care însă mai acționează înapoi asupra lui în dezvoltare și care îi sunt aduse în conștiență prin semnale deosebite.
Dacă esoteristul își face exercițiile harnic și corect și i se întâmplă ca, spre exemplu, să se trezească în toiul nopții cu o senzație ca de căldură febrilă, atunci poate să-i așeze acesteia împotrivă o răceală sufletească; iar aici simte el clar că nu este singur, că prin strădania sa esoterică a trezit în el un dublu. Ce vrea acela? Și cine este el? Divinitățile bune au angajat, am putea spune, anumite entități luciferice, pentru a îndepărta din lumea lor acele trăsături ale omului care nu aparțin acolo. Iar o astfel de entitate este Samael, care intră atunci în acțiune când esoteristul nu a depășit o anumită nesinceritate, de care suntem chiar toți bolnavi și care adesea ne stă atât de adânc în subconștient, încât la o atenție mai mică nici nu avem habar de ea. Un exemplu: Cineva poate să-și propună să călătorească la o adunare teosofică într-un oraș, pentru că o astfel de adunare este instructivă și bună pentru el. În realitate el are, însă, cu totul alte scopuri în acel oraș, spre exemplu, vrea să întâlnească anumiți oameni acolo, dar nu recunoaște acest motiv adevărat față de el însuși. Acesta este poate un exemplu cras, dar este unul pentru mulți. – Aici trebuie Samael să intre în acțiune. Iar pe el îl observăm prin căldura febrilă care ne vine noaptea, atâta vreme cât suntem afectați de această greșeală.
O altă greșeală greu de remarcat este următoarea. Adesea suntem de părere că ne îmboldește entuziasmul înspre lumile spirituale, în timp ce vrem doar să ne desfătăm în savoarea simțământului care este provocat de preocuparea cu asemenea lucruri. Dacă acum ne facem corect exercițiile și vrem să pătrundem în lumile spirituale, atunci ni se poate întâmpla să avem un simțământ de presiune de înălțime, ca și cum am fi strânși de gât. Iar aici este iarăși o entitate luciferică ce provoacă acest lucru: Azazel. Acesta ne împiedică să pășim în lumea spirituală atâta timp cât nu am lăsat jos această greșeală.
Dacă ne îndeplinim ocupațiile zilnice leneș, neatent și neglijent, atunci vom avea poate, într-o zi, la trezire senzația de înec, ca și cum ni s-ar tăia respirația și ne-am scurge. Cel care provoacă aceasta se numește Azael. – Atenția pe care trebuie să o îndreptăm spre lumea ce ne înconjoară este de importanță mai mare decât sunt unii de părere. Dacă exersăm cu adevărată bucurie, atunci asta este un mijloc ajutător puternic pentru a pătrunde în lumile spirituale. Căci pentru fiecare lucru, pentru fiecare întâmplare trebuie să ne gândim la cauzele spirituale ce se află în spatele său. Ceea ce lăsăm nefăcut trebuie să facă pentru noi entități spirituale; căci munca trebuie făcută. Cât de neatenți ne facem adesea munca, vreau să vă lămuresc printr-un exemplu. Într-o școală trebuia să fie introdus un nou regulament școlar, iar o sumedenie de cadre didactice angajate trebuiau să fie supuse unui examen. Inspectorul școlar foarte omenos s-a gândit: pe învățătorii mai vechi, care au plecat deja de atâta vreme din seminar, nu vreau să-i întreb nimic din ce se învață acolo – de acest lucru ei nu-și vor mai aduce aminte; o să-i întreb despre ceea ce au predat zilnic. Iar atunci s-a dovedit că mulți dintre acești dascăli nu știau ceea ce îi ascultaseră pe elevii lor poate chiar de douăzeci de ori. Atât de puțin fuseseră atenți. – Ca și acești dascăli, adesea noi nu suntem cu gândul la munca noastră. Iar cel care are de echilibrat acest lucru se numește în limbaj ocult Azael.
Aceste trei puncte sunt greșeli directe. Drept al patrulea lucru se adaugă o caracteristică pe care trebuie, de asemenea, să o lăsăm jos, aceasta este a-te-da-din-calea-karmei, în loc de a păși cu curaj în fața ei. Dacă vrem să pătrundem în astfel de condiții în lumea veridicității, atunci vom avea dimineața, la trezire, o senzație de înlănțuire, ca și cum ne-am întoarce într-o carceră și, în plus de aceasta, vom avea dureri în tot corpul. Acest lucru este cauzat de Mehazael.
