Înainte să începem considerațiile noastre esoterice propriu-zise este de spus, mai ales pentru prietenii noștri din străinătate, faptul că trebuie să ne separăm întru totul, în cadrul curentului nostru esoteric, de celălalt curent care circulă prin lume și care este reprezentat de doamna Besant [ Nota 1 ]. Din motive de veridicitate putem să ne separăm de faptele unei personalități, [trebuie] însă să menținem neschimbată iubirea noastră pentru personalitatea însăși, ba chiar să îndreptăm spre ea simpatia noastră în măsură și mai mare, tocmai datorită faptului că trebuie să-i respingem faptele ei.
Sunt citate cuvintele doamnei Besant din 1906 [ Nota 2 ], în care ea îi roagă pe toți cei care o iubesc cu adevărat, dacă va veni ziua căderii ei, tocmai din iubire față de ea, să nu fie numit negrul alb. Căci ocultismul este o cale periculoasă, iar fiecare trebuie să se gândească la faptul că în adâncul sufletului omenesc dormitează forțe care poate că nu ies la iveală în viața obișnuită, însă atunci când se pășește pe calea plină de primejdii, ele apar la lumina zilei, de aceea este nevoie să se stea mereu de veghe în fața propriului suflet și să se cugete la cuvintele: „Vegheați Și rugați-vă!” [ Nota 3 ]
Cine vrea să intre în lumile spirituale, acela trebuie să exerseze înainte de toate o autocunoaștere severă. Ordinul esenienilor [ Nota 4 ] – ai cărui nobili învățători l-au învățat în Nazareth pe unul dintre băieții Iisus [ Nota 5 ], pe care îl numim Iisus cel din Evanghelia după Luca, esența întregii învățături așa cum avea nevoie această entitate – avea două reguli deosebit de importante care ne pot arăta cât de departe se află de spiritualitate chiar timpul nostru. Una dintre reguli era: Înainte de răsăritul soarelui și după ce a apus soarele, niciun esenian să nu vorbească de lucruri lumești. Iar pentru cei care urcaseră în grade mai înalte, această importantă regulă eseniană era întărită prin faptul că nici gânduri de un fel lumesc nu trebuiau să îl preocupe pe elev în timpul menționat. O a doua îndrumare importantă era: Înainte să se ridice soarele, fiecare esenian trebuie să se roage ca acest lucru să se întâmple și ca forța soarelui să lumineze deasupra omenirii în fiecare zi. – Aceste reguli ne dau de știre cât de semnificativ suntem corelați cu entitatea noastră de evenimentele lumii spirituale din care apărem dimineața și în care ne cufundăm atunci când adormim seara.
Cât de puțin trăiește timpul nostru după aceste legi ale ciclurilor exterioare și interioare ne arată prea bine comportamentul oamenilor din prezentul nostru față de un asemenea ciclu exterior cum este trecerea din noaptea de Anul Nou. Tot ce fac oamenii aici și desfășoară înainte de adormire pare a fi organizat spre a se uni deosebit de puternic cu ceea ce este material, în loc de a folosi această clipă drept privire retrospectivă.
Acestui ciclu exterior îi corespunde în om unul interior: acela de veghe și somn. Omul își extrage seara trupul său astral și Eul din trupul fizic și eteric și trăiește cu trupul său astral și cu Eul într-o lume pur spirituală. Să ne aducem în fața ochilor momentul adormirii până ce intervine treptat lipsa de conștiență.
Așadar, omul obișnuit nu are conștiență noaptea în lumea spirituală. Se poate întâmpla, acum, să apară clipe de clarvedere și să vadă atunci, într-o imagine, culcat jos ceea ce a părăsit. În funcție de starea spiritual-sufletească în care se află respectivul om, el va vedea atunci acest trup fizic și trup eteric; în funcție de temperament și caracter, imaginea va fi diferită. Astfel, omul care percepe locuirea în trupul fizic și eteric mai mult ca pe locuitul într-o casă, al cărui simț este așadar orientat mai mult către viața exterioară, va vedea trupul fizic și cel eteric precum o casă cu o poartă prin care are de pășit. Un om care percepe, ca moment dintr-o dispoziție – nu ca o predispoziție a caracterului –, mai mult ceea ce este trecător din existența terestră, acela va vedea imaginea unui sicriu în care este întins un mort.
Dacă omul a preluat deja câte ceva din viața spirituală, atunci se poate – indicând aceasta ca pe un simbol [pentru faptul] că trupul fizic și cel eteric au fost pregătite pentru noi de puteri dumnezeiesc-spirituale deja în timpurile Saturn și Soare – să ne apară imaginea unui înger, a unei figuri luminoase care ne întinde o cupă ce reprezintă vechiul cuvânt primordial al omenirii: Din Dumnezeu suntem născuți: E.D.N.
În locul acelor lucruri pe care esenienii le făceau cândva dimineața, înainte să răsară soarele, și care astăzi nici nu mai pot fi făcute, esoteristul mai nou trebuie să se pătrundă dimineața, atunci când se cufundă în trupul său fizic și în cel eteric, de simțământul sfânt: Divinități nobile ne-au pregătit și ne-au construit de-a lungul unor lungi perioade de timp, pe parcursul dezvoltării Saturn și Soare, aceste trupuri fizic și eteric, voite de Dumnezeu, pentru ca noi să putem dezvolta în ele conștiență. În această conștiență, esoteristul o va ruga pe divinitate – Soarele spiritual care este reprezentat de Soarele fizic, să-i lase și să-i mențină acest trup fizic și pe cel eteric în fiecare dimineață, atunci când omul pășește afară din lumea spirituală, pentru a dezvolta conștiență în lumea fizică. Căci ce am fi noi, oare, dacă cineva ne-ar lua peste noapte acest trup fizic și trupul eteric? Ne-ar copleși atunci acest simțământ de inconștiență. Dacă ne lăsăm pătrunși în mod just de faptul că divinitățile ne-au construit trupul fizic și trupul eteric, atunci vom avea trăirea că creierul nostru (iar acest lucru îl putem trăi pentru fiecare membru al trupului nostru) nu este ceva legat doar de trupul nostru fizic, ci că devine extins până să ajungă o sferă goală, în care sunt așezate stelele ce își urmează traiectoriile; iar gândurile noastre sunt aceste stele ce își urmează traiectoriile aici. Microcosmosul devine astfel macrocosmos! Presate la un loc sunt în creierul nostru forțele mărețe ale întregului cosmos, iar noi simțim corelația lor cu noi. Tot ceea ce ne-a condus prin Saturn, Soare și mai departe prin linia ereditară până în nașterea noastră actuală este de desemnat cu zicerea: E.D.N.
Tot astfel după cum ar trebui să rămânem inconștienți dacă nu am putea să ne cufundăm dimineața în trupul nostru fizic și în trupul astral, trecerea prin poarta morții stinge toată viața conștientă. Înainte de Misteriul de pe Golgotha, omul dobândea prin forța de înmagazinare care îi era dată omenirii pe calea ei, post mortem, după moarte, o conștiență care îi aducea conștiența în lumea spirituală. Dar iată că acest dar al divinităților s-a epuizat treptat, iar grecii știau că era soarta lor de a trăi după moarte în regatul umbrelor. Acest lucru era așa după voința divinităților. Ca o umbră estompată era conștiența, iar de aceea grecii i-au atribuit unuia dintre cei mai mari ai lor cuvintele: Mai bine cerșetor în lumea de sus, decât rege în regatul umbrelor [ Nota 6 ]! – Prin Misteriul de pe Golgotha a fost creată o nouă substanță, care putea să îi dea omenirii conștiență atunci când se afla post mortem în lumea spirituală. Această substanță curgea din Misteriul de pe Golgotha. Prin cufundarea în această Substanță-Christos este posibil pentru om să dezvolte acum conștiență în lumea spirituală, după moarte. De aceea ar trebui ca în fiecare seară, atunci când adormim și intrăm în lumea spirituală, să ne aducem aminte de asta și să ne pătrundem de simțământul: În Christos murim! – Căci numai impulsul christic ne poate menține după moarte conștienți în lumea spirituală, prin intermediul forței sale de viață ce învinge moartea. Dar pentru că nimic din lumea fizică nu este suficient de mare și de sfânt pentru a înțelege acest Misteriu care i-a fost dăruit omenirii prin Christos Iisus, atunci nimic din ce îi aparține lumii, nici măcar sunetul vorbirii să nu fie folosit pentru a sugera acest Misteriu, marea, insondabila taină care este cuprinsă în ceea ce se revarsă din Misteriul de pe Golgotha. De aceea esoteristul tace în cuvânt și gând în locul în care numele sfânt, cel de nerostit, ar trebui numit. El simte doar adânc sfințenia acestui moment: I. ───── M.
Dar chiar dacă omul are conștiență după moarte, prin aceasta încă nu are conștiență de sine, acel lucru prin care se recunoaște pe sine însuși drept entitate individuală în lumea spirituală și se regăsește cu frații și surorile cu care a trăit în lumea fizică. Pentru a ne regăsi această entitate a noastră și a ne trezi în conștiența de sine în lumea spirituală după ce am fost cufundați în Substanța-Christos, la aceasta ne poate ajuta doar trăirea Eului nostru superior, care ne este dăruită prin Sfântul Spirit și care ne devine speranța: În Sfântul Spirit vom învia!: P.S.S.R. – și ne vom trezi la viață conștientă de sine. Și astfel puteți să stați acasă și să vă dedicați cu intensitate și seriozitate profundă meditației voastre, de al cărui nerv fundamental aparține această rugăciune primordială a omenirii: E.D.N. – I. ───── M. – P.S.S.R.
Iar în acest timp trebuie să vă gândiți la toți cei care nu sunt aici – din motive de suferință sau dureri, poate – și să le trimiteți gânduri pline de forță atunci când efectuați în mod just ceea ce ne prescrie esoterismul nostru. Căci în lumea spirituală este așa, că mai întâi trebuie să te faci demn pentru a putea utiliza, ca o binecuvântare pentru sine și pentru alții, ceea ce ne este dat în esoterism.
Nu prin rațiune și creier trebuie să cuprindeți asemenea ore, ci trebuie să declanșați în sufletele voastre un simțământ care vă spune că asemenea cuvinte ca acestea, E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R., ce ne sunt date de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, nu pot fi epuizate prin multiple considerații, ci trebuie luate tot mai adânc și mai adânc. Tot astfel trebuie și astăzi, când ați înțeles acum ceva mai profund rugăciunea omenească primordială, să legați așteptarea de faptul că în timpuri mai îndepărtate pot să existe și vor exista revelații și mai adânci despre aceasta.
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
* Un suport de text care, în rest, este identic, are ca primă propoziție: „Unele observații trebuie să premeargă considerațiile noastre esoterice.”
Pe calea esoterică, un om poate ajunge să cadă datorită lipsei de veridicitate, egoismului etc. Astfel pot și comunități mai mari sau un întreg curent esoteric să iasă de pe calea corectă și să se încâlcească în eroare. Deoarece știm cât de ușor poate să vină o astfel de cădere peste un om în parte, trebuie să înțelegem și rătăcirea unor grupe mai mari de oameni. Ar fi o dovadă de iubire egoistă – acolo unde se arată acest lucru –, dacă cineva ar rămâne fidel cuiva despre care se poate ști că se află pe căi greșite. Așa ar fi, de asemenea, o dovadă de iubire egoistă față de doamna Besant, dacă cineva ar vrea să se închidă în fața faptului că direcția reprezentată de ea trebuie desemnată drept una greșită, a cărei răspândire mai departe ar putea să aducă doar nenorocire. Iar doamna Besant a rugat chiar ea cândva – atunci când a scris despre cazul Leadbeater – să i se atragă atenția și să fie avertizată dacă „ar fi amenințată de cădere”. Noi ne facem, așadar, doar datoria atunci când îi atragem atenția doamnei Besant; dar trebuie înțeles clar că lucrurile stau astfel cu însăși direcția ei și că, din clipa în care ne-am dat seama de acest lucru, poarta templului nostru trebuie să rămână închisă pentru adepții acestei direcții esoterice [ Nota 7 ].
În comunitatea eseniană, care a existat în Palestina înaintea și în timpul Misteriului de pe Golgotha, au existat două reglementări anume, care le erau date pe diferite trepte elevilor acestei comunități. Una dintre reguli,care era valabilă pentru toți, era îndatorirea de a nu se ocupa între apusul și răsăritul soarelui cu niciun fel de treburi lumești, ba chiar de a se abține de la orice gânduri lumești. Aceasta este o regulă care nu poate fi menținută astfel în timpul nostru, pentru că trăim într-un alt ciclu al omenirii. La esenieni, această regulă era expresia pentru corelația dintre fiecare suflet și cosmos. Oamenii au pierdut simțământul corect pentru marile momente de trecere; e suficient doar sa vedem cum se realizează trecerea înspre Noul An în orașe. Oamenii din timpul nostru au de-a dreptul înclinația ca,în orele dinaintea odihnei nopții, să se ocupe cu cele mai banale lucruri, care îi încâlcesc cel mai mult în materie. Ce înseamnă oare pentru noi, dacă omul se află în lumea spirituală între adormire și trezire?
Omul normal al timpului nostru nu este conștient în acest loc. Pentru esoterist, cea mai bună trecere spre patria spirituală este posibilă dacă la adormire cugetă asupra zicerii: Ex Deo nascimur etc. Acest lucru înlocuiește pentru noi prima regula eseniană. Dacă în timpul somnului se întâmplă să trăim momente de conștiență, putem vedea diferite imagini, în funcție de temperamentul nostru. Cine are, spre exemplu, prin temperamentul său înclinația de a-și vedea corpul drept casa în care locuiește omul, acela va vedea imaginea unei case cu o poartă prin care are de intrat în casă. Astfel vede el dinainte momentul trezirii sale. Iar cel care este înclinat spre dispoziții de melancolie, cel care simte în existența terestră mai mult faptul că forțele terestre cad pradă morții, acela va vedea un sicriu, spre exemplu, cu un cadavru înăuntru. Iar cine are, datorită temperamentului său, un puternic simțământ că divinitățile au construit pentru el casa trupului său, acela va putea vedea un înger care îi înmânează o cupă. Toate acestea sunt deocamdată doar viziuni pregătitoare ale vieții imaginative. Acest lucru este exprimat în cuvintele: Ex Deo nascimur. Entitățile spirituale pe care le cuprindem sub numele „Deus” au construit trupul nostru în timpul dezvoltării Saturn și Soare. Dacă nu am avea acest trup fizic pentru a ne cufunda dimineața în el, atunci nu am putea ajunge la conștiență pe planul fizic. Să ne închipuim că divinitățile ne-ar fura în timpul nopții trupul nostru fizic: ce ne-am face noi atunci, pentru că nu am mai putea ajunge la nici o conștiență! Din recunoștința față de divinități trebuie să ne creăm dispoziția pentru aceasta.
Pentru un esenian de grad mai înalt, se adăuga la aceasta îndatorirea de a se ruga înainte de fiecare răsărit de soare ca marea stea cerească să se deschidă și să strălucească asupra Pământului cu binecuvântarea sa. Și acest lucru este înlocuit în timpul nostru printr-un alt simțământ. După cum nu am putea ajunge la nici o conștiență dacă noaptea ne-ar fi luat trupul nostru fizic, tot atât de adevărat este că nu am putea avea nici o conștiență după moarte în lumea spirituală, dacă nu am găsi nici acolo un corp în care am putea să ne cufundăm. În timpul precreștin, toate sufletele erau îmbrăcate după moarte cu o substanță spirituală în care își parcurgeau trăirile între moarte și noua lor naștere. Această substanță a fost însă treptat epuizată, iar în mod tragic percepeau sufletele omenești acest lucru pe când se apropia timpul Misteriului de pe Golgotha; astfel încât, la cel mai deosebit popor din acel timp, la greci, predomina senzația: Mai bine să fiu un cerșetor în lumea de sus, decât un rege în regatul umbrelor. – Căci o umbră deveneai în viața de după moarte. De la crucea de pe Golgotha s-a revărsat însă o nouă substanță, iar cu aceasta puteau să se îmbrace sufletele pentru a putea să dezvolte o conștiență după moarte. Acest lucru putem să îl percepem la a doua parte a zicerii noastre: In ───── morimur. Dacă luăm cu noi această zicere după moarte, atunci ea creează stimulul ca tot ce este terestru să cadă curând de la noi și ca din această substanță christică să putem dezvolta o conștiență.
Dar deoarece conștiența nu este încă o conștiență de sine, putem nutri atunci și speranța ca, pe lângă conștiența pe care o putem dezvolta în acest trup, să ne fie dăruită, în plus, cunoașterea deplină, conștiența de sine, prin Sfântul Spirit: Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Prin cunoașterea de sine care ne-o dăruiește Sfântul Spirit ne pregătim pentru această viață de după moarte.
Iubire, smerenie și cunoaștere de sine pot să fie pentru noi urmările zicerii noastre corect înțelese. Cine meditează corect asupra acestei ziceri, acela va primi și forța de a ajuta bolnavi și a le trimite gânduri iubitoare acelora care, spre exemplu, datorită bolii sau din alte cauze nu au putut fi prezenți astăzi aici. Acest lucru trebuie să străbată și ca un simțământ sacramental viața noastră exoterică. O nouă privire dobândim astfel iarăși asupra zicerii noastre, iar acest lucru poate să trezească în noi încrederea că în viitor vom putea să pătrundem tot mai adânc în ea.
* * *
Într-un moment semnificativ ne-am întâlnit aici, nu doar în sens exoteric, ci și în sens esoteric; căci atunci când ia naștere o mișcare ocultă într-un loc [ Nota 8 ], atunci se petrece ceva într-altul. Înțelepciunea este numai în adevăr [ Nota 9 ], aceasta e ceea ce vrem să căutăm. Trebuie să ne desprindem, să ne separăm de acele direcții esoterice care nu merg cu noi.
Este citată scrisoarea doamnei Besant din anul 1906, pe care a scris-o după căderea lui Leadbeater, în care îi roagă pe toți, cu aproximativ cuvintele următoare:
Judge [ Nota 10 ] a căzut, Leadbeater [ Nota 11 ] a căzut [ Nota 12 ]. Dacă va fi să fie în karma mea ca, finalmente, și eu să cad, atunci îi rog pe toți care mă iubesc să nu mă confirme în aceasta. Să nu fie numit negrul alb, ci liniștit negru negru. Ce contează o opinie într-o viață. Maeștrii ne aduc oricum ordine într-o alta. Aceasta să fie stânca pe care construim. –
*
În cadrul școlii esenienilor, ai cărei învățători l-au instruit și pe Iisus din Nazareth, a existat o reglementare care suna astfel: După ce soarele a apus și înainte ca el să răsară, elevul să nu vorbească de lucruri profane materiale și să nu se gândească la ele. – Aceasta era o cerință pe atunci. Faptul că ea nu mai poate fi valabilă pentru noi, faptul că s-a transformat în altceva îl vom vedea după aceea.
O a doua reglementare suna astfel: înainte de răsăritul soarelui, fiecare esenian trebuia să îndrepte o rugăciune către acele spirite care trimit soarele din spațiul lumilor în sus, pentru ca ele să binevoiască să îl trimită și în acea zi. – Niciun esenian nu avea voie să omită acest lucru.
Să îi privim pe oamenii din ziua de azi, cât de puțin realizează faptul că omul, atunci când adoarme, pătrunde în regiuni spirituale. Această clipă, care ar trebui să fie pentru noi ceva sfânt, este mult prea des desacralizată. Omul se mai unește încă, la încheierea zilei, adesea cu tot felul de lucruri profane, materiale. Noi, esoteriștii cei noi, ar trebui să rămânem însă mereu conștienți de sfințenia orei dinainte de a adormi. Iar atunci când ne întoarcem în trupul nostru fizic, atunci să o facem cu aceleași simțăminte. Cum ar fi – trebuie să ne întrebăm – dacă nu ne-am mai găsi trupul nostru fizic și pe cel eteric la trezire? Recunoștința trebuie să străbată sufletele noastre atunci când pătrundem dimineața iarăși în această lucrare dumnezeiască, trupul nostru fizic. Atunci când între adormire și trezire avem un moment de conștiență, putem să percepem imaginativ în diferite moduri această trăire, să o vedem reflectată.
În locul îndepărtării de profan a esenienilor, apare atunci la noi o deplină tăcere. Noi nu rostim numele Celui mai înalt: In ───── morimur.
Pentru faptul că ne regăsim, că ajungem de la conștiență la conștiență de sine, pentru acest fapt exprimăm recunoștința în cuvintele: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Vegheați și rugați-vă!
Dacă vrem să intrăm în sălile luminoase ale lumilor suprasenzoriale, trebuie să învățăm cunoașterea de sine. Pentru aceasta ne pot da îndrumări două ziceri ale Ordinului esenienilor, care au exercitat o influență și asupra dezvoltării unuia dintre băieții Iisus (cel lucanic, din Nazareth). – Una suna astfel: Înainte ca soarele să fi răsărit și după ce a apus, nu trebuie să te ocupi cu gânduri și afaceri lumești. A doua: înainte să urce corpul ceresc al zilei, trebuie să te rogi și să ceri ca acest lucru să aibă loc, iar el să binevoiască să își desfășoare forța sa de zi asupra ta și asupra omenirii. – Prin aceste exprimări trebuie să devenim conștienți cât de semnificativ este corelată entitatea noastră cu lumea spirituală, din care apărem dimineața atunci când ne trezim și în care ne cufundăm atunci când adormim noaptea. Cât de puțin este conștientă omenirea în ziua de astăzi de asemenea cicluri exterioare și cicluri interioare o arată comportamentul ei la trecerea dintre ani, în noaptea de Anul Nou și faptul că tot ceea ce întreprind oamenii înainte de adormire pare a fi chiar destinat fixării oamenilor cât mai mult în corpul lor și în lumea lor de aparență fizică.
Esoteristul începător trebuie să fie conștient, într-un simțământ sfânt, de faptul că el părăsește noaptea, împreună cu trupul astral și cu Eul, trupul fizic și trupul eteric, iar până la trezire trăiește în lumile suprasenzoriale. Desigur că la început nu aduce cu sine nicio amintire conștientă de la această trăire, dar treptat apar anumite imagini care îl pot umple de simțămintele juste față de trupul fizic și cel eteric pe care le găsește dimineața. Aceste imagini vor fi diferite, în funcție de temperament și de predispoziție de caracter.
Astfel se poate ca un om care este îndreptat cu Eul său activ mai mult spre cele exterioare să aibă imaginea unei case cu o poartă, prin care trebuie să intre la trezire; unde casa este de considerat drept simbol al trupului fizic. Un om mai mult melancolic (nu în sensul unei predispoziții de caracter, ci ca o dispoziție de moment) va vedea, poate, în fața sa imaginea unui sicriu, în care stă întins el însuși drept cadavru. Acest lucru provine din situația în care un om este influențat adesea de gândurile că tot ce este fizic este trecător. Sau se arată în fața privirii spirituale o figură de lumină care îi întinde o cupă, care ar fi un simbol că puterile mai înalte ne dau din nou viața conștientă în trupul fizic, drept dar din miluire. Pe acest gând poate să îl adâncească nespus de mult prima propoziție din străvechea zicere înțeleaptă, din zicerea rosicruciană E.D.N.
Atunci când esoteristul vede în fața sa, la trezire dimineața, trupul său fizic și cel eteric, atunci trebuie să se pătrundă de simțământul sfânt: Divinități nobile au construit în nemăsurate spații de lumi și pe nesfârșite durate de timp trupul fizic și cel eteric voite de Dumnezeu, în dezvoltarea Saturn și Soare, pentru ca el să devină o locuință pentru ființa spirituală a omului. Cu acest simțământ îl va ruga esoteristul pe Dumnezeu să binevoiască să-i lase și să-i mențină acest trup fizic, fără de care el nu poate să ducă o viață conștientă. Iar esoteristul trebuie să se gândească mai departe la faptul că creierul său nu este ceva izolat, legat doar de trupul său fizic, ci că, întrucât forțele sale provin din cosmos, el se lărgește ca o semisferă înăuntrul cosmosului, pe care gândurile, drept forțe cosmice, sunt consemnate precum stelele cu traiectoriile lor și iluminează trupul fizic.
Acum să ne gândim că nu am mai găsi trupul fizic, atunci ne-ar copleși simțământul ca și cum am păși prin poarta morții și toată viața conștientă s-ar stinge. Căci dacă nu ar fi fost prezentă și înainte de Misteriul de pe Golgotha o anumită substanță a lumilor, atunci viața post mortem (după moarte) ar fi fost una de umbră, estompată, inconștientă. Despre acest lucru vorbea tragedianul grec, atunci când îl punea pe eroul său să exclame: „Mai bine cerșetor în lumea de sus, decât rege în regatul umbrelor.”
Acum, însă, prin jertfa lui Christos de pe Golgotha a fost creată o nouă substanță, în care se poate cufunda omul pentru a-și configura și viața de după moarte într-una conștientă. De aceea esoteristul, înainte să se adâncească în somn, trebuie să se pătrundă de acest gând și simțământ: I.C.M., adică doar prin impulsul christic pot să dobândesc o forță de viață ce depășește moartea, care tot mereu mă cheamă la viață conștientă și mă întărește. Dar pentru că nimic din lumea fizică nu este suficient de mare pentru a se putea compara cu ceea ce îi este dăruit omenirii prin Christos Iisus, atunci nici măcar sunetul vorbirii care îi aparține lumii fizice nu trebuie să devină conștient, pentru a rosti marea taină insondabilă ce este conținută în ceea ce se revarsă de la marele Misteriu de pe Golgotha. De aceea noi, esoteriștii, ținem sub tăcere sfântul cuvânt care exprimă numele Celui de nerostit.
Chiar dacă omul are conștiență după moarte, el conștiență de sine nu are încă, prin care se recunoaște pe sine în lumea suprasenzorială și își regăsește surorile și frații cu care a fost unit în lumea fizică. Pentru a reuși aceasta îl poate sprijini doar Eul superior, până la care Sfântul Spirit îl ajută să ajungă, care îl poartă cu puterea vieții prin poarta morții, către viață conștientă de sine.
Adesea, când se vorbește despre raporturile esoterice în care trăim, se spune că direcția noastră, cea occidentală, s-ar fi separat de cea orientală. Acest lucru este însă, îndeosebi în timpul de acum, foarte incorect. Deja de mult nu mai este vorba despre occidental sau oriental, ci despre adevăr sau neadevăr. Atâta timp cât în cadrul diferendelor mai era încă vorba despre probleme suprasenzoriale, dacă chiar se vroia se mai putea spune: acest lucru e ceva despre care nu pot emite o judecată; aici se mai putea încă vorbi despre două direcții. Acum, însă, diferențele au coborât pe planul fizic; acum lucrul nu mai are de-a face cu ocultism oriental sau occidental; acum lumea are, pentru a putea judeca acest lucru, ceea ce îi place să aibă: „documente fizice” pentru a verifica lucrul. Fiecare se poate convinge cu documente materiale că ceea ce a spus doamna Besant în anul 1909 stă în totală contradicție cu ceea ce a afirmat în 1912 [ Nota 13 ]. Se pune însă întrebarea dacă lumea va admite tocmai lucrul pe care de obicei jură. Dacă se ajunge atât de departe încât un secretar general (cel englez) scrie că doamna Besant trebuie să fi uitat scrisoarea din 1909 [ Nota 14 ], atunci e cu adevărat rău pentru omenire. Dacă este desemnat celălalt curent (cel esoteric al doamnei Besant) drept curentul oriental, se aduce o jignire adevăratului esoterism și filosofiei orientale. În punctul de pornire al mișcării teosofice, pe când mai erau impulsuri orientale adevărate în Societatea Teosofică, H.P. Blavatsky mai avea încă [ Nota 15 ], spre exemplu, o reprezentare corectă despre ceea ce este un avatar. Doamna Besant nu a avut-o niciodată, și de aceea nici nu e de mirare că nu a înțeles nimic din Christos. Este vorba, la acea orientare, doar de impunerea dorințelor și concepțiilor personale. Dezastruos ar deveni pentru lume dacă ceea ce Leadbeater consideră a fi adevăr s-ar răspândi în întreaga lume.
Se întâmplă adesea ca un esoterist să aibă, după ani îndelungați de exersare, simțământul că nu a avansat deloc. Cu toate acestea, acest lucru se poate datora doar neatenției. Se poate întâmpla că s-a realizat o meditație și s-a încercat să se lase să apară liniște în suflet, dar că gânduri din toate părțile se învârtejesc, astfel încât nu se poate anunța nimic suprasenzorial. Este însă un semn bun dacă simțim aceste gânduri învârtejindu-se din toate părțile, căci de-abia atunci le simțim în realitatea lor. Acesta este un progres față de a nu observa acest fapt. Să presupunem acum faptul că esoteristul își începe treburile sale obișnuite, după ce a meditat în acest fel. Atunci se poate întâmpla ca el să simtă dintr-odată: erai ocupat cu a te îmbrăca, dar cu gândurile nu erai aici, ci se gândește înăuntrul tău. Acest simțământ își dobândește deplina sa forță și semnificație abia atunci când îl transformăm în formula mantrică: Mă gândește pe mine. Aici nu este permis contraargumentul că mereu se spune să nu se pună vreo valoare pe ceea ce se întâmplă inconștient în om, căci noi tocmai ne facem conștienți de ceea ce se petrece în noi, aducem acest lucru sus, în conștiență și îl încorporăm astfel în Eul nostru. Mă gândește pe mine este, esoteric vorbind, același lucru cu ceea ce este exprimat exoteric în cuvintele: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice.” [ Nota 16 ] Un important mijloc ajutător pentru viața ocultă este de a se pătrunde de acest gând în fiecare clipă liberă. Întotdeauna trebuie, însă, ca acest gând să fie pătruns de sentimentul de cucernicie; doar atunci acționează în mod corect. Și chiar dacă esoteristul nu a observat cum se gândește înăuntrul său, acest lucru se întâmplă. Căci Eul nostru este de același fel cu puterile cosmice care gândesc înăuntrul omului, iar conținutul meditației noastre este luat din gândul cosmic însuși. Toate forțele și entitățile care au acționat asupra noastră în timpul perioadelor Saturn, Soare și Lună, pe acestea le cuprindem la un loc în acest Mă gândește pe mine.
Modul în care putem simți cum ierarhii mai înalte lucrează asupra Eului nostru atunci când ne-am străduit în exercițiile noastre sa ajungem la o dezvoltare spirituală, pe acesta îl putem cuprinde simțământul: Mă țese pe mine, care corespunde iarăși cu: „În simțirea ta țes forțe cosmice.” Forțe cosmice țes la Eul nostru superior, iar recunoștința față de entitățile spirituale este sentimentul care trebuie să se unească cu acest Mă țese pe mine.
Atunci poate omul să se vadă pe sine însuși și poate vedea cum se află în relații karmice cu mediul său. Dar numai atunci când în mod practic și nu doar teoretic este considerat tot ce vine peste cineva drept urmare karmică, se trece mai departe în viața esoterică chiar dacă corelațiile pot fi adesea foarte ascunse, iar lucrurile nu trebuie luate prea simplu. Pătrunderea de acest lucru îi dă omului modestia necesară de care are nevoie față de cealaltă concepție pe care o găsim exprimată în drama „Încercarea sufletului”, anume faptul că omul ar fi rezultatul acțiunii comune a tuturor divinităților [ Nota 17 ]. Totul în lume se străduiește înspre om. Aceasta este ceea ce e exprimat exoteric în cuvintele: „În voința ta acționează ființe cosmice”, iar esoteric în mantra: Mă acționează pe mine. Venerație trebuie să vină peste omul care se adâncește în aceste gânduri.
Aceste trei gânduri, cu simțămintele corespunzătoare: Mă gândește pe mine și cucernicie, Mă țese pe mine și recunoștință, Mă acționează pe mine și venerație formează împreună cu cele spuse despre zicerea noastră rosicruciană un puternic mijloc ajutător pentru dezvoltarea noastră esoterică. O corelație organică asemănătoare există între aceste formule și simțămintele numite, precum între aerul pe care îl inspirăm și sângele nostru, care este curățat prin aportul de aer.
Încă un gând mai putem să așezăm în fața sufletului. Este gândul despre modul în care oamenii trăiesc împreună prin karma lor. În vremurile precreștine, oamenii care aveau de suportat (acționat) ceva împreună, erau aduși de puterile spirituale în același neam și în aceeași familie; prin înrudirea de sânge era creată corelația ca să se poată trăi karma personală. În timpurile de după Christos, acest lucru s-a schimbat. Forțele care lăsau oamenii să își manifeste karma într-un mod atât de simplu în cadrul înrudirii de sânge fuseseră treptat epuizate. În locul acestui lucru a trebuit să intre o nouă forță în dezvoltarea Pământului. Noi știm că Pavel vorbește de primul Adam [ Nota 18 ], din care provin fizic oamenii, și de faptul că Christos este pentru el al doilea Adam, de la care oamenii vor trebui să-și primească sufletele în viitor, precum trupul lor fizic de la primul Adam. Sufletele erau pe moarte pe timpul Misteriului de pe Golgotha. Acest lucru îl știau și grecii, și chiar și în Cartea lui Iov se exprimă în mod tragic acest lucru, când soția lui Iov îi spune: „Blestemă pe Dumnezeu și mori” [ Nota 19 ] În afara relației nemijlocite cu Dumnezeu exista doar moartea pentru suflete. Acest lucru îl știa și Pavel, deși pe atunci nu putea să exprime acest lucru cu asemenea cuvinte. Dacă nu ar fi venit impulsul lui Christos, acum toate sufletele ar muri. Corpurile ar mai umbla încă pe Pământ, dar sufletele ar trăi în mod automat în ele, oamenii ar deveni animale, chiar dacă în formă umană. Cei care nu au preluat încă astăzi impulsul lui Christos, mai trăiesc încă pe seama ultimelor resturi ale vechilor forțe sufletești. Prin Misteriul de pe Golgotha, viața sufletească este salvată și întărită, prin faptul că oamenii găsesc un raport cu Christos. Adesea, omul se întreabă: Cum pot să ajung într-un raport cu impulsul lui Christos? Numai prin preluarea acelui lucru ce ne este dat pentru a ne conduce tot mai adânc înăuntru, în cunoașterea impulsului lui Christos. Iar Christos spune: „Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” [ Nota 20 ] Asta înseamnă că, atunci când doi oameni care au o relație karmică personală dobândesc un raport reciproc, înăuntrul căruia poate să acționeze Christos, El va echilibra karma personală. Pentru aceasta e nevoie de încredere, ce ridică tot ce e personal pe o treaptă mai înaltă.
Astfel va acționa Christos tot mai mult în raporturile noastre exoterice. Iar în acest fel iluminăm iarăși, înnoit zicerea noastră:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Oricând ne gândim că nu vedem încă niciun rezultat al exercițiilor noastre, acest lucru provine adesea din faptul că nu suntem destul de atenți. Dar se poate să observăm dintr-odată, nu imediat după exerciții, ci mai târziu în decursul zilei, că ne facem treburile în mod automat și că un timp scurt au fost prezente gânduri pe care nu le-am gândit noi înșine. Atunci se gândește în noi, iar noi realizăm că sunt marile gânduri cosmice care gândesc în noi și că Eul nostru trebuie să fie de aceeași natură cu gândurile cosmice, pentru că el este cuprins de acest fapt și gândește fără ca ceva din obișnuita trăire de Eu să fie prezentă. Putem să simțim acest lucru mereu, ca pe o stare de a fi miluit prin lumile spirituale. Este o milostenie faptul că înaltele puteri cosmice ne gândesc, iar noi putem simți Mă gândește pe mine și în același timp să avem un sentiment puternic, intens de cucernicie.
Iar apoi putem să gândim mai departe cum a fost țesută treptat viața noastră sufletească prin puterile care ne-au construit în decursul dezvoltării Saturn, Soare, Lună și simțim ca și cum această țesere a puterilor lumii nu ar fi doar în acest joc interior al gândurilor, ci și în întreaga noastră ființare; putem simți că aceasta suntem noi, acest Mă țese pe mine. Ele ne-au țesut și format pe parcursul tuturor lumilor, iar noi simțim atunci o mare recunoștință.
Și apoi putem să gândim un al treilea lucru: Mă acționează pe mine. Simțim cum acționează, de fapt, împreună toate marile ființe spirituale pentru a realiza omul, cum acest țel al dezvoltării este idealul uman al omului ideal desăvârșit, cum este el voit de către divinități. Iar atunci ne gândim la ceea ce am făcut până aici din noi, karma noastră personală, proprie, cât de mică este aceasta și cât de departe este de acest înalt ideal cosmic al omului. Atunci trebuie să simțim venerație, adâncă venerație și închinăciune față de entitățile înalte în Mă acționează pe mine.
După cum atât de mult există o relație organică între aerul pe care îl inspirăm și sângele nostru, care este curățit prin aportul de aer, tot atât de mult trebuie să stea în relație organică zicerile Mă gândește pe mine – Mă țese pe mine – Mă acționează pe mine, cu simțămintele ce le sunt corespunzătoare, de cucernicie, recunoștință și venerație (închinăciune).
Dar cum stau lucrurile mai departe cu karma personală? Karma tonală trebuie echilibrată, căci altfel dezvoltarea noastră terestră nu își poate atinge sensul deplin. Înainte, acest lucru a fost echilibrat altfel decât acum. Înainte, oamenii care aveau împreună o karmă personală erau născuți în aceeași rasă, în același neam ș.a.m.d., iar puterile care erau corelate cu sângele se îngrijeau atunci de efectul karmei. Forțele care fuseseră active începând de la Adam au secat pe când se apropia Misteriul de pe Golgotha, iar după acest timp karma a trebuit să fie echilibrată în alt mod. La începutul dezvoltării a pornit totul de la un spirit, apoi a venit diferențierea, prin aceasta personalitatea, datorită acestui lucru karma personală etc. Acuma trebuie Christos să devină pentru viața sufletească al doilea protopărinte al nostru, așa cum Adam a fost pentru ceea ce ține de carne și pentru tot ce are de-a face cu sângele. Dacă impulsul christic nu ar fi venit, atunci viața sufletească, ce nu mai era în relație și menținută prin forțele spirituale legate de sânge și care ar fi murit atunci, ar fi devenit tot mai puțină și mai sărăcăcioasă. Omenirea ar fi devenit tot mai asemănătoare cu animalele, fără o viață sufletească interioară autonomă. Viața sufletească a fost salvată și hrănită, întărită și construită din nou prin Misteriul de pe Golgotha. Acum pot să găsească oamenii un raport cu Christos. Iar Christos spune: Unde sunt doi adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că doi oameni care se află prin karma lor personală într-un anumit raport unul față de altul dobândesc prin aceasta o relație reciprocă mai înaltă, un raport în care poate să acționeze Christos și care se bazează pe marea încredere că atunci Christos însuși este forța ce va echilibra karma. Aici nu acționează karma personală, ci forța sufletească a lui Christos aflată între ei, iar Christos însuși conduce atunci efectele karmei. Astfel încât atunci, în măsura în care este necesar, karma este echilibrată. Dar puterea conducătoare dinăuntrul ei este Christos însuși, astfel că raportul a devenit de așa natură, încât Christos poate să acționeze în acesta: Uniți în numele Său. Astfel va putea să acționeze Christos tot mai mult și mai mult în tot ce are de-a face cu viața noastră.
* * *
Mai întâi suntem solicitați să manifestăm precauție în alegerea exprimărilor noastre, îndeosebi în felul în care vorbim despre domnul doctor, trebuie să evităm expresii precum „maestru” ș.a., pentru a nu trezi ura și invidia oponenților noștri; căci nu atitudinile s-au modificat, ci doar modalitatea metodei de combatere s-a modificat în prezent. În timpuri anterioare, erau aprinse ruguri și folosite alte mijloace pentru a-i nimici pe eretici, acum există alte metode, sunt făcuți de râs sau sunt compromiși prin intermediul bănuielilor.
Nu există un curent esoteric oriental și unul occidental, ci doar un esoterism veridic, autentic și ceva ce doar se numește așa și care ar fi o jignire pentru un adevărat ocultism oriental. Unui lucru ce urmărește doar scopuri personale nu este permis să i se atribuie numele „esoterism”. Noi vrem să evităm tot ce este personal, și tocmai de aceea vrem să intervină o separare severă între noi și ceea ce pornește de acolo (din Adyar și de la doamna Besant) din 1906 și care în sfârșit poate să se termine. Vrem să facem o separare severă între tot ceea ce dorește dl Leadbeater ca lumea să creadă și ceea ce este dat aici în strictă veridicitate și cu deplină responsabilitate. –
Esoteristul se plânge de multe ori că nu face progrese și că, atunci când vrea să mediteze, gândurile vin ca roiurile de albine și îl rețin. Fiți bucuroși că gândurile vin astfel, ele vor să vă arate că sunt o putere, o putere ce este mai tare decât dvs. înșivă. Ani de zile poate că își face cineva harnic și fidel meditația și se poate chiar să apară liniște sufletească după aceea, dar nimic, nimic din lumile mai înalte nu vrea să se reverse în acest suflet. Acest lucru poate doar să pară astfel, căci este necesară atenție pentru a observa finele progrese ale sufletului, pentru că avem de-a face cu o viață foarte intimă a sufletului. Apoi, într-o zi, respectivul observă în timp ce își desfășoară ocupația zilnică: asta tocmai ai făcut-o cu totul mecanic, ca și cum ai fi cu gândul în altă parte și, cu toate acestea, nu-i așa. Căci în viața spirituală nu este vorba despre faptul că în timpul trăirii este menținută conștiența, ci despre faptul că poți să-ți aduci aminte de ceea ce ai trăit. Amintirea înseamnă și a fi ridicat la conștiență. Cel ce meditează are acum sentimentul că: da, aici e ceva ce se revarsă înăuntrul meu și este de același fel și ființialitate precum gândurile omenești înseși, chiar precum Eul însuși.
Trei mantre importante sunt date acuma, care sunt de folosit în următorul mod:
Mă gândește pe mine, căci nu eu gândesc de fapt, ci se gândește în mine. Exoteric, aveți exprimate aceste trei propoziții în „Încercarea sufletului”, în cuvintele: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice, În simțirea ta țes forțe cosmice, În voința ta acționează ființe cosmice.” Esoteric, acest lucru este exprimat în: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R. De sentimentul de cucernicie trebuie să fie străbătut acest Mă gândește pe mine.