Și exoteriștii trebuie, desigur, să suporte urmările greșelilor lor; însă ele se manifestă altfel la ei, în boli trupești, spre exemplu, și nu le vine nimic în conștiență privitor la cauza unor asemenea manifestări, îndeosebi această aducere-în-conștiență trebuie tocmai să și-o cucerească treptat esoteristul, iar la aceasta îl ajută școlile esoterice. Ce anume percepem din acestea cu simțurile noastre este desigur doar un fragment infim din asta, un semn slab, exterior. Așa cum tot ce este fizic, așa cum și simțămintele pe care le percepem sunt doar simboluri pentru realități, tot astfel și școala esoterică, așa cum apare pe planul fizic, nu este decât un simbol pentru ceea ce este în spiritual. Atunci când se formează o astfel de școală, adesea se întâmplă că un om se adâncește și, spre exemplu, are trăirea descrisă (despre inimă) prin concentrare, trăirea se configurează în el într-o formulă pe care o poate da apoi mai departe unui număr de elevi, lucru prin care ei sunt iarăși puși în legătură cu ceea ce este veridic spiritual. – Astfel exprimă și rugăciunea de încheiere tot ceea ce este activ în spiritual drept forță creatoare.*
* Este vorba despre zicerea: „În spirit se afla germenele trupului meu …”
În meditațiile noastre vom observa curând cum ni se opune ceva ca o forță opritoare. Temeinic trebuie să facem cunoștință cu aceasta și să recunoaștem faptul că este ceva înrudit cu întreaga putere distructivă a Pământului. Pământul este cuprins într-un proces distructiv. Și știința exterioară recunoaște noi formațiuni pe suprafața Pământului, drept produse ale forțelor distructive. De la jumătatea epocii atlanteene, aceste forțe distructive se află în creștere (se pregătiseră deja mai înainte) prin ceea ce omul a creat drept karmă. Karma neechilibrată este cea care întărește puterile terestre distructive, iar Pământul a devenit deja un cadavru fizic, care ar trebui să cadă cu totul deoparte din planul de dezvoltare, dacă nu ar fi intervenit o mare putere. Tot ceea ce are de-a face cu dezvoltarea Pământului este străbătut de aceste puteri distructive, ce sunt ființe luciferice rămase în urmă pe Lună. Acest lucru a fost recunoscut de cineva prin înțelepciunea sa asupra lumii și acesta a rămas și mai devreme înapoi în dezvoltarea Lunii – și deja pe Soare, dar acum vorbim despre Lună –, pentru a putea să amestece ceva feciorelnic în dezvoltarea Pământului, ce nu este cuprins de puterile distructive. Până la jumătatea epocii atlanteene au acționat forțe constructive. Omul le vedea în spatele Mayei. Tot mai mult întărea omul prin karma sa neechilibrată greutatea puterilor distructive, încât la Misteriul de pe Golgotha de pe 3 aprilie 33, brațul orizontal al balanței a stat în echilibru, iar atunci a fost pusă în celălalt talger fapta lui Christos. El s-a unit cu Pământul, astfel încât fiecare om poate acum să-L găsească pe Christos în cel mai profund interior sufletesc. Să se înece ar fi trebuit omul în Maya care îl înconjoară; atunci s-a unit Christos cu dezvoltarea Pământului, pentru ca omul să Îl regăsească în spatele Mayei.
Noi știm de ce a fost țesută această Maya de către divinități: pentru ca omul să nu trebuiască să trăiască în ea înlănțuit de slava lumii veridicității, ci ca să se poată îndrepta către ea în libertate. Noi știm ce sunt stările noastre de trezie și somn. În timpuri vechi, omul mai vedea încă în momentul trezirii, prin vălul Mayei, entitățile dumnezeiești, însă în timpul Misteriului de pe Golgotha numai pe cele demonice. Apoi s-a închis poarta cu totul, să se înece trebuia omul în Maya. În vechile timpuri, mantia – forța – lui Ilie a trebuit să-i fie dată lui Elisei [Nota 59] ca să împartă Iordanul, spre a-l trece fără pericol; premergătorul lui Christos îi cufunda pe oameni în Iordan. Omul ar trebui să meargă prin ape, dar este dat un material din care el însuși își poate arunca un pod pentru a trece peste ele, în loc să se înece în ele. Christos însuși i se dă drept acest material.
Acuma, omul ar putea să vadă o îngrădire a libertății sale în faptul că trebuie să se atașeze de această forță christică biruitoare, dar atât de liber lasă Christos privitor la presupunerea entității sale, încât nu se lasă găsit prin nimic terestru, nici măcar cu înțelegerea, cu rațiunea, pentru că acestea sunt ceva constrângător pentru om. Căci înțelegerea și rațiunea sunt străbătute de forțele luciferice, iar înainte ca acestea să fi intervenit, Christos a rămas în urmă și este, așadar, găsit de om în străfundurile mistice ale ființei sale. Religiile anterioare erau o expresie a respectivului nivel al științei, iar creștinismului i se pune în cârcă faptul că nu este cu nimic legat de știința exterioară. În timpurile ce vin, tocmai că va merge dincolo de tot ce poate fi găsit și cunoscut în exterior și este și astăzi doar de găsit în trăirea interioară. A fost deja arătat adesea înspre modul în care se va desfășura revelarea lui Christos în timpurile următoare [Nota 60].
Înconjurați de Maya, oriîncotro am privi, răsună ceva veridic din noi: marele dor ce trăiește în fiecare suflet de om; căci din Dumnezeu suntem născuți. Și nu ne vom îneca în Maya ce continuă, căci în Christos murim; în euitatea dumnezeiască se scufundă diferențierea ucigătoare. Iar întregi vom renaște, plini de forță și liberi; din Sfântul Spirit vom reînvia. A fost pus în mișcare atât de mult cu cuvintele acestea, pe care dvs. trebuie să vi le lămuriți în meditație, încât aveți mult mai multe decenii de lucru cu asta, decât cuprinde restul acestei încarnări. Puneți-vă aceste fapte în sufletele voastre, excludeți tălăzuirea Mayei, iar ele vor deveni forțe vii în voi.
* * *
Dacă așezăm acel conținut al meditației noastre în centrul conștienței noastre, atunci simțim cum acționează înăuntru forțe ce formează o opreliște, încât nu ne putem dedica întru totul. Aceste forțe pe care le întâlnim în sufletul nostru sunt, dacă le recunoaștem cu claritate, forțe distructive, aceleași forțe distructive ce acționează în Pământ, care au drept efect faptul că Pământul nostru este destinat distrugerii, faptul că el s-a izolat de cosmos. Aceste forțe distructive au început să acționeze la jumătatea epocii Atlantidei și erau în timpul evenimentului de pe Golgotha atât de departe, încât țineau cu exactitate balanța față de forțele constructive, și anume acest lucru s-a întâmplat pe 3 aprilie din cel de-al treizeci și treilea an al cronologiei noastre (sau la 14 [Nisan] al cronologiei de atunci). Atunci a adus Christos o nouă forță în Pământ și în omenire, ce acționează împotriva acestor forțe distructive. Pentru a le putea introduce pe acestea, entitatea Christică a rămas în urmă într-un timp anterior al dezvoltării Lunii, pe când Pământul mai arăta încă starea feciorelnică de forțe – încă înainte ca entitățile luciferice să fi rămas în urmă pentru a se opinti împotriva dezvoltării. Cu această forță christică ce dormitează în fiecare suflet trebuie noi să ne unim; ea ne face liberi de forțele distructive pe care le-a sădit karma noastră pe parcursul încarnărilor și în care ne-am îneca precum într-un fluviu adânc. Prin acest fluviu al existenței trebuie să trecem. Înaintea evenimentului de pe Golgotha, vechile divinități ale celorlalte religii erau cele care le ofereau sufletelor omenești o căruță sau o corabie pentru a trece dincolo, acuma trebuie să cuprindem forța pe care ne-o oferă Christos și să construim o punte peste el. Încă Elisei a trăit faptul că Ilie și-a lăsat în urmă mantia cu care Elisei a împărțit Iordanul pentru a trece dincolo. Acum este altfel. Dacă vechile popoare priveau la Maya exterioară când se trezeau, ele găseau, privind prin aceasta, lumea spirituală; noi nu găsim în Maya actuală nicăieri dumnezeiescul. Ea este un cadavru; doar în sufletul nostru urcă atunci dorul, iar acesta este dumnezeiescul ce ne indică drumul în lumea spirituală. Nu în exterior, precum mai era la Zarathustra, ci în noi, în Pământul nostru Îl găsim pe Christos. În vremurile vechi, religia și știința erau unite, dar rațiunea de astăzi nu poate să Îl găsească pe Christos; până acum, Christos a putut fi găsit doar prin credință, de-abia noile forțe sufletești vor alcătui din nou unirea.
* * *
Esoterismul ne dă de veste despre faptul că 3 aprilie 33 este vinerea în care a avut loc Misteriul de pe Golgotha. Când ne adâncim cu seriozitate în meditația noastră putem să observăm în noi că din toate părțile apar din sufletul nostru forțe contrare care ne înconjoară și devin treptat o imagine contrară foarte ciudată. Ce fel de forțe sunt acestea?
Este karma noastră, pe care ne-am creat-o pe parcursul timpului. Omul va învăța să cunoască faptul că aceste forțe din el sunt înrudite, strâns înrudite cu forțe cosmice din univers, că sunt aceleași forțe din el, din om, cele ce afară sunt forțe distrugătoare ale planetei.
Iar dacă ar acționa doar aceste forțe, Pământul ca planetă ar cădea afară din dezvoltarea generală și s-ar pustii.