Mă țese pe mine exprimă existența de om, ce este el de fapt și ce suntem noi înșine pe lângă el, cunoașterea de sine trebuie să o stimuleze. Sentimentul de a fi întrețesut în întreaga viață și țesere a lumii trebuie să îl producă, care se exprimă în recunoștință.
Mă acționează pe mine. Întregul cosmos, totul este de văzut doar drept țel al existenței omenești. Venerație, închinăciune, dăruire trebuie să fie sentimentul care este provocat prin aceasta. Smerenie, modestie trebuie să învățăm când ne vedem atunci lângă acest lucru, ce suntem noi în lipsa noastră de desăvârșire și care este țelul pe care divinitățile îl au pentru om.
E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R., acesta e al patrulea lucru pe care trebuie să îl folosiți, rugăciunea primordială a omenirii. –
Aceste patru propoziții importante, cele trei mantre și rugăciunea primordială a omenirii, ne pot duce bine înainte în viața noastră esoterică, dacă atunci când mergem și când stăm, pe stradă și acasă lăsăm să urce destul de des aceste cuvinte în sufletul nostru. Dar sufletul trebuie să lase să tacă în el aceste cuvinte dacă nu le poate gândi sfânt, adică el trebuie să-și interzică să lase să urce aceste propoziții în el, dacă nu sunt însoțite de sentimentul corespunzător.
Moartea sufletelor a devenit alta în perioada de timp a Misteriului de pe Golgotha. Precum trupul este moștenit de la Adam, tot astfel sufletul este moștenit de la Christos.
Substanța sufletelor se epuizase treptat pe parcursul timpurilor, iar fără Misteriul de pe Golgotha ar fi venit o vreme în care doar trupuri, trupuri automate ar mai fi fost pe Pământ, trupuri fără suflet.
Echilibrarea soartei va avea loc în viitor astfel, încât cuvântul lui Christos: „Unde sunt doi adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” devine adevăr.
Sufletele mor, însă soarta pe care omenirea a creat-o împreună, karma, se păstrează. Omenirea a pornit de la un fel de stare sufletească de grup, s-a diferențiat, s-a individualizat, prin aceasta au luat naștere relațiile de la om la om. Înainte, echilibrarea karmică avea loc prin faptul că puterile spirituale se îngrijeau ca doi oameni care aveau de echilibrat ceva împreună să fie născuți din nou în același neam. Acest lucru nu mai este acum așa. Acum cuvântul devine adevăr, cel pe care l-a rostit Christos: „Unde sunt doi adunați în numele Meu, atunci sunt și Eu în mijlocul lor.” Christos este stăpânul karmei!
Toate sufletele sunt moștenite de la Christos și va veni un asemenea timp în care sufletele devin conștiente de acest lucru și în care vor învăța să înțeleagă că și echilibrarea dintre suflete poate avea loc doar prin Christos.
* * *
[...] Cum este oare posibil un curent esoteric ca acesta al nostru? La începutul primordial exista o substanță sufletească care s-a împărțit apoi în nenumăratele suflete separate, diferențiate; prin această diferențiere a luat naștere karma, care constă în corelații sufletești de la om la om. În timpul dinaintea evenimentului din Palestina, aceste corelații karmice se manifestau în rudenia de sânge, erau legate de sânge. Dar tocmai în timpul Misteriului de pe Golgotha a secat treptat această substanță sufletească, iar oamenii ar fi umblat fără suflet pe Pământ la sfârșitul evoluției Pământului, ar fi decăzut în animalitate înăuntrul trupurilor omenești, care ar fi fost caricaturi de trupuri de animale; iar Eurile (căci nu Eul moare, de acesta este legată karma până la sfârșit) ar fi fost goale și lipsite de suflet, dacă nu ar fi avut loc Misteriul de pe Golgotha. Christos este protopărintele spiritual-sufletesc al omenirii de acum, așa cum Adam este pentru trup, și doar prin faptul că ne umplem de Substanța-Christos, de impulsul lui Christos, scăpăm de lipsa de suflet, iar acest lucru îl facem prin aceea că preluăm în noi cunoștințele despre Misteriul de pe Golgotha și le lăsăm să trăiască în noi. Tot mai sufletești devin atunci relațiile și traiul împreună de la om la om.
Există mulți esoteriști care sunt de părere că nu fac niciun fel de progres. Acest lucru este imposibil la cel care își face exercițiile cu simțul răspunderii, sârguincios.Trebuie aici să distingem, desigur, între progres și observarea progresului. Iar cei care nu sunt mulțumiți, care ar vrea să spună precum Meister Eckhart: Ce-mi folosește că sunt rege, dacă nu știu asta! [ Nota 21 ] – aceia trebuie să-și facă rost de o sensibilitate mai fină, de o ascultare atentă la ceea ce se petrece în sufletul lor.
Există plângeri, îndeosebi, despre faptul că la desfășurarea exercițiilor de seară se adoarme. Dacă luăm situația în care cineva a adormit în timpul retrospectivei sale; el se va și trezi din nou. Dacă își aduce atunci aminte până la care punct ajunsese, atunci își va da seama că în somn, deși conștiența sa de zi fusese ștearsă, meditația sa a mers mai departe. Acest lucru poate, în anumite condiții, să-i folosească mai mult decât o meditație cu deplină conștiență; căci este vorba aici de faptul plin de semnificație că în starea decorporalizată conștiența sa a lucrat mai departe, că a avut loc o trecere de la conștiența obișnuită de zi la o stare de conștiență mai înaltă. Aceasta este deja o lărgire a conștienței, iar într-o astfel de lărgire constă de fapt progresul.*
* Într-un suport de text care, în rest, este identic, mai urmează aici propoziția: „Nu este vorba aici despre ceva inconștient, ci despre faptul că ce este trăit în acest fel chiar este ridicat la conștiență.”
Și în vise se arată că esoteristul merge mai departe; el trebuie doar își observe sufletul, să fie atent la ceea ce se petrece în sufletul său. Căci se poate întâmpla ca cineva să vadă în vis, cu puțin timp înainte de trezire, un sicriu sau o casă cu o ușă, sau un înger care îi întinde o cupă. Înainte ca omul să poată să-și vadă realmente corpul, el îl vede în imagini, și anume această imagine va corespunde întotdeauna predispoziției sale. Cineva care este predispus la seriozitate, chiar la melancolie, care nutrește mai des gândul morții, va vedea un sicriu cu un cadavru în el, ca simbol pentru trupul său fizic. Cel care are o dispoziție mai veselă, mai optimistă, va vedea o casă în fața sa, prin a cărei ușă el intră din nou în trupul său fizic. Un om cu predispoziție religioasă va vedea un înger, care îi întinde o cupă. Acesta este [un simbol pentru] conștiența trează de zi, care se întoarce iarăși în el.
Bineînțeles că asemenea simboluri se arată doar la începutul instruirii esoterice. Esoteristul care a mers mai departe, acela nu va mai vedea aceste imagini, ci va simți cum trupul său eteric crește tot mai mult în afară în cosmos, cum din fiecare organ în parte al trupului său fizic se revarsă curenți departe în spațiul cosmic – el simte că este o entitate cosmică.
Și despre asta am vorbit deja, că simțămintele, sentimentele esoteristului se schimbă. În Ordinul esenienilor, care exista pe vremea lui Iisus și în care s-a aflat și Iisus o vreme, erau valabile două reguli. În primul rând nu era permis să se vorbească despre lucruri lumești înainte de răsăritul soarelui și după apusul soarelui. Pentru frații din gradele mai înalte, acest lucru se extindea și asupra gândurilor. Atâta timp cât astrul zilei stătea pe cer, puteau să se dedice gândurilor lumești; dar trebuiau să tacă, imediat ce apunea. Iar a doua regula: înainte de răsăritul soarelui trebuiau să roage soarele să răsară, iar seara să îi mulțumească pentru strălucirea sa. – Omul modern de astăzi nu va putea să urmeze aceste reguli în aceeași măsură. Dar oare nu ar trebui să fie recunoscător, precum privea esenianul plin de recunoștință, plin de închinăciune către apariția astrului zilei, pentru faptul că el se întoarce dimineața iarăși în corpul său fizic? Căci nu era mai sigur faptul că esenianul va revedea soarele, decât este fapt; că omul de astăzi se întoarce iarăși în corpul său fizic. – Materialistul nu știe nimic despre asta; dar noi am auzit despre acest lucru, cum trupul nostru fizic a fost pregătit atât de măiestrit pe parcursa dezvoltărilor Saturn, Soare, Lună de toate entitățile care se află deasupra omului, prin atragerea forțelor cosmice din toate timpurile și spațiile. De divinități este format acest templu pentru suflet, născut din spiritual: Ex Deo nascimur.
Apoi mai este un al doilea sentiment pe care trebuie să îl dezvoltăm, și anume: Exista înainte o moștenire străveche, un rest din dumnezeiescul originar, în care omul se revărsa după moarte. Prin aceasta, el își menținea conștiența verticală. Această substanță dumnezeiască a devenit tot mai puțină. Era deosebit acest lucru în diferitele epoci, la fiecare popor în parte; dar în a patra epocă a perioadei postatlanteene aproape că se pierduse. Nu Eul, ci sufletele erau moarte [datorită acestui fapt]. Grecii aveau ei, prea bine, o conștiență a acestui fapt; de aceea spuneau: Mai bine cerșetor în lumea de sus [ Nota 22 ], decât rege în regatul umbrelor. – Însă această substanță este nou-formată prin Misteriul de pe Golgotha. În Substanța-Christos intrăm acum după moarte și ne primim acolo iarăși conștiența. Precum Adam este protopărintele nostru trupesc, tot astfel Christos este protopărintele sufletelor noastre: In Christo morimur. Sau, pentru că numele înseamnă ceva atât de sfânt pentru noi încât nu îndrăznim să îl redăm în sunete, rostim doar: In ───── morimur.
Dar chiar dacă ajungem la conștiență în forța christică după ce murim, încă nu avem conștiență de sine. Recunoaștem prea bine lucrurile din jurul nostru, dar pe noi înșine nu putem să ne vedem. La acest lucru putem să ajungem doar dacă ne pregătim deja pe Pământ. Așa cum sunt sigur că găsesc din nou un nasture aici, în lumea fizică, dacă îl pun cu conștiență într-un anumit loc, tot așa este și după moarte. Nu putem să ne așteptăm să ne amintim de ceva ce nu am făcut cu conștiență deplină. Pentru aceasta ne este dat însă mijlocul prin învățăturile teosofiei rosicruciene. Așadar, dacă încercăm să înțelegem spiritul concepției teosofice despre lume, dacă ne pătrundem de spiritual, atunci spiritul ne va trezi în acea viață de după moarte: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Să simțim că această zicere rosicruciană a noastră nu este o zicere obișnuită, ci că este dată de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Ei au tăinuit aici forțe cosmice înăuntrul ei. Nu pentru rostire, ci pentru trăire este făcută; iar prin exersare ani de-a rândul vom aduna din ea tot mai multă cunoaștere. Clarvăzătorul școlit vede cum, la un om care s-a adâncit în această zicere, trupul eteric începe să se lărgească tot mai mult și să se unească cu forțele macrocosmosului; aici, organele sale devin centri de forță în care se revarsă curenți din lumea spirituală. Să ne pătrundem de această zicere atunci când sufletul nostru este în liniște și destindere deplină. Iar când avem nevoie de consolare, când sufletul nostru este apăsat, ea ne va da curaj și forță. Dar să nu o folosim doar drept mijloc de consolare, ci și atunci când sufletul nostru este cu totul liniștit; atunci ne va fi tot mai mult un prieten, un ajutor pe calea noastră esoterică.
* * *
Dacă esoteriștii începători gândesc adesea că nu fac niciun progres, atunci acest lucru nu este nici un fel de dovadă pentru faptul că progresele nu sunt, totuși, prezente. Adesea ele doar nu sunt observate. Sunt frecvente plângeri despre faptul că elevul adoarme în timpul exercițiilor de seara, dar se poate întâmpla ca apoi mai târziu, la trezire, să observe că totuși și-a continuat exercițiile într-o altă stare de conștiență. Amintirea despre continuarea exercițiilor într-o altă stare de conștiență este foarte importantă. Tocmai o asemenea amintire poate să cântărească mai greu decât simpla îndeplinire a exercițiului cu conștiență de zi. Totodată, trebuie să fim mai atenți la viața de vis. Atunci când se apropie momentul trezirii se poate uneori vedea propriul corp în formă simbolică, fie ca o casă în care trebuie să intrăm, fie ca un mormânt (această viziune apare la oameni care se gândesc adesea la moarte și la aspectul trecător al vieții terestre) sau ca un înger cu o cupă în mână (acest lucru apare la oameni care au o dispoziție fundamentală religioasă și sunt conștienți de faptul că trupul este creat prin divinități).
Dar mai târziu se va vedea apoi corpul propriu mai mult așa cum este în realitate și cât de mult e diferită realitatea față de Maya fizicului. Atunci se văd trupul fizic și cel eteric mult extinse, de la inimă crește ca un copac în întregul univers, iar noi pricepem cum inima noastră are semnificație cosmică, în timp ce capul se arcuiește precum cerul înstelat, peste jumătate din cosmos. Dar durează mult timp până se ajunge de la primul stadiu al vederii simbolice până la această priveliște.
Dacă ne gândim la regula eseniană, că de la apusul soarelui până la răsăritul soarelui nu trebuiau să se ocupe cu lucruri lumești (iar pentru gradele mai înalte nici măcar să se gândească la asemenea lucruri), atunci putem transforma acest lucru pentru viața noastră esoterică în așa fel, încât trebuie să adormim cu sentimente sfinte. Iar cea de a doua regulă eseniană, de a se ruga în fiecare dimineață ca soarele să binevoiască să răsară, poate să devină pentru noi un sentiment de sfințenie și recunoștință față de divinități, care ne-au dat corpul nostru, recunoștință pentru că ne regăsim în corpul nostru în fiecare dimineață. Dacă realizăm bine faptul că ar fi imposibil să ne desfășurăm din nou conștiența dacă nu am avea un corp la trezire, atunci putem să simțim recunoștință pentru regăsirea corpului nostru și să ne gândim cu venerație la zicerea: Ex Deo nascimur – și să o aducem în legătură cu simțământul sfânt pe care putem să îl avem față de corpul nostru dăruit prin divinități. Vom putea face o minunată descoperire atunci când contemplăm astfel uneori E.D.N., și anume faptul că puțin înaintea trezirii ne rugăm să ne regăsim corpul. Această descoperire, că ne rugăm în această altă stare de conștiență în care mai suntem încă înainte de trezire, este de mare semnificație. (E.D.N., cu recunoștință pentru trupul nostru.)
La contemplarea lui I.C.M. putem atunci să simțim în același mod recunoștință pentru ceea ce la moarte face pentru noi același lucru ca și la trezirea corpului nostru, anume pentru substanța spirituală în care ne cufundăm atunci, la fel ca la trezire în trupul nostru fizic. Iar această substanță spirituală, care se epuizase înaintea Misteriului de pe Golgotha, este acum pentru esoterist Substanța-Christos.
Dar și conștiența noastră de sine trebuie să învățăm să o desfășurăm. Acest lucru îl vom face tot mai mult și mai mult, atunci când preluăm drept forță trăitoare ceea ce ne este dat ca învățături teosofice. Aceste concepte teosofice sunt forțe trăitoare, iar în funcție de faptul că viața noastră sufletească este formată prin ele, noi ne vom păstra și în viața de după moarte conștiența de sine, dacă ne aducem aminte de tot ceea ce am învățat aici ca adevăr. Acesta este Sfântul Spirit: P.S.S.R.
În acest fel putem, meditând asupra acestei ziceri care este punctul central al esoterismului nostru rosicrucian, să dobândim tot mai multă și mai multă forță prin ea. Cu cât mai mult medităm asupra acestei ziceri, asupra acestor „cuvinte vrăjite” în adevăratul sens al cuvântului, cu atât ne aduce mai mult în legătură cu forțe și ființe spirituale. Iar ea trebuie să devină pentru noi această trăire împreună cu lumile spirituale. Și chiar și în timpuri în care suntem abătuți, împovărați și apăsați, această zicere va putea să ne devină consolare. Dar acest lucru va rezulta doar atunci când și în momente relaxate și de bucurie intrăm realmente cu ea în legătură, atunci când în acest fel, în trăirea împreună cu această zicere, ea devine calea pe care vin la noi și îngeri, care apoi și în momente tulburi ne aduc consolare și forță. Astfel pot învățăturile noastre să ne construiască spiritual, să creeze din nou viața noastră sufletească, și tot mai mult vom deveni conștienți de sfințenia tuturor, iar cu sentimente cucernice și degajate ne vom familiariza cu zicerea: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
Lumea cunoașterii, a trăirii și a beatitudinilor
Dragi surori și frați ai mei!
Dacă respectăm și facem tot ceea ce ne este deja dat în toate conferințele, în dramele-misteriu și în orele esoterice de până acum, dacă înfăptuim toate acestea realmente cu deplină dăruire, atunci putem să ajungem deja foarte, foarte departe în lumile spirituale înalte. Mai mult nu are nevoie omenirea din timpul de acum pentru a ajunge în lumi spirituale foarte înalte. Trebuie să trăim în întregime în cadrul meditației, concentrării și contemplării; toate celelalte să le lăsăm afară. Doar cu respectarea strictă a prescripțiilor date poate fi atins ceva. Timpul meditației trebuie să fie pentru noi ceva frumos, nobil în viața noastră esoterică. Mai întâi, la meditație trebuie să ne adâncim în întregime în conținutul exercițiilor. Trebuie, așadar, să golim sufletul de toate gândurile și sentimentele de fiecare zi și să trăim în conținutul exercițiilor date. Apoi să golim în întregime conținutul conștienței, chiar și de materia de meditat, iar apoi să ascultăm, „să veghem”. Acest lucru este și foarte greu; asta e corect. Unii afirmă că aud atunci cum le pulsează sângele, iar acest lucru îi deranjează. Fie ca ei să audă sângele pulsând, fie să asculte acest lucru. Atunci vor simți viață în sânge și în nervi și astfel își vor da seama de o bucată din viața interioară.
Viața exoterică se desfășoară în lumea cunoașterii; datorită faptului că stăm în fața unui obiect și îl privim, ne facem reprezentări despre el, noi îl cunoaștem. În clipa meditației, acest lucru devine altfel. Intrăm, prin intermediul meditației, într-o altă lume, avem acolo reprezentările, gândurile și conceptele noastre în fața noastră, în afara noastră; noi știm că suntem corelați cu ele. Dar nu putem scăpa de ele, alergăm după ele. Urcă gândurile din străfundurile sufletului. Noi vedem ca și cum le-ar mânca niște animale de pradă. Ne unim cu totul cu gândurile ș.a.m.d. Astfel trăim aici [la meditație], în timp ce în exoteric cunoaștem. – Suntem aici, la meditație, în lumea trăirii. Trebuie doar să ne ferim să ne facem imediat reprezentări despre ceea ce se apropie în acest fel de noi, în această lume. Trebuie doar să ne deschidem și să ascultăm, să simțim ceea ce vrea să se reverse înăuntrul sufletelor noastre. Acest lucru formează florile de lotus, astfel încât apoi ele pot intra în activitate.
Și mai departe ajungem în lumea beatitudinilor sau în lumea figurilor. Doar cel care s-a maturizat pentru această lume o trăiește drept lume a beatitudinilor. Pentru omul imatur, ea este înfiorătoare și plină de lucruri îngrozitoare și îl zdrobește. Pentru el, acolo se întoarce pe dos iubirea în ură, frumosul în urât. Ceea ce a fost până atunci grețos, îi place acum ș.a.m.d. Răsturnat este totul. Numai cine parcurge instruirea autoeducării devine cu adevărat matur pentru trăirea corectă a acestei lumi a configurațiilor.
Ce au făcut divinitățile pentru a ne proteja de trăirea acestei lumi a configurațiilor până ce nu suntem maturi? Ele ne-au dat plăcerea, savurarea bucuriei față de creație, aici în fizic. Ceea ce percepem drept frumos la o operă de artă, la un Raffael, la un Leonardo, nu este ceea ce este remanent, nici opera de artă însăși (lucru prezentat sau sugerat în a treia dramă-misteriu, cu cele două tablouri de Raffael și de Leonardo [ Nota 23 ]), ci ceea ce este etern, spiritualul care se petrecea în sufletul artistului în timp ce crea, cel din care a fost creată opera de artă.
Ce este Dumnezeu în Maya? Cu totul paradoxal trebuie să sune ceea ce trebuie spus acuma. Nu aceea este Dumnezeu, ce trăim primăvara în forțele constructive, în ceea ce lăstărește, înmugurește, în tot ce este frumos și lucitor, ci acolo este Dumnezeu real și activ unde vedem puteri devastatoare ale naturii; în furtunile de toamnă, în tot ce zdrobește nimicește, sfărâmă, înăuntrul lor se află Dumnezeu. Sună groaznic și cutremurător, dar așa este: Dumnezeu este cel mai eficient în tot ce este distructiv și zdrobitor. Nouă, oamenilor, ne este dată plăcerea de a crea în fizic, pentru a ne feri de pătrunderea înainte de vreme în lumea figurilor, a beatitudinilor. Ca printr-o pojghiță subțire de gheață suntem separați de aceasta în conștiența noastră trează de zi. Atunci când ne aflăm în instruire esoterică nu trebuie să introducem aceste învățături esoterice în viața exoterică, nu trebuie să vrem să organizăm viața exoterică după aceste învățături. Acest lucru ar duce la încurcături. Educația noastră din viața exoterică trebuie să se desfășoare după fundamente exoterice, pedagogice. Ar putea fi formulat drept ideal faptul ca viața esoterică să decurgă cu totul pentru sine.
Așa cum aici, în viața de zi, trebuie să rămânem degajați în fața tuturor evenimentelor, a tuturor gândurilor ș.a.m.d., să nu ne agităm, să nu ne ieșim din fire, tot astfel trebuie să păstrăm degajare, absolută degajare față de lumea trăirii [spirituale]. Cu totul degajați trebuie să putem rămâne – tot așa în toate lumile, față de toate. Printr-o gândire, simțire și trăire corecte înăuntrul celor trei mantre: Mă gândește pe mine – Mă acționează pe mine – Mă țese pe mine ajungem la această degajare, prin faptul că lăsăm aceste trei propoziții iarăși și iarăși să treacă prin sufletul nostru.
Iar atunci înțelegem în mod corect și zicerea noastră rosicruciană:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Pe parcursul anilor a fost spus în considerațiile noastre esoterice și, de fapt, chiar și în tot ceea ce a fost comunicat în afara acestora, tot ce este necesar pentru o dezvoltare esoterică aflată în progres. Depinde doar de fiecare dintre noi dacă are răbdarea necesară, atenția necesară și rezistența necesară pentru a ajunge la țel, la urcușul în lumea spirituală.
Din aceste considerații esoterice, niciun cuvânt nu este lipsit de importanță, iar fiecare poate obține din acestea ceea ce este necesar pentru construcția sa spirituală. Fiecare poate să perceapă ceva personal în ele, ceva pentru el însuși în special, deoarece pentru fiecare este conținut, într-adevăr, ceva cu totul personal în acestea. Prin faptul că lăsăm să acționeze mai departe în sufletul nostru aceste sugestii, iar în corelație cu aceasta tot ce este dat în cicluri și conferințe, ele pot să ne aducă la cea mai înaltă creștere în spiritual care este vreodată posibilă pentru noi în această încarnare.
Ceea ce avem nevoie în mod deosebit pentru dezvoltarea noastră esoterică este răbdarea; răbdarea de a ne goli complet sufletul tot mereu, pentru a putea prinde trăirile mai intense care se desfășoară în profunzimea sufletului nostru. Dacă suntem suficient de atenți, vom observa cum se transformă treptat viața noastră sufletească. Vom observa, spre exemplu, că nu mai gândim pur și simplu în noțiuni, ci că lucrurile devin așa că suntem într-adevăr ceea ce gândim. În locul „cunoașterii” vine „trăirea”.
Vom și simți atunci, dacă vrem să trăim așa gândurile, cu totul liniștiți în noi înșine, că este ca și cum ar fi acolo ființe care, precum niște animale de pradă, vor să ne fure gândurile, vor să le înghită. Pentru început, adesea, dacă devenim cu totul liniștiți în meditația noastră, nu simțim nimic altceva decât fâșâitul sângelui nostru, efectele sângelui și ale sistemului nervos, curgerea unui fluid fin în jurul nervilor. Acest lucru este și corect. Prin intermediul curentului sângelui ajungem atunci în domeniul trăirii, unde ne trăim cu adevărat trăirea. Dar se poate și ca asemenea gânduri, pe care le trăim, le devenim cu totul noi înșine, să le găsim în noi nu după meditație, ci uneori cu totul neașteptat, în alte clipe. O asemenea trăire este de o importanță mult mai mare decât simpla vedere de viziuni, deoarece aceasta din urmă va mai veni de la sine mai târziu, încă o dată.
Noi trebuie, însă, să urcăm într-o lume și mai înaltă, în adevărata lume a spiritului. Înțelegerea noastră obișnuită, intelectuală a lumii aruncă, de fapt, un văl peste tot ceea ce se află în spatele ei. Iar acest lucru este o binecuvântare pentru oameni, căci trebuie să fii cu totul pregătit să intri în atingere cu lumea mai profundă, fără să apară consecințe greșite pentru viața obișnuită. Căci dacă nu suntem pregătiți suficient, se poate întâmpla ca tot ce simțim și suntem ca om obișnuit să se transforme exact în opusul său. Atunci când, spre exemplu, în viața obișnuită iubim foarte mult un om, se poate întâmpla – dar numai dacă instruirea nu a fost cea corectă – că începem să urâm pe acest om după urcarea noastră în lumea spirituală. Sau curajul nostru se poate transforma în frică, sau ceea ce înainte ne era plăcut ne poate atinge acum nespus de neplăcut.
Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să dezvoltăm o conștiență a faptului că în viața obișnuită, spre binele nostru, plăcerea pe care o avem față de lucruri învăluie față de noi forțele ce se află mai în profunzime. Felul în care în drama-misteriu „Păzitorul Pragului” sunt prezentate în al treilea tablou lucrările lui Raffael și ale lui Leonardo da Vinci, este foarte grăitor. Căci și în operele de artă se află ceva etern, nu în lucrarea însăși, ci în forțele creatoare care au acționat în sufletul artistului. Tot ceea ce apare pe Pământ drept frumusețe este trecător, iar prin faptul că savurăm această frumusețe, plăcerea devine pentru noi învăluirea eternului.
Unde se găsesc forțele ce acționează etern, unde se găsește Dumnezeu cel mai adesea în lumea fizică? Este acolo unde vedem apărând la suprafață înflorirea, înmugurirea? Nu, îl vedem pe Dumnezeu cel mai adesea acolo unde vedem distrugându-se forma, unde dispare frumusețea exterioară. În lăstărire și înmugurire este sfârșitul căilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este pentru lumea noastră fizică cel mai activ acolo unde vedem distrugere, moarte. Acest lucru pare a fi un puternic paradox, dacă ne gândim la iubirea dumnezeiască; iar aici este dată ca o primă expresie care poate să vină pe buze, ca un conținut de meditație din care sunt de tras cele mai mari concluzii, care nici acum nu este încă permis să fie rostite. Doar această unică sugestie este permis să fie auzită.
Un om care nu a dobândit o deplină degajare față de toate experiențele din lumea fizică nu se poate menține vertical în lumea spirituală și dobândește pentru viața sa zilnică transformarea iubirii în ură, a curajului în frică ș.a.m.d. Cel care pentru sine însuși a luat decizia: acum vreau să merg înainte puternic în strădania mea ocultă, trebuie să fie mereu atent, cu cea mai mare seriozitate, să nu se schimbe față de viața sa zilnică obișnuită. El trebuie să rămână așa cum a devenit odată prin predispoziția și karma sa. Atât cât este posibil, viața exterioară trebuie să rămână aceeași, iar dacă trebuie să intervină modificări, acestea să nu fie condiționate prin viața esoterică, ci prin condițiile exoterice. Cine observă, spre exemplu, în viața exoterică că este neprietenos, trebuie să umple această lipsă prin strădanii în viața exoterică, dar să nu se aștepte în această privință la nimic dinspre viața esoterică.
Dacă suntem mereu degajați și ne adâncim tot mereu în mantrele date: Mă gândește pe mine – Mă țese pe mine – Mă acționează pe mine, atunci vom aduce cu noi și forțele corecte pentru a ne menține verticali în mijlocul forțelor grozave ale lumii spirituale.
* * *
Ceea ce avem nevoie înainte de toate pentru dezvoltarea noastră esoterică este răbdarea. Răbdare pentru a face tot mereu sufletul nostru cu totul gol, pentru a putea prinde astfel trăirile mai fine care se arată. Doar dacă suntem foarte atenți vom observa cum se modifică viața noastră sufletească. Vom observa, spre exemplu, că nu mai gândim ca de obicei, în concepte, ci că lucrurile devin așa că suntem realmente ceea ce gândim. În locul lui „a cunoaște” vine „a face experiența”. Vom observa atunci, dacă vrem să trăim astfel gândurile cu totul liniștiți în noi înșine, că niște ființe, ca niște animale sălbatice vor să ne smulgă gândurile noastre, vor să le înghită. La început, adesea, dacă devenim după meditația noastră cu totul liniștiți, nu observăm nimic altceva decât fâșâitul sângelui nostru, procesele din sânge și din sistemul nervos, curgerea fluidelor mai fine în jurul nervilor.
Dar asta este bine. Prin intermediul curentului sângelui ajungem apoi în domeniul trăirii, unde realmente viețuim trăirea noastră. Se poate și ca asemenea gânduri pe care le trăim, le devenim întru totul noi înșine, să le găsim în noi nu după meditație, ci în alte momente – adesea cu totul pe neașteptate. Această trăire este de o semnificație mult mai mare decât clara vedere de viziuni, lucru care oricum are loc de la sine. Dar noi trebuie să intrăm într-o lume și mai mare, în reala lume spirituală. Noțiunile noastre intelectuale obișnuite despre lume aruncă, de fapt, un văl peste ceea ce se află în spatele ei. Iar aceasta este o binefacere, pentru că trebuie să fii foarte pregătit pentru a ajunge în atingere cu lumea ce se află mai în profunzime, fără ca acest lucru să aibă urmări nepotrivite pentru viața obișnuită. Căci dacă nu suntem pregătiți, se poate întâmpla ca tot ce simțim și suntem noi ca om să se modifice exact în opusul său. Dacă, spre exemplu, îndrăgim foarte mult un om, se poate întâmpla (dar numai dacă instruirea nu este corectă) ca pe acest om, după urcarea noastră în lumea spirituală, chiar să îl urâm, iar curajul nostru se poate transforma în frică. Preferință putem dezvolta pentru ceva ce, de obicei, găseam că este respingător. – Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să înțelegem că în viața obișnuită, spre binele nostru, plăcerea noastră față de lucruri învăluie pentru noi forțele ce se află la mai mare adâncime. Felul în care în „Păzitorul Pragului” sunt prezentate operele lui Raffael și da Vinci este foarte grăitor, pentru că și în operele de artă eternul nu se află în lucrarea însăși, ci în forțele creatoare care au acționat în sufletul artistului. Tot ce apare drept frumusețe pe Pământ este trecător. Iar prin faptul că savurăm frumusețea, plăcerea învăluie pentru noi eternul.
Unde se găsesc cel mai mult forțele spirituale eterne în lumea noastră fizică? Acolo unde vedem ceva înflorind, înmugurind, apărând la suprafață – sau acolo unde vedem că forma este nimicită, unde dispare frumusețea exterioară? În cea din urmă este activ spiritul, iar pentru lumea noastră fizică este valabil acest lucru, că spiritul donează în ceea ce este nimicitor, distrugător.
De aceea lucrurile stau așa, că cineva care pătrunde în mod potrivit în lumea spirituală nu se poate ține, iar acest lucru poate drept efect că începe să urască unde a iubit, să devină fricos unde curajos etc. De aceea este atât de necesar să fie atinsă o degajare deplină la intrarea în lumile spirituale, iar cineva care a luat, spre exemplu, decizia: „Acum vreau să înaintez cu tărie în strădania mea ocultă” tot mereu trebuie să fie atent, cu cea mai mare seriozitate, să nu modifice nimic privitor la viața obișnuită în iubirea sa, în curajul său, în înclinațiile sale etc. Pe cât de mult posibil, exteriorul trebuie să rămână la fel, iar dacă trebuie să intervină schimbări în el, ele nu trebuie să fie provocate de viața esoterică, ci de condiții exoterice. Dacă rămânem mereu degajați și ne adâncim, spre exemplu, în mantrele date Mă gândește pe mine – Mă țese pe mine – Mă acționează pe mine, vom aduce cu noi și forța justă pentru a ne menține în forțele grozave ale lumii spirituale.
Din aceste ore esoterice, niciun cuvânt nu este fără semnificație. Iar fiecare poate să primească de aici ceea ce este necesar pentru construcția spirituală. Fiecare poate să simtă aici ceva personal, deoarece pentru fiecare este ceva personal în ele. A lăsa aceste sugestii să acționeze mai departe în sufletul nostru, unite cu tot ce este dat și în cicluri, poate să ne aducă la cea mai înaltă creștere spirituală care este posibilă în această încarnare prin care mergem acuma.
* * *
În orele esoterice și în cicluri sunt date suficiente conținuturi de meditație, care au forța să îl conducă în lumea spirituală pe cel ce meditează; el trebuie doar să se priceapă să transforme cunoașterea în trăire. După ce lasă deoparte conținutul de meditat, unii simt tălăzuirea sângelui, țeserea nervilor. Esoteristul trebuie să treacă dincolo de acest curent pentru a ajunge în lumea efectelor.
Noi umblăm în Maya pe o pojghiță subțire de gheață, sub care este realitatea spirituală unduitoare. Dacă un om trece acuma prin intermediul degajării peste acest curent, el ajunge în a doua lume, unde își trăiește gândurile. El le vede ca și din afară. Ele trag în afară și i se pare ca și cum ar fi smulse din toate părțile, înghițite de animale sălbatice. De aici ajunge omul, după altă exersare, în a treia lume. Asupra celui care intră în ea imatur, fără pregătire suficientă, fără a fi exersat degajare, asupra aceluia ea acționează năucitor și distrugător. Pentru cel care în instruire corectă pătrunde cu trăirea în răbdare, ea poate să aibă ceva ce aduce beatitudine. Cel imatur își trăiește acolo sentimentele transformate. Se poate întâmpla că cineva a putut să dezvolte deja în viața exterioară o mare iubire pentru un om; acolo se transformă acum această iubire în ură, iar ceea ce a iubit trebuie să urască. Astfel se poate transforma bucuria în greață etc. O protecție în viață este plăcerea (?).*
* Vezi, privitor la aceasta, însemnarea A.
Dacă privim la forțele constructive și la cele distructive din lume, vedem că acționează mai mult element dumnezeiesc în cele distructive. Tot mereu, din nou ele zdrobesc Maya, pentru ca omul să învețe să vadă prin ea. Tablourile lui Raffael și ale lui Leonardo da Vinci sunt Maya exterioară față de trăirile sufletești ale acestor artiști, care au valoare de eternitate.
În calitate de esoteriști nu este permis să simțim niciun fel de nerăbdare, ci trebuie să exersăm degajarea. După meditație trebuie să ne dedicăm o vreme degajării. Acest lucru formează florile de lotus și le întărește.
Situația ideală ar fi dacă esoteristul ar lăsa viața exterioară neschimbată, iar forțe pentru aceasta trebuie să-i vină din viața esoterică, care îi străbat cu spirit sarcinile în viața zilnică. Chiar și modificările din această viață exterioară trebuie să fie făcute doar pornind din aceasta.
Mă gândește pe mine: E.D.N.
Pornind de la o misiune mistică este dată pentru Europa Centrala o anumită limbă, în care fiecare sunet în parte, precum și succesiunea exprimă ceva ocult, de exemplu în propoziția: Es denkt mich*, e prelung exprimă dumnezeiescul ce domnește, țese, creează în ordinea lumii și în om, s rostit prelung: ceea ce șerpuiește, se unduiește, se vălurește (de la val), ceea ce este ca și astral.
Pe mine, adică Eul meu. Așadar, dumnezeiescul este gândit în Eu**. (A face sufletul gol și a percepe un simțământ de cea mai adâncă cucernicie.)
A doua propoziție mantrică: Es webt mich***. Din nou forțele dumnezeiești în e, astralul în s și perceperea simțământului de cea mai adâncă venerație și închinăciune.
* Mă gândește pe mine. – Nota trad.
** În însemnarea B se spune: „Așadar dumnezeiescul gândește Eul meu”.
*** Mă țese pe mine. – Nota trad.
Acum, mai există un alt exercițiu, o altă meditație. Vechii esenieni aveau reglementarea ca, după apusul soarelui și până la răsăritul soarelui, să nu rostească niciun cuvânt care să se refere la lucruri lumești, materiale. În afară de aceasta, esenienii trebuiau să implore în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, într-o rugăciune ardentă, să urce soarele și apoi să-i mulțumească divinității pentru faptul că a condus iarăși astrul zilei în sus. Exista chiar o anumită formulare: „Vouă, divinităților, Vouă Vă datorez ...” Aceste obiceiuri și meditații minunate, înălțătoare nu le mai poate exersa omul modern. Esoteristul trebuie să fie întru totul adevărat, adevărat până în cel mai lăuntric străfund al inimii și ar fi un neadevăr dacă esoteristul de astăzi ar implora în fiecare dimineață într-o rugăciune ardentă să răsară soarele și ar vrea să mulțumească pentru aceasta.
Pe timpul vechilor esenieni încă mai exista concepția că sistemul lumilor nu ar fi deloc atât de fix, ci că, spre exemplu, parcursul astrelor etc. ar fi supus bunului plac al entităților dumnezeiești, așadar că odată, într-o dimineață, soarele nu ar urca pe cer. Acest exercițiu nu este așadar nimic pentru omul de astăzi, căci omul de astăzi știe că există un sistem cosmic stabil. Ar fi așadar neadevărat, dacă ar vrea să facă acest exercițiu. Nici primul exercițiu al esenienilor dintre apusul soarelui și răsărit nu ar fi desfășurabil în timpul de azi. Esoteristul de astăzi știe însă că în fiecare noapte trupul astral și Eul părăsesc trupul fizic și pe cel eteric. Acum, esoteristul trebuie să-și aducă odată această reprezentare în fața sufletului, faptul că un demon a pus stăpânire pe trupul fizic și pe cel eteric, iar trupul astral și Eul nu ar putea să intre dimineața iarăși în locuințele lor. Esoteristul ar trebui să-și cheme acum la trezire următoarele în fața sufletului: „Ce ai gândit, ce ai făcut cu puțin timp înainte de trezire?” (Esoteristul avansat face acest lucru înainte de trezire, cu conștiență deplină!) La început nu putem să ne dăm seama de faptul că am gândit sau am făcut cumva ceva. Dar după ce am urmărit mai mult timp acest gând, vine – mai întâi ca în trecere fugară, apoi luând forme tot mai stabile – gândul: „Tu i-ai mulțumit divinității pentru că îți este dat cu bunăvoință să te sălășluiești din nou în trupul construit de ea, să îl învigorezi iarăși pe acesta.”
Din dumnezeiesc suntem născuți. E.D.N.
Această propoziție, acest trison trebuie să ni-l repetăm în fiecare dimineață și atunci să percepem sentimentul celei mai adânci recunoștințe. Dumnezeirea ne-a construit templul trupului nostru: în timpul dezvoltărilor Saturn, Soare și Lună a construit trupul nostru fizic, trupul eteric și trupul astral. Ne-am adus, așadar, în fiecare dimineață iarăși în sus conștiența noastră.
Atunci când pășim prin poarta morții ajungem iarăși într-o altă stare de conștiență. În timpul vechilor atlanteeni mai exista încă o conștiență luminoasă. Vechiul atlantean intra, la moartea sa, cu o conștiență luminoasă în lumile spirituale. Acest lucru s-a pierdut însă treptat, iar în perioada a patra postatlanteeană frica de starea necunoscută, de umbră era atât de puternică încât zicerea folosită în acest timp – „Mai bine cerșetor pe pământ, decât rege în regatul umbrelor” – era o realitate. Era, într-adevăr, după moarte totul ca o umbră în acel timp.
Prin evenimentul christic, acest lucru a devenit altfel. Noi putem, prin preluarea lui Christos în noi, să ajungem iarăși să pătrundem conștienți după moarte în lumile spirituale – să murim înăuntrul lui Christos: In Christo morimur. Acest trison trebuie meditat mereu, doar cu sentimentul celei mai profunde cucernicii în inimă.
Iar acum trebuie să ajungem până acolo, încât să devenim conștienți de Eul nostru dumnezeiesc; trebuie să ne fie ca și renăscut:
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Trebuie să ne facem conștienți de modul în care în cuvintele mantrice, până în lăuntrul fiecărui sunet în parte sunt ascunse taine spirituale. Pornind dintr-o misiune mistică a fost dată pentru Europa Centrală de către inițiați o limbă foarte specifică,în care fiecare sunet, precum și succesiunea sunetelor în parte exprimă ceva ocult, așa cum se și exprimă în cuvințelul „ich”, care conține inițialele lui Iisus Christos.
Să luăm prima propoziție: Es denkt mich: Trebuie să percepem aici e-ul ca prelungit, care reprezintă ceea ce domnește, creează, dumnezeiescul din ordinea lumilor și din om. S-ul rostit prelung este ceea ce șerpuiește, se unduiește, ca și astralul. Pentru „mich” putem să ne gândim și (în interior) „mein Ich”*, așadar: Dumnezeiescul gândește Eul meu. – După aceasta facem din nou gol în suflet și dezvoltăm un sentiment de cea mai profundă cucernicie.
* „eu”; Mă gândește pe mine; „pe mine”; „Eul meu” – nota trad.
Mă țese pe mine, asta înseamnă: Dumnezeiescul țese Eul meu. – Din nou trăim forțele dumnezeiești în e-ul prelung, apoi astralul: s, și percepem simțământul de cea mai profundă recunoștință în acest timp.
Mă acționează pe mine, asta înseamnă: Forțele dumnezeiești acționează Eul meu. Din nou simțim forțele dumnezeiești în e, apoi astralul: s, în acest timp percepem sentimentul de cea mai profundă venerație și închinăciune*.
* În continuare textul este identic cu însemnarea A, paragraful 4.
* * *
Pornind dintr-o misiune mistică este dată pentru Europa Centrală o limbă anume, în care fiecare formulare în parte, precum și succesiunea exprimă ceva ocult, de exemplu în propoziția Es denkt mich. Aici e-ul este de două ori prelung. Acest lucru este expresia pentru dumnezeiescul ce domnește, țese, creează, care se revarsă înăuntru în om din ordinea dumnezeiească a lumilor. S – rostit prelung – este astralul care șerpuiește, se unduiește, țese prin toate. „Mich”: asta înseamnă „mein Ich”. Așadar: Dumnezeiescul gândește Eul meu. Dacă medităm acest lucru, trebuie să facem sufletul gol cu totul și să avem în el doar cel mai adânc sentiment de cucernicie.
A doua propoziție mantrică: Es webt mich. Iarăși să simțim forțele dumnezeiești în e, astralul în s și în acest timp să avem în noi sentimentul celei mai profunde venerații și închinăciuni. Esoteristul de astăzi știe că în fiecare noapte părăsește trupul fizic și trupul eteric în trupul său astral și în Eu. Acum trebuie să-și aducă în fața sufletului reprezentarea că un demon ar fi pus stăpânire pe trupul său fizic și pe cel eteric, iar Eul și trupul astral nu ar mai putea să intre iarăși în locuințele lor, iar el trebuie să-și cheme în fața sufletului la trezire următorul lucru: Ce ai gândit, ce ai făcut cu puțin timp înainte de trezire? Esoteristul avansat face acest lucru înainte de trezire, cu conștiență deplină.
Pentru început nu își poate da seama că a gândit sau a făcut cumva ceva. Dar după ce a urmărit un timp mai îndelungat acest gând, vine mai întâi fugitiv, apoi luând forme tot mai stabile, gândul: Tu i-ai mulțumit divinității că îți este dat cu bunăvoință să te sălășluiești iarăși în templul construit de ea și să îl ocupi pe acesta din nou. Din dumnezeiesc suntem născuți: Ex Deo nascimur.
Această propoziție, acest trison trebuie să ni-l repetăm în fiecare dimineață și în acest timp să percepem sentimentul celei mai profunde recunoștințe pentru faptul că am coborât din nou conștiența noastră de Eu (Pământ) în templul care ne-a fost construit pe parcursul dezvoltărilor Saturn, Soare, Lună de către divinitate.
La moarte nu mai avem conștiența noastră de Eu pământeană. În timpul vechii Atlantide, oamenii intrau cu conștiență luminoasă în lumile spirituale, acest lucru s-a pierdut însă în timpul postatlantean, în aceeași măsură în care s-a luminat conștiența de Eu pământeană. În a patra perioadă postatlanteană, frica față de conștiență ca de umbră, de starea necunoscută era atât de mare, încât în acest timp a fost pusă în circulație expresia: Mai bine cerșetor [în lumea de sus decât rege în regatul umbrelor [ Nota 24 ]]. Devenise, într-adevăr, după moarte totul ca o umbră.
Prin evenimentul christic, acest lucru a devenit altfel, iar prin preluarea lui Christos în noi putem să trecem conștienți după moarte în lumea spirituală, asta înseamnă I.C.M. Acest trison trebuie meditat cu sentimentul celei mai profunde cucernicii. Conștiența Eului dumnezeiesc ne ajută la aceasta. Trebuie să se nască în noi, pentru ca prin această conștiență să putem pătrunde în lumea spirituală: P.S.S.R.
ei = revelare a dumnezeiescului înăuntrul omului, în fața căruia se dă înapoi venerația sfioasă.
oe = exprimă acest lucru și mai mult. Aici, omul se simte închis în forma sa, iar afară divinitatea ce acționează.
Este sarcina noastră de a ne lămuri în orele noastre esoterice privitor la meditația noastră. Trebuie să ne punem în stare de așteptare și să fim pregătiți pentru faptul că lucrurile vin altfel decât ne-am gândit. Esoteristul trebuie să-și schimbe învățăturile. Chiar și în viața zilnică trebuie să-și schimbe conceptele și să evalueze lucrurile altfel, să le acorde o altă semnificație decât a făcut-o până acum. Vom vedea cum poate fi cazul, spre exemplu, cu exercițiile noastre. Există adesea plângeri despre adormirea la exercițiul de seară. Esoteristul este înclinat să considere acest lucru o lipsă. În realitate, acest lucru e altfel. Adormirea poate să însemne chiar un progres. Sigur că trebuie să ne străduim să rămânem treji la exercițiu. Dacă suntem totuși potopiți de somn, atunci aceasta nu e o greșeală. Se poate chiar ca după adormire exercițiul să meargă mai departe. Dacă ne trezim iarăși noaptea sau de-abia dimineața, trebuie să încercăm să ne amintim unde a fost întrerupt exercițiul de către somn. Atunci avem sentimentul ca și cum exercițiul ar fi mers mai departe, ca și cum ceva ar fi lucrat mai departe în noi. Acest lucru poate atunci să însemne treptat un progres și încetul cu încetul să aibă ca efect intrarea în lumea spirituală. Ne este spus întotdeauna că cel instruit trebuie să fie pe deplin conștient în lumea spirituală. Se poate, însă, să intervină și așa ceva, că omul este în lumea spirituală doar pe jumătate conștient la început. Aceasta nu este o greșeală, dacă elevul încearcă apoi, în stare de trezie, să-și amintească – deplin conștient de ceea ce s-a petrecut în timpul somnului său.
Faptul că elevul își pierde atât de ușor conștiența și cade în somn provine din aceea că tot ce trăim în lumea fizică este Maya, iar ceea ce am trăi în lumea spirituală fără a fi pregătiți ne-ar cutremura. De aceea entitățile mai înalte estompează conștiența noastră până ce cucerim atâta forță, încât să pășim în fața trăirilor cutremurătoare și să le putem suporta. Noi adormim pentru că nu ne este încă permis să le trăim. Când am devenit treptat maturi prin visele noastre și alte trăiri pentru a suporta ceea ce e cutremurător, atunci nu ne mai apare atât de îngrozitor. Căci noi suntem atât de mult înconjurați de Maya, încât în tot ce suntem și ce facem suntem încâlciți în ea. Dacă observăm, spre exemplu, cele patru mici propoziții pe care oamenii le consideră mereu adevărate, atunci putem vedea imediat cum ne înșală cuvinte pe care le folosim zilnic. Cele patru propoziții sunt: „Eu sunt” – „Eu gândesc” – „Eu simt” – „Eu vreau”. Dintre toate acestea, doar prima este realmente adevărată „Eu sunt”. – Astfel ne va deveni clar faptul că gândurile noastre adesea nu sunt gândite de noi înșine, ci sunt impuse din afară: prin relațiile sociale, prin alte condiții, prin mediul omului. Omul este stimulat din afară să gândească, să simtă sau să facă una sau alta. Este tocmai marea iluzie atunci când omul spune: eu gândesc, eu simt, eu vreau.
Dacă omul ar fi devenit ceea ce au vrut ierarhiile care progresează, atunci toate acestea ar fi devenit altfel, atunci omul ar fi trăit în somn o lume imaginativă, însă altfel decât era pe vechea Lună. Imaginile pe care le-ar fi văzut în această stare, și le-ar fi adus aminte ziua, ele l-ar fi condus și fructificat în viața sa. – Acum, însă, Lucifer a luat în stăpânire gândurile noastre și astfel ne-a tulburat lumea imaginativă. El gândește în tot ce este în noi. Când pătrundem acum în lumile spirituale și dobândim vederea, atunci trăim acest lucru, faptul că Lucifer gândește așa în noi, iar acest lucru este ceva foarte cutremurător ca trăire. De aceea bunele entități dumnezeiești îl învăluie pentru noi pe Lucifer, pentru a ne proteja. Așadar nu Lucifer este cel care întunecă conștiența noastră de noapte.
Vedem, așadar, cât de greșit este să spunem: eu gândesc. Esoteristul poate să recunoască acest lucru clar chiar și așa, atunci când își face meditația. Aici se năpustesc gândurile asupra lui, iar el nu poate scăpa de ele, în ciuda tuturor sforțărilor. El e foarte trist că lucrul merge atât de rău, dar face totuși experiența, în acest timp, că nu el face gândurile care sunt cu atât de mult mai puternice decât el însuși. El vede tocmai că și visele, care atât de des sunt de neînțeles, îi vin din afară. În realitate, majoritatea, aproximativ două treimi din gânduri vin de la Lucifer. Acela gândește în om. Despre gândire, oamenii își fac în general reprezentări greșite. Valoarea gândirii nu constă în cantitatea de învățătură, de înțelegere și de știință, ci în modul în care înaintăm prin gândire, în genul de forțe ce se dezvoltă prin aceasta. Acest lucru se poate vedea, spre exemplu, la învățații care au multe cunoștințe, dar din punct de vedere spiritual nu sunt totuși mai departe decât pe vremea studenției lor. Se spune despre astfel de persoane că sunt uscate, iar clarvăzătorul poate să vadă asta în realitate, cum trupul astral este stafidit. Ar trebui să se spună: Nu eu gândesc, ci Lucifer gândește în mine. — Dacă Lucifer nu ar fi intervenit, atunci oamenii, dacă ar fi dorit ceva în stare de trezie, ar fi avut imagini din amintire, iar acestea i-ar fi condus, și nu condițiile exterioare. Dacă omul devine conștient de faptul că alte ființe gândesc în el, atunci poate să spună: Mă gândește pe mine. Se poate să aibă un efect bun asupra lui, dacă leagă aceasta de simțământul corect, și anume de cucernicie.
La al doilea cuvânt: „Eu simt” este mai ușor de acceptat faptul că e cu totul greșit. Pornirile și poftele care trăiesc în noi nu sunt produse de noi, ci ele ne stăpânesc în mare parte pe noi. Două treimi din aceste simțăminte, în cel mai bun caz jumătate, provin de la ființe luciferice și ahrimanice, prin intermediul Mayei din lumea senzorială exterioară. Cu simțirea omului ar fi fost, de asemenea, cu totul altfel, dacă ar fi acționat doar entitățile care progresează. Atunci omul ar fi fost noaptea într-o lume de imagini primordiale. Acolo ar fi văzut, spre exemplu, imaginea primordială a unei flori. Când ar fi văzut floarea pe timp de zi, ar fi văzut în același timp imaginea primordială drept forțe eterice care joacă în jurul plantei. Astfel țes și prin om forțe, iar dacă își face acest lucru simțământ și concepție, atunci aceasta poate avea un bun asupra lui. El poate să cunoască planta ca fiind ceva înrudit ființial cu el și să-și aducă din nou în conștiență faptul că toate ființele aparțin la un loc, în cuvintele mantrice: Mă țese pe mine. Dar aceasta trebuie să aibă loc cu simțirea corectă, cu sentimentele de recunoștință.
La ultimele cuvinte: „Eu vreau” este cel mai clar de acceptat că este o iluzie. Trebuie să posedăm doar puțină cunoaștere exoterică de sine pentru a accepta că este, de fapt, o prostie să spui: eu vreau. Dacă ar fi lucrat asupra omului doar ierarhiile care progresează, atunci nu s-ar fi ajuns la această iluzie. Dar, prin influențele ahrimanice, el a ajuns în marea iluzie. Întreaga lume exterioară este Maya. Dacă avem în fața noastră o floare tăiată, atunci ea nu este niciun adevăr. Adevăr este floarea doar atunci când, stând în pământ, este unită cu rădăcina. Tot astfel este cu omul. El nu este de gândit cu adevărat separat de restul lumii. Așa după cum planta este unită cu pământul, tot astfel omul este unit cu cosmosul și forțele sale. Doar prin forțele ahrimanice a ajuns să se simtă omul în Maya ființă singulară, separată. Dacă ar fi devenit ceea ce vroiau ierarhiile care progresează, atunci ar fi rămas mereu conștient de faptul că se revarsă prin el forțe ale lumilor. Esoteristul poate să-și aducă acest lucru în conștiență, să se simtă unit cu aceste forțe cosmice, să se considere activ în forțele țesătoare ale lumilor și în domnia vălurită, unduitoare a acestor forțe. Aceste cuvinte nu sunt alese dintr-o afectare, ci ele conțin ca simțământ ceea ce trebuie să fie trezit în noi prin ele. Iar impulsurile noastre de voință trebuie să fie influențate și prin ființele cosmice ce acționează, ce domnesc, prin faptul că ne spunem: Mă acționează pe mine. Însă trebuie ca această mantră să fie mereu unită cu sentimentul venerației.
Aceste trei formule: Mă gândește pe mine și cucernicie, Mă țese pe mine și recunoștință, Mă acționează pe mine și venerație și închinăciune, esoteristul le poate folosi în diferite moduri drept meditație, fie împreună, fie separat, în diferite momente ale zilei, chiar și între alte ocupații. Ele pot avea un mare efect asupra lui. Au existat oameni care au lucrat pe timpul unei întregi încarnări cu aceste formule și au ajuns cu aceasta departe.
Întotdeauna trebuie, însă, să stea pentru esoterist drept meditație centrală ceea ce este cuprins la un loc în cele zece cuvinte și formează întotdeauna încheierea acestor considerații: zicerea rosicruciană. Trebuie să simțim cât de plin de înțelepciune sunt alese aceste cuvinte, astfel încât deja din sunet se poate cuprinde sensul profund. Nu degeaba începe zicerea cu doi e: Ex Deo. Căci cu aceste cuvinte se spune că omul coboară la trezire dintr-o lume dumnezeiesc-spirituală sau este născut în corpul său fizic. Iar acest corp nu este, așa cum se crede adesea, ceva inferior. Ceea ce rămâne culcat în pat la omul de astăzi, atunci când se trage afară în somn, acest lucru este inferior doar pentru că el l-a stricat pe parcursul încarnărilor, în cadrul eredității. În felul în care i-a fost dat omului corpul la origini, el este un templu sfânt, o mare operă de artă. Iar modul în care percepe omul la întoarcerea în trupul fizic, la trezire, acest lucru este exprimat prin cei doi e din Ex Deo. Vocala e înseamnă întotdeauna mirare bucuroasă. O în Deo înseamnă apoi cuprinderea trupului fizic și a celui eteric prin intermediul sufletului, așa cum sunetul o înseamnă întotdeauna o cuprindere. La aceasta se adaugă însă un alt simțământ, un fel de sfioasă retragere tremurătoare din fața acestui sanctuar. Acest lucru se află în a din nascimur. Prin i al acestui cuvânt este exprimată calitatea de Eu sau conștiența de sine, care se trezește prin cufundarea în trupul fizic și în trupul eteric. U din ultima silabă înseamnă încheierea unirii.
În următoarele trei cuvinte rămâne cel din mijloc întotdeauna nerostit, pentru că atunci trebuie să ne umplem de ceea ce nici măcar prin sunete senzoriale nu trebuie sugerat. În aceste cuvinte trebuie, nu doar cu înțelegerea, ci în simțire să trăim deja prin reverberația sunetelor cum omul se revarsă în Christos, în lumea spirituală, la părăsirea corpului. În i din In simțim entitatea omului care se ridică afară, în o din morimur lumea spirituală care îl primește, gata să îl cuprindă. Apoi, urmează încă o dată i și u, în care se poate trăi faptul împlinit al Eului cuprins de Christos.
La ultimele patru cuvinte, consoanele joacă rolul principal. p r în Per înseamnă ceva ce este așezat într-un anumit raport, așadar, aici sufletul care a ajuns în raport cu lumea spirituală. Cei doi s de la începutul următoarelor cuvinte sunt unduirea, vibrația sufletului, țeserea vălurită a spiritului în el, care este exprimată în fizic și se arată în configurația măduvei spinării. În cei doi t se exprimă ființa individuală a omului care trăiește în spirit. În r de la ultimul cuvânt ne vorbește pur spiritualul, absolutul, liniștit voitorul, din care izvorăște lumea spirituală țesătoare, unduitoare, care mai vorbește încă o dată prin cei doi s din ultimul cuvânt.
Astfel avem deja în sunetele acestor zece cuvinte un lucru ce trebuie să fie activ în simțirea noastră, dacă îl cuprindem corect. Despre multe dintre cele date în aceste considerații s-a vorbit deja mai înainte; aceste lucruri chiar trebuie privite din puncte de vedere diferite.
* * *
Mă gândește pe mine
Mă țese pe mine
Mă acționează pe mine
Un simțământ ca de trup spiritual plin de lumină, încălzitor trebuie să avem, care a fost produs în noi prin forța mantrei.
Lucifer se apropie de noi la adormire.
Ahriman se apropie de noi atunci când corpul este părăsit de trupul astral și de Eu.
Mai întâi s-a vorbit despre Oda Waller [ Nota 25 ], despre faptul că într-un timp scurt a fost atât de intens legată de mișcarea noastră, întrucât făcea parte dintre spiritele care, aparținând ea însăși de un timp ulterior, s-a simțit cu totul înrudită cu mișcarea noastră, care și ea este, de fapt, ceva ce poate să ajungă în drepturile sale de-abia în timpuri ulterioare; despre faptul că doctorul a putut să țină sărbătoarea pentru morți și că aceasta era întru totul în rezonanță cu cuvintele: „Îi vom rămâne fideli, așa cum ea ne-a fost fidelă.”
Una din expresiile din viața obișnuită, care sunt de fapt cu totul Maya, este: „Eu gândesc”, „Eu simt”, „Eu vreau”. Doar atunci când spunem „Eu sunt” spunem ceva adevărat. În ceea ce privește gândurile noastre, putem observa adesea cum ele se înghesuie din toate părțile asupra noastră, când vrem, de fapt, să le excludem. Acest lucru dovedește că nu gândim noi înșine, ci că se gândește în noi. Acuma, dacă ar fi acționat în noi doar divinitățile care progresează, cele bune, nu am fi ajuns niciodată la iluzia de a ne închipui că noi gândim. Noi m fi văzut în jurul nostru noaptea, în loc de a cădea în somn adânc, lipsit de vise, o mare imaginațiune a gândurilor și reprezentărilor noastre în jurul nostru, dar pătrunsă cu totul de viața, de substanța ființelor mai înalte. Ne-am aduce aminte atunci de aceasta peste zi și am ști întotdeauna că în gândurile noastre este de fapt viața entităților mai înalte. Dar acum a acționat Lucifer și s-a întrețesut cu totul în viața noastră de gânduri. Dacă ar apărea acum noaptea imaginațiunea, am vedea la ea cum aproape întreaga noastră viață de gânduri a devenit luciferică. Iar peste zi am simți în permanență acest lucru ca pe ceva îngrozitor: Lucifer gândește în mine. Pentru a proteja oamenii de acest lucru, vine noaptea somnul inconștient peste noi, iar noi trăim în ideea-maya că gândim noi înșine. Dar ca esoteriști trebuie să învățăm totuși să ne uităm în ochii adevărului; iar forța de a suporta gândul că Lucifer gândește în noi o dobândim atunci când medităm mereu în cucernicie, cu totul pătrunși de cucernicie, propoziția mantrică: Mă gândește pe mine.
Mai simplu decât în viața noastră de gânduri este de recunoscut în viața noastră de simțire faptul că nu suntem noi înșine stăpâni pe viața noastră de simțire. Sentimentele se învolburează în noi, iar adesea putem foarte puțin să le stăpânim noi înșine. Dacă dezvoltarea noastră ar fi rămas și aici doar în legătură cu puterile care progresează, atunci am fi văzut noaptea, în imaginațiuni, cum sentimentele noastre sunt din aceeași substanță cu ceea ce se întrețese drept viață prin marele regn de viață al naturii. Am vedea imaginile eterice primordiale ale plantelor (cu totul diferite de plantele fizice) și am ști că ceea ce pulsează aici prin regnul eteric de viață se află și în sentimentele noastre. De acest lucru ne-am aduce aminte peste zi, atunci când am privi natura exterioară. Dar acum a acționat Ahriman înăuntrul tuturor acestora. Și astfel putem spune, în cazuri favorabile, că în două treimi, dar în majoritatea cazurilor mai degrabă în trei pătrimi din sentimentele noastre trăiește Ahriman și doar într-o foarte mică parte divinitățile bune. Iar acest lucru l-am vedea noaptea în imaginațiune pentru că am rămâne conștienți, iar peste zi, când am privi natura aici afară, am ști că în sentimentele noastre, care sunt înrudite cu țesere din regnul viului, trăiește Ahriman. Iar acest lucru l-am simți îngrozitor: Ahriman simte în noi. Din nou, pentru a dobândi forță ca să suportăm acest adevăr, trebuie în intensă recunoștință față – divinitățile bune, care totuși nu ne-au părăsit cu totul, să medităm propoziția: Mă țese pe mine.
Și în ce privește impulsurile noastre de voință este mai mult decât limpede că aproape întotdeauna voința noastră este determinată de cauze din afara noastră, că atracțiile și stimulările lumii exterioare ne împing către acțiunile noastre. Și aici, dacă nu ar fi intervenit Lucifer și Ahriman, am fi văzut noaptea acțiunea ființelor spirituale și ne-am fi simțit una cu acestea. Iar peste zi nu am fi știut nici aici altceva decât să acționăm în consens cu ceea ce este vrut prin ființele spirituale, prin divinitățile bune. Voința noastră ar fi voința lumii spirituale. Dar acum a acționat și înăuntrul acestui lucru influența lui Ahriman și acest fapt ar trebui, de asemenea, să-l vedem și să-l știm peste zi, iar forța de a purta acest lucru o primim prin faptul că, în adâncă venerație și cinstire pentru înaltele ființe spirituale, medităm: Mă acționează pe mine.
Astfel vedem că cele menționate mai sus: „eu gândesc, eu simt, eu vreau” ne sunt date, de fapt, drept Maya în viața noastră obișnuită, deoarece nu suntem în stare să suportăm adevărul. Iar meditația mantrei: Mă gândește pe mine – Mă țese pe mine – Mă acționează pe mine poate, deja prin ea însăși, fără alte meditații, să îl aducă pe om cu o smucitură enormă înainte în lumea spirituală.
Și următorul lucru, despre litere, are mare semnificație în aceste mantre. Es denkt mich – e e i este apropierea de o altă ființă în sfială și venerație, i este a deveni una cu această ființă de care ne apropiem, d (Tau) sugerează însă simțământul de a-mai-fi-separat în venerație.
În Es webt mich avem aceleași vocale e e i, dar în locul lui d este w, o apropiere mult mai intimă. Țesem și vălurim cu totul dincolo în cealaltă ființă, aspectul vălurit al lui w ne poartă de la sine dincolo.
În Es wirkt mich este totul în întregime răsturnat: e i i. Suntem cu totul în cealaltă ființă, acționăm de acolo, am devenit cu aceasta întru totul una.
Și cele zece cuvinte ale zicerii rosicruciene sunt ordonate în așa fel, încât literele sunt semnificative. În Ex Deo nascimur avem dispoziția pe care o putem simți la trezire față de corpul nostru, e e o a i u: În e avem sfiala de a ne apropia de corpul nostru, de corpul nostru fizic și eteric, pe care divinitățile le-au construit pe parcursul unor mari perioade ale lumii, o este voința de a cuprinde, a retragerea în venerație grozavă, ca și cum ar fi prea mare și sfânt, i = a-vrea-să-devii-una, u = adunând toate acestea la un loc.
In (Christo) morimur: zicerea în care avem acest cuvânt de nerostit. Aceasta o putem numi dispoziție-post-mortem, moarte întru Christos i i o o i u, – a fi una, a cuprinde, a deveni cu totul una, toate acestea la un loc.
Per Spiritum Sanctum reviviscimus. În aceasta este exprimată și ajungerea la conștiența de sine în sferele în care intrăm după moarte. Aici sunt consoanele mai importante, p r – a-se-simți-pus-înăuntru. i este pentru sentimentul de eu, realizarea-că-ești-un-Eu, conștiența de sine în starea-post-mortem. s forma coloanei vertebrale. Astfel au așezat maeștrii aici înăuntru tainele cuvântului creator, și sunt de găsit tot mai multe taine în aceasta (entitatea omului structurată în zece părți).
* * *
Mai întâi a fost menționată moartea lui Oda Waller și s-a spus că ea era unul din acele spirite care au coborât pe Pământ înainte să fi fost cazul, în parcursul obișnuit al lucrurilor, și că de aceea – tot astfel precum întreaga noastră mișcare – aparțineau de fapt de un timp ulterior și niciodată nu s-au simțit acasă pe Pământ. De aceea se și familiarizase atât de intens cu mișcarea noastră, iar în foarte scurt timp și cu impulsul christic; atât de intens se familiarizase, încât după vârsta în care Christos părăsise trupul, nu [mai] putea trăi. Fusese dorința ei arzătoare să fie înconjurată doar de teosofi atunci când urma să-i fie îngropat corpul, lucru care s-a și întâmplat așa. Și laitmotivul principal al comemorării decedatei a fost: Îi vom rămâne fideli, așa cum ea ne-a fost fidelă.
Unele lucruri sunt valabile pentru viața obișnuită, ce devin însă altfel pentru lumile spirituale. Astfel trebuie să încercăm mereu aici pe Pământ, să menținem viața, fie ea și a noastră proprie. Dar, cu toate acestea, se poate ca atunci când cineva este chemat din trup prin puterile spirituale, un asemenea om care a fost unit cald și în sens sfânt cu noi, chiar și în afara trupului să poată deveni unul dintre cele mai mari ajutoare ale noastre.
Astfel, nici nu este corect dacă suntem de părere că ar fi mereu ceva nepotrivit să fi adormit la meditație. Poate să însemne chiar și continuarea meditației într-o altă stare de conștiență.
Unul din acele lucruri care au valoare chiar numai pentru viața obișnuită, dar în fond sunt cu totul și cu totul Maya, este modul nostru de a spune: eu gândesc, eu simt, eu vreau. Doar atunci când spunem: „Eu sunt” spunem, de fapt, ceva corect. Atunci când observăm cum acționează gândurile prin noi, putem să ne dăm seama că marile spirite ale lumilor gândesc prin noi. Dacă doar spiritele care progresează normal și nu și Lucifer și Ahriman ar fi acționat asupra noastră, astăzi, în loc să cădem într-un somn adânc, inconștient, am vedea noaptea gândurile și reprezentările noastre ca o mare imaginațiune în fața noastră, dar întru totul pătrunse de substanța spiritelor mai înalte. Amintirea acestui lucru ne-ar rămâne apoi ziua, iar noi am ști că entitățile dumnezeiești gândesc în noi. Acum, însă, a acționat Lucifer și este aproape în întregime Lucifer cel care gândește în noi, iar ca să nu vedem acest lucru și noaptea, el ne este acoperit, astfel încât nu e nevoie să umblăm în timpul zilei cu necontenita amintire în noi: Lucifer mă gândește. Iar în acest fel suntem protejați prin Maya: Eu gândesc.
Ca esoteriști, trebuie să cuprindem toate aceste lucruri, iar forța pentru asta o dobândim prin faptul că medităm mereu cu cucernicie: Mă gândește pe mine.
Și mai greu de distins este Maya lui „Eu simt”. Noi știm că nu suntem stăpâni, în cel mai bun caz poate peste două treimi, dar cel mai adesea peste trei pătrimi din sentimentele noastre. Dacă nu ar fi intervenit Ahriman, noaptea ne-am vedea sentimentele ca pe viața care în marele regn al plantelor, afară, în natură. Am vedea imaginile eterice primordiale ale plantelor, cu totul altfel decât plantele fizice, iar în ele țesând sentimentele noastre. Ziua ne-am aminti de aceasta, când am observa natura exterioară; dar prin faptul că a acționat Ahriman, acest lucru ne este acoperit. Altfel, ar trebui să fie ceva îngrozitor pentru noi, să trăim noaptea modul în care acționează Ahriman în noi, iar ziua să îl vedem pe Ahriman țesând în natură.
Din nou, pentru a primi forța să suportăm acest lucru, cu recunoștință față de bunele divinități care trăiesc și în noi, trebuie să medităm: Mă țese pe mine.
Și chiar și despre impulsurile noastre de voință știm că este o Maya atunci când spunem: „Eu vreau”. Ar trebui să se spună și aici cu privire la voința noastră pentru acțiune: Ahriman vrea în mine. Iar forța de a suporta acest lucru ne-o aduce meditația: Mă acționează pe mine.
Aceste trei mantre ne pot duce, toate, o mare bucată înainte în lumea spirituală, dacă sunt pătrunse întotdeauna cu totul de sentimentele corespunzătoare.
Și succesiunea literelor este semnificativă aici: Es denkt mich: e e i. e se referă la „sfială” și „venerație”, la tot ceea ce se apropie aici de noi.
i, la a deveni una cu ființa de care ne apropiem. Prin d – de la „denkt” –, însă, se mai simte o separare în primele două cuvinte.
Es webt mich. Din nou e e i, dar un w în locul lui d dă deja mai puțină separare. Țesem și unduim deja dincolo în cealaltă ființă.
Mă acționează pe mine: e i i. Acum este tocmai invers; suntem înăuntru în cealaltă ființă și acționăm dinăuntrul ei spre afară.
Și cele zece cuvinte ale zicerii noastre rosicruciene sunt ordonate astfel:
Astfel au tăinuit în această zicere, din cuvântul creator al lumilor, Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Noi nici nu putem să realizăm acest lucru în noi suficient de mult, căci se află taine tot mai adânci în zicerea noastră.
Zece cuvinte, entitate înzecită a omului, din care al cincilea conține numele de nerostit.
* * *
Vocalismul zicerii rosicruciene
E.D.N. Noi venim din lumea spirituală. Intrăm în templul sfânt pe care ni l-a construit divinitatea din forțe dumnezeiesc-spirituale: în templul trupesc fizic. Sfântă sfială, admirație în fața splendorii se exprimă în e d; iar în eo se află a-fi-cuprins de acest templu al trupului. În na se exprimă o anumită frică, din sentimentul propriei nevrednicii, iar față de splendoarea darului dumnezeiesc a acestui templu o tresărire înapoi. În i iarăși dăruirea plină de încredere, iar în u iarăși deplina uniune cu corpul fizic și, astfel, în același timp, cu conștiența pământeană.
I.C.M. I care răsună de trei ori, mereu întărit din nou, înseamnă cuprinderea propriei noastre interiorități, adâncirea-înăuntru, a-vrea-să-devii-una cu Christos. În o și în u se află deplina dedicare, unire de sine cu Christos. Prin această mantră trebuie produsă conștiența-post-mortem. Dacă viața în trupul fizic ne ajută la conștiența pământeană, tot astfel moartea în Substanța-Christos în I.C.M., la conștiența-post-mortem.
P.S.S.R. Trebuie să producă conștiența de sine, așadar conștiența de a putea trăi în Sinea superioară care se ridică din cea inferioară. – Aici nu vocalele, ci consoanele sunt predominante. s exprimă ieșirea omului din poala divinităților. Când a răsunat cândva sunetul s prin spațiul lumilor, a fost creată coloana vertebrală a omului. Dar aspectul vălurit, unduit din s este și semnul lui Lucifer, al șarpelui. Pe acesta trebuie să îl depășim, pentru a câștiga realitatea lui P.S.S.R.
* * *
* * *
e – impunând venerație sfioasă
b – ceva îngrădit individual, închis
w – ceva vălurit, mergând fără granițe în lărgime
i – dând impuls
a – ceva insuficient, legat de dor
o – ceva cuprinzător
u – mai mult în adâncime trăgând înăuntru cuprinzător
Per – ceea ce dă legătură
S – a căuta spiritualul (reprezentat și în vertebra dorsală)
Considerațiile noastre de astăzi vor fi dedicate modului în care sufletul se poate ridica în lumile spirituale. Cine se supune regulat și cu răbdare și sârguință exercițiilor sale, acela trebuie să ajungă mai departe; contează doar ca el să-și și observe progresul.
După meditație este bine să lăsăm să intervină o pauză de liniște, să facem sufletul cu totul gol și doar să așteptăm ce imaginațiuni ne vin din lumi mai înalte. – Mult depinde și de dispoziția, starea sufletului nostru: numai cu deplină închinăciune și bucurie, numai cu cea mai mare dăruire trebuie să ne îndreptăm spre exercițiile noastre. Trăirile care apar sunt foarte diferite, în funcție de individualitate și de karma celui care meditează. Din plenitudinea acestora aș dori să scot în evidență două:
Una este cea de a fi ridicat afară în spațiu, în nemărginire. Ne simțim ca și extinși, ca ridicați în sus; de aceasta este, desigur, legată o părăsire a corpului. În timpul acestei ridicări în înălțimi se vede o roșeață; nori gălbui-roșiatici vin către noi, din care se cristalizează treptat figuri. Această trăire provoacă un sentiment de încântare, de mare fericire.
Pe lângă aceasta apare o a doua trăire, cea a scufundării în jos, a cufundării în adânc. Aici avem un sentiment de îngustare, de strângere. Entitățile spirituale pe care le percepem la această scufundare ne apar în străluciri de culoare albastru-violet. Ele provoacă în noi un sentiment de înfiorare și îl dispun pe om să facă un fel de autoprivire asupra lui însuși. Ele îi arată omului cum este el în realitate, toate greșelile și erorile sale, toate slăbiciunile sale morale în întreaga lor mărime și abjecție.
Noi suntem, desigur, deja orientați într-acolo prin retrospectiva pe care o realizăm în fiecare seară; dar cu conștiența fizică omul nu este capabil, totuși, să cunoască atât de clar. Aceste ființe care apar din adâncime ne fac în stare să vedem cu claritate ceea ce este provocat în noi prin greșelile obișnuințelor și gândirea greșită. Entitățile care ne apar în lumina albăstrui-violetă și ne aduc greșelile pentru a le privi aparțin de îngeri, în timp ce cele superioare, figurile roșiatic-gălbui, care rostesc imediat judecata dreptății pedepsitoare, aparțin de arhangheli. Aceste trăiri pot să se apropie și în alt mod de om, anume prin sunete, tonuri. Acest lucru este atunci cu mult mai înfiorător și mai greu de suportat, dacă în acest fel îi este vestită judecata, cu glas de tunet, de către arhanghel. Dar dacă omul a ajuns până la această oră, care apare după ce a avut apariția cu Păzitorul Pragului, atunci trebuie să se fi dezvățat de înfiorare (frică).
Doar pentru înțelegere menționăm un exemplu, imaginațiunea poate, însă, la fel de bine să arate altceva.
Figurile care se ridică aici din adâncime în tonuri albastru-violet, omul le poate vedea cu fețe pline de amărăciune și de durere. Pentru noi și greșelile noastre, aceste înalte entități simt întristare; acest lucru trezește în noi un sentiment de rușine nemărginită. Dacă omul își recunoaște acum erorile, se căiește de greșelile sale, atunci va vedea cum strălucesc de bucurie chipurile acestor ființe. Această unire între microcosmos și macrocosmos trebuie să o simtă omul.
Entitățile care se coboară în nori roșiatic-gălbui asupra omului și îl înconjoară în cerc, de câte ori este el centrul, îi provoacă ca dreptate pedepsitoare un sentiment de frică. Acestui lucru, însă, poate să i se alăture un sentiment de bucurie, dacă aceste entități îi arată ce posibilități de dezvoltare există în el și cum depinde de el să le aducă la desfășurare.
Întotdeauna, însă, când omul are aceste două trăiri, că aceste figuri constituite din norii roșiatici comprimați încearcă să se unească cu figurile care se îndreaptă în sus din adânc, ia naștere în el ceva ca un conflict. El aude clar o voce care spune:
Nu crede asta, crede ceea ce vine din propriul tău are aceeași valoare cu ceea ce vezi afară în cosmos!
Aceasta e vocea lui Lucifer, și este cea mai mare ispită pe care omul o poate avea, deoarece Lucifer depășește toate celelalte entități cu strălucirea sa, în privința frumuseții, șireteniei și ispitirii. El urcă de asemenea, ca și entitățile albastru-violet, din adânc.
Clar trebuie să ne fie și faptul că în aceste zone nu mai are semnificație forma. Spiritele formei, Elohimii, cum îi numește Biblia, își au semnificația lor pe Pământ. În cadrul lumilor spirituale găsim că noi ne putem ridica deasupra lor și ne putem apropia de Spiritele mișcării.
Un lucru ar trebui să nu îl uităm niciodată: sentimentul de cea mai adâncă recunoștință față de entitățile mai înalte și de lumile spirituale. Așa cum esenianul privea în fiecare dimineață plin de recunoștință către apropierea astrului zilei și se ruga să binevoiască să apară – așa ar trebui să ne întoarcem și noi, cu recunoștință plină de venerație față de entitățile spirituale, în templul trupului nostru fizic, care în perioadele Saturn, Soare, Lună și Pământ ne-a fost construit atât de măiestrit, singurul în care ne putem însuși conștiența pământeană: Ex Deo nascimur.
Și apoi, cu acest sentiment câștigat, al venerației și recunoștinței, să pătrundem cu trăirea înăuntrul spiritual-dumnezeiescului, cel care ne eliberează de cătușele corporalității, ne aduce înăuntru în spiritual-suprasenzorial și ne ajută să ajungem la cea mai mare beatitudine, care este atât de mare și de grozavă, încât esoteristul nu îndrăznește să exprime numele ființei celei mai înalte: In ───── morimur.
Și în sfârșit, în ultima componentă a zicerii noastre formate din zece cuvinte: Per Spiritum Sanctum reviviscimus este exprimată conștiența de sine, care îl duce pe om dincolo, într-o nouă încarnare. Mult mai mult și decât meditația despre cele trei componente ale acestei minunate ziceri, ce constă din 2 x 3 și 1 x 4 cuvinte, ne va duce trăirea în consoanele și vocalele sale*.
* Într-un alt suport de text, cu conținut identic, mai urmează: E.D.N. – I. ───── M. – P.S.S.R.
Dacă reușim ca, după meditația noastră, să avem deplină liniște sufletească, prin aceasta poate să vină asupra noastră un sentiment ca și cum ieșim în afară, în sus, deasupra noastră și ajungem în atingere cu entități spirituale din jurul nostru. Acest sentiment merge împreună cu a-te-simți-extins, o lărgire-de-sine într-o sferă deasupra noastră. Dar și în jos putem să ieșim din noi înșine și ajungem atunci în atingere cu alte entități spirituale. Acest lucru merge împreună cu un sentiment de îngustare, coborâm adânc în noi înșine, simțim cum totul devine mai strâmt și ieșim apoi din noi înșine pe calea în jos, așa precum la celălalt sentiment pe calea în sus. Această ieșire-din-noi-înșine și sentimentul însoțitor de lărgire dă un sentiment de beatitudine, este ca și cum urcăm la entități spirituale care ne vin aici în întâmpinare. Când coborâm, întâlnim entități spirituale care ne permit să cunoaștem profund conștiența lipsurilor noastre, iar noi devenim una cu aceste entități. Dar observăm atunci și faptul că sfera în care ne aflăm în acest mod se leagă de sfera de deasupra noastră, și că acum, în cunoștința lipsurilor noastre, simțim că entitățile spirituale care ne vin acolo în întâmpinare sunt răzbunătorii îngerilor, care vin să ne judece și să ne pedepsească, arhanghelii cu sabia de foc. În schimb, simțim entitățile sferei de jos ca întristați de greșelile noastre și simțim profund că nu doar noi suntem afectați de greșelile noastre, ci că entități spirituale, mesagerii, îngerii sunt întristați de greșelile noastre. Putem să trăim acest lucru fie doar în interior sau și ca vederea unei imaginațiuni colorate. În această ultimă situație, sfera se va extinde deasupra noastră în culori roșii și roșu-gălbui, iar sub noi în culori albastre și albastru-violet, în care se revelează entitățile spirituale. Dar cele două sfere se conectează una cu cealaltă și ne simțim pe noi înșine mișcându-ne în ele, privind înapoi asupra corpului nostru ca la ceva ce am lăsat în urma noastră. La aceste trăiri putem să ajungem dacă medităm în mod just Mă gândește pe mine; iar dacă am putea să fim noaptea conștienți de acțiunea divinităților bune, am putea să vedem aceste imaginațiuni.
25 martie: Repetarea OS de la Berlin. s drept semn al lui Lucifer. Sentimente (manifestate acolo): Ahriman și Lucifer. Zece cuvinte: entitate cu structură în zece părți a omului, dintre care a cincea este ceea ce e de nerostit.
Am văzut ultima dată ce se află în conștiența noastră sus și jos, cum vin de jos mesageri în culoare albăstrui-violetă, îngerii, în schimb de sus, precum cufundați în foc, vin arhanghelii, și că se adună, într-o anumită măsură, într-o sferă înăuntrul căreia omul poate acum să privească.
Acum doresc să așez o altă meditație în fața sufletului vostru, care este atât de semnificativă, încât prin ea singură oameni cu strădanie spirituală înaltă și-au deschis calea în lumile mai înalte. Trebuie să ne fie clar faptul că întreaga gândire terestră a noastră este, de fapt, cu totul greșită. Dintre expresiile: eu sunt, eu gândesc, eu simt, eu vreau, numai una este de fapt corectă, expresia: eu sunt. Toate celelalte sunt pe două treimi sau trei pătrimi greșite.
Am arătat deja de mai multe ori faptul: dacă ne-am fi dezvoltat doar după intențiile divinităților bune, atunci nu ar exista un somn lipsit de conștiență. Dacă numai spirite bune ar fi lucrat asupra noastră, atunci am avea în somn, chiar dacă nu în întregime, conștiența de imagini precum pe vechea Lună, totuși o imaginațiune vie a acțiunii unduitoare a spiritului lumilor care țese asupra noastră. Dar acum a intrat Lucifer în dezvoltarea noastră pământeană*. Și pentru ca omul să nu își aducă din somn cunoașterea îngrozitoare cumplită: Lucifer gândește în mine, – divinități bune i-au sustras conștiența în timpul somnului. Iar astfel omul de astăzi spune: eu gândesc. Cât de greșit este acest lucru poate să observe orice esoterist care face experiența că în clipa în care a început meditația sa, gânduri [despre întâmplări] care adesea se află mult înapoi în timp îl înconjoară zumzăind din toate părțile, fără ca el să se poate apăra de ele. De-abia mai târziu, prin exercițiu îndelungat, ajunge el să devină stăpân peste gândurile sale și să simtă în același timp adevărul mantrei: Mă gândește pe mine. Omul de astăzi, care gândește cu totul materialist, este foarte departe de acest lucru. Și în conștiența trează de zi îl preocupă aproape întotdeauna, nedorit, gânduri, reprezentări care vin din afară, ce sunt de gen luciferic.