Atâta cât reușește omul acum să se unească cu forțele ce vin din cealaltă parte, cu forțele lui Christos, atâta creează el în sine și pentru Pământ forțe ascendente. De la Misteriul de pe Golgotha, Christos este unit cu Pământul, dar a fost pregătit acest misteriu deja o lungă perioadă de timp (la jumătatea epocii atlanteene ar fi trebuit să aibă loc, de fapt) [Nota 61].
Dacă acum omul se decide să meargă pe cale cu ajutorul lui Christos, dar totuși în libertate, atunci va cunoaște și faptul că prin aceasta își slujește sieși și totodată omenirii. Drept imagine pentru această cale se spune că am avea trăirea unei ape peste care ar trebui să trecem și a unui pod pe care ar trebui să-l folosim pentru aceasta.
Paznicul karmei este cel care apare în imaginea apei, karma omului făcută de el însuși, peste care el trebuie să pășească și despre care își va da curând seama că este strâns legată de întreaga omenire și că omul trebuie să o corecteze. Dacă face asta, atunci îi folosește prin aceasta întregii omeniri.
A învăța să se disperseze în cosmos, asta trebuie omul.
* * *
* Scriere extinsă, nu se poate descifra clar: „Nianth ... (?)” [Nisan].
Astăzi vrem să punem mai întâi în fața noastră întrebarea, la ce rezultat am ajuns prin studiul esoteric al teosofiei. Răspunsul va fi că – cel puțin teoretic – ne-a devenit conștient faptul că întreaga lume și noi înșine, în măsura în care înțelegem prin aceasta trupul nostru fizic, este Maya, iluzie. Presupunem acest lucru cel puțin teoretic, iar pentru noi rămâne așa mai mult sau mai puțin o ipoteză. Dacă, însă, începem cu o școlire esoterică, atunci această presupunere a unei simple ipoteze trebuie să devină tot mai mult adevăr. Trebuie să pătrundă adânc în conștiența noastră faptul că nu avem, de fapt, niciun fel de pământ solid în care putem să ne înrădăcinăm, că doar trăim aici pe suprafața unei oglindiri de valuri înspumate pe marea vieții, că niciodată nu ne cufundăm în adevărata mare a realității, că, deci, suntem tot mereu o minge de joacă a iluziei. Iar la această cunoaștere trebuie și este necesar să ajungă fiecare dintre cei ce vor să meargă pe drumul esoteristului. Iar o anumită trăire va apărea la cei mai mulți, anume un sentiment de disperare, de a fi părăsit, de frică. O frică, așa cum o cunoaștem când stăm pe creasta unui munte și devenim conștienți că sub noi e o prăpastie adâncă. Disperare, părăsire îl vor cuprinde pe esoteristul începător, pentru că orice sprijin pe care credea că îl are în viață cade în fața lui ca o Maya, o iluzie. Dumnezeul său pare să-i fie smuls, pentru că el vede în întreaga creație doar ce este greșit, ce este înșelător; da, această cunoaștere poate să-l ducă la ateism.
Și de ce trebuie să mergem pe acest drum, de ce trebuie să privim deplin conștienți adânc în lumea iluziei? De ce, așa ne întrebăm, divinitățile ne-au pus în această lume nereală? Ei ar fi putut totuși să ne facă rost de realitatea nemijlocită, în locul acestui joc de valuri al vieții complăcut la suprafață!
Vom cunoaște mai târziu faptul că este înțelept și bun faptul că lumea este Maya, iluzie. Dacă totul ar fi realitate adevărată, atunci noi înșine nu am mai căuta adevărul, deplinătatea; nu am putea dezvolta niciun fel de capacități, iar pentru că nu ar exista nimic incorect, nu ar putea exista niciun fel de păcat. Așadar, nu ne-am putea educa pentru o virtute, nu am putea deloc să ne dezvoltăm liberi; nu am avea niciodată ocazia, deoarece trăim mereu în Dumnezeirea activă, domnitoare, să căutăm noi înșine adevărata cunoaștere din proprie libertate și să ne cufundăm în adâncurile realității. Am înceta să îl căutăm pe Dumnezeu. Această „căutare de Dumnezeu” are o profundă semnificație biblică, ce poate fi înțeleasă doar esoteric. La sfârșitul celei de-a șasea zile a creației se spune: „Iar Dumnezeu s-a odihnit în cea de a șaptea zi.” [Nota 62] În dezvoltarea Saturn, Soare și Lună, Dumnezeu fusese activ, el S-a odihnit în ziua a șaptea, după ce fusese creată lumea; atunci Dumnezeu nu mai era de găsit, până la orizontul dezvoltării noastre pământești. Aici, el era invizibil; iar acest lucru are o adâncă semnificație.