* Un alt suport de text, care este identic în rest, are aici „entitatea noastră pământeană”.
Ce este, de fapt, materialismul? Motivele pentru materialism nu sunt așa-zisele motive care sunt prezentate pentru acest lucru, ci este frica, frica de golul pe care îl găsește omul înainte să pășească în lumile spirituale. În străfundul sufletului dormitează inconștient această frică și ea îndeamnă omul să privească lucrurile doar în exterior, din perspectivă materială. – Dacă pătrundem trăind în marea gândire a lumilor, din care omul însuși este doar un gând, dacă simțim cu sfială plină de venerație spiritualul din jurul nostru, atunci învățăm să percepem tot mai mult Maya gândirii luciferice, minciuna lui „eu gândesc”. Da, tot mai mult vom avea sentimentul că acest „eu gândesc” este ca și absorbit, ca mistuit de foc atunci când reușim tot mai bine să pătrundem cu simțirea înăuntru, să ne dedicăm cu totul spiritual-sufletescului: Mă gândește pe mine. Întotdeauna trebuie, însă, să ne apropiem de el cu sentimentul celei mai adânci cucernicii.
Să luăm al doilea cuvânt: Eu simt. Dacă omul ar avea conștiența sa în timpul somnului, atunci ar trebui să spună la trezire: Lucifer Ahriman simte în mine. Așa cum gânduri nevrute, fără număr, ne înconjoară zumzăind, tot astfel urcă și sentimente în noi, despre care nu știm de unde vin. Gândiți-vă, numai, la toate acele porniri și pofte care vor să fie satisfăcute. Acum, însă, divinitățile bune au estompat conștiența omului în timpul somnului, iar astfel el crede că poate să pună pe bună dreptate: eu simt. – Cu sentimentul celei mai mari recunoștințe față de entitățile înalte care ne formează trebuie să ne dedicăm celei de a doua mantre: Mă țese pe mine.
Nu altfel decât cu gândurile și sentimentele noastre stau lucrurile cu impulsurile noastre de voință. Conform adevărului, ar trebui să spunem: nu eu vreau, ci Ahriman vrea în mine. Căci majoritatea impulsurilor noastre de voință sunt stăpânite de Ahriman. – Acum, însă, esoteristul trebuie să se transpună cu sentimentul celei mai adânci venerații în faptul că entități mai înalte acționează și lucrează asupra lui. Acest lucru este exprimat în cea de a treia mantră: Mă acționează pe mine.
Aceste trei mantre: Mă gândește pe mine – Mă țese pe mine – Mă acționează pe mine au valoare ocultă înaltă. Ele pot fi meditate separat sau împreună. Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor le-au dat ei înșiși și au pus și înăuntrul vocalismului lor ceva foarte precis.
Es denkt mich: doi e, un i; e este întotdeauna semnul sfielii sfinte și admirației cu care ne apropiem de divinitate. În schimb, i înseamnă dăruirea-de-sine, a-se-simți-pe-sine-în-divinitate.
La Es webt mich avem din nou doi e și un i, așadar aceeași alcătuire de vocale; dar din d – „denkt” – s-a făcut un w – „webt”. Această diferență trebuie să o simțim. Dacă în d se află o așezare, o punere-pe-sine-însuși, în w este sugerat ceea ce se vălurește, ce este asemănător cu valurile în acțiunea dumnezeiască, în care trebuie să pătrundem în întregime trăind.
La a treia mantră Es wirkt mich avem un e și doi i. Din nou, e înseamnă sfiala cucernică și admirația, i dublu, în schimb, cuprinderea intensă, a-se-simți-pe-sine-în-divinitate, a fi una cu ea.
Dar niciodată nu ar trebui să medităm aceste trei mantre fără ca anumite simțăminte sfinte să fie provocate într-aceasta: la Mă gândește pe mine, sentimente de cucernicie, la Mă țese pe mine, sentimente de recunoștință, la Mă acționează pe mine, sentimente de evlavie.
Să verificăm acum zicerea noastră rosicruciană privitor la vocalizarea ei. Și ea este dată din vremuri străvechi, pornind de la cele mai adânci misterii.
Cele două reguli care au fost urmate cu strictețe de esenieni: după apusul soarelui să nu nutrească niciun fel de gânduri lumești, iar înaintea răsăritului său să se roage pentru apariția sa, acestea se lasă cu greu aduse în consonanță cu gândirea modernă din științele naturii. Dar altceva poate să treacă în locul lor. Să ne gândim la prima componentă a zicerii noastre rosicruciene: Ex Deo nascimur. La trezire venim din lumile spirituale pentru a intra acum din nou în templu trupului fizic, pe care divinități bune ni l-au pregătit atât de măiestrit în perioadele Saturn, Soare și Lună. Uimire și admirație, sfântă sfială trebuie să simțim aici, exprimate în cei doi e – Ex Deo. În o se află cuprinderea. În a de la nascimur se exprimă o anumită frică, o tresărire înapoi, în i iarăși deplina dăruire, iar în u, care este, într-un fel, o repetare a lui o, deplina uniune cu corpul fizic și conștiența pământeană.
În cea de-a doua componentă a zicerii rosicruciene, al cărei al doilea cuvânt este de nerostit, ne gândim la ceea ce este substanțial, cu carene unim după moarte, post mortem. Înăuntrul lui Christos murim și dobândim astfel deplină conștiență în lumile spirituale, conștiența-post-mortem: In Christo morimur. Avem aici i-ul de trei ori întărit. Aceasta înseamnă cuprinderea propriei noastre interiorități și adâncirea înăuntru și devenirea una cu Christos. Apoi, o u deplina cuprindere, a-se-uni-pe-sine cu Christos.
Dacă viața în trup fizic ne ajută să avem conștiență pământeană, iar moartea în Substanța-Christos, conștiență-post-mortem, atunci ne mai lipsește cunoașterea sinei noastre, conștiența de sine. La aceasta trebuie să ne ajute mesagerul lui Christos, Sfântul Spirit – Per Spiritum Sanctum reviviscimus. Aici sunt predominante consoanele. p înseamnă punerea, punerea față în față, s ieșirea din poala divinităților. Când a răsunat sunetul s prin spațiul lumilor, atunci a fost creată coloana vertebrală a omului. Aspectul vălurit, unduit al lui s este și semnul lui Lucifer, în ale cărui unduiri de șarpe el se oglindește. Dacă reușim să îl depășim, atunci câștigăm forța spirituală ce ne dă conștiența de sine justă: Per Spiritum Sanctum reviviscimus*.
* Un alt suport de text, identic în ansamblu, mai are propoziția de încheiere: „Graalul: cupa înconjurată de șerpi purificați.”
Tot mereu se întâmplă că esoteriști începători se plâng de faptul că sunt deranjați în exercițiile lor de tot felul de gânduri care pătrund înăuntru. Acest lucru nu ar trebui însă să ne mire, căci gândurile sunt singurul lucru spiritual de pe planul fizic; așadar când binevoim să realizăm o activitate spirituală cum este meditația, acestea își fac simțită prezența. Nici nu ar trebui să vrem să luptăm atât de mult împotriva acestor gânduri, acest lucru nu are nici un sens; să facă ele ce vor, gândurile. Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să continuăm, să persistăm, să ne punem voința în acțiune pentru a ne întoarce tot mereu la conținutul meditației. Contează mult mai mult această voință decât acel Cum al meditației. Dacă ne întoarcem tot mereu la conținutul meditației, împingem înapoi gândurile și creăm prin aceasta ca un fel de sferă în jurul nostru, în cadrul căreia ele – gândurile deranjante – nu se află, iar tocmai această sferă este cel mai potrivit lucru pentru a putea avea trăiri suprasenzoriale.
O altă experiență a esoteristului este aceasta, că începe să observe anumite trăsături la sine, pe care nu și le cunoștea. Atunci, iarăși, nu este vorba de a combate aceste trăsături – nici nu ar fi de utilizat mijloace deosebite împotriva acestui lucru –, ci singurul lucru pe care îl avem de făcut este să continuăm cu forță exercițiile indicate. Căci acestea sunt, doar, cele care au împins acele trăsături atât de departe din noi, încât au devenit observabile pentru noi, iar prin exerciții continuate ele vor dispărea de la sine.
Acum, prin exercițiile noastre continuate vom fi ajuns poate atât de departe, încât să avem o trăire suprasenzorială sau alta, de exemplu să vedem imaginațiuni. Atunci începătorii se întreabă tot mereu dacă acest lucru ar fi ceva închipuit ce au văzut acolo sau dacă a fost o realitate pe plan spiritual. Această întrebare se poate pune atunci când judecăm după modul și felul planului fizic – ceea ce aproape că nici nu poate fi altfel la începutul căii esoterice. Căci această întrebare are sens doar pe planul fizic; în lumea spirituală nu contează nicidecum aceleași lucruri.
Să presupunem, spre exemplu, că cineva – nu trebuie nicidecum să fie cineva care meditează – și-ar fi văzut dublul. Se poate să fie așa, de exemplu, ca el să-și fi propus să meargă seara într-o societate unde exista intenția să fie otrăvit. Acum, el intră într-o cameră pe jumătate întunecată și se vede acolo pe sine însuși. Sub impresia acestei trăiri, el nu merge în societate, așadar nici nu este otrăvit. Acum, figura în care s-a îmbrăcat trăirea nici nu este lucrul care contează aici. Cel mai important lucru este că ființa spirituală care însoțește omul din încarnare în încarnare a vrut să facă o impresie asupra lui. Căci există o astfel de ființă care aparține de ierarhia îngerilor și care în confesiunile religioase este numită îngerul păzitor al omului. Această ființă nu poate, pentru a-l influența pe om, să-i influențeze gândurile în așa fel încât omul să fi știut cu gândul: tu nu trebuie să mergi în seara asta în acea societate. – Acest lucru nu se poate să fie așa, din cauză că gândurile noastre, toate gândurile în afara celor care sunt produse prin știința spiritului, aparțin de planul fizic și pentru că, din acest motiv, nu pot fi influențate dinspre suprasenzorial.
După moarte și deja în timpul somnului trebuie să ne depunem jos gândurile, cu excepția celor numite, din știința spiritului. Însă simțămintele și impulsurile noastre de voință ajung deja din ele însele înăuntrul suprasenzorialului, iar asupra acestora poate fi făcută, de aceea, o impresie. Acest lucru are loc, spre exemplu, la vederea dublului. Se poate, însă, să fie și așa că cineva își vede dublul nu pentru că ființa angelică i-l arată, ci pentru că, fie și numai pentru câteva clipe, trupul eteric a devenit liber și de aceea el își vede trupul fizic în fața sa. Și acest lucru este posibil, să-ți vezi dublul pur și simplu pentru că ești deranjat la stomac și astfel trupul eteric – poate doar în acele porțiuni care se îngrijesc de stomac – a devenit liber pentru o clipă. Acestea toate trebuie, așadar, să fie distinse cu grijă unele de altele.
Și se poate să fie și așa, ca aceeași impresie care trebuie făcută – ca și în cazul otrăvirii – să fie făcută în mod diferit. Unul poate să-și vadă dublul, altul poate să intre într-o cameră în timp ce în aceeași clipă, cu mare zgomot, inexplicabil în mod fizic, cade un tablou de pe perete. Acest lucru îi corespunde aproximativ situației că am scrie odată o comunicare cu scriere germană, iar altă dată cu litere latine.
De aceea nu are nici un sens să întrebăm: Oare ceea ce am văzut este real sau nu? Iar învățătorul esoteric nu va da niciodată lămuriri despre o imaginațiune pe care am avut-o doar o singură dată, ci numai când aceasta revine mai des sau este importantă din alte motive. Este așa ca și cum cineva ar scrie pe tablă B I N, iar cineva ar spune: Eu văd o linie dreaptă, apoi două arcușoare, iarăși o linie dreaptă, apoi trei linii legate între ele. Un altul, însă, care a învățat să citească, spune imediat: Acolo scrie „bin”. Nu există însă o citire unitară a imaginațiunilor, ci acest lucru trebuie mai întâi să ni-l însușim, modul în care sunt ele de citit.
Sau se poate ca cineva să vadă chiar la începutul căii sale esoterice un asemenea gen de figuri în aer:
Atunci va merge poate la un oculist, iar acela îi va spune că aceasta e o boală a ochilor. Din punctul său de vedere, medicul are dreptate; pentru el, întreaga credință în teosofie este o boală. Dar lucrul provine doar de acolo că trupul eteric începe să facă mișcări noi, le transpune pe acestea temporar asupra trupului fizic; datorită acestui fapt vede el aceste lucruri.
Unii esoteriști pot spune acum: Atunci înseamnă că totuși este deteriorat trupul meu fizic prin exerciții, dacă trupul eteric acționează așa asupra lui – iar atunci li se face o teamă înfricoșătoare de fiecare mică durere și stare de rău. Dar nu există niciun pericol în lucrurile acestea; după un anumit timp, trupul eteric va îndepărta el de la sine aceste urmări. Există și pentru aceasta doar un singur mijloc: să persistăm liniștiți!
Din când în când vine câte unul și spune: Am o durere de cap atât de îngrozitoare deasupra rădăcinii nasului, ce să fac împotriva ei? – Cel mai bine ar fi să nu faceți nimic împotriva ei, ci să continuați liniștit cu meditațiile. Atunci, durerile vor deveni mai întâi mai puternice și vom avea o senzație ca și cum ne-ar crăpa capul, dar în primul rând capul nu va crăpa, iar în al doilea rând va fi posibil ca tocmai prin această durere să spargem zidul care ne separă de suprasenzorial. Doar prin durere și suferință putem să ne dezvoltăm mai departe.
Adesea și bolile care apar sunt urmarea karmică a anumitor stări de dezvoltare pe care le-am parcurs deja într-o viață anterioară și pe care sufletul nu o poate îndepărta în alt mod de la sine decât prin boală și suferință. Adesea ne vom da seama, după ce a trecut o asemenea boală, că am ajuns mai departe în dezvoltarea proprie. Drept karmă trebuie să percepem tot ce vine aici.
* * *
(Necrolog pentru domnul Bittmann [ Nota 26 ])
Se întâmplă iarăși și iarăși să vină la mine câte un esoterist începător, cu experiențele apăsătoare ale meditației sale. Îndeosebi se plâng despre un lucru care a fost menționat deja mai des, că în clipa în care începe meditația gândurile îl înconjoară zumzăind precum roiuri de albine pe cel ce meditează. Intervin amintiri, majoritatea de natură tristă, care provin adesea din perioade de timp ce se află mult în trecut.
Acum, trebuie să ne fie clar faptul că fiecare esoterist face progrese, în toate condițiile. Chiar dacă îl înconjoară gândurile și îl deviază de la meditație, acesta este un semn de progres. Căci trebuie să-i fie clar că atunci când își face exercițiile el, primește tot mai multe forțe în spiritual. Acum, însă, gândurile și amintirile sunt singurul lucru spiritual pe Pământ; dacă ele se înghesuie asupra omului, atunci asta e un semn bun.
Principalul lucru la meditație nu este „Ce anume”, ci „Cum”. De aceea trebuie să rezistăm și tot mereu să ne aducem în activitate voința. Voința fidelă este principalul lucru; și chiar dacă meditația nu vrea să meargă nicicum, voința este întărită. Tocmai într-un asemenea spațiu, din care gândurile ce roiesc sunt mai întâi gonite, rezultă cea mai bună posibilitate de a ajunge la o apariție din lumea spirituală.
Sau alții vin și spun: Asta și asta am trăit – este asta un adevăr sau o iluzie? La aceasta e greu de răspuns. Sigur că este adevăr, realitate; dar trebuie să ne ferim să-i acordăm o prea mare semnificație acestui lucru. Aceste întrebări au sens numai pe plan fizic; în lumea spirituală, ele nu au niciun fel de semnificație.
Alții se plâng de dureri puternice la rădăcina nasului, între ochi și întreabă ce pot face. Da, asta chiar trebuie suportat; trebuie doar să meditați mai departe. Prin aceasta durerea va fi înrăutățită; este ca și cum ne-ar crăpa capul, dar în primul rând că nu crapă capul, iar în al doilea rând se poate prin aceasta sparge zidul care ne separă de suprasenzorial.
Numai prin durere și suferință ne putem dezvolta mai departe. Adesea, bolile care apar sunt urmarea karmică a unor stări de dezvoltare pe care le-am parcurs în viața anterioară și pe care sufletul nu le poate îndepărta de la sine altfel decât prin boli și suferință. Adesea ne dăm seama, când a trecut o asemenea boală, că am ajuns mai departe m dezvoltarea noastră. Drept karmă trebuie să considerăm tot ce vine.
Iar atunci când apar trăsături deosebite precum egoismul, vanitatea etc. nu trebuie să le combatem, ci să medităm liniștiți mai departe; nu trebuie folosit niciun mijloc, ci să ducem exercițiile mai departe cu forță, căci vor goni ele din noi asemenea trăsături.
Ceva ce i se întâmplă adesea unui esoterist începător este că își vede dublul. De exemplu așa: el intră într-o altă cameră – iar aici se află deodată în fața lui însuși. Să presupunem mai departe că tocmai în seara aceea vroia să meargă într-o societate, în care urma să fie otrăvit – karmic, acest lucru se prea poate să fie condiționat –, acum are această apariție a dublului, care în marea majoritate a cazurilor totuși îl va reține de la a merge în acea societate.
Cum s-a întâmplat acest lucru? Da, vedeți dumneavoastră, fiecare om are un înger, care conduce viața sa de la o încarnare la alta – în religie este numit înger păzitor –, acela a vrut să-l păzească de acest lucru, să-l avertizeze. Cum trebuia să facă? Să-i vorbească nu putea; îndeosebi dacă omul nu este încă esoterist, deoarece gândirea este tocmai ceva pur terestru. Doar gândirea spirituală este suprasenzorială, gândirea fizică este de natură pur terestră. Simțirea și voința, în schimb, stau în legătură cu lumile spirituale; asupra acestora încearcă îngerul să facă o impresie și îi trimite o imaginațiune.
Și într-un alt mod poate să fie dublul condiționat karmic. De exemplu, se poate ca printr-o sperietură subită să se desprindă trupul eteric – iar omul se găsește față în față cu trupul său fizic. Sau poate exista chiar și un motiv foarte banal: cineva e deranjat la stomac; trupul eteric iese în afară tocmai în acest loc, iar omul se vede pe sine însuși. Forma în care se îmbracă evenimentul nu este principalul lucru. Se poate, la fel de bine, să fie așa că cineva pășește într-o altă cameră în care tocmai se prăbușește cu zgomot puternic un tablou de perete. Este același lucru ca și cum am scrie o comunicare o dată scrierea germană, altă dată cu scrierea latină.
O imaginațiune are valoare doar când apare mai des; unul o va înțelege, altul nu. Este la fel ca și cum cineva scrie tot felul de linii și arcuri pe tablă: BIN. Pentru unul sunt doar linii, celălalt citește din asta: bin. Dar nu există nicio citire unitară de imaginațiuni.
Sau cineva vede asemenea cercuri mici; el nu știe ce să facă cu asta.
Medicul obișnuit este de părere că asta ar fi o boală de ochi; pentru el, deja credința în teosofie este o boală. În realitate, este doar o dovadă că trupul eteric a început să devină mobil și că transpune acest lucru asupra trupului fizic. Datorită acestui fapt vede el aceste lucruri.
Mulți se gândesc că trupul fizic ar suferi totuși daune în această dezvoltare, se tem de acest lucru. Dar nu există niciun pericol; după câtva timp, trupul eteric curăță el de la sine urmările.
* * *
Nu este un semn rău atunci când năvălesc tot felul de gânduri în timpul meditației, pentru că totul devine mai puternic și este, prin urmare, cu totul natural. Dar tocmai atunci este de cea mai mare importanță să le ținem la distanță; iar în spațiul gol pe care îl creăm de jur-împrejurul meditației noastre avem cea mai bună perspectivă, prin ținerea deoparte a tot ce vrea să năvălească, să vedem intrând experiențe cu adevărat oculte. De asemenea, forța noastră crește prin aceasta, căci de o valoare și mai mare decât meditația însăși este voința de a străbate, orice s-ar întâmpla, și nu de a aștepta binele din altă parte, ci tocmai cu severitate și cu cea mai mare seriozitate să ne continuăm meditația noastră. Această voință, de a merge mereu mai departe, este de cea mai mare importanță.
Mai există și unii dintre cei care meditează și întreabă dacă una sau alta dintre imaginațiunile pe care le-au avut este adevărată sau nu. Dar nu așa trebuie pusă întrebarea, pentru că o imaginațiune poate să fie, într-adevăr, reală dar nu acest lucru contează; contează să pricepem ce se intenționează, ce se află în spatele aceste meditații [imaginațiuni].
Astfel se poate, spre exemplu, să ne vedem dublul într-o zi. Această imaginațiune despre sine însuși poate, acum, să fi luat naștere fie prin îngerul păzitor pentru a-l reține pe om, spre exemplu, ca să nu iasă din casă în seara respectivă, fie poate să apară pentru că, datorită exercițiilor, trupul eteric iese o clipă din trupul fizic. Sau poate să vină de la un stomac prea încărcat, datorită cărui fapt stomacul eteric iese o clipă din corp. Contează aici, așadar, să dezvoltăm mai departe până la simțământ, care știe în același timp ce înseamnă imaginațiunea. Se poate întâmpla și ca acela care meditează să vadă tot felul de figuri, iar un medic ar spune că ceva nu e în regulă cu ochii.
Asta se și poate să fie cazul, dar numai pentru că trupul eteric ia alte forme datorită exersării și acționează altfel asupra trupului fizic.
Unii se plâng, spre exemplu, că le vin dureri de cap îngrozitoare, dar ar fi cel mai bine dacă nu s-ar văita deloc, ci ar rezista pur și simplu, chiar dacă li se pare că stă să le crape capul. Înaintăm tocmai prin forța de a trece prin asta, iar după un timp încetează de la sine asemenea apariții (pot să fie și impresii neplăcute de căldură, auditive sau de miros). Atunci a fost depășit ceva prin aceasta și începe adevărata trăire a lumii eterice. Dar esoteriștii sunt uneori foarte fricoși față de așa ceva, deși ei știu doar că teama este ceva ce vrea să se apropie mereu de noi atunci când trecem prin instruirea noastră și reprezintă ceva ce trebuie să depășim pentru a deveni astfel tot mai puternici. Noi știm acuma că drumul nostru în sus duce prin suferință și greutăți. De asemenea, nu trebuie să uităm adevărul karmei, o conștiență care trebuie să ne ajute tot timpul să purtăm totul. Putem, spre exemplu, să ne îmbolnăvim ca urmare a unei dezvoltări dintr-o viață anterioară, iar prin această luptă împotriva forțelor bolii poate să fir atins din nou un grad de tărie pe care sufletul l-a câștigat într-o viață anterioară. Să mergem tot mereu mai departe și să vedem toate greutățile în lumina justă este marea forță care ne conduce în sus. Și meditarea zicerii noastre cu simțămintele juste: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
* * *
Prin exercițiile esoterice vom ajunge tot mai mult să realizăm anumite treburi zilnice în mod automat. Nu trebuie, însă, să pierdem stăpânirea peste ele. Gândurile care năvălesc în timpul meditației trebuie să căutăm să le împingem deoparte prin tăria voinței. În spațiul care devine astfel liber, vor putea mai degrabă să intre în joc stări de fapt spirituale. Ceva ce poate fi trăit deja de timpuriu este trăirea dublului. Se poate întâmpla să pășim într-o cameră întunecoasă și să ne vedem față în față cu propria imagine a trupului fizic. Atunci trebuie să distingem ce înseamnă aceasta, poate însemna trei lucruri. Mai întâi: poate să fie un avertisment al conducătorului nostru din ierarhia îngerilor, pentru că vroiam să mergem, spre exemplu, seara într-o societate unde am fi fost otrăviți; trăirea ne-a reținut de la a merge acolo. Gândul nu poate să ni-l trimită conducătorul, căci gândurile aparțin doar de lumea fizică; sentimentele și impulsurile de voință aparțin deja de lumea spirituală. În al doilea rând, putem să fi degajat, prin exercițiile noastre de concentrare, trupul eteric atât de mult încât, chiar și numai pentru câteva momente, să îl putem ridica afară din trupul fizic și atunci putem să ne trăim dublul. În al treilea rând, se poate să avem, spre exemplu, dureri de stomac, trupul eteric iese afară din această parte a trupului și putem trăi și atunci dublul.
Trebuie să ajungem ca, la trăiri, să știm ce înseamnă, și atunci nu vom mai putea să spunem: nu știm dacă e ceva real sau închipuire.
Meditațiile noastre trebuie să aibă treptat ca efect faptul că pătrundem fără trup în lumile mai înalte și învățăm acolo să cunoaștem și să vedem. Doar că nu contează numai faptul că ajungem în lumile mai înalte, ci și cum ajungem; starea sufletească în care pășim în lumile mai înalte trebuie să fie una bună, morală. Acum, lucrurile stau așa că omul, în calitate de ființă senzorial-fizică, este pentru început părăsită de bine pe Pământ. El nu mai percepe ceea ce ține de morală, binele care ar putea și ar trebui să-i vorbească din întreaga creație. Lucifer a tras afară ceea ce ține de morală, am putea spune, pentru a le da oamenilor libertatea; omul trebuie acum, pentru început, să trezească, să regăsească în sine însuși acest lucru și apoi să îl aducă iarăși înapoi lumilor spiritual-dumnezeiești.
Atunci când omul privește Soarele la răsărit și la apus, el nu simte niciun fel de impuls moral revărsându-se de acolo către el. Dacă nu ar fi Lucifer, atunci ar simți: de la Soare curg forțele care pulsează astfel prin mine, încât mă știu și mă simt ca Eu. Dacă omul privește Luna cu mijloacele pe care i le pune la îndemână astronomia, atunci știe: în perioada de la Luna nouă la Luna Plină și de la Luna Plină la Luna Nouă există anumite constelații de echilibru care domnesc în așa fel, încât vedem luminată Luna odată pe un sfert de suprafață, apoi odată pe o jumătate și apoi pe toată suprafața. Ceea ce nu mai simte omul este faptul că, dacă constelațiile ar fi cu totul altele, dacă Luna și-ar schimba doar cu puțin poziția, în general nici nu ar mai putea exista ființe precum omul în corpul lor fizic. Căci de la Lună se revarsă forțele de reproducere. Dacă omul privește spre Mercur, fixarea cu privirea și holbarea la el nu îi mai dă omului capacitatea să cunoască faptul că fără Mercur nu ar avea loc nicio unire între forțele Soarelui și ale Lunii, între forțele de Eu și cele ale generațiilor. Tot astfel, la Venus el nu simte că fără lumina ei blândă nu ar exista nici una din acele relații de iubire dintre oameni care îi fac fericiți.
Lucifer a impregnat întru totul trupul astral uman cu egoism. Acest lucru este necesar de dragul dezvoltării către libertate și autonomie a individului. Doar că nu trebuie să se ajungă atât de departe încât omul să devină insensibil față de ceea ce ține de morală. Acesta este însă cazul față de natură, față de elemente, spre exemplu. Omul ar trebui să simtă despre aer, foc, apă, pământ că ele sunt aici pentru a crea o compensație pedepsitoare pentru păcatele omenești; faptul că în ele, în forțele elementare, trăiesc „forță-de-îmbolnăvire”, „forță de jignire”, pe care trebuie și e cazul să le lăsăm să acționeze asupra noastră pentru a ne curăți. Aceleași cuvinte sunt adevărate și false, în funcție de faptul că provin dintr-o gură sau alta. În gura lui Lucifer, expresia „Natura este considerată păcat, spiritul diavol”[ Nota 27 ] este un cuvânt de batjocură; în sensul tocmai dezvoltat, că natura materială trebuie să ne pedepsească datorită păcatului, iar noi trebuie să percepem spiritul din natură drept ceva ce ne îmbolnăvește, ne aduce suferință, el este adevărat. Căci durerile, suferința sunt mijlocul dat de Dumnezeu pentru a recunoaște și a depăși egoismul. În gura lui Lucifer, cuvântul „Veți fi ca Dumnezeu”[ Nota 28 ] este o minciună; înțeles corect, el este adevărat. Christos spune „dumnezei sunteți”[ Nota 29 ] – fii ai divinității. Omul are chemare spre îndumnezeire.
Materialismul modern, care descompune lumea în atomi fizic-materiali, ce anume vrea el și ce face el? Forțe ale păcatului vrea el să eternizeze. Căci materia este nedreptate ce a devenit densă. Ceea ce este material trebuie să se dizolve, doar, iarăși în spirit, prin dezvoltare spirituală. Trebuie să stoarcem din nou din natură ceea ce ține de morală, ce este așezat în ea de înțelepciunea dumnezeiască a lumilor. Înțelepciunea rosicruciană a prevăzut această întreagă dezvoltare materialistă, de aceea a dat mijloace și a arătat căi către o moralitate înălțată, fără de care nu ar trebui să pășim în lumile mai înalte, spre bine și har. Căci, altfel, se prea poate să ajungem înăuntru, dar atunci nu îl găsim acolo pe Lucifer, așa cum trebuie să ne întâmpine, drept conducător în cunoașterea lumilor superioare, ci de-a dreptul ca ispititor care îi oglindește și îi arată unuia tot felul de lucruri spiritual-dumnezeiești, dar care nu sunt reale.
Ex Deo nascimur – astfel trebuie să zicem – privind în același timp către Lună în elevare sufletească, ca spre cea care ne oferă ocazia de a ne încarna tot mereu și a ne desăvârși pe Pământ într-un trup fizic. In Christo morimur – privind în sus, spre Soare, pentru a ne percepe de acolo, într-o anumită măsură, ca ființă de Eu, ca ființă spiritual-dumnezeiească prin Christos, spiritul nobil, cel unit cu Soarele. Per Spiritum Sanctum reviviscimus – privind în sus la Mercur și Venus, care nu se manifestă în copii fizice, ci se revelează pur spiritual. Pentru că asupra lor și a celorlalte planete (Marte, Jupiter și Saturn) este împărțită forța spiritului care îi educă pe oameni către iubirea spirituală.
Platon mai simțea ca un ecou că oamenii sunt părăsiți de bine, că Binele ar trăi retras, s-ar odihni legat, în poala adâncă a divinității. El a spus: Dumnezeu este bun [ Nota 30 ], iar Christos Iisus a exprimat faptul că binele s-ar fi retras, am putea spune, de la oameni. El a zis: „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu!”[ Nota 31 ]
Astfel vrem neîncetat să ne străduim către o moralitate înaltă, pentru a deveni capabili ca și din natură, din Soare, Lună și stele să simțim iarăși impulsurile morale și să-i aducem înapoi lumii spirituale moralul, care din ea, de dragul libertății noastre, a fost scos prin Lucifer.
* * *
Pentru esoterist sunt necesare două lucruri. Mai întâi să se dedice cu fidelitate exercițiilor sale, în al doilea rând să dezvolte o anumită atitudine ce poate fi descrisă în modul următor: în viața obișnuită, nimeni nu se gândește la trezire de ce răsare Soarele, după cum la fel puțin îl atinge pe om dacă vede Luna trecând în figurile sale patente, regulate, de la Lună Plină la Lună Nouă și înapoi la Lună Plină , sau dacă vede lucind fiecare planetă pe cerul înstelat. Oamenii sunt de părere că nu mai trebuie să lege nici o semnificație morală de acest lucru. Lumea morală și cea naturală se despart. Asta are drept efect că trăim cu adevărat într-o lume care este părăsită de Bine. Pentru esoterist trebuie ca ambele, atât lumea morală, cât și cea naturală, să fie din nou unite una cu cealaltă.
Dacă privește la un răsărit de Soare, el nu poate să-l descrie niciodată cum o face astronomul. El știe că fără lumina soarelui nu ar putea niciodată pulsa un Eu în el. Această lumină solară acționează întotdeauna asupra omului; iar atunci când doarme noaptea, mai pleacă o influență spirituală de la Soarele spiritual. Atunci când vede Luna, el știe: dacă Luna nu ar trece prin figurile aparente, omenirea nu ar putea să continue să existe, ar trebui să înceteze să existe. Dacă Luna ar fi mișcată doar puțin de pe traiectoria ei în raport cu Soarele, atunci neamul omenesc existent s-ar usca, nu ar mai putea produce urmași, căci Luna aduce forța de reproducere. Iar esoteristul știe, atunci când privește la Mercur, că acesta unește între ele forțele Lunii și cele ale Soarelui. Forțele de Eu ale Soarelui ar putea să coboare tot mereu, iar forțele de înmulțire ale Lunii ar putea să continue sa formeze un om, dar fără forța unificatoare a lui Mercur aceste forțe ar rămâne mereu separate unele de altele. Iar din Venus se revarsă forța iubirii, prin care ia naștere posibilitatea acestei legături.
Faptul că nu mai putem percepe aceste raporturi drept morale provine de la influența luciferică. Datorită acestui fapt, am fost transpuși într-o lume care este într-adevăr părăsită de Bine, pentru că Lucifer a tras afară ceea ce este moral, l-a separat de natural. Datorită acestui fapt au intrat în materie forțe care îmbolnăvesc, „forțe de îmbolnăvire”. Acest lucru îl știe omul astăzi atât de puțin, încât cunoaște cuvântul „Kränkung”* doar în context sufletesc, așa cum îl și cunoaștem în sensul cuvântului „Kränkung”.
* „Jignire”; are asemănare cu cuvântul „Erkrankung”, care înseamnă „îmbolnăvire”. – Nota trad.
Binele nu este de găsit aici, în această lume, ci doar în afara Pământului. Platon spunea deja: „Dumnezeu este Binele”, – și Christos Iisus a arătat spre acest lucru, spunând: „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu.” Prin divinitățile bune este pus Răul în materie pentru ca omul să învețe să se întoarcă de bună voie de la el. Acest lucru este ceva ce este permis să fie rostit doar într-o anumită dispoziție; căci de dispoziție depinde semnificația celor spuse. Astfel, Lucifer le-a spus oamenilor: „Veți fi ca Dumnezeu”, – aceasta a fost o afirmație; iar Christos Iisus a spus drept adevăr suprem: „dumnezei sunteți!”
Doar într-o anumită dispoziție sufletească este permis să fie spus că substanța, materia nu este nimic altceva decât nedreptate concentrată. Păcat concentrat este materia!
Materialistul se gândește la substanță, că e împărțită în atomi care ar trebui să aibă o existență eternă, dar la baza acestor teorii despre atomi, din secolul al XIX-lea, nu stă nimic altceva decât dorința: eu vreau să adun la un loc păcatul în mici atomi și apoi să-i eternizez și nu vreau să recunosc nimic altceva în lume în afara acestuia. – Din adâncă cunoaștere ocultă a rostit Goethe sentența: „Natura este considerată păcat, spiritul diavol”. Dar el a rostit-o ca batjocură, pentru că știa că asemenea adevăruri nu este permis să fie rostite în mod obișnuit.
Prin influența luciferică a venit și egoismul în trupul astral, iar drept mijloc împotriva egoismului au dat divinitățile ceva ce este de asemenea egoist, adică este trăit în Eu, și anume durerea. Acest mijloc l-au ales divinitățile pentru a-l ajuta pe om să treacă peste păcat și totuși să-i lase libertatea. De aceea este necesar ca omul să dezvolte moralitate înainte să urce în lumile mai înalte. Dintr-o altă parte i-a fost reproșat curentului nostru faptul că subliniază atât de mult necesitatea dezvoltării morale. Și fără moralitate, într-adevăr, se poate urca în lumea spirituală, dar dacă nu îl cunoaștem pe Lucifer vom vedea prezentată o înșelăciune de lume spirituală, populată de cele mai frumoase figuri, care nu este, însă, realitate.
Științele naturii moderne consideră omul ca fiind compus exclusiv lin materie, care este, de fapt, păcatul. Rosicrucianismul a prevăzut faptul că acest lucru urma să vină și de aceea a lăsat să curgă un alt gând în lume, prin: Ex Deo nascimur. Atunci când privim Luna, putem â ne gândim la faptul că din forțele care sunt legate cu Luna suntem noi născuți. Iar Soarele ne aduce aminte de Spiritul Soare, de Christos, care a fost unit cu el și care ne-a dăruit forțele Eului: In Christo morimur. Iar atunci când rostim Per Spiritum Sanctum reviviscimus ne gândim la acele entități care sunt unite cu celelalte cinci planete și cărora ne adresăm în totalitatea lor drept Sfântul Spirit.
Esoteristul poate să facă progrese doar atunci când își face tot mai clar conștiente anumite lucruri. El trebuie să se pătrundă cu totul adânc și serios de ceea ce a fost discutat ieri în conferința publică [ Nota 32 ]. Trebuie să devină pentru el o trăire reală faptul că, așa precum aerul din plămânii noștri este o parte din aerul din atmosfera care ne înconjoară, pe care îl preluăm în noi prin procesul respirației, tot astfel spiritual-sufletescul din noi aparține de întregul mediu spiritual-sufletesc. Lui trebuie să-i devină foarte clar și faptul că trezirea și adormirea nu sunt nimic altceva decât o inspirare și o expirare a sufletescului. Esoteristul trebuie tot mai mult să înțeleagă realitatea lumii care îl înconjoară.
Să presupunem că un om din viața exoterică nu ar avea conștiență despre aerul care îl înconjoară, el ar putea să perceapă doar mineralele, plantele, animalele, ceea ce este solid și lichid, munții etc. El ar vedea, poate, și norii și ar percepe fulgerul și tunetul sau altele asemenea care există, dar nu ar avea nicio conștiență despre aerul care se află între ele. Un asemenea om ar fi ceea ce pentru ocultist este exoteristul care nu știe nimic despre lumea spirituală din jurul său. Pentru început, în epoca actuală este corect și în concordanță cu sensul dezvoltării Pământului; faptul că exoteristul consideră fizicul care îl înconjoară drept realitatea în care trebuie să lucreze conștient. Esoteristul trebuie, însă, să considere lumea fizică cu totul altfel. În ce constă, așadar, această diferență?
Pentru exoterist este corect să judece peste tot lucrurile fizice după cauză și efect, iar epoca actuală a ajuns prin științele naturii să fie chiar mândră să dovedească peste tot, în procesele exterioare, cauza și efectul. Pentru esoterist, acest lucru trebuie să devină altfel. Dacă observă, spre exemplu, istoria, atunci ea nu trebuie să i se înfățișeze așa încât faptele și procesele să apară drept efect al unuia de la celălalt, ci aceste procese fizice îi sunt doar semne pentru întâmplări spirituale. El trebuie să învețe să lege între ele aceste semne, iar prin această legătură să le citească corect. Așa cum un om nu poate să citească corect dacă cunoaște literele doar în parte, sau așa cum un om care poate citi corect, atunci când are cuvântul „aber” în fața sa, nu întreabă dacă litera b este urmarea literei a, ci le leagă cu sens pe cele două, tot astfel trebuie ca fiecare semn în parte al istoriei exterioare, al evenimentelor exterioare să fie citit în mod corect. În aceasta constă adevărata ființă a esoteristului, că învață tot mai mult acest lucru. Vrem să observăm acum acest lucru pe baza unui anumit exemplu, și anume pe baza vieții înseși, atât de greu de înțeles pentru om.
Știm că în viața omului dintre naștere și moarte lucrul esențial este conștiență, care unește evenimentele individuale. Avem o conștiență despre cele trecute din viața noastră, până înapoi în momentul acela din copilăria noastră până la care ajunge amintirea. Această conștiență este lucrul important din viața noastră. În anumite cazuri anormale, oamenii pierd această conștiență. S-a întâmplat, de exemplu, că un om, să zicem că dintr-un oraș din Europa Centrală, a mers la gară; aici și-a luat bilet către alt oraș; ajuns aici, își ia din nou un bilet pentru un oraș următor și așa mai departe; ba chiar, a călătorit și cu vaporul. După câtva timp se regăsește în Africa de Nord. Tot ce se află între locul plecării și momentul de acum el a uitat, ba chiar și întreaga sa viață începând de la naștere – în tot acest timp, el a acționat însă cu totul rațional și treaz la cumpărarea biletelor, la călătoria dintr-un loc în altul, până în Maroc – poate mai rațional decât alți oameni. Acest lucru arată în același timp că rațiunea și conștiența nu sunt același lucru. Se poate, de exemplu, ca un elev să învețe multe și să le cuprindă cu înțelegerea, dar conștiența sa să nu participe. El nu poate atunci să folosească ceea ce a învățat, este ca și cum cineva are o unealtă care stă undeva nefolosită. Ce se întâmplă acum cu asemenea oameni ca acela înfățișat mai sus, la care se pierde conștiența corelativă în condiții anormale?
Atunci când sunt cercetate asemenea cazuri, se vede că un astfel de om a avut deja înainte în viață trăsătura de a nu observa cu exactitate lucrurile exterioare. Pentru omul de astăzi, este foarte firesc să privească lucrurile din perspectiva modului în care ele trezesc în sufletul lui simpatie sau antipatie. Unii oameni – ca acela descris mai sus – fuseseră deja înainte așa, încât puteau să facă, de exemplu, lungi călătorii prin multe țări și peste tot să observe doar ceea ce le era simpatic sau antipatic. Aceasta este însă o mare lipsă, căci trebuie să avem și să întărim conștiența noastră de Eu tocmai prin faptul că observăm toate lucrurile și procesele cu exactitate, plini de compasiune. Este foarte necesar să le atragem atenția asupra acestui lucru în mod deosebit și teosofilor, căci tocmai ei sunt ușor înclinați ca, datorită intereselor lor teosofice, să devină unilaterali și să piardă interesul față de multe lucruri fizice; ei trebuie însă să observe toate procesele și lucrurile cu interes, iubire și participare. Căci spiritual-sufletescul din noi, care este aspirat, la trezire, din lumea spirituală în corp, așa ajunge la deplină conștiență de sine, prin faptul că observă procesele exterioare și ființele cu interes și iubire. De acest lucru, esoteristul trebuie să devină tot mai conștient.Trebuie să-i devină clar faptul că aceasta este una din laturile importante ale vieții, acest spiritual-sufletesc care pășește înăuntru din lumea spiritual sufletească în lumea fizică și se aprinde prin intermediul acesteia, ajungând la conștiența de sine. Esoteristul învață atunci să cunoască această parte a vieții sale ca pe o literă din întâmplările lumii. Precum un semn sau o literă este conștiența de Eu pentru sâmburele spiritual sufletesc al omului, dar la aceasta se adaugă acum altceva.