Adevăratul dumnezeiesc se află ascuns în spatele creației vizibile – acesta este marele adevăr pe care trebuie noi, ca esoteriști, să îl căutăm în spatele aparenței senzoriale. Iar pentru că lumea este iluzie, ea ne dă tocmai ocazia de a ne dezvolta Eul trecând prin toată aparența greșită, pentru ca să ajungem să găsim singuri realitatea, Dumnezeirea. Iar ce cale ne indică școlirea esoterică, ce mijloace ne dă ea pentru ca să putem ajunge la o cunoaștere mai rapidă a lumilor mai înalte decât ajunge omul de fiecare zi? Ea ne dă anumite exerciții, exerciții de concentrare și de meditație, la a căror exersare pot fi trezite forțe sufletești interioare, ce altfel ar mai rămâne încă mult timp adormite. Vreau aici să mai subliniez în mod expres faptul că elevul nu trebuie să pornească pe această cale din simpla încredere față de învățătorul său ori poate dintr-o venerare oarbă a lui, căci asta ar fi calea cu totul inversă pentru el. El trebuie să-și folosească propria rațiune în tot ceea ce face și nu trebuie nici să-i lase pe alții să gândească pentru el, ci singur trebuie să verifice totul, chiar și privitor la exercițiile și meditațiile sale. El trebuie ca, atunci când este cufundat în meditațiile sale, să nu creadă într-o forță sugestivă a acestora, căci aceasta ar fi o presupunere cu totul greșită. Ele nu pot să acționeze sugestiv, pentru că sunt alcătuite în așa fel, încât fiecare ajunge prin sine însuși la imaginațiunea pe care exercițiile doar o sugerează.
Să privim la acea meditație ce îi este cunoscută majorității dintre dumneavoastră:
În razele curate ale luminii...
Ce ar putea acționa acum aici sugestiv, în timp ce conținutul sugerează, de fapt, ceva ce nu este deloc real? Căci fiecare știe, în timp ce o rostește pentru sine, că Dumnezeirea nu este de găsit în razele luminii (exterioare). Exercițiul ne dă sugestia, numai ca un fel de simbol, de a ne crea din noi înșine o figură imaginativă, în timp ce încercăm să ne cufundăm cu sufletul nostru în Dumnezeirea lumii. Trebuie să lăsăm mereu doar propria noastră rațiune să vorbească, nu să acționăm dintr-o credință oarbă față de învățătorul nostru. Este mai bine să adăstăm în îndoială până ce ajungem prin propria noastră muncă la cunoașterea adevărului. Cândva vom ajunge atât de departe.
Și care anume este cealaltă trăire de neînlăturat pe care o parcurge omul în interior – de neînlăturat, căci este consecința urmării fidele a exercițiilor esoterice? Aceasta este scindarea personalității, ce apare aici.
Omul va percepe treptat așa, ca și cum ceva ar merge pe lângă el, ceva ce gândește cu el, aude cu el, ba chiar, dacă omul nu este foarte puternic în interior, vorbește odată cu el. Este un al doilea Eu ce iese la iveală, un dublu, pe care l-am scos din noi înșine. Cu cât mai serios a mers cineva pe calea esoterică, cu atât mai mult scoate afară din el din vechiul său om, adică el dă jos, precum șarpele, o piele după cealaltă. Aceste piei – metaforic vorbind – devin un al doilea trup, un dublu, ce nu ne mai părăsește în timpul vieții. Omul care a scos din sine dublul său era denumit în vechile misterii egiptene „omul-kha”. Dublul este înlănțuit de omul-kha, pentru a-i aminti mereu de felul în care era viața sa dinainte sau cum mai este el încă. Aceasta nu este întotdeauna o senzație plăcută. Dar conștiența de a duce mereu cu sine acest dublu îi va chema în conștiență greșelile sale, ca să se corecteze. El trebuie permanent să simtă această prezență, altfel ar deveni periculos și ar uita, cu toate idealurile înalte și intențiile sale, care este de fapt viața sa interioară și care sunt greșelile sale. În anumite condiții, ar fi chiar un pericol de moarte pentru un inițiat înalt, în ciuda strădaniei sale înalte, dacă ar uita de acest dublu, chiar și numai pentru o clipă. El ar putea, într-adevăr, să-și piardă trupul fizic prin moarte, aproximativ la fel ca cineva care, adâncit într-o problemă nobilă, ar uita să fie atent la corpul său, iar drept urmare a acestei neatenții ar fi călcat de o mașină. Cu cât mai tare apare dublul, cu atât mai bine este pentru dezvoltarea noastră, căci altfel ne-am deda la mari iluzii privitor la noi înșine. Căci a vedea și a cunoaște propriile noastre progrese în dezvoltare noi nu putem; asta poate s-o facă doar cel care este învățătorul nostru. Să ne aducem aminte de acel pasaj din istoria creației, unde Elohim, după ce creaseră împreună omul, urcaseră la Soare. De-abia aici au putut să-și evalueze lucrarea, fapt pe care îl găsim exprimat în cuvintele: „Iar ei și-au privit lucrarea și au văzut că era bună.” [Nota 63] Ei își atinseseră deplinătatea și de aceea puteau să-și evalueze lucrarea.