Știm că astăzi există un număr de oameni pe Pământ; după un anumit timp sunt apoi aici fiii și fiicele acestor oameni; înainte au fost iarăși alții aici – părinții celor de astăzi. Știm că prin această linie trece moștenirea corpurilor, moștenirea forțelor și trăsăturilor. – Pentru esoterist va deveni tot mai mult o realitate conștientă faptul că aceste forțe care se revarsă în linia ereditară sunt cealaltă latură importantă a vieții. Se unește sufletescul care vine la naștere sau concepție din lumile spirituale cu forțele liniei ereditare fizice. Formează așadar aceste forțe a doua literă, iar esoteristul devine tot mai mult capabil, nu doar să vadă separat aceste două litere ale ființei sale, ci să le citească corect.
Ocultismul dă și un simbol de reprezentare în exterior pentru unirea a două litere sau semne. Dacă desemnăm cu acest [simbol] Eul care intră din lumea spirituală, atunci conștiența este, așadar, cea care se formează prin faptul că a atras magnetic forțele eredității din lumea fizică, s-a înconjurat cu ele. Acest lucru este reprezentat prin cercul care are punctul drept centru.
Acest semn este, însă, deja realmente prezent în lume. Divinitățile l-au desenat, iar noi îl găsim pe cer. Dacă privim Pământul drept • [punctul] desenat mai sus, atunci ◯ [cercul] este traiectoria Lunii, iar noi trebuie așadar să vedem în această constelație a cerului un semn scris de divinități pentru faptul că Pământul este locul conștienței de Eu aflată în dezvoltare, în timp ce traiectoria Lunii cu Luna fizică, care îndreaptă spre Pământ stările sale schimbătoare de Lună Nouă, Primul Pătrar, jumătate de Lună și Lună Plină, este semnul exterior pentru forțele care acționează în linia ereditară. Prin faptul că Soarele fizic își aruncă lumina asupra Pământului, iar această lumină strălucește înapoi dinspre obiecte, se poate aprinde în sufletescul omului conștiența de sine. Dacă Soarele ar înceta să strălucească, chiar și numai o clipă, atunci ar înceta posibilitatea pentru o viață conștientă de sine a omului. Iar fără forțele Lunii, ereditatea fizică nu ar putea merge mai departe. Dacă Luna ar fi împinsă doar puțin afară din traiectoria ei, atunci forțele care sunt necesare pentru ereditatea fizică a omului ar înceta să acționeze. Oamenii ar mai trăi o vreme cu forțele sunt existente în ei – apoi ar înceta reproducerea fizică. Și într-adevăr va veni un moment în timp, în viitor, în care forțele Pământului vor fi devenit atât de puternice, încât Pământul preia din nou Luna în corpul său. Atunci, forțele care acționează acum asupra Pământului și care produc ereditatea nu mai pot fi. Omul va înceta să fie un producător [de urmași], iar neamul omenesc fizic va înceta.
Toate acestea trebuie să-i devină esoteristului tot mai mult realitate. El trebuie să învețe să înțeleagă corect acest • [punct] cu ◯ [cercul], în modul descris.
Așa cum un om care poate citi, atunci când scrie cuvântul „ab” nu pune b și a alăturate, ci scrie mai întâi a și apoi b, așa este și cu aceste două semne ale punctului și cercului, pe care ocultistul le pune împreună corect, iar esoteristul le poate apoi citi drept semnul pentru ființa sa, în care spiritual-sufletescul ajunge la conștiență prin legarea de forțele eredității.
Dar mai sunt active și alte forțe pentru a produce viața omului așa cum este ea. Dacă mergem înapoi în istoria omenirii până în timpurile îndepărtate ale egiptenilor și persanilor, atunci vedem cum peste tot oamenii avansează prin gândirea lor. La toate progresele dezvoltării a trebuit să contribuie omul însuși prin gândirea sa, prin faptul că a trăit în calitate de ființă rațională pe Pământ. Dar aceste forțe nu vin din omul însuși. Aceasta ar putea s-o creadă doar o știință materialistă, care vrea să-i înduplece pe oameni cu atâta plăcere să creadă fantasmele ei. Însă nici de la Lună nu vin aceste forțe. Ele vin din regiuni care ajung peste traiectoria Lunii, iar noi trebuie să ni le reprezentăm în semnul nostru printr-un al doilea cerc, și chiar și acest lucru îl găsim așezat în cosmosul nostru de divinități. Acest al doilea cerc este traiectoria aparentă a lui Mercur (Venus de astăzi [ Nota 33 ]). În forțele spirituale care își găsesc expresia fizică în Mercur trebuie să vedem acel lucru ce le acordă oamenilor rațiunea.
Acest lucru trebuie esoteristul să învețe să-l înțeleagă. În timp ce în viața obișnuită ne holbăm doar din exterior la Lună și la Mercur, el nu trebuie doar să încerce să-l cuprindă pe acest Mercur cu rațiunea, ci să vadă în el semnul exterior pentru forțele spirituale prin care le este dată oamenilor rațiunea. El trebuie să privească în sus, la planetă, cu un sentiment de venerație și recunoștință. Dacă forțele lui Mercur ar înceta, oamenii ar avea, într-adevăr, conștiență pe Pământ, dar ar fi fără rațiune. Dar nici aceasta nu e încă totul. Trebuie să se mai adauge și alte forțe pentru a produce viața și dezvoltarea omului. Dacă ar fi acționat doar rațiunea în toate epocile trecute ale omenirii, atunci nu ar fi avut loc, totuși, niciun progres. Oamenii ar fi gândit, într-adevăr, dar nu ar fi venit niciun fel de gânduri noi în dezvoltare. Cu adevărat vedem însă, cum se revarsă tot mereu gânduri noi în omenire. Astăzi, copiii învață la școală lucruri care în vremurile lui Pitagora mai erau încă străine pentru gândirea omului. Fără asemenea gânduri noi, toate invențiile și progresele ar fi imposibile. De unde vin acum aceste gânduri? Dintr-o sferă și mai înaltă, pe care o reprezentăm printr-un nou cerc – traiectoria aparentă a lui Venus. Venus este expresia fizică pentru forțele spirituale prin care rațiunea este fructificată prin idei noi, care merg dincolo de gândirea obișnuită cu creierul.
Mai există însă alte forțe, care nu acționează, într-adevăr, nemijlocit asupra Pământului și asupra omului, însă mijlocit prin faptul că strălucesc asupra lui Venus: sunt forțele lui Marte. Pentru ca forțele lui Marte, atunci când luminează asupra lui Venus și, indirect, prin aceasta, asupra Pământului, să nu acționeze războinic, se revarsă asupra lui Marte din mediul spiritual și mai larg al lui Jupiter o forță dumnezeiască nobilă. Aceasta se lasă și mai puțin descrisă în cuvinte; putem să o desemnăm drept lumină spirituală, care nu este perceptibilă fizic, pe care omul o poate, însă, trăi în interior drept forță de iubire, atunci când privește cu venerație și recunoștință către această ființă cosmică și devine conștient de mila care se revarsă de aici asupra noastră. Prin acțiunea acestor forțe de lumină a iubirii asupra lui Marte, este împiedicat faptul ca forțele lui Marte să acționeze războinic asupra lui Venus și a Pământului. Iar în final vin dintr-o zonă și mai înaltă, din sfera lui Saturn, forțe despre care ne putem forma o noțiune dacă ne gândim la căldura entuziasmului. Aceste forțe de căldură se revarsă pe Jupiter și se unesc cu lumina sa. Iar acum trebuie să însemnăm aici între Venus și Marte traiectoria Soarelui. Avem atunci cele trei traiectorii de la Lună, Mercur și Venus între Soare și Pământ; acestea sunt forțele care acționează direct, iar cele trei care acționează din afară, cele de la Marte, Jupiter și Saturn, acționează doar mijlocit, prin Venus asupra Pământului.
De la forțele spirituale ale Soarelui, însă, omul primește forța de Eu, conștiența de sine, care se unește cu forțele Lunii și așa mai departe, pentru a realiza întreaga ființă a omului. Avem, însă, pentru început doi Sori, cel spiritual care dă Eul, și cel fizic care învigorează prin razele sale de lumină și căldură Pământul fizic. Apoi, însă, trebuie să cuprindem un al treilea Soare [ Nota 34 ], anume mijlocitorul celor mai înalte forțe spirituale, cel care unește forțele din afara Soarelui cu cele dinăuntrul Soarelui, care își trimite pe Pământ forțele de milă începând de la Misteriul de pe Golgotha. Acest Soare spiritual este principiul christic, ceea ce poate să trăiască omul în sinea sa atunci când cuprinde propoziția lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine.” [ Nota 35 ]
Acest al treilea Soare le-a fost revelat întotdeauna celor ce se inițiau în așezăminte de inițiere creștine. Un mare tragism a constat din faptul că un bărbat a știut despre acest al treilea Soare și totuși nu a putut să-l trăiască în interior cu totul; acesta a fost Iulian Apostatul [ Nota 36 ].
Astfel avem, așadar, sfera acestui triplu Soare, în afara acestuia cele trei cercuri care reprezintă forțele înalte ce acționează indirect, iar înăuntrul cercului solar cele trei care acționează nemijlocit asupra Pământului. În fiecare dintre aceste șapte cercuri stă unul din cele șapte corpuri cerești, iar astfel putem să vedem crucea cu trandafiri cu cei șapte trandafiri și drept simbol pentru acest înșeptit trandafir al cerului. Din cele trei sfere interioare se revarsă acel lucru înăuntru asupra Pământului, din care este născută ființa omului: Ex Deo nascimur.
Cele trei cercuri exterioare desemnează forțele înalte, spirituale, prin care este fondată natura sa mai înaltă: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Legătura dintre cele două o formează semicercul din mijloc, orbita Soarelui fizic, spiritual și christic: In ───── morimur.
* * *
Dacă esoteristul vrea să facă progrese, este bine să-și clarifice în întreaga sa semnificație o propoziție precum aceasta: „Așa cum plămânul inspiră aerul, tot astfel trupul fizic și cel eteric inspiră spiritul dimineața la trezire”, gândindu-se meditativ la ea. Timpul nostru materialist vrea să lase să fie valabil doar ceea ce percepe senzorial, dar tot așa cum acesta neagă spiritul, cineva ar putea să nege aerul, pentru că acesta este perceput deja cu senzorialitatea mai fină. Esoteristul trebuie să se obișnuiască să vadă evenimentele exterioare doar drept litere, drept semne ale unui cuvânt al lumilor. Esoteristul nu ar întreba la cuvântul „aber”, spre exemplu, dacă: Este b efectul lui a? –, ci știe că această alcătuire a literelor este necesară pentru a forma cântul. Astfel, esoteristul trebuie să întrebe mai puțin despre cauză și efect, și să-și spună că lucrurile și evenimentele sunt necesare pentru a forma cuvinte ale lumilor.
Exoteristul este mult prea înclinat să vadă totul doar din punctul de vedere al simpatiei și antipatiei. El este foarte repede dispus să accepte, să țină cont doar de ceea ce îi place, iar pe celelalte, eventual, să nu le observe deloc. Există un gen deosebit de boală mentală care a fost observată: faptul că un om, care de obicei acționează cu totul normal, călătorește dintr-odată din loc în loc, iar, în final, ca și cum se trezește într-unul din aceste locuri, își dă seama de sine însuși și nu-și aduce aminte de nimic din ce s-a întâmplat în timpul de la plecarea sa. Dacă cercetăm ocult în trecutul unuia care s-a îmbolnăvit astfel, putem afla că deja dinainte trecea cu cea mai mare lipsă de interes pe lângă multe lucruri din această lume și astfel și-a slăbit Eul într-un grad înalt. Este o slăbiciune, aproape ca o pierdere temporară a Eului.
Teosoful este, și el, adesea înclinat să-i întoarcă spatele lumii exterioare. Un interes iubitor pentru mediul nostru este, însă, absolut necesar dacă vrem să facem progrese. Pentru aceasta nu e nevoie să neglijăm lucrul spre care ne străduim teosofic.
Eul se cuprinde, așadar, în amintire, iar entități înalte ne-au dat Eul și amintirea. Eul care se cuprinde în amintire este ca o literă pe care trebuie să o învețe esoteristul și pe care divinitățile au scris-o în spațiul cosmic. Entitățile înalte care acordă Eul își au locul pe Soare; ele ne dau ceea ce trece de la o încarnare la alta. Trupul nostru fizic l-am dobândit de la forțe care acționează în jos prin generații, iar aceste forțe acționează asupra noastră de la cercul care este descris de traiectoria Lunii. Ceea ce merge astfel de la generație la generație este ca o a doua literă. Putem să redăm acest lucru schematic. Eul care devine conștient de sine în amintire, drept Pământ, îl desenăm ca punct și în jurul lui traiectoria ca cerc. Dacă Luna ar fi mutată printr-o forță oarecare într-un alt loc, ce ar lua naștere atunci pentru Pământ? Forțele de reproducere care acționează prin generații s-ar usca. Omenirea nu s-ar mai reproduce și ar muri. Adevăratul esoterist trebuie, așadar, să privească în sus plin de recunoștință și venerație ființele care acționează asupra lui de afară prin forțele lunare și să-și spună că le datorează dezvoltarea sa de-a lungul generațiilor. Atunci când Luna va intra cândva în Pământ, deoarece forțele de atracție ale Pământului vor fi devenit atât de puternice cum urmează să se întâmple în viitor, atunci omenirea va fi ajuns la sfârșitul dezvoltării ei fizice.
De la Soare primim forțele care întăresc Eul nostru, iar noi ar trebui nu doar să ne holbăm la Soare, ci să lăsăm să ia naștere în noi gândurile: Tu, minunat corp al lumilor, prin tine, prin forțele tale de milă solară mi-am primit Eul și toate forțele care au legătură cu el. În sfioasă venerație îți mulțumesc! – Putem desena forțele solare drept al doilea cerc. Dar pentru ca ceea ce vine din generații și din șirul încarnărilor să poată veni împreună, la aceasta acționează și forțe care se află deasupra traiectoriei solare, forțele lui Mercur. Prin ele am primit și rațiunea noastră, care este legată de creier. Iar când privim în direcția lui Mercur și, în general, întotdeauna când ne folosim forțele rațiunii noastre, trebuie să ne umplem de recunoștință față de aceste entități care ne-au dat rațiunea.
Dar mai există ceva mai înalt decât simpla rațiune. Dezvoltarea nu ar fi putut să progreseze, ar fi rămas mereu pe aceeași poziție dacă nu s-ar fi revărsat mereu gânduri creatoare noi. În ziua de astăzi, copiii învață la școală lucruri pe care pitagoricienii, în înțelepciunea lor, nu le-au știut încă, iar acest lucru care se revarsă nou înăuntru, în permanență, provine dintr-o sferă aflată deasupra lui Mercur, de la Venus. Prin aceasta curg gândurile creatoare care se exteriorizează, de exemplu, în invenții în cadrul dezvoltării. Numai prin aceasta este posibil progresul. Această gândire nu merge astfel prin rațiune, nu este astfel legată de creier, ci este mai ușoară, mai emoțională.
Dincolo de sfera lui Venus se află acum forțe nobile care nu mai acționează direct asupra omenirii. Ele acționează prin forțele venusiene
și le fructifică pe acestea. Sunt forțele lui Marte. Pentru ca acestea să nu acționeze acum războinic în comun cu Venus, se revarsă dintr-un mediu și mai larg, cel al lui Jupiter, o forță de lumină dumnezeiască nobilă, lumina spirituală, care pentru omul obișnuit nu este perceptibilă și este un întuneric. Esoteristul poate să-și dobândească o simțire pentru aceasta, atunci când privește în sus cu recunoștință la aceste entități nobile ale lumilor, care lasă să se reverse în jos, asupra noastră, mila lor. Iar această lumină spirituală interioară, ce poate fi cuprinsă doar în interior, o percepem și drept căldură, atunci când ne putem concentra pe înălțimi și mai îndepărtate, pe mediul lui Saturn, ale cărui ființe lasă să se reverse în jos căldură prin celelalte sfere.
Între acțiunea comună dintre Marte și Venus se află acum cercul solar al celui de-al treilea Soare. Despre acest al treilea Soare s-a instruit în toate misteriile. Primul este cel creator fizic, care ne trimite razele sale ce încălzesc. Al doilea este cel spiritual, ce se află în spatele lui, care ne-a acordat Eul, iar al treilea este înaltul purtător al principiului christic, Christosul, care ne acordă, cu forțele sale de milostenie solară, Eul superior. De la acest al treilea Soare pornește, din timpul Misteriului de pe Golgotha, o legătură cu Pământul. Este Soarele despre care vorbește propoziția lui Pavel: „Nu eu, ci Christos în mine”, Christosul pe care îl poate primi de atunci fiecare om. Acest al treilea Soare le-a devenit revelat celor ce se inițiau în mod creștin prin inițiere, iar tragismul în soarta lui Iulian Apostatul este acela că el cunoștea al treilea Soare și nu a putut să-l identifice cu Christos.
* Conform unui alt suport de text identic, cercurile sunt colorate din interior spre afară, astfel: violet, roșiatic, galben, albastru, roșu, violet, verde.
De aceste șapte sfere vrem să ne amintim atunci când privim cei șapte trandafiri ai crucii noastre cu trandafiri; ele sunt un simbol pentru aceasta. Prin cercul lui Christos sunt împărțite în două părți acțiunile sferelor, într-una de jos, compusă din patru cercuri ale căror forțe acționează de jos, și una de sus, spirituală, formată din trei cercuri, care acționează indirect. Pentru partea spirituală, superioară, este valabilă zicerea: Per Spiritum Sanctum reviviscimus – în Sfântul Spirit sunt renăscut, pentru cea de jos: Ex Deo nascimur. Iar legătura dintre cele două o realizează Christos: In ───── morimur.
* * *
Numai atunci poate esoteristul să ajungă la ceva în dezvoltarea sa ocultă, când se străduiește mereu, cu seriozitate și veridicitate să se perceapă în lumea fizică drept ființă sufletesc-spirituală, dintr-o lume sufletesc-spirituală. A fost făcută deja o prezentare în conferința publică de ieri despre felul în care trebuie să percepem starea adormirii drept o expirație, iar starea trezirii drept o inspirație a ființei spirituale, tot astfel precum inspirăm și expirăm aerul care ne înconjoară. Așa ceva trebuie să perceapă esoteristul. El trebuie să se distingă astfel în simțămintele sale de exoterist.
Omul din timpul de astăzi privește animalele, plantele, mineralele, privește în sus spre Soare, spre cerul înstelat și vrea să găsească cauzele în toate manifestările din mediu. Acest lucru este și îndreptățit, într-un anumit sens, și necesar pentru timpul nostru. Esoteristul trebuie, însă, să ajungă să recunoască nu doar legitatea exterioară în toate lucrurile, ci atunci când privește asupra animalelor, plantelor, mineralelor, în sus spre Soare și stele, atunci trebuie să vadă în toate aceste manifestări expresia spiritului care stă în spatele lor. El trebuie să ajungă acolo, încât să poată citi cuvintele care sunt scrise înăuntru, în spațiul cerului, alcătuite din litere distincte, așa cum se alcătuiește și un cuvânt din litere distincte și i se dă astfel semnificația sa. Semne de scriere ocultă sunt peste tot de găsit în spațiul cosmic, iar ele trebuie să fie descifrate.
Să punem odată un asemenea semn de scriere ocultă în fața noastră. Aici trebuie, pentru început, să considerăm omul drept un Eu care este întărit în sine, conștient în sine. Fiecare om posedă capacitatea de a-și aduce aminte până la un anumit punct. Acest lucru are loc prin faptul că este conștient de Eul său. Aceasta este starea normală a omului, această conștiență a Eului său. Există, însă, o stare bolnăvicioasă, în care omul pierde această conștiență de Eu. S-a întâmplat ca un om, spre exemplu, să-și ia un bilet până la o stație oarecare. Acest lucru se întâmplă când mai este încă într-o stare cu totul normală. Dar apoi el călătorește dintr-odată de la stație la stație, pentru a se recunoaște, poate, de-abia într-un punct din Africa drept el însuși, a se găsi pe sine din nou. Acești oameni și-au pierdut, într-adevăr, Eul un anumit timp. Pe calea științei spiritului, acest lucru se poate vedea cu exactitate. Ei călătoresc din oraș în oraș, adesea într-un mod mai practic decât alți oameni. Activitatea de raționare nu este decuplată, dar conștiența de Eu, componenta importantă a Eului s-a pierdut. Această conștiență de Eu poate fi întărită, dacă arătăm interes față de toate lucrurile care ne întâmpină din lumea exterioară.
Unii teosofi, spre exemplu, devin unilaterali în strădaniile lor. Acest lucru nu este însă just. Nu trebuie să devenim indiferenți față de lucrurile și faptele din jurul nostru; totul trebuie să preluăm în noi. Mulți oameni au imediat, pentru tot ce văd, un sentiment de simpatie sau antipatie. Ei spun imediat: Asta îmi place, asta nu. Iar ceea ce nu le place, asta nu iau în seamă. Dacă acest lucru are loc doar cu rațiunea, atunci e mai puțin periculos. Atunci rămâne obiectiv. Prin sentiment, însă, este colorat subiectiv. Trebuie să privim și să luăm în considerare totul, chiar și ceea ce nu ne place și nu ne interesează. Prin acest lucru, conștiența de Eu este întărită tot mai mult și mai mult.
Să ne gândim odată la acest Eu întărit în sine, ca la acest punct în spațiul cosmic: • . Pentru ca un asemenea Eu să se poată trăi într-un corp fizic, să poată deveni activ, trebuie să se adauge forțe pe care ni le gândim drept acest ⚪ [cerc] trasat în jurul punctului ⦿. Acest semn de scriere a fost pus de marele spirit al lumilor deja de lungi, lungi întinderi temporale în spațiul cosmic: Pământul cu Luna. Dinspre Lună radiază spre om forțele reproducerii și eredității, care merg din generație în generație. Luna se mișcă pe o traiectorie foarte precisă în jurul Pământului: Primul, al Doilea, al Treilea Pătrar, Lună Plină, Lună Nouă. Iar dacă acest parcurs ar fi întrerupt doar o dată, iar Luna ar fi smulsă de pe traiectoria ei, atunci neamul omenesc ar trebui să piară. La sfârșitul perioadei terestre, când Pământul va exercita o forță de atracție prea mare, el va prelua din nou Luna în sine, iar oamenii [ca oameni fizici] trebuie să piară. Astfel, privim plini de recunoștință spre Lună, care trimite înăuntrul dezvoltării omenești forțele sale ce ni se arată în forțele de generare. Trebuie să vedem în Lună, așa cum se mișcă în jurul Pământului, un semn al scrierii oculte, care este pus înăuntrul spațiului cosmic de entități nobile, drept cea mai de jos expresie a acțiunii lor înalte. Luna și Pământul, însă, trebuie să fie luminate de Soare, care strălucește înăuntrul interiorului omenesc și în care se reflectă Eul omenesc.
Iar când privim în sus, spre Soare, trebuie să spunem: O, tu, minunat astru pe firmament, care îți trimiți razele în interiorul omului și reflectezi acest interior, Eul omului! –
Și încă alte forțe se revarsă către noi de la corpurile cerești. De la Mercur curg în dezvoltarea omenirii forțele rațiunii. Iar dacă cercetăm departe trebuie să ne întrebăm: de unde vin forțele care îi dau rațiunii ceea ce numim progres al neamului omenesc? Câte gânduri au curs drept invenții în diferitele epoci până la a noastră? Acum, copiii învață la școală ceea ce înainte de epoca greco-latină nici nu putea fi instruit, teorema lui Pitagora. Aceste forțe, care țes și acționează încet înăuntru în rațiunea omenească și care se exprimă în invențiile tuturor timpurilor, ele vin de la Venus. Iar întăritor și creator curg ele înăuntru, forțele lui Marte. Pentru a conduce aceste forțe ale lui Marte, am putea spune, pe căile juste, pentru ca să nu domnească doar rațiunea creatoare singură, trimite curenți iubitori în jos, din lumi și mai înalte, Jupiter. Iar când iubirea se întărește tot mai mult și mai mult în sufletul omenesc, ea devine căldură care curge în jos la noi de la Saturn. Între Marte și Venus stă acum Soarele, dar nu numai un Soare există, ci unul triplu: un Soare fizic, cel spiritual care stă înapoia lui și încă unul și mai spiritual, pe care îl numim Christosul.
Așa vedem șapte aștri în spațiul cosmic: Cei șapte trandafiri ai spațiului ceresc, așa cum îi vedem în simbolul nostru, crucea cu trandafiri, drept așa-zis al optulea, triplul Soare.
Propozițiile date aici* în ultima oră esoterică pot fi meditate în sensul și cu simțămintele care au rezultat din cele spuse astăzi. A cuprinde acest Soare spiritual, Christosul, tot mai mult și mai mult, a-l trezi tot mai puternic în noi și a-l percepe, aceasta trebuie să fie sarcina fiecărui esoterist. A existat un inițiat din perioada de după Christos, care nu a putut să meargă sus la acest Christos, care nu a putut să-l cuprindă și al cărui sfârșit tragic are la bază acest fapt. Era Iulian Apostatul.
* Stuttgart [între 17 și 20] februarie 1913.
Astfel trebuie să ajungem ca, prin reflectare meditativă asupra celor date în această oră, să înțelegem tot mai mult și mai mult cuvintele zicerii noastre rosicruciene: Ex Deo nascimur – In Christo morimur – Per Spiritum Sanctum reviviscimus – și ale acelei ziceri pe care ne-au dat-o Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor [și pe care la sfârșitul fiecărei ore esoterice [o auzim]:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
În trupul meu se află al spiritului germene ...
| plumb aur argint fier mercur staniu cupru |
– fag – frasin – cireș – stejar – ulm – arțar – mesteacăn |
– Saturn – Soare – Lună – Marte – Mercur – Jupiter – Venus |
* * *
Esoteristul trebuie să preia tot ce se spune, cu seriozitate profundă în sufletul său. Așa are și ceea ce a fost spus ieri în conferința publică [despre „Chestiunea vieții și enigma morții”] o semnificație foarte adâncă. Exemplul dat acolo, că omul, așa cum inspiră aerul care cuprinde întreg Pământul, tot astfel inspiră spiritual-sufletescul, care ne înconjoară în același fel din toate părțile, la trezire și îl expiră la adormire, trebuie să fie cugetat adânc de esoterist. Omul exoterist întreabă în toate despre cauză și efect; întreaga știință de astăzi se bazează, doar, pe aceasta. Timpul nostru este mândru de a fi cât mai exoteric cu putință și de a aduce totul într-un raport de cauză și efect. Esoteristul trebuie să se comporte, însă, altfel. El nu întreabă despre cauza sau efectul manifestărilor, ci despre semnificația lor și despre ceea ce reprezintă ele în întregul cosmos. Pentru esoterist, totul devine semne, litere, cuvinte. Pe cât de puțin la vederea sau auzirea unui cuvânt, spre exemplu cuvântul „aber”, întrebăm dacă b este efectul lui a, tot la fel de puțin se poate face asta, în realitate, la alte manifestări. Esoteristul este de aceea esoterist, pentru că el consideră lucrurile drept litere ale unei scrieri, pe care caută să le unească într-un întreg.
Astfel poate esoteristul să aibă două trăiri, care sunt pentru el semn pentru altceva. Una este că suntem conștienți de faptul că ne trăim ca suflet datorită faptului că ne putem aduce aminte începând dintr-un anumit punct din viața noastră, ne percepem drept Eu. Dacă această amintire s-ar stinge, așa cum se poate întâmpla în stări patologice, atunci am fi șterși ca Eu, ca suflet. Așa se poate întâmpla ca cineva să își ia bilet, spre exemplu, către un oraș din Europa Centrală. Pe drum i se șterge amintirea de sine însuși; cu toate acestea, un asemenea om poate călători mai departe și poate să acționeze mai departe, poate chiar într-un mod mai deștept decât în viața normală. El poate să călătorească atâta timp mai departe, până se găsește din nou pe sine, de exemplu într-un loc din Africa de Nord. Este ca și cum o literă în cuvântul lumilor, pe care îl reprezintă acest suflet, s-ar fi pierdut. Iar dacă mergem pe urma acestor oameni, pentru a vedea ce altceva mai lipsește din acest cuvânt, atunci aflăm de obicei că deja în viața normală au avut lipsă de interes. Esoteristul trebuie să dezvolte interes general pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru. El nu are voie să rămână pe poziția: asta îmi place și asta nu îmi place, adică pe poziția simpatiei sau antipatiei. Această poziție nu este atât de periculoasă dacă se judecă doar cu rațiunea, dar devine periculoasă dacă se adaugă sentimentele.
Cealaltă trăire este cea că noi, ca om, ne simțim stând în cadrul șirului generațiilor. Înaintea noastră a fost generația părinților, bunicilor noștri ș.a.m.d. aici, pe Pământ, după noi vine cea a copiilor, nepoților noștri ș.a.m.d. Acestui curent al generațiilor îi datorăm corpul nostru. Dacă luăm la un loc aceste două gânduri, atunci putem desena asta simbolic așa: centrul să fie Eul nostru, inelul din jurul lui – lucrul de la care pornește efectul generațiilor ce ne-au dat trupul.
Acuma, acest semn l-au scris divinitățile pentru noi, iar asta putem vedea atunci când observăm Pământul cu Luna care îl înconjoară. Iar pentru Eu privim în sus, la Soare și știm: fără Soare, niciodată nu ar fi putut să fie un Eu în om, așa cum fără Lună sau cu o mutare a Lunii, neamul omenesc ar trebui să se sfrijească.
Iar când ne ridicăm până la Mercur – în sensul ierarhiilor spirituale, adică în sens ocult – atunci vedem în el pe acela care a făcut posibilă dezvoltarea pământeană, prin faptul că i-a dat omului gândirea. Fără aceasta, omul înzestrat cu Eul și cu trupul nu ar putea să facă nimic. Dar prin gândire numai nu ar putea lua naștere nimic nou în dezvoltare, nu ar putea să fie niciun progres. Pentru aceasta sunt necesare invenții, noi gânduri, iar faptul că există acestea îl datorăm lui Venus. Astăzi, învață deja copiii la școală ceea ce înainte era considerată înțelepciunea cea mai profundă, de exemplu teorema lui Pitagora; tocmai în aceasta constă progresul.
Acum urcăm deasupra acțiunii Soarelui, în sus la ceea ce vine de la Marte; aceasta este ceea ce, prin faptul că se unește cu Venus, face posibile gândurile creatoare noi. Inspirații pentru progresul omenirii ne dă Marte. Dar pentru ca aceste forțe ale lui Marte, în corelația lor cu forțele de la Venus, să nu ducă la urmări războinice, pentru aceasta îi aducem mulțumire lui Jupiter. Cine pătrunde cu trăirea în forțele lui Jupiter se simte într-o sferă a luminii care îi dăruiește înțelepciunea. Iar dacă se adâncește în această lumină, el poate să distingă în ea raze reci și calde. Aceasta este atunci ceea ce pornește de la Saturn.
Între cele două rânduri: Lună, Mercur, Venus și Marte, Jupiter, Saturn stă Soarele în acțiunea lui. Planetele de jos acționează nemijlocit asupra omului și a raporturilor terestre, cele de sus acționează mijlocit. Marte acționează prin faptul că se unește cu Venus așa ca prin dăruirea unei inspirații, pentru ca omenirea să poată ajunge mai departe. Jupiter acționează ca o milă, influențând în așa fel forțele lui Marte încât acestea nu devin războinice; iar Saturn dă entuziasmul.
Soarele stă la mijloc, înăuntru, între aceste două șiruri și are și o natură dublă, ba chiar triplă. Este una din tainele ocultismului faptul că există trei sori. Soarele este aducătorul de lumină, acesta e primul Soare, a cărui lumină ne face vizibile obiectele fizice pe Pământ. Iar în această lumină este conținut ceva spiritual, care provine de la al doilea Soare, acel Soare care ne-a dăruit Eul, prin care avem o amintire, astfel încât putem să avem o viață sufletească închisă în sine. Dar în spatele acestuia se află ceva și mai spiritual, acesta e al treilea Soare, Spiritul solar, Christos. El este cel care îi dă posibilitate Eului, care prin amintire doar există, prin faptul că pășește de la încarnare la încarnare, să ajungă la viața eternă. Acest al treilea Soare s-a unit cu Pământul, începând de la Misteriul de pe Golgotha. Știința despre el a fost păstrată de rosicrucianism. Iulian Apostatul mai avea încă idee despre cei trei sori. Faptul că nu l-a putut găsi în cel de-al treilea, în Soarele cel mai spiritual, pe Christos, acest lucru i-a fost spre pierzanie în acel timp în care trăia.
Dacă luăm așa cum se cuvine Luna și Pământul, ca împreună una, sau dacă nu punem la socoteală și Pământul, atunci avem în cele șapte planete cei șapte trandafiri de lumină, pe care rosicrucianismul îi pune în fața noastră. Iar de Lună, Soare și celelalte planete se leagă zicerea rosicruciană tripartită:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Semn ocult: ⦿ măduva anterioară cu floare de lotus
Tot ce ne înconjoară este expresia exterioară a ceva spiritual ce se în spatele său. Esoteristul trebuie să poată ajunge să citească cuvintele ce sunt scrise înăuntrul spațiului ceresc, ce sunt alcătuite din litere distincte. El trebuie să învețe să citească această scriere ocultă. Semne de scriere ocultă sunt de găsit peste tot în spațiul cosmic.
Esoteristul are sarcina să le descifreze. Un astfel de semn ocult de scriere, care are semnificația cea mai multiplă, cea mai grozavă este: 0. Dacă vrem să îl descifrăm într-una din semnificațiile sale, trebuie să privim omul drept un Eu închis în sine, conștient de sine. Fiecare om posedă capacitatea de a-și aduce aminte până la un anumit punct înapoi în timp. Acest lucru are loc prin faptul că el este conștient de Eul său în mod normal. Există însă o stare patologică, în care omul își pierde această conștiență de Eu. Asemenea oameni acționează aparent foarte rațional, fac în mod practic o călătorie, de exemplu, dar cu totul fără scop și țintă, nu știu nimic despre ei, adesea nici măcar numele lor. Activitatea de raționare nu este decuplată, în schimb este conștiența de Eu. Acest lucru le revine apoi dintr-odată. Se poate întări conștiență de Eu, dacă față de toate lucrurile care ne întâmpină în lumea exterioară aducem un interes iubitor. Niciodată nu e voie să devenim unilaterali sau chiar indiferenți față de obiecte, fapte, oameni din jurul nostru. Totul trebuie să preluăm în noi, dar fără să avem imediat la toate un sentiment de simpatie sau de antipatie. Să nu spunem imediat asta îmi place, asta nu, iar lucrul din urmă să nu îl luăm în seamă. Trebuie să căutăm să cunoaștem totul, fără să avem sentimente subiective într-aceasta, chiar și tot ce nu ne place. Prin aceasta Eul este întărit tot mai mult.
Să ne gândim acum acest Eu întărit în sine drept un • [punct] în spațiul cosmic. Eul este un asemenea punct. Pentru ca el să se poată trăi pe sine într-un corp, trebuie să se adauge forțe. Să ni le gândim pe acestea drept un ◯ [cerc] în jurul • [punctului] ⦿. Deja cu mult, mult timp în urmă a pus marele spirit cosmic acest semn de scriere înăuntrul cosmosului, drept Pământul cu Luna. De la Lună radiază către om forțele reproducerii, eredității, tot ce trece din generație în generație. Luna se mișcă pe o traiectorie foarte precisă în jurul Pământului, drept Primul, al Doilea, al Treilea pătrar, Lună Plină etc. Dacă acest parcurs ar fi întrerupt doar o dată, smulsă Luna de pe traiectoria sa, atunci neamul omenesc ar trebui să piară. La sfârșitul parcursului pământesc, când Pământul va exercita o forță de atracție prea puternică, el va prelua din nou Luna, iar oamenii, ca oameni fizici, trebuie să piară.
Astfel privim plini de recunoștință înspre Lună, care trimite înăuntrul dezvoltării omenești forțele sale drept forțe de gravitație. Vedem în ea un semn al scrierii oculte, care este pus de entități nobile înăuntrul spațiului cosmic, drept expresia cea mai de jos a acțiunii lor înalte.
Luna și Pământul trebuie însă luminate de Soare. El strălucește în interiorul omenesc, iar în el se oglindește Eul omenesc. Iar când privim în sus, la Soare, trebuie să spunem: O, tu minunat astru de pe firmament, care îți trimiți razele în interiorul omului și iradiezi înapoi acest cel mai profund interior, Eul omului – îți mulțumim pentru aceasta.
Și încă alte forțe se revarsă spre noi de la corpurile cerești. De la Mercur curg înăuntrul dezvoltării omenirii forțele de rațiune. Iar dacă cercetăm mai departe, atunci trebuie să întrebăm: De unde vin forțele care îi dau rațiunii ceea ce numim progresul neamului omenesc? Cât de multe gânduri s-au revărsat ca invenții în diferitele epoci până la a noastră. – Acum copiii învață la școală ceea ce nu putea fi încă instruit înainte de epoca greco-latină: teorema lui Pitagora. – Aceste forțe, care acționează încet înăuntrul rațiunii omenești și îl mână pe om către invenții, vin de la Venus, iar mai puternic înăuntrul inspirației creative curgând, vin ele de la Marte. Pentru a conduce aceste forțe ale lui Marte pe căile juste, ca să nu domnească doar rațiunea creatoare singură, trimite curenți iubitori în jos Jupiter, din lumi și mai înalte. Iar atunci când iubirea se întărește tot mai mult și mai mult în sufletul omenesc, ea devine căldură, care curge către noi de la Saturn.
Aici vedem cei șapte trandafiri ai spațiului ceresc, iar în mijlocul lor, iradiind, al optulea trandafir, al treilea Soare. Căci nu există doar acel unic Soare, pe care îl percepem fizic, în spatele său stă Soarele spiritual, la care Soarele fizic este doar veșmântul exterior, iar în spatele acestuia stă un Soare și mai spiritual, pe care îl numim Christosul. Pe acest cel mai spiritual Soare, pe Christos, a-l cuprinde tot mai mult, a-l trezi tot mai puternic în sine, aceasta trebuie să fie sarcina fiecărui esoterist al crucii cu trandafiri.
A existat un inițiat al timpului de după Christos, care nu a putut să meargă în sus la acest cel mai spiritual, al treilea Soare, Christosul. El nu putea să îl cuprindă, iar sfârșitului său tragic îi stă la bază acest fapt. Acesta a fost Iulian Apostatul.
| ⦿ Eu uman și învelișurile sale | ⦿ Lună și Pământ | ⦿ Soare și Eu |
⦿ cei șapte trandafiri cerești cu al optulea
* * *
Introducere despre inspirație și expirație.
Trezie: inspirarea sufletescului.
Somn: expirarea sufletescului.
Exoteristul cunoaște totul după cauză și efect. Esoteristului îi este ca o citire într-o scriere a divin-spiritualului. Astfel, esoteristul trebuie să învețe a distinge miezul omului și ceea ce este ca spiritual în el. Aceasta este dubla moștenire. Ceea ce se dezvoltă pe parcursul generațiilor, se reproduce și ceea ce le străbate drept spiritual. Miezul omului, care este înconjurat de ceea ce îi este dat moștenire de la părinți, poate fi exprimat în această scriere în litere. Miezul: un punct, înconjurat de un cerc. [...]
În orele noastre esoterice trebuie să ne ridicăm la ființele dumnezeiești din jurul nostru, iar pentru că noi, ca esoteriști, știm că ne separă foarte multe trepte de entitatea dumnezeiască, despre care se vorbește în viața exoterică cu atâta ușurință, ne îndreptăm spre divinitățile care stau între noi și cele mai înalte regiuni spirituale, divinitățile zilelor. Astfel ne punem conștienți în trăirea împreună a timpului, trăirea împreună a domniei diferitelor divinități în diferitele zile*.
* Aici se pare că a fost rostită rugăciunea către Spiritul zilei (duminică).
În calitate de esoteriști, multe trebuie să devină pentru noi altfel decât este în viața obișnuită. Trebuie să începem să ne simțim trăitori în marea mare a sufletesc-spiritualului din jurul nostru și să știm că tot așa cum suntem, fizic, una cu lumea înconjurătoare prin aerul comun pe care îl inspirăm, tot așa suntem spiritual-sufletește încorporați în lumea spirituală din jurul nostru. La trezire, dimineața, inspirăm cu o lungă respirație spiritul care suntem noi înșine, iar la adormire îl expirăm iarăși, înapoi în lumea spirituală. Totul devine altfel în jurul nostru; dacă vedem lumina Soarelui ca esoteriști, nu o mai vedem doar fizic, ci știm că fără lumina Soarelui nu ne-am putea simți ca Eu, că lumina Soarelui închide în sine, în același timp, forța producătoare de Eu. Iar când privim asupra Lunii cu figura ei schimbătoare, atunci știm că este corelată cu ea forța care ne capacitează să avem urmași. Viața care merge prin generații are legătură cu Luna. Putem vedea asta în simboluri peste tot. Vedem Soarele răsărind și apunând. Și vedem cele patru figuri schimbătoare Lunii și întâlnim acest lucru în simbolul cu cei patru trandafiri, care ne poate fi simbol pentru forța solară de Eu și forța lunară de reproducere (forța de regenerare).
Dar pentru aceasta trebuie să putem citi și nu doar să ne uităm pur și simplu la lucruri. Iar atunci vedem în Mercur mesagerul și știm că prin forța sa este adus Eul nostru în corelație cu forța de reproducere, că mesagerul, Mercur cel ocult, realizează legătura. Iar astfel, gândindu-ne la sfera din care venim în fiecare dimineață, la fel ca la orice naștere, putem să simțim cu venerație sunând în noi: E.D.N. – iar atunci știm că în spatele Soarelui fizic și al Soarelui producător de Eu mai este un al treilea Soare, forța christică, de care ne putem lega: I.C.M. – și avem voie apoi și plini de speranță să lăsăm să urmeze P.S.S.R.