* * *
Din învățăturile teosofiei exoterice luăm cu noi, drept practică de viață, cunoașterea că lumea exterioară este doar Maya, doar iluzie, în spatele căreia se ascunde lumea spirituală ca lume a realității. Precum jocul valurilor pe suprafața mării, așa îi apare esoteristului tot mai mult lumea exterioară cu toate întâmplările ei, iar el percepe: dacă vreau să ajung la adevărata realitate, la ceea ce produc aceste unduiri și valuri de întâmplări exterioare, atunci trebuie să cobor acolo unde sunt forțele ce stau la baza acestui lucru; eu trebuie să cobor în adâncime, pe fundul mării din sufletul meu. Esoteristul trebuie să ajungă la adevărata trăire a acestei cunoașteri. Nu este permis să-i fie doar o simplă teorie. Dar calea către această trăire este una lungă și anevoioasă. Dacă știm că tot ce ne înconjoară este lumea Mayei, că trăim în această lume a Mayei, că lumea realității este încuiată pentru noi, cum să găsim atunci solul ferm? Cum să ajungem acolo, la adevărata realitate? Cu aceste întrebări stă aici adevăratul esoterist. Pentru el este ca și cum i-ar fi fost tras pământul de sub picioare, ca și cum ar sta în fața unei prăpăstii, ca și cum ar atârna ca un punct negru deasupra acestei prăpăstii. Cel mai mare curaj, cea mai mare neînfricare ține de asta, ca el să nu alunece în această prăpastie care se deschide în fața lui. Totul i se pare întunecat și de nepătruns, da, el ajunge chiar să se îndoiască de existența dumnezeiescului în această lume a iluziei. Acesta este un moment greu în cadrul dezvoltării sufletești. Dar este necesar ca acest lucru să fie parcurs viețuind.
Să ne întrebăm acuma: De ce trebuie să treacă omul prin acest lucru? De ce trebuie lumea adevăratei realități, lumea realității să fie învăluită? De ce trebuie să trăiască în această lume a Mayei fără să poată intra în lumea ce se află în spatele acestei Maya?
Divinitățile l-au condus pe om prin timpul Saturn, Soare și Lună. Pe atunci, omul mai era încă o entitate spirituală. Divinitățile i-au construit învelișurile în care această entitate spirituală „om” trebuia să trăiască în calitate de entitate de Eu. Dar el nu ar fi ajuns niciodată la Eu-itatea sa, dacă ar fi mers tot așa înainte. De aceea stă scris la începutul Bibliei: Divinitățile au creat timp de șase zile și s-au odihnit într-a șaptea. – Șase zile de creație: ziua lui Saturn, ziua Soarelui și ziua Lunii și repetarea lor la începutul Pământului, epoca polară, cea hiperboreană, cea lemuriană. Aici au creat asupra omului. Acum se odihnesc într-a șaptea zi, timpul care este după cel lemurian, timpul pământesc, timpul nostru, pentru ca omul să poată ajunge la dezvoltarea liberă a Eului. Dar pentru aceasta este necesar să nu aibă voie, o vreme, să vadă lumea divinităților, lumea realității. Iar recunoscători trebuie să fim față de cei care ne-au creat lumea iluziei, fie că sunt divinități sau draci – care ne acoperă pentru început lumea adevărată, lumea realității, lumea ce creează spiritual. Căci nu am putea să trăim în lumea realității cu Eul nostru de astăzi, cu Eul care se trăiește în personalitate. Ne-am scufunda cu acest Eu, am pieri în teamă, de frică și sperietură în această lume a realității. Atunci când ieșim din lumea iluziei, adică atunci când adormim, acest Eu se cufundă în inconștiență, ce se trăiește în personalitate, și anume pentru că nu putem suporta conștienți, deocamdată, forțele și acțiunile lumilor mai înalte în care intrăm atunci. Conștient este Eul nostru personal doar atunci când se cufundă în lumea iluziei. El trebuie să treacă prin această lume pentru a deveni puternic și tare, pentru ca apoi să poată intra conștient în lumea realității, cu această forță cucerită. Prin meditație și concentrare ajungem treptat să cunoaștem faptul că ceea ce numim noi în viața obișnuită Eul nostru aparține și el de această lume a iluziei, că putem să trecem de la conștiența acestui Eu într-o conștiență a unui alt Eu, care stă în spatele acestui Eu. Cu acest Eu putem apoi să intrăm în lumea realității. Conținutul meditației este dat întotdeauna în așa fel, încât umple sufletul cu imagini și reprezentări ce nu sunt preluate din lumea fizică.
Să luăm drept exemplu un material de meditație foarte simplu, care vă este tuturor destul de cunoscut:
Dacă ne cufundăm meditativ tot mereu în aceste cuvinte, atunci ajungem să trăim ceva ca un Soare spiritual, în care ne strălucește Dumnezeirea lumii și trăim unduirile curate ale luminii ca pe o haină, ca pe o revelație strălucitoare, în afara Dumnezeirii, ca și slava acestei Dumnezeiri. Pentru a trăi însă aceasta cu adevărat viu, este necesar să uităm cu totul de noi înșine, adică de conștiența obișnuită de Eu. Chiar și cuvintele, care mai sunt încă ceva ce provine din lumea fizică, trebuie să le uităm. Atunci se revelează treptat, prin forța acestui material de meditație, lumea spirituală drept lume de lumină. Privim trăind această lume de lumină a spiritualului. – În continuarea acestei ziceri meditative trebuie ca nici la următoarele cuvinte: „Eu mă odihnesc în Dumnezeirea lumii” să nu ne gândim că am putea face asta cu Eul nostru obișnuit. Nu acest Eu de zi cu zi se trăiește în Dumnezeirea lumii, ci Eul individual, spiritual, pe care tocmai că trebuie să-l găsim prin forța acestei ziceri. De aceea este conținutul acesteia așa, încât ne conduce în afară din lumea iluziei; căci dacă doar mergem afară în lumea fizică, atunci nu putem într-adevăr să cunoaștem din nimic faptul că lumina este veșmântul Dumnezeirii și că trebuie să căutăm înapoia acestei lumini, în această lumină ființa Dumnezeirii însăși. Din lumea fizică nu sunt preluate astfel de gânduri. Ele vin din lumea spirituală, iar prin ele poate să ajungă să trăiască ceva ce este înrudit cu această lume spirituală, ce o conduce iarăși în această lume spirituală.
Dacă elevul lasă să acționeze asupra sufletului său iarăși și iarăși un astfel de conținut meditativ, atunci intervine evenimentul pe care trebuie să îl considerăm drept începutul școlirii esoterice propriu-zise, un început care reprezintă totodată un mare progres. Acesta este evenimentul că percepem dintr-odată ceva ca o a doua figură lângă noi, că percepem un fel de dublu lângă noi, pe care ca și cum l-am scos afară din noi. Dar prezența acestui dublu ne este pentru început chinuitoare, neplăcută. Aceasta este apariția „scindării personalității” (vezi Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?). Aici se separă omul mai înalt, spiritual de cel inferior. Iar de acum înainte, acest dublu este permanent în jurul nostru; mereu îi simțim apropierea, da, se poate chiar ajunge să îl auzim vorbind. Iar noi trebuie să știm: cu cât mai disconfortantă îi simțim apropierea, cu atât mai repede și mai temeinic pășim înainte. Faptul că el ne este fundamental neplăcut și fatal, trebuie să fie așa; căci el ne arată mereu tot ceea ce ne leagă prin ființa noastră fizică de lumea iluziei, din a cărei înlănțuire tindem să ieșim. Prin acest dublu învățăm să cunoaștem temeinic tot ceea ce trebuie să scoatem din noi. El ne arată asta tot mereu, din nou. Tot ce este în noi ca necinste, lipsă de iubire, egoism și alte trăsături rele ne întâmpină prin trăirea acestui dublu. Iar faptul că mai cărăm cu noi aceste trăsături, că nu putem să le scuturăm de pe noi, acest lucru provoacă sentimentul de neplăcere pe care ni-l produce dublul. Atâta timp cât mai aveam încă aceste trăsături rele în noi, în subconștientul nostru, ca și în adâncul mării sufletului nostru, ele nu ne veneau încă în conștiență în întreaga lor tărie. Dacă, însă, omul spiritual se dezvoltă și crește tot mai mult, dacă privește mustrător asupra acestor trăsături ale sufletului nostru, atunci ele acționează chinuitor prin prezența lor, pe care acest om nu o mai poate suporta. Și de aceea este foarte bine când senzația de neplăcere chinuitoare apare foarte puternică, căci prin aceasta scăpăm cel mai repede de acest dublu.
Acea ființă, acum, care spre progresul esoteristului provoacă evenimentul descris, este una din entitățile luciferice ce a fost delegată, am putea spune, în acest scop: este Samael cu cetele sale. Esoteristul trebuie să privească acțiunea acestuia drept ceva întru totul bun pentru progresul său, pentru ca să ajungă prin aceasta la cunoașterea tuturor acelor trăsături și cusururi care îl frânează în dezvoltarea sa și să capete imboldul puternic ca să se elibereze de ele. Samael este ființa care ne aduce în conștiență prezența dublului.