Una din plângerile esoteriștilor este aceea că sunt asaltați de gânduri în timpul meditației, dar acest lucru e natural. Acestea sunt entitățile luciferice și ahrimanice, pe care înainte nu le observasem, dar care tocmai prin meditație devin observabile. Nu contează că nu îi vedem pe Ahriman și pe Lucifer. A spune că gândurile care se năpustesc asupra noastră nu sunt aici, ar fi la fel de prostesc ca și cum ai spune că cineva, pe care îl simțim într-o cameră întunecată, nu ar fi totuși acolo pentru că nu îl vedem.
Nu trebuie să ne luptăm împotriva unor asemenea gânduri. Acest lucru ar fi ca și cum ne-am apăra de un roi de albine; tocmai prin continuare pașnică și liniștită a meditației noastre trebuie să ne părăsească de la sine. În multe lucruri trebuie să învățăm să gândim altfel. Meditația noastră nu depinde, de fapt, deloc de timp, ci de intensitate, de interesul deplin față de materia de meditat.
Multă gândire inutilă ne este provocată prin evenimentele de la Adyar, iar mulți dintre prietenii noștri teosofi au fost nevoiți, pentru că a trebuit să-și folosească timpul pentru acest lucru, să gândească gânduri inutile în loc să se poată dedica progresului spiritual. Aici lucrează forțe care vor să ne dăuneze, dar pentru că nu au prea multe posibilități de atac în manieră ocultă asupra ocultismului pur, care vrea să se țină curat și puternic în adevăr, ei încearcă acum să ne împiedice și să ne dăuneze prin faptul că ne fac să ne folosim forțele pentru tot acest scris inutil [ Nota 37 ], prin care trebuie să investim, pentru aceasta, un timp pe care am putea să îl folosim altfel mai bine.
A deveni și a fi esoterist nu este ceva comod și nici nu ar fi posibil dacă ar fi ceva comod, oricât de ciudat ar suna asta.
Unul dintre acele lucruri care îi sunt necesare cel mai mult esoteristului este urmarea vechiului cuvânt înțelept grec: Cunoaște-te pe tine însuți! Sună ciudat, dar este cu toate acestea adevărat că omul cunoaște, în fond, toate celelalte de pe planul fizic mai bine decât pe sine însuși. Și pe ceilalți oameni îi cunoaște, în fond, mai bine decât pe sine însuși. Cunoașterea de sine este de aceea atât de dificilă, pentru că cel care începe să o exercite ajunge curând la descoperiri care nu-i sunt plăcute; atunci mai bine lăsăm lucrurile în pace, nu insistăm asupra lor.
Dar trebuie să exersăm și o cunoaștere de sine a omului în general. Atunci când facem acest lucru, ajungem curând la trei descoperiri. Acestea constau în faptul că omul, așa cum este el în încarnarea sa fizică, în primul rând nu vrea să recunoască spiritul, îl neagă; în al doilea rând vrea să scape de spirit, îi este de fapt frică de el; în al treilea rând, nici nu iubește spiritul în străfundul sufletului său, ci de fapt îl urăște.
Oamenii nu vor să recunoască spiritul acolo unde le apare acesta pe planul fizic în adevărata sa figură. Când vede cineva, spre exemplu, un trandafir, atunci va spune că își formează o reprezentare despre trandafir, dar va crede că această reprezentare provine și de la lumea exterioară. Aceasta este o ne-cunoaștere a spiritului, căci în realitate reprezentările, gândurile noastre nici nu vin de la lumea exterioară, ci ne sunt dăruite nemijlocit din lumea spirituală. Când oamenii aud asta, ei spun: Nu, în această formă nu vreau să am spiritul! Dar, în fond, ei nu vor să aibă deloc spiritul, ci mai degrabă fug de el cât mai departe posibil.
Să presupunem că la un afișier sunt anunțate două conferințe: una despre o temă teosofică, astfel că se știe dinainte că la cele spuse va trebui să gândim, să colaborăm împreună cu spiritul nostru; cealaltă conferință e una cu diapozitive. La care merg oamenii cel mai des? La conferința cu diapozitive nu trebuie să fie atenți din ei înșiși, ci atenția lor este silită să rămână la obiect. Dar tocmai această silire are ca efect faptul că nu suntem deloc noi înșine cei care gândim, ci este Ahriman. La o conferință teosofică, fiecare în parte este solicitat „să fie prezent”; la o conferință cu diapozitive este solicitat Ahriman să gândească pentru oameni.
Cei mai mari invocatori de spirite sunt materialiștii. Fiecare adunare materialistă nu e nimic altceva decât o invocație a lui Ahriman, pentru că, în fond, în suflet există teamă de spirit. Oamenii fug de spirit pentru că nu pot să-l iubească. Este încă un noroc al prezentului nostru că există anumiți oameni care simt instinctiv că trebuie să se lase purtați de ceea ce are de dat teosofia și care ajung astfel la spirit. Dacă ar porni de la înclinațiile obișnuite ale oamenilor din existența fizică, nimeni nu ar ajunge la asta. Dar oamenii nici nu iubesc spiritul.
Cum stau, de fapt, lucrurile cu iubirea? Atunci când clarvăzătorul cercetează acest lucru, poate să ajungă la experiențe amare, atâta timp cât nu observă aceste experiențe în lumina unui întreg și mai mare. Să presupunem că sunt născuți doi oameni care prin karma lor sunt meniți să se iubească unul pe altul. Atunci, clarvăzătorul poate să observe adesea că înaintea nașterii acestor oameni, în lumea spirituală cei doi s-au urât unul pe altul. Sau o mamă naște un copil, pe care, după înțeleaptă organizare a ordinii lumilor, îl educă cu iubire. Dar înainte ca ea să se fi născut, poate că a urât copilul. Aici ajungem într-un domeniu în care înțeleaptă conducere a lumilor a procedat tocmai deosebit de înțelept. Ceea ce îi leagă pe oameni în „iubire” unul de celălalt este, anume, în marea majoritate a cazurilor egoismul. Îl iubim pe celălalt pentru că simțim drept plăcut faptul de a fi în apropierea ființei iubite. Divinitățile bune au trebuit să folosească egoismul pentru a educa oamenii în iubire. Fără a adopta acest mijloc al egoismului – după ce influența luciferică tocmai că venise – nu ar putea fi convins niciun om să manifeste legături karmice prin relații de iubire; mama nici nu ar vrea să aducă pe lume copilul care este legat karmic de ea ș.a.m.d. Astfel este în această lume realmente totul invers; iubirea este dată de Lucifer și Ahriman, egoismul de divinitățile care progresează, pentru ca prin înnobilarea egoismului oamenii să poată ajunge la adevărata iubire.
Se spune acest lucru aici pentru a indica astfel asupra următorului lucru. Vin adesea esoteriști începători și se plâng de gândurile care năvălesc asupra lor în timpul meditației lor. Acesta este, de fapt, un semn de progres, faptul că simțim aceste gânduri; dovedește că nu îi mai avem pe Lucifer și Ahriman doar în noi înșine, ci că începem să îi percepem drept puteri aflate în afara noastră, căci asemenea gânduri care urcă sunt cu totul de la Lucifer și Ahriman. Dacă ar fi rămas totul așa cum a fost intenționat inițial, atunci omul nu ar fi putut să-și uite niciodată gândurile după ispitirea luciferică. El ar fi avut mereu acces la Cronica Akasha, dar ar fi fost Lucifer și Ahriman cei care ar fi scris pentru el această cronică. De aceea au trebuit divinitățile bune să organizeze lucrurile în așa fel, încât omul să-și poată și uita gândurile.
Tot ceea ce se cufundă astfel în jos în inconștient a murit, dar pe toate acestea le mănâncă Lucifer și Ahriman. Ei fac din ele o parte a ființei lor, iar drept natură luciferică și ahrimanică ies din nou afară la oameni, în meditație. Imediat ce cineva se pornește să facă meditația, urcă la Lucifer speranța: Poate că totuși voi mai învinge în lume! Iar atunci îl potopește pe om cu gândurile lui pe care le-a depus. Acest lucru îi place, de fapt, omului, acest mers de la gând la gând, iar contemplația, rămânerea-în-sine-umplut cu un conținut de gând, asta nu îi place.
Să observăm odată, cât timp împlinește un ne-esoterist (la un esoterist mai este prezentă încă o anumită silință [autoimpusă]) ceva ce și-a propus să facă, pentru ca, spre exemplu, la fel ca elevul esenian, în fiecare dimineață să mulțumească pentru răsăritul Soarelui, dacă și-a propus acest lucru de bună voie. Cât de puțini vor reuși să facă acest lucru mai mult de câteva zile!
În realitate, omul nu iubește spiritul deloc. El trebuie să se silească cu forța să mențină anumite gânduri un timp mai îndelungat în sufletul său. Lucifer și Ahriman sunt, de fapt, cei pe care omul îi iubește cu adevărat. Drept protest împotriva acestui fapt avem zicerea noastră rosicruciană:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Zicerea zilei pentru miercuri.
Din toate cele pe care am putut să le lăsăm să treacă pe la noi în mod exoteric în aceste zile a extrage esotericul care a fost de găsit, am putea spune, printre rânduri, trebuie să fie sarcina noastră în timpul următor. În aceasta constă tot esoterismul, ca ceea ce putem să înțelegem și să pricepem exoteric să preluăm cu sufletul, cu simțirea.
Despre ce anume a fost vorba în principal în toate aceste zile [ Nota 38 ], este Păzitorul Pragului, sunt Lucifer și Ahriman. Regatele acestora doi din urmă trebuie să învățăm să le cunoaștem, pentru a ne putea apăra de încălcări. Înainte de toate, trebuie să ne ferim ca, noțiuni pe care ni le-am format și însușit aici, în fizic, care există pe bună dreptate pentru ceea ce este fizic, să le luăm cu noi sus, în spiritual la trecerea Pragului.
Filosofia este, într-adevăr, ceva ce unora din cei ce stau aici le stă mai departe de suflet, dar cu toții știți că filosofia încearcă să-i dea omului concepții despre viață și concepții despre lume. În filosofie se vorbește, în principal, despre două lucruri:
În primul rând, despre multitudine, prin faptul că totul este adus până la cele mai mici părți, atomi, monade. Așa este, spre exemplu, filosofia lui Leibniz [ Nota 39 ] o concepție despre lume monadologic-spirituală; materialismul lui Haeckel [ Nota 40 ] este unul atomist.
Al doilea lucru despre care se vorbește în filosofie este unitatea. De aici aparține filosofia lui Spinoza [ Nota 41 ] și concepția despre lume a lui Hegel [ Nota 42 ] poate fi și ea luată aici.
Acuma, multitudinea și unitatea sunt, însă, noțiuni care sunt valabile doar pentru planul fizic și nu au nicio semnificație pentru lumea spirituală, eventual încă pentru lumea elementară. Înainte, lucrau cu noi prieteni care făceau filosofie. Iar atunci a venit într-o zi o personalitate la mine [ Nota 43 ] și mi-a spus că nu ar mai putea să lucreze cu noi, ea vedea unitatea drept unic lucru adevărat; considera că noi nu făceam asta. – Și s-a desprins de noi.
Cine se închină la unitate și ia cu sine aceste noțiuni în spiritual, îi cade pradă lui Lucifer. Cine consideră multitudinea drept singur lucru corect, îi cade pradă lui Ahriman. Cine devine conștient în spiritual, iar acest lucru este cerința principală pentru esoteristul avansat, încât în timpul meditației să fie conștient în afara corpului său, se vede mai întâi pe sine însuși. Drept principală impresie se are pe sine în fața lui, corpul său fizic și raportul său cu entitatea sa fizică. Aici, în fizic, ne simțim drept unitate față de mediu, pe care îl considerăm multitudine. Vedem nori, munți, copaci, pe scurt: diferitele regnuri naturale din jurul nostru. Dacă am vrea să credem cumva aici că norul de sus ar fi o parte din noi înșine, precum un deget este o parte din noi înșine, atunci ne-am supune unei puternice erori. În spiritual ne dăm seama de noi înșine ca multitudine; toate acele forțe și entități care acționează în lumea elementară asupra trupului nostru fizic, acolo le vedem drept multitudine. Precum sute de mii de nebuni vedem asta acolo, da, precum o legiune. Dacă am vedea însă acești sute de mii de nebuni doar drept multitudine și nu am spune: Voi, toți indivizii mici de acolo, voi împreună sunteți doar eu însumi; voi toți împreună, în multitudinea voastră de multi-indivizi, mă formați, doar, numai pe mine ca unitate! – dacă nu am spune asta cu toată forța și energia și concentrarea pe sine, atunci i-am cădea pradă lui Ahriman. Iar nu numai teoretic, în gândire trebuie să ne spunem acum aceasta, lucru care, în final, nici nu ar fi atât de greu, ci realmente trebuie să trăim această convingere, că multitudinea este în spiritual unitate. Dacă nu am face asta, nu ne-am întări sufletul pentru aceste simțăminte, ci am vedea acești sute de mii de nebuni drept sute de mii de nebuni, atunci ar zbura bucăți de la noi, am fi rupți în multitudine. Entități ahrimanice ar lua bucăți din ființa noastră și s-ar învălui cu ele și ar oglindi către noi eroare și minciună.
Anumite triburi sălbatice cunosc, spre exemplu, leii doar drept multitudine. Ei nu îi pot gândi drept unitate, drept gen. Trebuie să cuprindem realmente corect noțiunile de unitate și multitudine, iar pe cele care sunt potrivite doar pentru planul fizic să le lăsăm în urmă la trecerea peste prag. Trezirea sufletelor[ Nota 44 ], tabloul 4, Romanus: „Însă rațiunea mea a depus dispoziția de templu / La poartă, atunci când a pășit în viață.”
Prin intermediul meditației trebuie să ne întărim și să ne consolidăm sufletul atât de mult încât, dacă se apropie realmente de el entitățile în lumea spirituală, să se simtă atât de tare încât să recunoască imediat dacă ele vor să-l ispitească spre eroare. Sufletul trebuie să fie în stare să spună: Voi sunteți constructori ai corpului meu fizic.
În literatura teosofică se găsesc adesea alcătuite scheme care sunt întru totul utile, până una alta; se pornește aici de la o unitate, apoi aceasta se bifurcă și tot mai mult trece în multitudine. Sau se începe cu multitudinea și se merge în sus până la unitate. Iar dacă aceste reprezentări poate că nici nu sunt foarte corecte, asta nu dăunează. Sigur că dăunează, dar nu atât de mult, atâta timp cât se rămâne pe planul fizic. Dar dacă vrem să trecem pragul cu această noțiune a schemei, atunci asta poate fi îngrozitor. O schemă poate servi drept mijloc de învățare, dacă servește doar drept simbol, dacă rămânem conștienți că putem să reprezentăm același lucru prin modul acesta sau prin sute de alte moduri; dacă nu suntem conștienți de asta, atunci i-am căzut pradă lui Ahriman.
În toate reprezentările și explicațiile desigur că intervin sentimente și emoții. Unuia trebuie să-i comunici în mod vioi, altuia în mod cu totul diferit, care poate să aibă chiar efect antipatic asupra celui dintâi. Asta și trebuie să fie așa.
Însă niciodată nu este permis ca prin mijloace elocvente, pe calea convingerii să îl forțăm, am putea spune, pe un esoterist să accepte un adevăr spiritual și să îl silim; aici ar fi Lucifer în joc. Liber trebuie să fie elevul în dispoziția sa de preluare.
Așadar, trebuie să ținem corect separate viața pe planul fizic de cea în lumile spirituale. Trebuie să nu luăm cu noi noțiunile valabile aici, în fizic, la trecerea peste Prag și tot astfel la pășirea înapoi (Romanus în Trezirea sufletelor, cum s-a spus deja mai înainte).
Acțiunea entităților ahrimanice și luciferice este necesară pentru ordinea cosmică, atâta timp cât ele rămân în granițele care le revin. Esoteristul trebuie acum să-și întărească sufletul în așa fel, încât să recunoască încălcările acestor entități și să se păzească de ele. De-abia când omul s-a adus în stare, în viața fizică, să mențină echilibrul între Ahriman și Lucifer, dacă despre tot ce întâlnește știe de unde provine, de-abia atunci îi va deveni siguranța de sine în lumea spirituală.
Din ceea ce este dat în orele esoterice, precum și prin viața noastră meditativă, esoteristul trebuie să se obișnuiască cu o altă simțire decât a exoteristului; trebuie să lase ca întreaga sa viață și activitate să fie străluminată de spiritual, astfel încât să devină imposibil să domnească cearta și disputa în rândurile noastre. Asta se poate, realmente, asta se poate! În viața exoterică, esoteristul trebuie să se comporte precum exoteristul. Doar că trebuie să se simtă față de exoterist precum un adult față de copii, dar fără niciun fel de trufie și fără aroganță, pur obiectiv. Dar este adesea destul de dureros de văzut cum și între esoteriști domnesc cearta, disputa, dorința de mărire și micile gelozii. Este ca și cum un om de patruzeci de ani ar juca popice, iar dacă un popic i-ar lovi degetele sau o bilă i-ar învineți un ochi, ar vrea să bată popicul sau bila. La un copil, acest mod de a-și exprima nemulțumirea ar fi natural. Ca adult, putem să jucăm mai bine jocurile decât copiii, dar participăm cu alte percepții și simțăminte; ne situăm deasupra locului, în timp ce copilul se lasă cu totul purtat de joc.
Unii dintre iubiții noștri prieteni mi-au spus că ar fi atât de greu de înțeles cartea mea Teosofia [ Nota 45 ] și dacă nu cumva ar putea să fie înfățișat acest lucru în mod mai ușor. Uneori m-am pornit să fac acest lucru. Dar nu trebuie cumva să credem că ar fi mai ușor, mai puțin obositor să scrii Teosofia într-un mod mai popular, să zicem. Dar totdeauna am pus iarăși jos stiloul. Dacă am vrea să preluăm în noi teosofia fără greutăți de gândire, atunci i-am oferi lui Lucifer puncte de atac. E destul de corect să te chinui puțin cu ea.
Există multe noțiuni greșite și în fizic. Așa, spre exemplu, este eronată presupunerea că lumina ar fi constituită doar din unde. Cu totul greșit este, însă, să vorbim privitor la lucruri spirituale despre unde, vibrații. Așa spun unii că la o oră esoterică ar domni vibrații („vibrations” în limba engleză) simpatice etc.; așa le place să spună; asta nu ar trebui să facă!
În toate aceste zile a fost mult vorba despre toate acele pericole care îl așteaptă pe elevul spiritual pe calea spre lumea spirituală. Dacă acum cineva ar vrea să spună: Nu, eu nu vreau să merg pe calea asta, nu vreau să mă ridic la nivel de purtător de spirit, sunt prea multe pericole legate de asta! – atunci asta este la fel ca și cum cineva ar spune: Eu vreau să locuiesc cu mare plăcere în casa care se prăbușește în curând, doar că nu vreau să știu nimic de prăbușire! –
De mers, trebuie fiecare să meargă pe această cale, și de aceea este necesar să facem cunoștință cu pericolele. Omenirea trebuie să parcurgă această cale în spiritual dacă nu vrea să se pustiască, să se usuce. Iar aici este sarcina esoteristului să-și întărească sufletul, pentru a cunoaște corect toate greutățile, pe Lucifer și pe Ahriman, pe Păzitorul Pragului și a-i putea privi în față, să nu cadă pradă puterilor opritoare, ci să le învingă, pentru a-i arăta omenirii calea.
În spirit se afla germenele trupului meu ...
În trupul meu se află al spiritului germene
* * *
Mai întâi rugăciunea zilei. Apoi introducerea.
Mulți ascultă conferințele, mulți au ascultat pe parcursul anilor și conferințele esoterice, cu toate acestea se poate auzi uneori că unuia sau altuia îi vine greu să distingă prea bine care este, de fapt, [diferența] între conferințele exoterice și cele esoterice. Într-adevăr, este greu să distingi tot ce trebuie desemnat drept esoteric. O unitate simplă de măsură putem avea, însă, în faptul că ne este clar că acele comunicări care sunt făcute și exoteric provin, de fapt, din suprasenzorial și trebuie considerate astfel de ascultători. Modul de considerare, doar, îl distinge pe esoterist. Dacă reușim să interiorizăm ceea ce ne este adus în mod exterior, atunci suntem esoteriști. Interiorizarea exotericului este esoterism. Noi suntem esoteriști atunci când ceea ce ne este comunicat în exterior trăim realmente în interiorul nostru, nu doar cu gândirea, ci cu toate simțurile și forțele sufletești.
În tot ce ne înconjoară în lumea fizic-senzorială se întâlnesc la un loc ceea ce numim ahrimanic și luciferic. În fizic-senzorial, aceste două forțe curg împreună. În viața esoterică, însă, acest lucru nu ar trebui să aibă loc; aici, ahrimanicul și lucifericul ar trebui ținute la distanță. Cum să se facă însă acest lucru, de vreme ce nu avem nicio unitate de măsură pentru ceea ce este exoteric și ceea ce este esoteric, ce este ahrimanic și ce este luciferic? Și în știință, în artă, pe scurt, în întreaga viață exterioară sunt active aceste forțe, fără ca oamenii să o știe.
Dacă aruncăm o privire asupra diferitelor filosofii și concepții despre lume, putem distinge două mari grupe. Există anumiți filosofi, care cred că trebuie să reducă tot ce există în lume la un gând de unitate, la ceva unitar. Aici se numără toți filosofii moniști și unificatori, fie că reduc totul la ceva fizic, spiritual sau sufletesc. Pe de altă parte, există unii care cred că trebuie redus totul la o multitudine. Cei care vor să reducă totul la o unitate sunt străbătuți de impulsuri luciferice, cei care vor să reducă totul la o multitudine sunt străbătuți de impulsuri ahrimanice.
Dar pentru că amândouă curentele își au îndreptățirea lor în lumea fizic-senzorială, este necesar să știm cât de departe merge această îndreptățire. Și astfel se pune întrebarea, cât de departe are unul și cât de departe are celălalt îndreptățire? Ahrimanicul, multitudinea, are îndreptățire în fizic și, în măsură limitată, în lumea elementară. Nu, însă, în spiritual. Atomi nu există în spiritual. Vibrații ale luminii nu mai există nici în fizic.
Chiar și noțiunea este ceva ce există doar în lumea fizic-senzorială. putem, așadar, nici măcar pe aceasta să o luăm în lumea spirituală. Nici ceea ce e matematic nu mai are valabilitate pe plan spiritual. Căci nu se poate nicidecum pune bază pe faptul că de trei ori trei fac nouă.
Dacă cineva intră acolo cu o asemenea dogmă, atunci este aproape sigur că se amestecă o entitate ahrimanică în primul trei și astfel iese apoi un rezultat cu totul diferit. Așadar, nici măcar noțiunile matematice și axiomele de calcul nu au valabilitate în domeniul spiritual. Întregul atomism are valabilitate doar pe plan fizic, în măsură limitată încă în lumea elementară, dar nu mai are în cea spirituală.
Cei care au, acum, tendința de a aduce totul împreună într-o unitate, aceștia lucrează cu impulsul luciferic; aceia, însă, care au tendința de a concepe totul drept atomist sau monadologic, aceia lucrează cu influență ahrimanică. Leibniz, Haeckel atomizează, ei sunt, așadar, influențați ahrimanic. Acelora care urcă cu asemenea concepții în lumile mai înalte li se învăluie lucrurile cum sunt ele. Lucrurile din lumea spirituală li se arată într-o lumină cu totul greșită. Așa cum copiii când se joacă popice lovesc popicul dacă le-a mers ceva greșit, tot cam așa este când oamenii dau vina pe alți oameni pentru ceva ce-i nimerește pe ei. Ceea ce-i nimerește este karmic. De vină nu este doar unul, ci și cealaltă parte. Trebuie, așadar, să reușim ca și ceea ce este produs printr-un altul să înțelegem drept vina proprie.
Astfel se găsește modul în care multitudinea devine iarăși unitate.
* * *
Munca esoterică este interiorizarea a ceea ce primim în conferințele exoterice. Multe ne-au fost date în ultimele paisprezece zile, pe care trebuie să le ducem înăuntru, în sufletele noastre și să le prelucrăm acolo esoteric, ca să aibă valoarea adevărată pentru noi. Ni s-a vorbit mult despre Prag, la care trebuie să lăsăm foarte, foarte multe înapoi din cele care sunt valabile și corecte pentru planul fizic. Unele din cele pe care le ducem dincolo drept noțiuni din partea aceasta sunt nevinovate; multe, însă, devin problematice datorită faptului că forțele ahrimanice și cele luciferice le iau în stăpânire. Așa, spre exemplu trebuie să ne modificăm complet noțiunile noastre despre unitate și multitudine dincolo de Prag. Filosofiile se ocupă mult tocmai cu aceste două noțiuni, iar filosofii și-au creat sisteme și concepții despre lume cu care împart lumea fie într-o unitate (monas), fie într-o multitudine (Spinoza, Hegel, Leibniz, Haeckel). Asemenea filosofii își au îndreptățirea pe planul fizic și sunt copii nevinovați față de un esoterist care ar face așa ceva. În general, esoteristul ar trebui ca față de ceilalți oameni – fără să cadă pradă trufiei sau închipuirii, ci cu smerenie – să aibă sentimentul pe care îl are adultul față de copiii care se joacă. Aceștia au dreptate, din punctul lor de vedere, să își desfășoare jocul așa sau așa și să îl ia în serios, în timp ce adultul se află întotdeauna deasupra jocului; așa trebuie să stea esoteristul deasupra multor lucruri, în care alții – în mod îndreptățit – mai sunt încă încâlciți cu totul. Un esoterist care a trecut odată peste pragul unei încăperi în care primește învățături esoterice și apoi, în viața exoterică, mai lasă încă, la fel ca înainte, frâu liber antipatiilor, geloziilor, mâniei și tuturor pornirilor asemănătoare, acela nu a pătruns încă în spiritul celor care sunt intenționate, nu a cuprins încă seriozitatea.
Atunci când vrem să pătrundem în lumea spirituală atunci când suntem în afara corpului nostru, acest corp ne va apărea dincolo ca o mare multitudine. Îl vom recunoaște drept rezultat al unei munci a tuturor ființelor elementare, a tuturor ierarhiilor. Trebuie să-l recunoaștem, totuși, drept unitatea noastră, că suntem o unitate cu el. Atunci ne vor arăta ființele elementare chipul lor adevărat. Dacă îl considerăm, însă, drept o multitudine în sine, atunci Ahriman ia în posesie eroarea noastră și toate aceste ființe vor smulge o bucată din noi și ne vor apărea drept figuri mincinoase, drept sute de mii de nebuni. Fiecare eroare privitoare la o multitudine îi cade pradă lui Ahriman, iar fiecare eroare privitoare la o unitate, lui Lucifer. Dacă vrem să ne limităm cu totul la noi ca la o unitate, i-am căzut pradă lui Lucifer. Diferitele filosofii ale multitudinii sau ale monismului sunt stăpânite de Ahriman și de Lucifer. – Dacă veghem, atunci aceste două influențe nu vor fi atât de ușor dăunătoare pentru noi. Periculos este, oricum, să pătrunzi nepregătit în lumile spirituale, dar nu ar trebui să ne lăsăm reținuți de la asta, căci mai devreme sau mai târziu trebuie, totuși, ca fiecare suflet să facă acest pas. – Cu întregul suflet, cu sufletul nemărginit să preluăm și să ne lăsăm pătrunși de adevărurile pe care le primim aici; aceasta este cea mai bună cale în lumile spirituale, de a ne cufunda adânc înăuntru, de a prelucra noi înșine ceea ce ne este dat. – Oameni binevoitori ne-au întrebat adesea, dacă nu aș putea da o carte mai ușoară, populară, pentru început, decât Teosofia, iar eu m-am și pornit de mai multe ori să fac lucrul ăsta. Se află, însă, pericole în această ușurare, această înlesnire pentru unele suflete, care ar fi otravă, așa că am renunțat tot mereu.
* * *
Viața esoterică este interiorizarea cunoașterilor exoterice pe care ni le însușim despre dezvoltarea lumii. În acest ciclu de conferințe [ Nota 46 ] au curs, am putea spune, în spatele rândurilor multe lucruri esoterice și va fi sarcina noastră în perioada următoare să le desprindem pe acestea și să le găsim. S-a vorbit mult despre Pragul spre lumea suprasenzorială, peste care toți trebuie să trecem pe parcursul timpului. La acest Prag sunt entitățile luciferice și ahrimanice care pot deveni periculoase pentru noi. Nu poate fi subliniat suficient de des faptul că noțiunile care au, pe bună dreptate, valabilitate pentru lumea senzorială, nu le luăm dincolo în lumea spirituală, acolo ar putea să devină periculoase pentru noi. Asemenea noțiuni sunt multitudinea și unitatea. Filosofii care sunt și esoteric intelectuali, dar au suflete naive, copilărești, își formează sisteme pentru a explica manifestările lumii. Ei le reduc pe acestea până la multitudini, monadologie, atomism – haeckelism: aici acționează impulsuri ahrimanice – sau până la o unitate, monism, spinozism, hegelianism, în acesta sunt impulsuri luciferice. Aceste noțiuni sunt prostești în lumea senzorială, în lumea suprasenzorială sunt periculoase. Ele ne-ar conduce acolo unde suntem în afara trupului nostru, să vedem sute de mii de nebuni. Multitudinea lumii suprasenzoriale trebuie să învățăm să o cunoaștem drept unitate trupului nostru, care se află acum în afara noastră; trebuie cunoaștem faptul că nenumărate spirite elementare lucrează la el și că au dorul de a-l crea pe om. Trebuie să le smulgem acestor ființe masca minciunii și să le cunoaștem drept ajutoare subordonate ale ierarhiilor mai înalte.
A fost exprimată adesea cerința pentru o variantă mai ușoară, populară, a teosofiei decât este cartea [Teosofia]. Noțiunile teosofice trebuie lucrate. Dacă am vrea să acționăm prin altceva, în calitate de învățător, decât numai prin conținutul învățăturii, spre exemplu printr-o frumoasă elocvență, am lăsa să se reverse impulsuri luciferice în teosofie. În teosofie, a vorbi despre „vibrații”, așa cum se face în multe rânduri, înseamnă a deschide poarta pentru impulsuri ahrimanice. Trebuie să pășim din viața esoterică în lume așa cum participă adulții la jocuri de copii; dacă ne întoarcem la vechile certuri, afecte și pasiuni, ne comportăm la fel ca adultul care, ca și copilul, bate mingea care l-a nimerit în ochi.
Zicerea zilei joi.
Dragi surori și frați ai mei!
Mereu și mereu s-a vorbit în aceste zile despre Lucifer și Ahriman și despre faptul că acestea sunt forțe care trebuie să fie acolo în dezvoltarea lumii și că acolo unde există pe bună dreptate sunt bune, dar față de încălcările cărora trebuie să ne păzim și să ne protejăm. Pentru aceasta trebuie să învățăm să le cunoaștem și să le distingem.
În esoterismul mistic, așa cum îl vedem la Meister Eckhart [ Nota 47 ], Ruysbroek [ Nota 48 ], Tauler [ Nota 49 ], Suso [ Nota 50 ] ș.a.m.d., se află Lucifer; în această pură dăruire către divin, în această strădanie curată, nobilă după spiritual se află Lucifer în mod bun și putem să spunem că el a fost „cucernic” în sufletele acestor mistici.
Dar imediat ce în această străduință curată, în această dăruire se revarsă o notă personală, imediat ce misticul se dăruiește datorita propriei sale bucurii față de dedicare, acest lucru ar însemna o încălcare din partea lui Lucifer. Aici trebuie să veghem ca nimic asemănător să nu intre în strădania noastră. La adâncirea mistică este relativ ușor să veghem, mai greu este deja la vederea vizionară. Și în aceasta este Lucifer. El face tot felul de scamatorii în fața misticului, pe care acesta doar greu poate să le distingă de adevăratele chipuri. Se amestecă în toată vederea ceva subiectiv, astfel se repetă, de exemplu, anumite apariții, figuri înșelătoare sau altele asemenea la fiecare. Asupra acestui lucru trebuie să ne îndreptăm atenția. Și aici trebuie să veghem.
Dacă vedem ochi sau chipuri sau dacă ni le reprezentăm imaginativ, atunci nu suntem expuși într-aceasta la eroare, dobândim prin aceasta forță să îl respingem pe Lucifer.
Nu este un reproș dacă se spune că în subconștientul omenesc locuiesc trăsături rele; acestea trebuie să fie, viața pământeană le aduce pe acestea cu sine. Omul poate să fi atins deja un anumit grad de sfințenie și totuși să mai dormiteze asemenea porniri în inconștientul său în fața cărora s-ar îngrozi și speria dacă și-ar da seama de ele. Este valabil și aici să lăsăm să stăpânească cea mai mare atenție și veghere.
În tot ce ține de simțire, în adâncirea mistică, în tot ce e vizionar este Lucifer la lucru, tot astfel în tot entuziasmul, chiar și în activitatea artistică, în ceea ce creează un artist, ceea ce creează în artist.
Se poate să existe materialiști care în exterior se lasă duși cu totul de ceea ce e material, se exprimă doar în acesta; dacă avem atunci norocul să privim în sufletele lor, găsim acolo o strădanie profund religioasă, un dor după dumnezeiesc. Și aici este Lucifer cel care provoacă aceasta.
În tot ce este volitiv acționează Ahriman. El se apropie de noi în tot ceea ce se revelează drept gest în cuvânt sau scriere: în tot ce se arată în scriere mediumnică, fie că este vorba despre un mediu școlit sau o scriere mediumnică naturală, sau în faptul că ne simțim în general împinși să scriem ceva; după cum apariții de figuri, capete de lumină ș.a.m.d., care sunt produse de un mediu, sunt provocate de Lucifer. Putem ca, atunci când ne simțim, de exemplu, împinși să scriem, să acționăm împotriva acestui lucru prin faptul că ne oprim și nu cedăm în fața acestor inspirații pe care suntem de părere că le simțim sau le percepem, ci că ne oprim și să punem împotriva acestor șoapte voința fermă de a nu le da urmare. Prin acest efort de voință cucerim forțe nebănuite în ocult.
În ceea ce spunem, în cuvintele pe care le formăm și le lăsăm să ajungă la alții, este Ahriman. Imediat ce urechea aude sunetul, ce laringele scoate sunetul și iar în scriere sunt imprimate cuvintele, vine Ahriman și întărește tonul, cuvântul, scrierea. De aceea este important a întărim sufletul și să ne verificăm în modul cel mai subtil gândurile și cuvintele.
Concepția despre lume a lui Swedenborg [ Nota 51 ], chipurile văzute de el și trăirile (visele profetice) sunt străbătute de Ahriman, la fel și ceea ce a preluat Kant din scrierile lui Swedenborg [ Nota 52 ], lucrurile pentru care a avut interes.
Foarte des, aproape zilnic este pusă întrebarea: Trebuie să dau vreo importanță la ceea ce văd, aud sau percep aici? Este asta adevăr? Sigur că putem să dăm importanță, sigur că e adevăr, fiecare cel mai mic fleac din viața ocultă este important și adevărat. Contează, doar, să știm ce se află în spatele lui. Extrem de atenți trebuie să fim și să privim la tot – să veghem!
Dar trebuie să ne însușim un anumit simț fin al tactului pentru aceasta, ca să nu povestim la alții asemenea trăiri. Cu totul în interiorul cel mai lăuntric trebuie să stabilim acest lucru cu noi și trebuie să căutăm să aflăm dacă participă la aceasta Lucifer sau Ahriman. Sigur că putem să vorbim în cercul cel mai restrâns de prieteni despre asemenea trăiri și să primim sfaturi de acolo de unde avem încredere. Dar și mai puțin trebuie să construim învățături pe aceste trăiri și să le transmitem în acest mod și să le folosim drept conținut de învățare. Ceva ce ni se poate întâmpla zilnic, ba chiar în fiecare oră, este când mergem, de exemplu, pe stradă și vedem în viziune un om, pe care îl întâlnim realmente după câteva minute. Acum, se poate că avem nevoie să-i spunem respectivului om ceva, avem această premoniție a venirii sale și ne grăbim pașii pentru a-l întâlni cu siguranță – tocmai ca urmare a premoniției noastre, a acestei capacități oculte. Dar asta nu avem voie; nu avem voie să folosim capacități oculte spre avantajul nostru în viața fizică. Aici trebuie să acționăm după legile care sunt valabile aici, așa ca și cum nu am ști nimic despre ocult. Dar ca indicație, pentru a atrage atenția este permis să servească un asemenea eveniment.
În conferințele exoterice a fost vorba deja în repetate rânduri despre Maeterlinck [ Nota 53 ], despre cum vroia să aibă dovezi pentru viața spirituală [ Nota 54 ].
Dacă i s-ar întâmpla cuiva să-i stea în față sufletul lui Goethe, ar avea dovezi infailibile pentru faptul că este sufletul lui Goethe și ar vorbi cu acest suflet al lui Goethe, atunci ar spune foarte sigur ca acesta este o dovadă de nezdruncinat pentru nemurirea sufletului*.
* A se vedea, privitor la aceasta, formularea din însemnarea D.
Conform legilor valabile aici, în fizic, această concluzie ar fi singura corectă. Și totuși este incorectă, nu este corect să spui: Acesta este „sufletul lui Goethe”. Lucifer se ține ascuns în sufletul lui Goethe și îl imită în fața noastră pe Goethe cel din anul cutare și cutare. Doar dacă suntem conștienți de faptul că Lucifer este ascuns în sufletul lui Goethe avem posibilitatea să pătrundem până la sufletul adevărat al lui Goethe (care se dezvoltă mai departe în lumea spirituală, totuși), să pășim în fața lui și să avem, prin aceasta, adevărata dovadă pentru nemurirea sufletului.
Cu multă nechibzuință se abordează exercițiile esoterice, unii le încep și apoi încetează din comoditate, nehotărâre etc. Meditațiile sunt, însă, pentru suflet același lucru precum respirația pentru corpul fizic. Dacă am renunța la respirație, Ahriman ar interveni imediat în calitate de stăpân al morții. Pentru suflet trebuie să devină astfel încât nu trebuie să se chinuie spre a face meditații, ca fără acestea să nu mai vrea să trăiască, să devină pentru el la fel ca respirația pentru corp.
În opoziție cu această nehotărâre și comoditate stă dorința și dorul nestăpânit de a vrea să pătrundem în lumile spirituale. Nu trebuie să ne dorim și să avem dor de a vrea să pătrundem în lumile spirituale înainte ca sufletul să fie bine întărit. Liniște și pace în suflet este condiția principală (Trezirea sufletelor [ Nota 55 ], tabloul 3). Numai așa putem să cucerim forța justă pentru suflet, pe care trebuie să o aibă spre a găsi mijlocul, calea de mijloc, de a nu merge nici la dreapta, nici la stânga, de a nu cădea pradă nici lui Lucifer, nici lui Ahriman, ci de a menține calea de mijloc.
Greu, foarte greu și ostenitor este acest lucru, dragii mei surori și frați! Dar apoi trebuie să ne aducem aminte de ceea ce se spune în Evanghelia după Ioan, la început și în propozițiile [versetele] 12–14 din capitolul opt al acelei evanghelii. Atunci când stăm în tumultul, în haosul lumii spirituale și vin din toate părțile viziunile și figurile și nu știm încotro s-o luăm, suntem trași încolo și încoace, atunci trebuie să punem în fața sufletului nostru cuvintele: „La început era Cuvântul” sau „Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Atunci se va spulbera totul, iar ceea ce este just și adevărat vom putea privi. În acest sens trebuie să așezăm tot mereu în fața noastră propoziția rosicruciană: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
Iar mai departe vom putea găsi tot mai mult pe această cale grea ceea ce este corect, dacă ne gândim la zicerea atât de simplă, dar profundă, cu care sunt încheiate orele noastre esoterice:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Vrem să încercăm acum să indicăm asupra acelor acțiuni subtile pe care le exercită entitățile luciferice și ahrimanice asupra mișcărilor noastre sufletești cele mai intime, căci a le cunoaște pe acestea este sarcina celor care vor să caute calea spre viața esoterică. Există îndeosebi două feluri de oameni, care în mod cu totul diferit caută calea cunoașterii spirituale. Această căutare după spirit este predispusă în fiecare om, chiar dacă nu toți oamenii vor să admită asta. Chiar și în cei mai înrăiți materialiști trăiește foarte adânc în subconștient dorul după spirit. Dar ei nu pot ajunge la această cunoaștere întrucât sunt în căutarea dovezilor fizice pentru chestiuni spirituale. Drept exemplu poate fi dat Maeterlinck; și el, care ajunge atât de aproape de spiritual, dorește dovezi fizice.
Acum, există un gen de oameni care din conștiența lor cea mai lăuntrică, din simțirea lor sufletească cea mai profundă se simt atrași către spiritual, care au o știință intimă despre acesta, care nu se manifestă vizionar. Ei nu au nevoie să li se clarifice existența lumii spirituale nici prin dovezi fizice, nici prin teorii senzorial-fizice, ei au această știință din propriile lor sentimente, din cele mai adânci simțăminte ale inimii lor. Asemenea oameni au fost misticii, Johannes Tauler, Ruysbroek și alții. O mistică, așa cum o aveau acești oameni, stătea adesea sub influența luciferică, dar în sensul bun, chiar în sensul în care Lucifer însuși, care a condus în sus, în frumos, dumnezeiesc extaz aceste suflete înalt dezvoltate, dedicate, a ajuns mai departe în dezvoltarea sa, prin intermediul lor. Am putea spune: în mistică, Lucifer are înclinația de a deveni cucernic. – În această mistică ne întâmpină doar dăruirea cucernică, simțământul religios pur.
În opoziție cu aceasta mai există o altă mistică, anume mistica văzătorilor, mediumnistică, care poate să fie ori predispoziție înnăscută, ori adesea dobândită prin anumite metode. Ea se transformă uneori și în scriere mediumnică și altele asemenea. Aici vedem cum exclusiv Ahriman își evidențiază impulsurile. El dorește iarăși să multiplice totul sau să fixeze în scriere sau în desen. Și în acea scriere care apare pe moment, impulsiv, inspirator, fără a fi mediumnică, regăsim principiul ahrimanic.
Trebuie să aducem armonia corectă între a-ajunge-în-extaz prin Lucifer și redactarea nemijlocită sub influență ahrimanică. Pentru aceasta trebuie să suprimăm scrierea impulsivă la începutul apariției sale, să o împingem întrucâtva înapoi până s-a lămurit în noi, și abia după aceea vom putea uni armonios cele două forțe. În marele dar de văzător al unui Swedenborg s-au amestecat, spre exemplu, în principal impulsuri ahrimanice (vederea premonitorie pe plan fizic, prevestiri ale unor evenimente fizice).
Astfel se evidențiază și în unele apariții vizionare, pe care elevii esoterici le au adesea la început drept trăiri ale lumii spirituale, principiul luciferic și cel ahrimanic. Ceea ce a văzut elevul ca formațiuni vizionare, ca figuri, capete, ochi, acestea sunt fapte reale care sunt văzute aici; ele urcă din adâncurile subconștientului omului. În ascuns odihnesc porniri și pofte ascunse ale omului, despre care el nu știe nimic în conștiența sa de sus și cu care nici nu trebuie totdeauna să-i fie rușine, căci ele aparțin, într-un anumit sens, de natura umană, iar fără aceste lucruri dezvoltarea Pământului nu ar fi gândit.
Asemenea simțăminte ale pornirilor și poftelor celor mai ascunse apar, acum, prin instruirea noastră esoterică, drept figuri vizionare. Ele pot să apară chiar drept capetele unor personalități dintre cele mai nobile, dar cu toate acestea sunt pofte omenești care odihnesc ascunse adânc în subconștientul nostru, pe care Lucifer ni le ține simbolic în față. Ar fi bine să lăsăm liniștiți să treacă pe lângă noi asemenea viziuni și să nu vorbim mult despre asta, cel mult cu acele persoane care sunt desemnate să ne lămurească despre asta. Și mai puțin ar trebui să le folosim drept materie de instruire.
Ar putea acum să-l apuce disperarea pe elevul esoteric și el să se întrebe: Cum mă voi descurca vreodată în lumea spirituală, dacă peste tot pândesc Lucifer și Ahriman? Despre asta se poate da mereu doar această consolare și această indicație: Dacă ne ținem de ceea ce ne este oferit în Evanghelie, așa ca în Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul” și așa mai departe, și în capitolul 13 din Evanghelia după Ioan [ Nota 56 ], sau dacă lăsăm să acționeze asupra noastră Predica de pe Munte sau Fericirile [ Nota 57 ], atunci avem în aceasta o anumită îndrumare, care ne permite să distingem adevărul de eroare.
* * *
În ora de ieri am putut afla că entitățile și forțele luciferice și ahrimanice acționează în omenire. Forțele se amestecă, curg la un loc în om.
Forțele ahrimanice se evidențiază, acum, în om în tot ce ajunge să se exprime prin gesturi, prin scriere, prin mișcări. Toate mediumurile care scriu, scriu sub influența lui Ahriman. Influențele și forțele luciferice se evidențiază la om drept viziuni, imagini, în general prin percepții de simțăminte. Toți misticii medievali au fost influențați de Lucifer. În Cusanus [ Nota 58 ], Suso, Tauler, Meister Eckhart a vrut Lucifer să se mântuie. Mântuirea lui Lucifer are loc prin iubire, prin iubirea mai înaltă, care este liberă de egoism. Mântuirea lui Ahriman are loc prin gândire. – Drept mijloc împotriva atacurilor ahrimanice prea puternice este foarte recomandabilă parcurgerea cu gândirea a primului capitol din Evanghelia după Ioan: „La început a fost Cuvântul …” și capitolul 8. Cele mai rele și mai ispititoare imagini și viziuni sunt cele frumoase și minunat colorate. Aici trebuie să fim deosebit de veghetori. – Adularea învățătorilor este un mare pericol pentru învățător. Nu ar trebui să-i arătăm învățătorului o cinstire atât de mare. Și cei care instruiesc ar trebui să se străduiască să nu li se arate o onorare prea mare. Acestea sunt de-a dreptul capcane, care îi pot fi dăunătoare învățătorului. –
Ahrimanicul este ceea ce aparține de viitor, ce curge din gândire, ce este provocat prin voință.
* * *
Am vorbit mult în aceste zile despre puterile luciferice și ahrimanice și trebuie, după cea mai importantă regulă a vechilor misterii, să învățăm să cunoaștem ființa și acțiunea lor; îndeosebi acțiunea lor în lumea spirituală, la al cărei prag stăm cu toții. Ne putem apropia de lumea spirituală prin simțământ, aceasta este mistica simțămintelor. Toată mistica Evului Mediu a lui Meister Eckhart, Suso, Tauler ș.a. este mistică a simțămintelor; în aceasta este Lucifer, el a încercat în ea să devină cucernic. În vederea premonitorie, în toată mistica lui Swedenborg avem impulsuri ahrimanice; în tot ce este volitiv, ce se împinge până în gest, în faptă, în idei pentru a fi redactate – impulsuri ahrimanice. Din afară separat, Lucifer ca și Ahriman trec prin om. Ahriman în mediumnitatea naturală, în mediumnitatea formată Lucifer. Așadar, când ajungem la viziuni sau idei, trebuie să le respingem, să nu le lăsăm să ajungă până la activare, să căutăm să le recunoaștem în valoarea lor; să ținem cont de ele, desigur, dar să nu lăsăm să fie influențată acțiunea noastră prin ele în viața exoterică.
Oamenii care încep de la sine să facă exerciții și apoi le abandonează după câtăva vreme îi cad pradă lui Lucifer. Meditarea nu ar trebui niciodată s-o lăsăm deoparte din comoditate, trebuie să ne devină atât de necesară precum respirația pentru corp – atunci este corect. Atunci când spiritiștii fac să apară spiritul lui Goethe și prin aceasta vor să dovedească nemurirea sufletului, pentru că sunt de părere că este sufletul așa cum trăiește acum, atunci aceasta e o eroare. Se poate să fie sufletul lui Goethe așa cum a trăit [spre exemplu] în anul 1828 în trupul său, iar Lucifer provoacă faptul că apare așa cum ar fi acum. Pentru a ne descurca în haosul care ne înconjoară la intrarea în lumea spirituală, pentru a avea cârma justă pentru corabia sufletească, trebuie să trezim în suflet primul capitol din Evanghelia după Ioan, sau capitolul 8,2. Cu ele nu putem cădea pradă erorii.
* * *
În spatele a tot ce ține de simțăminte stă ascuns Lucifer și intervine mereu în ele. În spatele a tot ce ține de voință este ascuns Ahriman.
În cele mai multe suflete este observabil pentru clarvăzător că omul tinde lăuntric, la nivel de sentiment, către ceea ce este cel mai înalt. Chiar și la cei mai puternici materialiști se găsește acest lucru.
Acolo unde este prezentă o simțire religioasă deosebit de adâncă în suflet, care este intensificată și prin meditație, apar adesea viziuni, trăiri, iar aici trebuie să-și aplice adevăratul esoterist capacitatea de observație. Sigur că tot ce i se arată omului drept viziune este adevărat, dar el trebuie mai întâi să învețe să citească acestea. Trebuie să distingă ceea ce iese și de la el, subiectiv, din străfundul sufletului său și se amestecă cu imaginile spirituale. El trebuie să știe exact cât din acestea sunt luciferice și cât este din propria sa entitate.Toate afectele, poftele, pasiunile care dormitează în străfundurile sufletului omenesc au tocmai tendința să iasă la suprafață în cazul viziunilor și să se amestece cu imaginile spirituale și să îl inducă în eroare. Deosebit de important este să observăm cum acest element subiectiv se repetă mereu, de exemplu în figuri de animale și așa mai departe; aici poate omul să învețe atunci să fie atent asupra sa în mod deosebit și să-și ia în mâini autoeducația. Tot ceea ce i se revelează omului prin cuvânt, scris, tonuri, gest este de natură ahrimanică. Toate viziunile premonitorii, visele profetice ș.a.m.d.
Așadar, tot ce se produce din afară în viziuni ș.a.m.d. este luciferic. Tot ce trece prin om, precum auzirea, scrierea și așa mai departe sunt ahrimanice.
Tot ce vrea să se sprijine pe dovezi ca în lumea fizică este ahrimanic. Tot ce este a-străluci-prin-vorbire, a vrea să încerci să convingi sugestiv pe cineva pentru știința spiritului este luciferic.
Principalul este întotdeauna de a rămâne la meditația sa conștiincios și cinstit. A avea în vedere Evanghelia după Ioan și a lăsa să domnească starea de pace spirituală în sufletul său.
Atunci când trecem, ca esoteriști, tot mai sus de la treaptă la treaptă, apar în viața noastră sufletească unele modificări. Vreau să vorbesc astăzi de o slăbiciune care se face observabilă la esoterist, privitor la exoterist; adică, o slăbiciune din punctul de vedere al exoteristului, pentru esoterist va fi mai degrabă o tărie. Este ceea ce vreau să numesc: robustețea formării de gânduri. Vreau să dau un exemplu.
William Crookes [ Nota 59 ] s-a gândit mult în viața sa. El a realizat în domeniul spiritist poate cel mai semnificativ lucru. El nu numai că a experimentat, ci s-a și gândit foarte mult la lucruri care rezultă în lumea suprasenzorială. Una dintre cele mai interesante probleme ale sale este, probabil, cea a omului microscopic. El își reprezintă omul, cum se micșorează tot mai mult și mai mult, un fel de homunculus. În final mai este doar atât de mare cât un gândac ce se plimbă pe o foaie de varză. Această foaie de varză înseamnă pentru el lumea, iar marginile foii sunt pentru el ca niște munți înalți. Ele îi apar mai înalte decât omului obișnuit Munții Himalaya. A fost reprezentat și un om care trăiește foarte repede, a cărui durată de viață, care pentru omul de astăzi este de aproximativ optzeci de ani, cuprinde doar două luni. Sigur că pentru un astfel de om trebuie să fie cu totul alta imaginea despre lume, pentru că tot ce află omul obișnuit într-o viață întreagă se înghesuie în două luni. Trecerea de la un anotimp la altul nici nu învață să o cunoască. Creșterea florilor îi apare așa, ca și cum cineva s-ar porni astăzi să facă cercetări despre dezvoltarea geologică a Pământului. Pare că, pentru el, soarele aproape că nu se mișcă din loc.
A fost reprezentat și un om care trăiește foarte încet, a cărui durată de viață cuprinde optzeci de mii de ani. Mersul Soarelui, pe care îl putem urmări cu exactitate pe cer, i-ar apărea unui asemenea om ca un cerc de foc, aproximativ așa, ca și cum am învârti o bucată de cărbune și am vedea un cerc închis. Florile lăstăresc, cresc pentru el din Pământ, pentru a se ofili imediat; o ciupercă iese la iveală și dispare imediat.
Pentru esoterist, asemenea imagini sunt interesante în măsura în care vede la ele cât de mult poate gândirea exoterică de astăzi să facă digresiuni. Dintre cele trei forțe sufletești, doar gândirea este cea care poate cel mai mult să divagheze. Esoteristul nu poate să participe aici; îi lipsește robustețea față de o asemenea gândire.
De unde vine asta? Pentru că asemenea imagini, precum cele despre omul microscopic și despre cel care trăiește repede nu se află în necesitatea, în legitatea existenței lumii. Cu siguranță că bunele divinități s-au îngrijit mai mult de viața omului decât el însuși; dar ele nu l-au creat ca om microscopic, ci macrocosmic, pentru că doar acesta se includea în existența lumii așa cum au dispus-o divinitățile. Acum, ar fi posibil ca domnul William Crookes, dacă ar fi putut să devină cândva o divinitate, să fi creat un astfel de om microscopic – bunele divinități nu au făcut acest lucru, ele au fost prea slabe. Exoteristul de astăzi, însă, este puternic. El își pictează o astfel de imagine de gânduri, ca aceea despre omul microscopic. El este mai puternic în gândirea sa decât ierarhia următoare de sus, îngerii sau arhanghelii, despre care se spune într-un document vechi: „Iar ei și-au acoperit chipul!” [ Nota 60 ]
De ce fac asta? Și față de ce? Față de erorile oamenilor! Omul este creat de divinități ca ființă gânditoare, iar întregul cosmos este organizat în așa fel, tocmai pentru că el trebuia să fie o ființă gânditoare. Dacă omul crede, însă, că gândirea ar putea să existe de sine stătătoare atunci când o lasă să facă digresiuni, atunci trebuie să cadă pradă erorii și să piardă conectarea la gândirea universală, la izvorul primordial al gândirii. Atunci își acoperă îngerii chipul lor. Atât de adânc sunt alcătuite aceste documente religioase; ele trebuie doar înțelese.
Atunci când teologia de astăzi vorbește despre Biblie, acest lucru are față de realitate tot atât de multă semnificație, ca și cum învățați europeni care nu înțeleg chineza și-ar da verdictul asupra unor manuscrise chineze sacre, pornind de la ceea ce pot vedea în aspectul manuscrisului. Pe cât de puțină valoare are acest lucru, tot atât de puțină valoare are cercetarea modernă a Bibliei pentru omenire.
Tocmai de aceea conțin exercițiile care vă sunt date, dragi surori și frați ai mei, asemenea imagini de gânduri cum sunt cuprinse în marele plan al lumilor. Iar un esoterist va refuza reprezentări precum cea despre omul microscopic sau despre cel care trăiește repede sau încet. Ele îi provoacă durere, le percepe drept ceva nesănătos, drept ceva ce nu se află în necesitatea existenței lumilor. Față de omul microscopic va simți ceva asemănător cu o arsură; simte fierbințeală, ca și cum totul se adună curgând într-un punct. În schimb,la tot ce vrea să se extindă larg în cosmos, atunci când vrea să își reprezinte, de exemplu, omul care ajunge până la vârsta de optzeci de mii de ani, aici îl năpădește un simțământ de răceală, îi este frig.
Un astfel de simțământ de răceală putem să avem și față de diferiții filosofi. La Anaxagoras [ Nota 61 ], în măsură mai mică chiar și la Empedocle [ Nota 62 ], avem o senzație de gheață. Față de Leibniz [ Nota 63 ] percepem un simțământ de căldură binefăcătoare; el este – dacă este corect înțeleasă expresia – un filosof plăcut.
Un simțământ de arsură, de fierbințeală avem și atunci când medităm asupra unui punct. Acest lucru este, în același timp, o bună piatră de încercare pentru dezvoltarea esoterică. Dacă nu am nicio greutate să îmi reprezint un punct, așa cum le este predat astăzi școlarilor, atunci încă nu este încă corect. Dar dacă esoteristul face un efort, când are o senzație fierbinte, arzătoare, atunci asta este o dovadă a faptului că a progresat în școlirea sa.
O astfel de imagine, așa cum este extrasă din mersul lumilor [ Nota 64 ], este și o cupă umplută cu ulei, în care arde o flacără și luminează. Cupa este solidă, uleiul este consumat. Cine se transpune în această imagine dobândește, astfel, o imagine adevărată despre entitatea omenească: cupa este corpul solid, fizic; uleiul care se consumă, trupul eteric, flacăra, trupul astral, iar lumina lucitoare, Eul omului.
Această entitate umană este foarte diferită, în funcție de climă și de loc, iar omul crește împreună cu tainele mediului său, mai mult decât se gândește de obicei. Este o diferență dacă un om călătorește de la Berlin spre Sicilia sau încoace (Kristiania). Se trăiește ceva diferit atunci când se călătorește spre nord. Aici, trupul eteric devine tot mai mare, îndeosebi în nordul estic, de exemplu în Finlanda. În sud, în schimb, trupul eteric este mai mult presat la un loc. Atunci când cineva de aici – Kristiania – călătorește spre sud, trupul său eteric trebuie să se contracte. Prin aceasta pot fi descătușate puternice forțe de vindecare. Bineînțeles contează, într-aceasta, dacă din partea celui de vindecat [nu] i se opune rezistență și contează și karma amândorura.
* * *
Există lucruri pentru esoterist pe care nu le poate face, în care este slab față de exoterist. Vom vorbi mâine despre lucruri pe care esoteristul trebuie să și le însușească. – Esoteristul nu mai poate să-și lase gândirea să facă digresiuni precum exoteristul. Drept exemplu pentru ce înseamnă asta, se spune: Exoteristul se gândește la un omuleț, omulețul lui Crookes, care este mic ca un gândac, un om care trăiește doar două luni, care este însă în acest timp copil, bărbat și bătrân. Față de asemenea lucruri născocite, divinitățile sunt slabe în gândirea lor; ele pot să gândească doar un om de mărimea și de felul în care este el acum. A gândi omul microcosmic, așa cum este el gândit acolo, în loc de omul macrocosmic adevărat, asta trebuie să-i provoace esoteristului o durere arzătoare. Ceea ce este mic, presat, trebuie să-i provoace durere; trebuie să-i producă foc, în schimb, ceea ce este mare, macrocosmic.
Toată această gândire imprecisă despre cosmos, precum întrebatul și scormonitul despre ce a fost înainte de Saturn, ce a fost înainte să fi fost Dumnezeu etc., etc., acestea trebuie să-i provoace esoteristului un frig îngrozitor. A gândi punctul și cercul, sau un punct sau un cerc, îi vine greu esoteristului, dar nu și exoteristului. Esoteristul tocmai că își educă și sufletul.
Putem să intuim în acest fel de unde au venit eroarea și răul în lume. Cunoașterea trupului eteric are loc prin atenție, prin concentrare, cea a trupului astral are loc prin dăruirea sufletului, prin meditație, prin coborârea în sufletul nostru, iar rezultatul este o lărgire a memoriei.
Un bun mijloc de meditație este a-și reprezenta o cupă cu ulei și o flacără ce luminează și consumă uleiul. Acesta este un simbol pentru o reprezentare care îi corespunde unei posibilități naturale. Cupa este trupul fizic; uleiul este trupul eteric; flacăra ce arde și consumă uleiul, aceasta e trupul astral; lumina flăcării, aceasta este Eul.
Lucrul la care vrem să ajungem cu toții este de a găsi intrare în lumea spirituală. Vedem cu toții în fața noastră – sau cel puțin intuim – o poartă cu un prag; pentru a ajunge la ea ne sunt date anumite exerciții. Cu toate acestea, drumul este greu, plin de piedici. Printr-o mare de tristeți conduce el, iar multă răbdare este necesară pentru a nu se vlăgui pe drum.
Dar cine creează aceste piedici? În primul rând, propria noastră natură, iar în al doilea rând Lucifer și Ahriman caută să ne pună piedici în drum.
Amândoi își au acțiunea pe Pământ, o acțiune care ar putea duce la bine, dacă s-ar limita să facă ceea ce trebuie să facă, anume de a trăi în acțiunile lumii senzoriale. Dar ei nu se mulțumesc să rămână în regnul spiritual de care aparțin și doar să trimită acțiunile lor pe planul fizic, ci vor să domnească și cu conștiența lor de Eu pe Pământ. Noi știm că omul ajunge la conștiența sa de Eu pe Pământ, îngerii o dobândesc în lumea elementară, iar arhanghelii în lumea astrală. În conștiența de Eu a omului doresc să pătrundă, așadar, Lucifer și Ahriman.
Ahriman este stăpânul morții, așa cum este condiționată de natura omului. În piatră nu există viață, aceea îi aparține. Acum dorește Ahriman să-și extindă însă puterea și asupra ceea ce pășește dincolo prin poarta morții, ce îi aparține lumii spirituale. De aceea îi învață pe oamenii de astăzi, pe materialiști și moniști, minciuna că nu ar exista nimic etern, că sufletul ar fi conținut în corpul fizic și s-ar sfârși odată cu el. Ahriman poate să se apropie de oameni, pentru că le e frică. Dacă este doar frică normală, la a cărei cunoaștere pătrunde omul, atunci mai merge; dar rău este dacă această frică dormitează în străfundurile subconștientului. Un astfel de om îi cade pradă lui Ahriman. Această frică este prezentă la toți adepții științei materialiste – oricât de puțin ar crede dacă li s-ar spune –, în general la toți oamenii care nu au niciun raport cu lumea spirituală.
Goethe îl pune pe Mefisto să spună foarte corect:
„Pe diavol nu-l simte poporul niciodată,
chiar dacă l-ar ține de guler” [ Nota
65 ]
Dacă am merge într-un laborator în care lucrează mulți oameni; aici am vedea deja cât de puternic sunt impregnate trupurile lor eterice de Ahriman. Clarvăzătorul vede în acestea exact aceleași forme pe care le vede și în trupul eteric plin de frică al unui om. Atunci când un om trece printr-o cameră în care se află o oglindă, el își vede imaginea, care poate să fie, însă, acolo doar pentru că omul însuși este acolo. Așa se și află pe Pământ doar imaginea sa oglindită; Ahriman caută, însă, să-l învețe gândul că ar fi realitate.
În ce mod putem să ne apărăm de Ahriman? Prin faptul că suntem mulțumiți cu ceea ce ne este dăruit:
Bucură-te de ceea ce îți este dat [ Nota 66 ];
lipsește-te cu plăcere de ceea ce nu îți este dăruit!
Atunci, Ahriman nu se poate apropia de noi. Nu trebuie să fim lipsiți de dorințe, nici asceți care fug de lume, dar nici [numai] plini de bucurie, ci să păstrăm echilibrul între acestea; acest lucru produce dispoziția justă pentru esoterist.
Și Lucifer ar putea să lucreze mult bine, dacă s-ar limita la domeniul său, de a-i conduce pe oameni la conștiența de Eu. Lucifer stă în spatele tuturor artelor, în spatele adevăratei științe libere. Dar el ispitește omul spre o conștiență de sine exagerată, spre aroganță.
Vreau să dau un exemplu. Să ne gândim la un artist care creează o statuie. Atâta vreme cât trebuie să fie o imitație, totul e în ordine. Dacă, însă, vrea să devină el însuși creator, el însuși Dumnezeu, dacă ar cere, spre exemplu, ca statuia să meargă – el o sparge și își închipuie, realmente, că merge –, atunci stă Lucifer în spatele acestui lucru.
În dramele naturalist-realiste care sunt create astăzi, este Lucifer activ. Lucifer pășește peste scene. Cu o sută de ani în urmă, Schiller [ Nota 67 ] mai putea să îl facă să rostească pe al său „Tell” cuvinte pe care niciodată nu le-a rostit un om. Pentru el, așa cum s-a exprimat acest lucru adesea, arta tocmai că era un dar din cer. Astăzi, un Gerhard Hauptmann [ Nota 68 ] reușește să taie din „Tell” tot ce nu se împacă cu concepțiile sale realiste.
Singura acțiune de opoziție pe care o avem față de Lucifer este smerenia cea mai adâncă și modestia de sine.
Oare cât de mulți își spun seara, atunci când privesc înapoi asupra lucrării lor de peste zi, că divinitățile au fost cele care le-au condus fapta și activitatea! Majoritatea cred că pot fi mândri de ceea ce au realizat ei înșiși. Dacă hrănim în noi spiritul smereniei și al modestiei, atunci ne apărăm de Lucifer. Dacă dezvoltăm în noi mulțumire, în lăuntrul nostru, atunci Ahriman nu poate să se apropie de noi.
* * *
A-l ține departe pe Ahriman îi va reuși aceluia care urmează zicerea: Bucură-te de ceea ce îți este dăruit; nu pofti ceea ce nu îți este dat!” –
Poziționându-se corect față de Lucifer, esoteristul spune: Exersează cunoaștere de sine prin faptul că privești asupra faptelor tale și nu inventezi Dumnezeul din tine.” – Doar o reflectare a sa în oglindă o vede omul pe Pământ. Omul este o ființă spirituală; prin faptul că își vede imaginea oglindită pe Pământ, el ajunge la conștiența de Eu. El își are de cunoscut Eul pe Pământ. Lucifer și Ahriman fac greșeala că își duc Eul, în loc să ducă numai numai acțiunile sale, pe planul fizic. Nu trebuie să rămânem pe loc la imaginațiune, ci să învățăm să o citim.
Ahriman are, în lumea fizică, peste tot influență acolo unde este Cunoscută doar lumea fizic-senzorială. Iar starea în care se află aici
trupul fizic și cel eteric i se arată cu exactitate clarvăzătorului; este starea care e, de obicei, la oameni care simt frică. Ahriman ne înșeală în vedere, de aceea trebuie citirea să ajungă la vedere. Lucifer ne ispitește să căutăm în noi Dumnezeul, să ne considerăm Dumnezeu Tatăl. Ne putem proteja de acest lucru prin smerenie și modestie.
Două lucruri trebuie să învețe esoteristul:
1. Să facă meditația cu loialitate.
2. Să aibă răbdare.
În lumea elementară este și Ahriman ispititorul. Vederile din lumea elementară nu trebuie, de aceea, povestite așa: „Eu mă simt într-o lume de căldură etc., nimic solid nu e aici, râuri etc.”; nu, nu așa trebuie spus; trebuie să învățăm să citim asta, iar apoi putem spune: aceasta este vechea dezvoltare saturniană.
Fiecare ființă își are lumea ei, în care trebuie să-și trăiască Eul.
Îngerul își acoperă chipul în fața devenirii omului. Îngerii își trăiesc Eul în lumea elementară. Arhanghelii își trăiesc Eul în lumea astrală, dar acțiunile lor ajung până jos, pe lumea fizică. Sângele simbolizează Eul omului. Cine nu poate să vadă sânge la sine sau la alții, acela nu își poate suporta Eul; nici măcar în simbol, în expresie nu poate acest om să-și suporte Eul; respectivul leșină atunci când vede sânge. „Eul” său, îl cunoaște oare omul? Nu, deloc nu își poate încă suporta omul Eul său astăzi. Omul se amorțește și nu vrea să treacă prin asta. El nu vrea să-și cunoască Eul.
Atunci când trăim crucea cu trandafiri ca imaginațiune trebuie să învățăm să citim asta, nu avem voie să rămânem la imagine, la lemnul negru al crucii; aparține de aceasta cuvântul ocult. Dacă vedem albastrul umplând spațiul, trebuie să ne spunem: în spatele albastrului se află ceva. Pătrundem, poate, dincolo și ne apare un înger. Putem să și spunem: în spatele albastrului se ascunde roșul, în spatele ei pasiunea; trebuie să pătrundem dincolo, atunci ne apare diavolul (indicație asupra lui Lucifer din Trezirea sufletelor, scena Devachanului, scena de la miezul nopții lumii; îmbrăcat doar ca o bandă [?] roșie).Trupul eteric al omului nu este la fel de mare în toate țările. Trupul eteric devine tot mai mare, cu cat mai mult ajungem de la Berlin la nord și devine mai mic, cu cât mai mult ajungem în sud și tot mai mic, cu cât mai mult ajungem în est.
Este mereu nevoie să dăm din nou o imagine despre ceea ce trebuie să se întâmple în meditație și cum trebuie să ne comportăm atunci.
Când ne așezăm să medităm trebuie să avem grijă ca în jurul nostru, în cameră, să nu fie prea cald și nici prea rece, pentru a simți cât mai puține opreliști posibile dinspre trupul fizic. Primul lucru care va apărea este un fel de neliniște interioară, ca și cum în sângele nostru ar înțepa și ar furnica, astfel că ne simțim distrași prin asta; se poate chiar să ajungă până la un fâșâit al sângelui. Acuma, s-ar putea ca acei
care nu au trăit așa ceva să fie de părere că de aceea meditează mai bine. Dar asta nu e cazul, căci aceste împunsături în sânge trebuie, în final, să le afle fiecare, mai mult sau mai puțin, și este tocmai o dovadă pentru faptul că suntem pe calea corectă, căci prin aceasta ne este adus ceva în conștiență, ce mereu ne place să trecem cu vederea în viața obișnuită. Prin împunsăturile și mâncărimile sângelui ne vine anume egoismul în conștiență, de care mai suntem încă afectați și care ne împiedică să ajungem înăuntrul lumii spirituale. Acest lucru ne va împiedica, pentru început, să dobândim liniștea necesară, dar la o continuare puternică a meditației vom reuși să ajungem până acolo, încât această mâncărime, în timpul în care este prezentă, să nu mai poată să ne deranjeze.
O a doua piedică ce se evidențiază la meditație este un fel de lipsă de aer. În timp ce înainte simțeam cum respirația decurgea normal, vine un moment în care simțim ca și cum respirația s-ar bloca, ca și cum în gât am avea o îngroșare sau strâmtorare care ne taie respirația.
Și aceasta e ceva ce va trăi, probabil, oricine încearcă să mediteze, lucru care trebuie să ne indice o lipsă de simț al adevărului, o stare de falsitate care se mai află în noi.
Un al treilea lucru este că în timpul meditației ne putem simți dintr-odată foarte slăbiți și începem să transpirăm. Aceasta este piedica pe care trupul fizic o pune în calea trupului eteric, astfel încât trupul eteric să nu se poată lărgi, așa cum trebuie să fie la meditație. Acest lucru apare îndeosebi la asemenea oameni care vor să se dezvolte esoteric și care consumă prea multe alimente. Iar dacă se reușește apoi cu adevărat ca trupul eteric să se degajeze de trupul fizic, atunci el are ca un zid gros în fața sa, prin care omul nu poate privi, iar celelalte încercări de a vedea ceva din lumina spirituală sau ființe spirituale, sunt lipsite de roade.
Un al patrulea lucru care se poate întâmpla este să ne simțim foarte plăcut și lejeri și să ne aflăm ca într-o stare de vis. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci este pentru a ne indica faptul că ne lipsește înclinația de a ne poziționa social față de oameni și că tindem mai mult să ducem o viață de visare pe planul fizic.
Ca mijloc împotriva egoismului – care poate apărea atât de puternic, încât să trăim o mare neliniștire datorită acestui fapt – este recomandabilă citirea și lăsarea-să-acționeze-în-noi a rugăciunii Tatăl nostru sau a Predicii de pe munte sau a începutului Evangheliei după Ioan. Acest lucru ne va da liniște pentru un timp. Și ceea ce a fost dat în aceste zile drept Evanghelia a Cincea [ Nota 69 ] are intenția să prevină o creștere în continuare a egoismului.
Cu cât mai serios ne dezvoltăm ca esoteriști, cu atât mai mult trebuie să cultivăm în noi o dedicare, o devoțiune care trebuie să fie adusă de sufletul nostru față de entitățile mai înalte, de exemplu față de îngeri. Aceștia au nevoie de strădania noastră esoterică și de studiul teosofiei drept hrană pentru ei înșiși. Iar în măsura în care teosofia pătrunde în noi și noi o facem parte a propriei noastre ființe, în aceeași măsură pot să o folosească arhanghelii pentru dezvoltarea în continuare a fiecărui popor și, astfel, pentru propria lor dezvoltare.
* * *
Ce face sufletul atunci când meditează? Devine cu totul una cu conținutul de meditat. Piedici [ Nota 70 ] care apar atunci sunt gândurile și grijile vieții, pe care sufletul nu le poate izgoni. Apoi mai apar și următoarele:
1. O furnicătură, o înțepătură sau un fâșâit în sânge în timpul meditației. Acest lucru indică egoismul pe care îl avem în noi, iar noi trebuie să ne verificăm prin asta, unde se află la noi impulsurile egoismului. Cine ar vrea să spună aici: eu sunt bucuros, la mine nu apare în meditație nicio înțepătură, nicio furnicătură și niciun fâșâit, – cine spune asta, acela probabil că nu a meditat încă deloc mai adânc.
2. Apariția unei strangulări în gât în timpul meditației; aceasta este lipsa noastră de veridicitate, acest înger al morții. Respirația este percepută, merge până la blocare.
3. Percepem în timpul meditației în afara trupului nostru o formă a trupului nostru fizic țesută din vise, din substanța viselor. Aceasta este ceea ce preia ceea ce devine apoi trupul fizic, ceea ce nu este îngropat cu noi, fantoma [ Nota 71 ].
Atunci când atât sângele, cât și respirația sunt depășite și dacă apoi se meditează totuși mai departe, se poate întâmpla ca trupul eteric să vrea afară la meditație și, datorită forțelor necurate din noi, el să fie ca și presat în afară în timp ce transpirăm puternic. Iar apoi se vede trupul fizic ca o formă țesută din materie fină.
Prin exercițiile noastre pătrundem treptat în lumea spirituală, dar acest lucru nu este posibil fără să ajungem în același timp în atingere cu Lucifer și Ahriman. În Biblie găsim povestirea despre căderea în păcat a omului, prin care Lucifer și apoi, mai târziu, Ahriman și-au dobândit influența lor asupra omului. Ei acționează în așa fel înăuntrul omului, încât acestuia îi cade greu, atunci când urcă în lumea spirituală, să-și suporte Eul. Anumiți oameni nu pot nici măcar în lumea fizică să suporte semnul exterior al Eului, adică leșină atunci când văd sânge.
Căderea în păcat [ Nota 72 ] ne-a dat cunoașterea de sine, dar cu o limitare, iar de fiecare dată când facem un pas înainte în cunoașterea de sine, se apropie noi ispite de noi, și anume în măsura până la care putem să le suportăm. Așa cum omul este limitat în trupul său fizic, privind măsura suportării durerii, tot astfel sunt limitate forțele cu care putem suporta lumile mai înalte.
Prin faptul că Lucifer și Ahriman ne-au alungat din Paradis la căderea în păcat, ei sunt cei pe care iarăși îi întâlnim atunci când vrem să intrăm în lumea spirituală prin meditație, și care ne lasă să ne simțim limitările.
Ahriman se află în toate cele care sunt sunete, cuvinte spirituale și așa mai departe, ce pot fi auzite. Față de acestea trebuie să fim întotdeauna circumspecți, căci în limba omenească, ce este divizată în diferitele limbi ale popoarelor, se află neadevăr. Desigur că nu intru totul, căci atunci oricine își deschide gura să vorbească ar trebui să mintă. Pe cât de mult adevăr este în limbă, pe atât de mult adevăr poate să fie în „voci”. Dacă vocile ar vorbi întotdeauna adevărul, atunci Lucifer nu ar fi trebuit să spună la ispitire: „Veți fi ca Dumnezeu” [ Nota 73 ], ci ar fi trebuit să spună: „Eu mint”.
Lucifer dă viziunile. Acestea trebuie străpunse, căci altfel nu spargem coaja care se află în jurul fiecărui om și care acoperă adevărata lume spirituală. Viziunile și vocile sunt în jurul nostru precum coaja în jurul puiului din ou. Se poate vedea un înger într-o viziune, iar dacă străpungem prin viziune, îngerul se va transforma într-un șarpe, semnul lui Lucifer, căci acesta a apărut, doar, la ispitire tot în figura unui șarpe [ Nota 74 ]. Sau vom vedea, poate, în meditația noastră culoarea albastră – dacă străpungem aici, albastrul poate să dispară și să devină roșu, iar atunci se arată că am văzut propriile noastre pasiuni.
Omul nu a dobândit, în urma ispitirii prin Lucifer, tot ce au divinitățile; el a dobândit o cunoaștere nepotrivită cu timpul, dar nu viața. Datorită acestui fapt, tot ceea ce cunoaștem și percepem este străbătut de Lucifer și Ahriman. Așa este, în fond, și cu conținutul exercițiilor noastre. Atunci când ne observăm exercițiile, vom afla că ele sunt configurate astfel încât nu apelează niciodată la egoismul omenesc, lucru pe care mulți oameni îl percep foarte neplăcut. Noi nu medităm despre „iubire” sau „adevăr”, căci toate acestea ar stimula doar egoismul. Însă, cu toate acestea, noțiuni precum „lumină”, „căldură”, ce se găsesc în exercițiile noastre [ Nota 75 ], sunt lucruri din lumea fizică, pe care omul le cunoaște, pentru început, doar prin simțurile fizice. Toate acestea mai sunt încă daruri ale lui Lucifer. De aceea trebuie să lăsăm să cadă conținutul după meditație, să facem sufletul cu totul gol, chiar și de aceste impresii; prin aceasta ne dezicem de tot ce provine de la Lucifer și Ahriman și ne pregătim pentru lumea pur spirituală. Apoi dispare pentru noi lumea simțurilor, iar lumea spirituală se deschide în fața noastră, ce nu are nimic în comun cu lumea fizică.
Omul obișnuit este precum puiul care ar considera coaja de ou drept lumea reală. Dacă puiul ar putea percepe înăuntrul cojii sale de ou, atunci nu ar vedea-o mică, ci foarte mult mărită, ba chiar atât de mare cât vedem noi lumea noastră. Cât întreaga lume ar vedea
conținutul dinăuntrul cojii. Astfel vedem noi coaja noastră de ou, adică aura noastră, extinsă în jurul nostru drept bolta albastră a cerului. Dacă ne străpungem coaja, atunci Soarele și Luna devin întunecate, stelele cad pe Pământ – în locul acestora se întinde lumea spirituală.
Oamenii trăiesc în coaja lor de ou – aura lor. Elohimii ne-au dat aura noastră, iar prin căderea în păcat aceasta a devenit ca o coajă în jurul nostru, iar noi suntem în ea precum puiul în ou. Cerul și stelele sunt limitarea noastră, iar pe acestea trebuie să le străpungem prin forța noastră sufletească, precum puiul trebuie să străpungă coaja cu forța proprie. Apoi ajungem într-o nouă lume, tot la fel precum puiul are o nouă lume în fața sa atunci când a ieșit din ou. Iar pentru că oamenii au, de fapt, cu toții aceeași coajă de ou în jurul lor, a putut să ia naștere o astronomie așa cum o avem, care lasă să se miște corpurile cerești pe bolta cerească.
Coaja de ou este: Ex Deo nascimur. Pentru a străpunge prin ea și a putea să și luăm ceva cu noi în lumea spirituală, trebuie să aducem cu noi ceea ce pătrunde în coaja noastră dinspre lumea exterioară – adică din lumea spirituală –, care este lucrul comun; acesta este Christos. De aceea spunem: In Christo morimur și sperăm ca, atunci când am străpuns cojile cu ajutorul lui Christos, să fim treziți din nou: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Ca o luptă cu Lucifer trebuie să percepem suprimarea meditației*. – Trebuie să ne dobândim înțelegere pentru așa-numita cădere în păcat. Ceva asemănător trăim atunci când devenim esoteriști. Ce face, oare, omul atunci când devine esoterist? El devansează ceva ce omenirea trebuie de-abia mai târziu să parcurgă. Și întotdeauna când omul nu vrea, de fapt, să meargă înainte cu totul normal, se apropie mai întâi ispita de el. Lucifer ne încearcă, atunci când auzim voci în noi care ne vorbesc pe limba noastră. Dincolo nu se vorbește această limbă, acolo se vorbește o altă limbă; de aceea trebuie să le spunem acestor voci: „Voi toate mințiți!” – Ahriman ne încearcă prin faptul că ne arată imagini.
* [ Este vorba despre decuplarea de conținutul meditației în timp ce medităm; vezi paragraful de mai jos, precum și însemnarea A.]
Amândouă, și vocile și imaginile, trebuie să le străpungem pentru a ajunge la ceea ce e adevărat. Pentru aceasta este dat acum următorul exemplu: Să ne gândim la puiul care este în ou înainte să iasă. El are în jurul său coaja de ou, aceasta este ceea ce cunoaște puiul și ce vede, ce vede dinăuntru, tot astfel precum noi, care avem drept coajă de ou în jurul nostru și vedem cerul și tot, tot ce vede ochiul. Acestea sunt toate oul văzut dinăuntru. Propria noastră aură, o vedem și pe ea dinăuntru. Trebuie să străbatem, să străpungem această coajă de ou, așa cum puiul o străpunge cu ciocul său, o dă jos și pășește într-o nouă lume, și de-abia atunci pășim în lumea entităților dumnezeiesc-spirituale, a ierarhiilor.
Pentru a ajunge să facem asta, trebuie să lăsăm deoparte totul în meditație, să decuplăm tot ce vrea să se apropie de noi sub formă de alte gânduri și sentimente, în afară de conținutul de meditat. Apoi trebuie, însă, să îl lăsăm și pe acesta deoparte, să îl decuplăm, dar să rămânem conștienți; acesta este lucrul semnificativ de aici, asta trebuie să simțim.
În gândire, chiar și în gândirea din meditație, trăiește Lucifer. De aceea realizăm o uniune cu Lucifer prin gândirea meditației. Acum, trebuie să lăsăm deoparte gândirea în cadrul meditației, adică să ne golim, să lăsăm să cadă conținutul meditației, să desprindem forța de gândire de la gândire. Prin suprimarea voită, cu conștiența trează, omorâm de bunăvoie, conștient, ceea ce vine de la Lucifer.
Este vorba despre producerea unei atenții concentrate, fără obiect. A fi atent asupra unui obiect este începutul meditației, apoi trebuie să deviem atenția și să le dăm divinităților gândirea; acest lucru este cel semnificativ. Iar de-abia acum ajungem în lumea adevărată, spirituală.
După ce omul a căzut pradă ispitirii lui Lucifer, care i-a spus atunci omului: „Veți fi ca Dumnezeu!”, – dumnezeirea spune: „Nu!” – Iar divinitățile, ele iau viața din ceea ce a dat Lucifer, adică îi introduc moartea.
Dacă pășim în lumea spirituală, avem trăirea: Trăim forța care formează plastic corporalitatea omenească; ajungem în spatele nostru înșine. Forță de judecată, distingerea dintre bine și rău se numește ceea ce învață omul să cunoască aici prin Lucifer.
Trupul are granițe de suportabilitate a durerii, iar dacă este depășită această graniță urmează leșinul. Sufletul are de asemenea granițe, la el apare atunci lipsa conștienței.
Prin desprinderea gândirii de creier ne trăim în afara creierului nostru. Este ca și cum am înconjura creierul nostru sub formă de curenți; așa ne simțim. Ne furișăm apoi realmente în jurul creierului nostru. Dacă continuăm ceea ce este, de obicei, gândirea obișnuită și ne simțim uniți cu procesele care merg, de obicei, întotdeauna înainte, [ne simțim uniți] cu lucrul prin care ia naștere procesul de gândire, atunci învățăm să cunoaștem un sentiment pe care îl putem exprima astfel: ne este de-a dreptul frică să lăsăm să se ajungă până la gând. O anumită depășire ține de asta, de a comunica asemenea adevăruri și stări de fapt, aceste reprezentări spirituale pe care le-am trăit în afara creierului, pentru că învățăm să cunoaștem acum ceea ce lucrează, de fapt, asupra omului. Vedem procesul de distrugere a gândirii obișnuite. Cercetătorul spiritului reușește o vreme să nu exercite procesul de distrugere. El se pune lângă creierul său. Dedicare față de cosmos, fără mobilitate, asta ține de cercetarea spiritului. Atunci, cercetătorul spiritului învață să facă toate cele care, de obicei, sunt făcute de om involuntar, în somn. Cercetătorul spiritului învață să simtă toate funcțiile trupului, respirația, glandele etc. etc. și stă în fața întregului om în afară, îl simte din afară. Prin dedicare și adâncirea forțelor sufletești ale gândirii și îndeosebi ale simțirii ajunge cercetătorul spiritului la aceasta.