* * *
Din teosofia exoterică luăm drept practică de viață cunoașterea faptului că lumea exterioară este doar Maya, doar iluzie, în spatele căreia se ascunde, drept lume a realității, lumea spirituală. Precum jocul valurilor pe suprafața mării, așa apare lumea exterioară; dacă vrem să ajungem la realitate, trebuie să coborâm pe fundul mării.
Esoteristul trebuie însă să ajungă să trăiască această cunoaștere în sine însuși, iar calea într-acolo este lungă și dificilă. Dacă știm că totul este doar Maya, că lumea realității ne este învăluită, cum să găsim solul ferm, cum să ajungem la această realitate?
Aici esoteristul adevărat întâlnește ceva, ca și cum i-ar fi tras pământul de sub picioare, ca și cum ar sta în fața unei prăpăstii, iar cel mai mare curaj, cea mai mare neînfricare e necesară ca să nu alunece în prăpastia care se deschide în fața lui. Dacă esoteristul se gândește profund și serios, ajunge să se îndoiască și de dumnezeiescul din această lume a iluziei. Aceasta este o clipă grea, însă este necesar să fie parcursă cu trăirea.
Acum ne întrebăm: De ce trebuia ca lumea realității să fie învăluită pentru noi? Divinitățile l-au condus pe om prin timpul Saturn, Soare și Lună drept ființe spirituale; dar el nu ar fi ajuns la calitatea de Eu dacă ar fi continuat în acest fel. De aceea stă scris la începutul Bibliei: divinitățile au creat șase zile și s-au odihnit în a șaptea zi. – Ele au creat în timpul Saturn, Soare și Lună și se odihnesc acum în timpul nostru, pentru ca omul să ajungă la dezvoltarea liberă a Eului. Dar pentru aceasta e necesar să nu aibă voie să vadă lumea realității, iar noi trebuie să le fim recunoscători celor care ne-au creat lumea iluziei – fie că sunt divinități sau draci; căci nu am putea să trăim în lumea realității cu Eul nostru de astăzi; ne-am scufunda. Așa cum Eul nostru, atunci când ieșim din lumea iluziei, se cufundă în inconștiență pentru că nu putem suporta conștient forțele lumilor mai înalte în care intrăm, așa a trebuit să se cufunde Eul nostru în această lume a iluziei și să meargă prin ea, pentru a deveni tare și puternic, ca să putem intra conștienți în lumea realității.
Prin meditație și concentrare ajungem treptat să devenim conștienți de Eul nostru. Conținutul meditației este întotdeauna dat în așa fel, încât umple sufletul cu imagini care nu sunt preluate doar din lumea fizică.
Să luăm odată un conținut meditativ foarte simplu, care vă este destul de cunoscut tuturor:
Dacă mergem doar afară în lumea fizică, nu putem recunoaște realmente din nimic faptul că lumina este veșmântul Dumnezeirii. Din lumea fizică nu sunt preluate asemenea gânduri; ele vin din lumea spirituală, iar datorită acestui fapt poate să trăiască ceva în sufletul nostru, ce îl conduce iarăși în această lume spirituală.
Vrem acum să mai menționăm ceva în ora noastră esoterică de astăzi, ceva pe care îl considerăm drept începutul unui progres în școlirea noastră esoterică. Acesta este evenimentul că, dintr-odată, percepem o a doua figură lângă propria noastră figură, un fel de dublu, pe care ca și cum l-am scos din noi, a cărui prezență ne este însă chinuitoare și neplăcută; aceasta este scindarea personalității, separarea omului spiritual mai înalt de cel inferior. Acest dublu este mereu în jurul nostru, îi simțim prezența; se poate chiar ajunge să îl auzim vorbind, iar cu cât mai neplăcută simțim apropierea sa, cu atât mai repede și mai temeinic pășim înainte. Acest lucru trebuie să fie așa, pentru ca să scoatem din noi tot ce mai este ca necinste, egoism și alte trăsături rele. Aceste trăsături negative pe care le mai cărăm cu noi, pe care nu putem încă să le scuturăm de la noi, provoacă senzația de neplăcere. Atâta timp cât le mai aveam încă în noi, ele nu ne veneau încă în conștiență în toată tăria lor. Când omul spiritual crește și se dezvoltă, ele acționează deranjant și chinuitor prin prezența lor, pe care acest om spiritual nu o mai poate suporta și de aceea este foarte bine dacă senzația de neplăcere apare foarte puternic; prin aceasta scăpăm cel mai repede de acest dublu.
Acea ființă, care provoacă acest eveniment spre progresul esoteristului, este una dintre entitățile luciferice ce este delegată în acest scop: este Samael cu cetele sale, iar esoteristul trebuie să considere acțiunea acestuia drept ceva întru totul bun pentru progresul său, pentru ca prin aceasta să ajungă la cunoașterea tuturor acelor trăsături și cusururi care îl frânează în dezvoltarea sa, iar el să se străduiască să se elibereze de ele.