Cu inima trebuie să fim la o asemenea meditație, la o asemenea reprezentare. Cu simțământ trebuie să medităm, iar atunci nu vom fi doar în afara creierului nostru cu forța noastră de gândire, ci înconjurăm întregul om. Atunci ni se trezește conștiența: Tu ai fost aici înainte de concepție, ai coborât la această încarnare! – Privim în afară, peste viața terestră. O trăire ocultă tipică avem aici: este ca și cum fulgerul despică acest trup! Ca imagine, relatată trăirea: este ca și cum fulgerul ar trece prin casă, ar trece prin trupul tău și l-ar duce de acolo.
Aceasta este o trăire cutremurătoare! Este trăirea: Ajungem în apropierea morții! – Acuma știm și vedem ceea ce este sâmburele ființial spiritual-sufletesc al omului!
Apoi trebuie să învățăm și să ne concentrăm voința cu abnegație, de la activitatea exterioară, zilnică spre domeniul vorbirii. Așa cum se poate desprinde forța de gândire de la creier și se poate desprinde întregul om prin simțământ, tot astfel se poate desprinde forța de vorbire de vorbirea însăși. Mișcările de vorbire trebuie să tacă, nu e voie să lăsăm să se ajungă la vorbire. Trebuie exersat acest lucru, lăuntric, spiritual-sufletesc, executăm însă lăuntric tot aceeași activitate ca de obicei la vorbire. Trebuie dus atât de departe, încât să nu lăsăm sunetul nici măcar să intre în nervi. Ceea ce este folosit de obicei pentru vorbit, asta trebuie să rămână în gest.
Sub aspect mantric, meditația nu este noțiune, ci este doar trăirea în interior a sunetului. Ne ascultăm pe noi înșine, dar nu lăsăm să se ajungă până la vorbire. Prin aceasta vom învăța să cunoaștem viețile noastre pământene anterioare; aceasta e adevărata amintire. Forțele sufletești ne lasă să privim înăuntrul vieții de dincolo de naștere și de concepție; forțele de voință ne arată viețile pământene anterioare.
* * *
Ce este căderea în păcat? Acolo s-a întâmplat ceva ce a configurat, de fapt, dezvoltarea omenirii altfel decât ar fi trebuit să fie după sfatul divinităților și îndeosebi al lui Iahve. Omul ar fi trebuit să fie o creatură care să urmeze instinctele divinităților, așa cum animalul își urmează instinctele. Acum, însă, i-a fost dat faptul că poate să distingă el însuși între bine și rău, i-a fost dată cunoașterea pământeană. Ea l-a învățat judecata proprie – dar i-a și luat, pentru început, cunoașterea cerului. Iar esoteristul întreprinde acțiunea de a o cuceri pe „cealaltă”, cea a lumii spirituale, în plus față de cunoașterea pământeană. Aici nu mai este atât de confortabil pentru el ca pentru ceilalți oameni care doar trăiesc pur și simplu, aici apar pentru el sarcini serioase și responsabilități, de exemplu față de adevăr. Aici știe că el, dacă i-a spus cuiva într-o încarnare un neadevăr, trebuie să facă iarăși bine acest lucru prin faptul că îi spune adevărul. Asta nu e întotdeauna ușor, poate fi chiar îngrozitor de greu, dar trebuie să aibă loc, căci karma trebuie să se desfășoare. Aici poate să simtă esoteristul, de exemplu, că îl sugrumă de gât, acesta este spiritul adevărului care vrea să fie eradicat neadevărul. – Asta trebuie esoteristul să ia drept somație pentru exprimarea adevărului. Sau, în alt caz, poate să simtă furnicături în sânge. Acestea sunt egoismele ascunse, care se află în Eu; atâta timp cât omul se ascunde de ele, nu vrea să le vadă, atunci acest lucru se exprimă în faptul că omul nu poate să vadă expresia Eului egoist, sângele. El leșină la vederea sângelui, adică se ascunde de egoismele care creează furnicăturile în el.
Peste tot domnesc forțele luciferice și ahrimanice, iar esoteristul face cunoștință foarte precisă cu ele, trebuie să lupte cu ele și nu are voie să evite lupta. Cunoașterea pământeană a primit-o omul prin șarpe, prin Lucifer, ea trebuie dusă până la moarte, căci moartea este o urmare a cunoașterii pământene. Omul trebuie să învețe, să simtă în interior drept moartă [...]* Pământului, trebuie să lase gândirea sa să moară, dar, totuși, să poată rămâne un om treaz, conștient. În cuvintele vorbirii omenești i-a fost dat conținutul de meditație, vorbirea este, însă, lucrarea lui Lucifer (Turnul Babel [ Nota 76 ]); ele [cuvintele] au acoperit limba omenească propriu-zisă, limba primordială. Așa a trebuit omul să primească un conținut luciferic până și înăuntrul meditațiilor sale. Dacă oamenii cred acuma că percep voci pe anumite trepte ale dezvoltării lor sufletești, iar dacă acestea îi vorbesc în vreo limbă, atunci trebuie să știe din acest fapt: acesta e Lucifer, acest lucru e minciună, iar prin forță interioară puternică trebuie să spargă coaja minciunilor acestora pentru a ajunge la adevăr, adică la adevărata lume spirituală care îi este acoperită cu această coajă. Iar atunci când crede că vede imagini, aici este Ahriman mai întâi la lucru. Aici omul se aseamănă cu un pui aflat în ou, care crede acolo că coaja acelui ou ar fi ca o oglindă și că citește din ea ce este el însuși. Aici trebuie ca omul să aibă din nou forța interioară pentru ca atunci când îi apare, de exemplu, un înger, prin forța interioară de cunoaștere să străbată prin această imagine și astfel îi va apărea un diavol din transformarea îngerului. Puiul ar putea crede că coaja sa ar fi cosmosul, tocmai același lucru îl cred și oamenii. Ei stau înăuntrul cojii lor de ou și cred că această coajă albastră a oului lumilor, pe care văd stele și Soare și Lună, ar fi lumea. Ea nu e asta. Ei fac aici același lucru pe care îl face puiul, dar când acest pui sparge coaja prin forța sa, el se aseamănă cu omul care, prin forța sa interioară, sparge coaja oului lumii pe care îl consideră lumea. Acolo vede atunci că ceea ce spun astronomii despre Soare, Lună și stele este vorbă goală, el vede acolo lumea ierarhiilor, domnia și acțiunea lor, stelele însă cad pentru el, iar Soarele și Luna își pierd lucirea fizică. Aici pășește el afară în lumea Tatălui, care este creatorul oului lumii, care a fost înainte lumea sa. Înăuntrul acestei lumi pășește omul prin moarte, dar și prin inițiere. Christos aparține de ambele lumi, de lumea originară, dar și de lumea oului, căci el a adus jertfa de a pătrunde în ea și de a acționa în ea, pentru ca prin el oamenii să poată găsi întărirea interioară de a sparge coaja și a ajunge afară, în lumea ierarhiilor: lumea Sfântului Spirit. In Christo morimur înseamnă a lăsa să moară cunoașterea proprie pământeană, pentru ca să poată lumina din nou cunoașterea cerească.
* În manuscris: ilizibil.
Tot așa precum corpul ajunge la granițele suportabilității și apoi nu mai poate, leșină datorită măsurii prea mari de durere, și sufletul are granițe ale capacității lui de a suporta. Atunci nu mai poate merge mai departe și trebuie să facă ceea ce cere de la el spiritului adevărului – să străpungă nodul.
Sufletul se simte în sine însuși precum într-o forță proprie, care îl înconjoară ca o coajă. Această coajă trebuie să o străpungă, iar acolo Lucifer și Ahriman sunt imediat prezenți.
* * *
Căderea în păcat poate fi trăită din nou pe calea esoterică; deoarece la fiecare pătrundere a oamenilor se pune ispita în drum.
Cel care devine esoterist trebuie să fie lămurit asupra faptului că trebuie să ia altfel viața decât exoteristul. Corporal, se pot amorți durerile, dar sufletește nu mai putem să ne amorțim. Trebuie să știm că, atunci când vorbim neadevărul, va trebui cândva, într-o viață viitoare, să îndreptăm acest lucru, că va trebui să vorbim adevărul, dar atunci cu un sentiment de rușine. Corpul poate să suporte doar o anumită măsură de durere, apoi leșină, se pierde stăpânirea asupra Eului propriu. Sufletele slabe pot să leșine și datorită fricii sau sperieturii. Dacă un suflet imatur, care este predispus psihic la aceasta, ajunge repede în lumea spirituală prin exerciții, atunci cade și acolo pradă unei amorțeli, acestea sunt vocile care vorbesc cu noi pe limbile noastre, pe acestea le pune Lucifer în fața lumii spirituale. Trebuie atunci să trezim o mare tărie sufletească pentru a striga către ele: Voi mințiți. – Atunci se opresc. În imaginațiune ni se opune Ahriman. Câte unul vede un înger; dacă îl privește cu atenție, el se dizolvă în ceață și în locul lui stă un diavol. O apariție are o culoare albastră, iar dacă privim cu atenție mărită, ea se transformă în roșu și arată că mai este o poftă în noi. Omul stă în aura iluziilor sale și în ceea ce privește mediul fizic, precum un pui în coaja de ou. Trebuie să o spargem pentru a ajunge în lumea spirituală. Limba lumii spirituale trebuie atunci să învățăm mai întâi să o înțelegem, pentru aceasta trebuie să ne umplem de ceva ce ne-a venit de acolo, la noi în coaja de ou; asta trebuie să luăm cu noi afară, acesta este impulsul christic. În spatele Mayei boltei cerești găsim atunci ierarhiile. În meditațiile noastre avem ceva (o parte) ce îi aparține domeniului lui Lucifer, ne unim atunci cu Lucifer. Dacă decuplăm apoi meditația, decuplăm întreaga gândire, ne chemăm sufletul la luptă cu Lucifer.
De aceea este astăzi atât de greu pentru esoterist să facă progrese, pentru că ne reprezentăm mult prea tumultuoase întâmplările pe care trebuie să le avem. Contează însă, înainte de toate, să fim atenți la cele mai subtile procese.
Să ne închipuim că mergem – poate într-o seară liniștită – printr-o pădure singuratică. Atunci va fi perceptibil fiecare zgomot, cât de mic: căderea frunzelor, apropierea unei sănii ș.a.m.d. Și acum să ne reprezentăm, dimpotrivă, orașul mare; în zgomotul străzilor nu vom percepe nimic asemănător, dar cu toate acestea sunt prezente și acolo aceste zgomote slabe, fine.
În meditație apar din subconștient tot felul de lucruri care nu au ajuns până la pragul conștienței. Atât de des aud plângerile: Apar în mine, în meditația mea, atâtea gânduri și imagini pe care nu le pot stăpâni, de care nu mă pot elibera. – Acest lucru îl putem considera întru totul un progres în meditație. Căci prin faptul că la meditație trupul astral și Eul se degajează din legătura lor cu trupul fizic și cu cel eteric, esoteristul ajunge să-și obiectiveze, cum ar veni, celălalt om al său. Pe acesta, spiritual-sufletescul său, care țese și acționează aici fără contribuția sa, trebuie să-l observe cu atenție în aceste procese.
Dinăuntru se apropie de esoterist ispita lui Lucifer, de afară cea a lui Ahriman.
Un exemplu: Să presupunem că am trăi într-o familie civilizată, liniștită, dar că perete în perete cu noi ar locui oameni care își citesc sau povestesc adesea povestiri despre hoți. Chiar dacă nu am auzi deloc toate acestea cu urechile fizice, ele se imprimă totuși în trupul eteric ies apoi la iveală în timpul meditației. – Un alt exemplu: Vedem cum este călcat un câine. În propriul trup poate să apară un scheunat și un lătrat, să acționeze după trăirea unui asemenea accident. Din alte contexte pornind, se poate instala un întreg sabat de vrăjitoare la meditație. Atunci, cel ce meditează nu trebuie să dispere din cauza acestui lucru, ci trebuie să se bucure, pentru că poate să intuiască corelația și învață, prin aceasta, să se observe tot mai obiectiv, cu tot ce a acționat înainte asupra lui.
Este ca o palpare a întregului nostru corp în timpul meditației. Ici și colo vor apărea senzații de durere drept urmare a egoismului și multe altele. La această palpare începem de deasupra capului și înaintăm apoi pe porțiuni mici, în jos pe tot corpul.
Vom învăța și ca, pornind de la manifestări de boală, să tragem concluzii asupra unor lucruri trăite înainte. Așa, spre exemplu, o inflamație a urechii mediane poate să ne ducă la o concluzie privitoare la cele mai ciudate impresii care au acționat asupra trupului eteric, poate prin faptul că în tinerețe am ascultat povestiri despre hoți, fără conștiență deplină, care însă au acționat totuși în modul cel mai plin de viață.
Atunci când cineva adoarme în timpul unor considerații teosofice sau a altora asemenea, ceea ce a auzit are apoi efect în trupul său eteric, iar asta mai ales atunci când își face reproșuri, „mustrări de conștiință” de a fi adormit; acest lucru acționează adesea foarte puternic în subconștient.
La autoreproșuri: că am fi atât de răi, pentru că tot mereu apar imagini urâte la meditație și adunare interioară, acolo ne va consola cuvântul Evangheliei: El a luat asupra Sa păcatul nostru.
Vrem să discutăm despre ceva ce poate să aibă valoare pentru întreaga noastră viață esoterică. Căci această viață esoterică are, doar, drept țel să ne dea ceva ce nu avem încă în calitate de oameni obișnuiți. Ne comportăm față de lumea spirituală ca niște copii. Acuma, nici pe copii nu îi lăsăm, dacă suntem un educator, un învățător rațional, să facă numai ce vor ei. Asta înseamnă că părinții și învățătorii nu vor educa în așa fel copiii, încât să-i lase să facă în toate după voința lor. Nu trebuie să considerăm ceea ce este, ci ceea ce devine în copil și să organizăm totul în educație conform acestui lucru. Spre exemplu, și în joc: îi dăm copilului o armă oarbă, căci cu alta ar face stricăciuni.
Tot așa și cu oamenii, atunci când caută lumile suprasenzoriale. Dacă li s-ar da prea devreme la îndemână mijloacele pentru a pătrunde în ea – le-ar folosi doar la stricăciuni, ar produce doar dezastre, înainte să fie cu adevărat maturi pentru a păși în ea.
Ca pe cineva aflat în devenire trebuie să îi tratăm pe copii. În jocurile lor se și exprimă acest lucru. Un băiat se joacă de-a războiul, o fată cu păpușile, de-a mama și copilul.
Și esoteristul trebuie să fie tratat de învățătorii și conducătorii spirituali drept cineva aflat în devenire și trebuie să îi fie dat ceea ce are nevoie pentru mai târziu. Dezvoltarea noastră pământeană merge mai departe. Când vom intra în noi încarnări, atunci se va arăta cât de important și necesar a fost să ne fi ocupat în această viață cu teosofia. Oamenii vor vrea să-și aducă aminte – acum încă nu o fac – de trăirile lor spirituale. Cine nu a preluat teosofia, acela nu va găsi nimic, el se va zdrobi scormonind, va jindui și va tânji după ceva ce totuși nu poate să găsească în amintirea sa. Important, nespus de important este să ne dedicăm vieții esoterice, chiar dacă în această viață nu pășim conștienți în lumile spirituale. Ca o pregătire necesară trebuie să vedem, însă, munca spirituală.Toate celelalte trebuie să le surghiunim din gândurile și simțirile noastre. Căci contează în general la meditație, la concentrare atât de mult dispoziția de bază a sufletului.
Să ne închipuim acum un pui, cum sparge coaja oului și iese afară. În ce constă diferența dintre înainte și după? Înainte fusese cu totul încuiat în coaja de ou, aceea era lumea sa. Tot ce trăia puiul, trăia drept imagini înăuntrul cojii de ou. Unde este când sparge coaja? Atunci stă de partea cealaltă a cojii. Atunci se extinde trăirea sa, percepția sa, cât de departe ajung simțurile în jurul său, așadar într-un spațiu mult mai mare decât înainte. Iar minusculă îi apare, față de aceasta, viața în coaja de ou.
În exact aceeași situație este omul care stă în viața de simțuri obișnuită, precum puiul în coajă. Drept imagine se proiectează totul în jurul lui și îi apare atât de mare, pentru că închis înăuntru nu are altă unitate de măsură.
Privim în sus la spațiul ceresc albastru și vedem stelele. Astronomii calculează traiectoriile lor și ceea ce numesc ei legile lor. Iar cu adevărat nu văd nimic altceva decât coaja de ou. În trupul nostru astral purtăm cu toții o asemenea coajă de ou cu noi – o coajă de ou, un înveliș aurie. Doar că la pui ea este densificată până în fizic, iar la noi nu. De aceea nu observăm nimic din asta. Știința materialistă, de exemplu, vede în Soare doar o sferă goală sau o consideră străbătută de substanțe asemănătoare cu cele ale Pământului nostru, doar că în alte stări. Cu adevărat însă, el este centrul Eului nostru. Sau când observăm Luceafărul de seară sau de dimineață, atunci știm în calitate de teosofi că acolo afară lucrează forțele care corespund trupului nostru eteric.
Pornind de la cele spuse deja adesea, că Misteriul de pe Golgotha este cel mai important eveniment din dezvoltarea omenirii și că de atunci Christos este unit cu aura Pământului, dr. Steiner a spus că multora dintre noi le-a venit, probabil, insistent întrebarea pe parcursul strădaniilor noastre: Unde este oare Christos acuma, de fapt? (În penultima conferință de la lojă [ Nota 77 ] spusese deja că oamenii îl caută pe Christos acolo unde nu este, precum au făcut femeile la mormânt, care îl căutau acolo și care au găsit mormântul gol [ Nota 78 ]; iar tot precum aceste femei, cruciații din Evul Mediu îl căutau acolo unde nu este. Doar apostolii îl căutau acolo unde era: în spirit.)
Apoi a vorbit dr. Steiner despre momentul până la care fiecare om își aduce aminte, care se află între naștere și al șaptelea an de viață, iar acesta este momentul în care se trezește conștiența de sine a omului. Se află între naștere și schimbarea dinților, iar în acest timp este configurată în principal forma individuală în trupul fizic. În primii ani, omul trăiește în stări de conștiență, de visare, estompate. Întreaga noastră viață sufletească a ciclului nostru actual al omenirii decurge așa cum este cazul acum, pentru că tocmai în primii șapte ani omul se trezește la conștiența sa de sine.
Să presupunem că ar fi altfel. Ipotetic vrem să presupunem că omul s-ar trezi de-abia în al zecelea an la conștiența de sine; atunci și întreaga noastră viață sufletească ar fi alta. Să ne închipuim că un asemenea om, care s-ar fi trezit în al zecelea an al vieții sale la conștiența de sine, ar da însărcinarea să fie trezit în dimineața următoare, la o anumită oră. El ar avea atunci la trezire impresia ca și cum el însuși s-ar furișa la ușa lui, ar bătea și s-ar trezi, sau la trezirea obișnuită s-ar vedea intrând pe sine însuși drept figură de lumină, pășind către el însuși, deschizându-i ochii și trezindu-l astfel. El ar putea ști atunci: în acel regn, din care vine către el propria sa figură de lumină, acolo se află și Christos.
Deși conștiența omenească de sine apare acum deja pe parcursul primilor șapte ani, mulți oameni vor ajunge în următorul timp la această trăire. Noi ne aflăm la un important punct de cotitură și trebuie arătat acest lucru. Omul va trăi situația în care figura de lumină a trupului său astral plutește spre el și atunci va cunoaște faptul că această figură de lumină consumă din trupul său fizic, că de fiecare dată când îl părăsește e ca și cum ia o bucată cu el. Iar când figura ia din nou în posesie trupul fizic dimineața, atunci cunoaște omul faptul că trăiește pe seama morții. Această cunoaștere poate duce oamenii la cea mai adâncă tristețe și melancolie. Ei nu își vor mai prețui corpul lor, trupul lor fizic. Iar în timp ce prin cultura exterioară și prin cuceririle tehnicii, prin avioane și altele, curajul oamenilor este potențat nespus de mult, în același timp va interveni o slabă prețuire a vieții, oamenii vor cădea în adâncă seriozitate, în tristețe, în melancolie, iar numărul sinuciderilor va deveni îngrozitor de mare. În timp ce curajul exterior va crește în viața senzorială exterioară, va scădea tot mai mult, în mod necesar, de cealaltă parte curajul interior și îi va face loc unei lașități, unei lașități disimulate. Oamenii devin tot mai materialiști și nu vor să știe nimic de spiritual-sufletesc. Acest lucru are la bază un fel de lașitate. Îngerii au prevăzut acest lucru în dezvoltarea omenirii și l-au inspirat pe Kant [ Nota 79 ] să-și alcătuiască învățătura despre granițele care i se pun capacității omenești de cunoaștere. Acest lucru a fost necesar în dezvoltarea omenirii.
Oamenii care nu găsesc drumul către Christos, aceia decad, atunci când trăiesc acest „eu trăiesc pe cheltuiala morții”, într-o nemărginita tristețe și o adâncă seriozitate și văd cu adevărat umblând pe lângă ei figura morții. Dar noi știm că Christos trăiește în aura Pământului. Noi suntem mereu legați de el. Iar dacă știm acest lucru și îl menținem viu în noi, atunci imaginea morții capătă pentru noi trăsăturile lui Christos, care umblă pe lângă noi precum un om, chiar dacă nu îl vedem cu clarvederea. Clara vedere a lui Christos nu îl face încă viu pentru noi; noi trebuie să știm acest lucru și de aceea trebuie să fie spus asta acum.
Nu putem să ne sustragem din spiritul timpului. Căci el acționează peste tot, iar noi ne aflăm înăuntrul timpului nostru. Dar a ști că Christos trăiește și că putem ajunge la el ne va proteja sufletele de pustiire, de adânca melancolie și de disprețuirea vieții. Vom înțelege cuvântul zicerii noastre rosicruciene: In Christo morimur.
Dacă lăsăm toate acestea să devină destul de vii în sufletele noastre în orele noastre liniștite, atunci ne pot deveni un mare ajutor.
* * *
Este un lucru important pe care vrem să îl luăm în considerare astăzi. Toate comunicările care vă sunt date în orele esoterice trebuie să le prelucrați pentru dvs. lăuntric, sufletește. Ele trebuie să vă umple cu totul, iar în orele de relaxare să fie obiectul considerațiilor voastre interioare, al cugetării voastre. Aici poate rezulta la meditație sau ca urmare a acesteia, ca cineva să-și formuleze întrebarea: Unde este, de fapt, Christos? Unde trebuie să îl caut?
Noi știm că, înainte de Misteriul de pe Golgotha, Christos a fost o entitate cosmică ce trăia în afara sferei pământene; că apoi, în evenimentul care este numit Botezul lui Ioan, Christos s-a coborât în corporalitatea pregătită pentru aceasta, a lui Iisus din Nazareth, și a acționat în ea timp de trei ani; că, în final, prin Misteriul de pe Golgotha entitatea christică a curs împreună cu aura Pământului, iar Christos este de găsit de atunci în mediul Pământului. Cei care au fost inițiați înainte de Misteriul de pe Golgotha nu l-au găsit încă acolo. Ei au trebuit să fie duși în extaz pe Soare pentru a-L găsi. Dar de la Misteriul de pe Golgotha Christos a curs în aura Pământului, iar acolo poate să îl trăiască fiecare. Căci, după cum știm, încă în acest secol vor ajunge mulți oameni să îl vadă pe Christos cel eteric. Desigur, a ști despre Christos, asta e ceva mai diferit.
A fost indicat deja adesea faptul că până la al șaptelea an de viață se constituie formele corpului fizic. El crește apoi mai departe, dar formele propriu-zise sunt date. Mai știm mai departe că omul de astăzi se dezvoltă în așa fel, încât între naștere și al șaptelea an de viață se află momentul care este primul de care își aduce aminte [ Nota 80 ]. Mulți sunt de părere că putem să ne gândim înapoi doar până la al șaptelea an, dar asta nu e corect; pare doar așa, pentru că în vremea de astăzi amintirea este multiplu acoperită de alte reprezentări. Acest moment dintre naștere și al șaptelea an, până la care omul își poate aduce aminte, este momentul în care se trezește conștiența sa de Eu.
Ar putea apărea acum întrebarea și să fie adresată celui ce meditează de către maestru, pentru meditație temeinică: Cum s-ar desfășura dezvoltarea, care ar fi urmările dacă omul ar duce această viață visătoare, fără conștiență de Eu un timp mai îndelungat decât este cazul la omul de astăzi, dacă conștiența sa de Eu s-ar trezi de-abia în a doua perioadă a vieții sale, poate în cel de-al nouălea sau al zecelea an? La o parte a întrebării se va răspunde imediat.
Să presupunem ipotetic că cineva, al cărui Eu s-a dezvoltat de-abia în a doua perioadă a vieții sale, ar fi cerut să fie trezit dimineața la o anumită oră. Atunci va avea trăirea într-un fel de vis, care intervine în apropierea orei la care a cerut să fie trezit, ca și cum el însuși – Eul său – ar bătea la ușă, ar merge la patul lui și ar trezi corpul său fizic. El se va simți ca fiind una cu această făptură. Sau, dacă așteaptă până se trezește de la sine, va vedea o figură de lumină, care se îndreaptă către el și îl trezește. Va ști atunci că nu lumina exterioară a zilei l-a trezit, ci că sufletul său, care era într-o mare de lumină, alunecă drept figură de lumină iarăși în corpul său. Și întreaga viață sufletească ar fi alta. Nu ar exista o separare atât de strictă între conștiența de zi și conștiența de somn plină de vise, ca la alți oameni, ci acestea ar trece mai mult una în cealaltă. Conștiența de trezie ar fi străbătută de vise care, aproape pe neobservate, ar conduce spre vise de noapte. Dar pentru că s-ar percepe mai mult ca ființă spirituală, despre care simțim că ea consumă din trupul fizic și treptat trebuie să provoace moartea întregului trup, atunci ar trăi în visele sale mereu moartea. Imaginea morții ar avea-o atunci mereu în fața sa. Așa s-ar răspândi o dispoziție melancolică asupra întregii vieți și, în final, ar paraliza orice forță creatoare. Dar în această lume a morții este de găsit Christos, aici este el!
Omului de astăzi îi lipsește adesea curajul să îl caute pe Christos și să pătrundă în lumea spirituală. În această privință, omul a devenit laș. Trebuie să ne fie limpede că o trăsătură care se formează pe de o parte se slăbește tot mai mult pe cealaltă. Cineva care are curaj în domeniul tehnicii, spre exemplu în aviație, poate să fie laș atunci când e vorba de a veni în lumea spirituală. – Kant a fost inspirat de unul dintre îngeri pentru a face în operele sale afirmația că sunt puse limite rațiunii și că forțele de cunoaștere sunt limitate la fizic-material. – Astfel este foarte estompată strădania după spiritual în epoca noastră, iar omului nici nu îi vine în minte cât de laș este față de lumile spirituale și cum trebuie ca, într-aceasta, sufletul lui să se pustiască tot mai mult. Noi toți suntem dependenți de nuanțele culturii noastre de astăzi, de epoca aceasta comercială, industrială în care trăim și nu avem voie să uităm niciodată că suntem într-un timp în care materialismul și-a atins apogeul. Dar așa cum o minge de gumă se poate strânge doar până la un anumit punct, iar apoi revine la loc în forma ei, tot astfel și sufletele care au fost strâmtorate de materialism își vor desfășura din nou aripile. Cu cât mai mare a fost pustiirea sufletească, cu atât mai puternică va fi reacția.
Se spune mereu că întreaga dezvoltare se desfășoară în mod uniform. Asta nu e corect. Peste tot în natură există salturi. Și în dezvoltarea sufletului se pregătește tocmai acum un salt înspre viitor. Materialismul a fost prevăzut în conducerea dumnezeiască a lumilor. Omul a fost ca și tăiat de la lumile spirituale, pentru ca forțele sufletului să se poată mișca apoi cu atât mai puternic; căci ele se lasă presate tot numai până la un anumit grad. Constituția fizică a omului rămâne în viitor așa, dar viața sa sufletească se va dezvolta astfel, ca și cum conștiența sa de sine s-ar trezi de-abia în ani ulteriori.
Trebuie să cunoaștem limpede faptul că în noi se află forțe de moarte și de viață și că depinde de noi să cuprindem forțele de viață. Dacă oamenii nu vor dobândi cunoașterea lui Christos, dacă vor respinge impulsul christic, atunci vor merge către o nemărginită pustiire a sufletului și numai moartea o vor simți lângă ei, doar forțe ale morții vor vedea mergând pe lângă ei și vor avea mereu simțământul: eu mor în moarte. O adâncă melancolie va cuprinde astfel de suflete omenești; ea va produce greață și senzația că sunt sătui de viață și va avea drept urmare epidemii de sinucideri.
Dacă ne pătrundem însă de impulsul christic, atunci vom cunoaște limpede că, într-adevăr, întreaga viață se face pe cheltuiala morții, dar în așa fel încât în moarte este germenele pentru o nouă viață în lumile spirituale. Moartea însăși ne va întâmpina în figura lui Christos. Iar noi vom cuprinde just semnificația cuvântului: In Christo morimur. În cele trei componente ale zicerii noastre rosicruciene, compusă din zece cuvinte, avem conținută întreaga înțelepciune care ne poate conduce în sus, în lumile spirituale.
* * *
Ceea ce ne este oferit astfel esoteric trebuie să trezim din nou la conștiență în orele noastre de relaxare, iar meditând astfel asupra acestui lucru, el nu ne va deveni doar conținut de noțiuni, ci viață cu care ne putem uni cu totul. Astfel va fi dat și acum ceva ce poate fi important pentru noi, pentru a face din el o meditație.
Am auzit deja multe despre Misteriul de pe Golgotha, iar pentru unii dintre noi existența-în-jurul-nostru a lui Christos este o trăire în simțire, chiar dacă nu a devenit încă o trăire în clarvedere. Dar chiar dacă vom ajunge mai târziu la această trăire mai înaltă, putem totuși să ne simțim străbătuți de Christos. Dar, prin faptul că medităm astfel despre Christos, poate apărea în noi întrebarea: Unde, în care lume îl găsim oare pe Christos, Cel care, după cum știm, mai întâi a fost o divinitate extrapământeană, cosmică și care s-a unit prin Misteriul de pe Golgotha cu Pământul nostru? Noi știm, doar, că Christos nu va mai apărea într-un trup fizic pe Pământ, dar putem să ne punem întrebarea: Unde în atmosfera Pământului este de găsit Christos?
Acum, putem să simțim uneori, când ne aflăm adânciți în meditație, cum prin învățătorul nostru din lumea spirituală ne sunt adresate întrebări, iar atunci când încercăm să răspundem la aceste întrebări putem să fim conduși mai departe în cugetarea meditativă. Astfel, o întrebare care ar putea să ne fie pusă, este aceasta:
Dacă am fi predispuși astfel, încât nu între al treilea și al șaptelea an, așadar în acel timp în care trupul fizic își dobândește forma sa anume, care mai târziu devine doar mai mare, am dobândi conștiența noastră de Eu, ci, în loc de asta, în al zecelea an, în a doua perioadă de șapte ani, cum s-ar configura atunci conștiența noastră?
Dacă ar fi conștiența noastră așa, încât până la vârsta de zece ani am duce un fel de viață de visare, iar apoi s-ar trezi conștiența noastră de Eu, am avea o viață sufletească întru totul diferită. Dacă am vrea, spre exemplu, să fim treziți dimineața, ne-am vedea pe noi înșine în afara trupului nostru cum batem la ușă și am ști că noi înșine suntem în tonul care ne face să ne trezim. Sau nu ne-am trezi ca de obicei și să vedem că s-a luminat, ci ne-am vedea și ne-am simți pe noi înșine drept figură de lumină, drept una cu lumina atunci când deschidem ochii, cum alunecăm ca o lumină în noi înșine și străbatem trupul nostru cu conștiență.
Dar conștiența nu ar fi așa încât să fie o graniță severă între viața de trezie ziua și viața de visare noaptea, ci acestea două ar curge mai mult una într-alta. Întreaga viață de zi ar fi străbătută de un fel de stare de visare. Dar am ști în același timp că, în figura în care suntem fără trup, suntem o ființă spirituală care consumă din trup și aduce moartea. De aceea am purta mereu cu noi în visele noastre conștiența morții, întotdeauna am vedea imaginea morții lângă noi. Iar acest lucru ar răspândi o mare melancolie și tristețe asupra vieții și ne-ar fura toată forța de viață.
Dacă ar fi așa, atunci cultura materialistă de astăzi ar deveni tot mai înfloritoare și mai înfloritoare, dar omul ar fi pustiit în viața sa sufletească și nu ar mai putea dezvolta curaj de viață. Căci curajul scade sub om; într-adevăr este dezvoltat un fel de curaj fizic, de exemplu pentru aviație, dar se face pe cheltuiala curajului față de spiritual, a curajului de a se ridica realmente peste conștiența materialistă obișnuită. De aceea au trebuit bunii îngeri – oricât de ciudat ar suna asta – să îl inspire pe Kant pentru ale sale „granițe ale cunoașterii”, căci odată cu apariția culturii materialiste, care trebuia să vină, le-a dispărut oamenilor curajul de a pătrunde în lumile spirituale, iar astfel au rămas cu totul blocați în lumea fizică. Dar așa precum o minge de gumă care este presată la extrem revine la loc în forma ei, tot astfel și în viața sufletească tocmai acest lucru va produce o reacție și atunci curajul oamenilor va vrea să se îndrepte iarăși către cucerirea lumilor spirituale.
Desigur că nu este calea normală ca omul să dobândească de-abia la vârsta de zece ani conștiența de sine, iar nici în viitor nu va fi așa. Dar viitorul va fi întru totul așa încât conștiența va trece prin transformările prezentate, iar aceste timpuri se apropie repede. Esoteristul trebuie să devanseze și unele din aceste lucruri și tocmai de aceea avem teosofia noastră și dezvoltarea noastră esoterică, pentru a învăța să înțelegem viitorul.
În viitor, toți oamenii ar vedea mereu moartea lângă ei, ar trăi moartea în ei; melancolia ar trebui să fie dispoziția de bază a sufletelor, iar sinuciderile s-ar înmulți în mod înspăimântător. Dar tocmai acolo, în acea lume a morții îl avem de căutat pe Christos! Dacă putem să ne pătrundem de o înțelegere despre Misteriul de pe Golgotha, imaginea morții se va transforma în imaginea lui Christos, iar atunci știm unde este de găsit Christos.
Fără Christos, omul ar trebui să umble mereu cu sentimentul: eu mor, eu mor înăuntrul morții. Dar acest sentiment poate să-i facă loc cunoașterii: în Christos mor eu! Aceasta ar trebui să fie o meditație cu totul deosebită pentru un asemenea om: In ───── morimur. Din aceasta va putea să crească forța pentru a păstra, totuși, cu noua conștiență a omenirii, forța de viață și curajul sufletesc și a ne simți mereu uniți cu acea lume în care este Christos, în care El este mereu la noi și în jurul nostru. „Vegheați și rugați-vă” trebuie să devină cuvântul de ordine pentru a dobândi o astfel de conștiență.
Toate acestea pot să conțină pentru noi viață reală, dacă medităm tot mereu cu seriozitate zicerea noastră:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Astăzi vom prezenta un lucru pe care trebuie să îl lăsați să trăiască mai departe meditativ în dvs., pentru a ajunge prin aceasta mai departe. S-a vorbit adesea despre faptul că Christos a fost în cosmos înainte de Botezul în Iordan și că a putut fi văzut acolo de clarvăzători. Prin Botezul în Iordan, Christos a intrat apoi în trupurile lui Iisus din Nazareth, iar la Misteriul de pe Golgotha a curs în atmosfera Pământului și a rămas acolo. Unora le-a apărut întrebarea: Unde este Christos acuma, unde este El de căutat?
Amintirea omului merge până înaintea celui de-al șaptelea an, acolo a fost începutul conștienței de Eu; trupul fizic este configurat definitiv atunci privitor la forma sa, el doar mai crește. În această primă perioadă intervine conștiența de Eu. Întrebare: Cum ar fi dacă amintirea ar ajunge doar până la vârsta de zece ani, adică ar cădea în a doua perioadă?
Să presupunem că ar fi așa – atunci totul ar fi altfel. Omul care s-ar lăsa trezit dimineața ar trăi în visare ca și cum el însuși ar fi cel care s-ar furișa la ușa lui și ar bătea pentru a-și trezi trupul fizic; sau dacă ar fi trezit ca de obicei prin lumina zilei, atunci ar trăi asta așa, ca și cum el însuși s-ar apropia ca o figură de lumină de trupul său fizic, Și-ar deschide ochii și ar lăsa să lumineze lumină înăuntru. El s-ar întoarce dimineața în trupul său fizic, știind că prin aceasta îl distruge, mână către moarte. La trezire ar vedea moartea stând lângă el și melancolie s-ar răspândi peste sufletul său. Somnul ar fi trăire conștientă de vis, conștiența sa nu s-ar opri: aceasta s-ar trăi așa la momentul de acum al dezvoltării omenirii.
Acuma, conștiența de Eu nu se va trezi niciodată de-abia în al zecelea an, dar omenirea avansează, trăirea sufletească se modifică, iar omul va trăi în viitorul apropiat cele tocmai descrise. Dacă nu ar fi avut loc Misteriul de pe Golgotha, omul ar fi fost învăluit, în timp ce cultura materială se află în progres, în adâncă melancolie, pentru că figura morții ar fi fost un însoțitor constant. Prin Misteriul de pe Golgotha, figura morții se va transforma în figura lui Christos, pentru cel care a preluat în sine impulsul christic: ceea ce tocmai a fost descris este locul în care este de căutat Christos, iar sarcina noastră este să pregătim momentul în care vor trăi oamenii trezirea în acest fel. Noi trebuie, știind aceste taine oculte, să așteptăm și să privim spre Luceafărul de dimineață, care va răsări pentru oameni. Cultura materială a tehnicii face curaj pentru viața fizică, dar lașitate pentru cea spirituală, pentru întărirea forțelor sufletești. De aceea este negat spiritualul. Îngerii l-au inspirat de aceea pe Kant, ca să le nege oamenilor o capacitate de cunoaștere a spiritualului, pentru ca forțele sufletești omenești, presate la fel ca mingea de gumă, să revină cândva la loc și să cuprindă cunoștințele spirituale cu forțe cu atât mai puternice.
De unde vine faptul că esoteristul, chiar dacă a exersat timp de ani de zile în concentrare și meditație, încă nu a ajuns la o vedere în lumile mai înalte? Pentru a răspunde limpede la această întrebare vrem să ne reprezentăm odată ce este, de fapt, meditația. Dacă vrem să medităm, avem voința de a ne întoarce de la lucrurile exterioare, dorim ca ele să nu mai exercite nici o influență asupra gândurilor noastre, ele nu trebuie să ne mai deranjeze în dăruirea noastră față de spiritual. Dar tot timpul se împing evenimentele exterioare și gândurile despre acestea în fața sufletului nostru aflat în meditație, ele vor să ne întoarcă de la meditația noastră, ele se împotrivesc dăruirii noastre, astfel încât trebuie să luptăm cu cea mai mare forță de voință împotriva acestui lucru. Dacă vrem să cercetăm cine se apără de voința noastră mai bună, următorul exemplu s-ar putea să ne dea o lămurire. Să presupunem că un străin s-ar apropia de noi și ne-ar spune: „Sunteți un om fluturatic.” În 99% din cazuri am fi foarte tulburați de acest lucru, pentru că până atunci eram de părere că sunt un foarte bun esoterist, care și-a cercetat cu seriozitate propriul interior privitor la greșelile sale, iar acum vine un străin și afirmă contrariul.
Tot astfel precum se pune străinul în fața noastră, așa apare și câte un lucru în toate gândurile care se împing în fața noastră prin meditație, despre care considerăm că nu-l cunoaștem și totuși este propria noastră sine care se revelează în toate aceste gânduri și ne arată acest lucru, cât de fluturatici suntem de fapt și cât de puțin putem să ne desprindem de grijile și de poftele noastre zilnice. Căci ceea ce pătrunde mereu în timpul meditației noastre, în cadrul căreia avem, totuși, dorința de a ne separa de lucrurile exterioare și a ne uni cu spiritualul, este viața noastră curgătoare de pofte. În imaginile vieții noastre zilnice ea se revarsă necontenit în gândirea noastră și se apără atunci când vrem să ne punem în legătură cu domeniul spiritual.
Faptul că astfel stau lucrurile poate să fie spre binele nostru, pentru că în toate aceste imagini și gânduri învățăm să ne cunoaștem pe noi înșine în viața noastră de pofte ce se revarsă în continuu înăuntru; trebuie să ne ducă la cunoașterea de sine, pe care am exersat-o până acum foarte fugitiv. Dar adesea vom mai căuta încă tot felul de scuze, căci nu vrem să ne acuzăm pe noi înșine, iar acesta este motivul pentru care privirea în lumea spirituală încă ne mai rămâne închisă; Eul nostru de pofte trage un văl în fața ei. Dacă ne-am îndepărta atenția mai mult de la evenimentele și experiențele vieții noastre de pofte, dacă ne-am îndrepta Eul spre spiritual și ne-am orienta întreaga noastră închinăciune asupra lui, atunci am avea deja mai mult succes. Dacă am îndrepta, pentru a folosi un exemplu banal, doar atâta atenție asupra meditației noastre cât o folosim pentru discuții de tot felul pe care le purtăm în societăți sau și pentru noutăți despre dragii noștri semeni, atunci am merge repede înainte în cunoașterea noastră asupra lumilor mai înalte, am împinge atunci înapoi Eul nostru ce se împotrivește.
Ce altceva sunt gândurile noastre decât amintiri despre evenimente anterioare, iar aceste evenimente nu sunt nimic altceva decât poftele noastre pe care le-am perceput. Dacă nu am fi ajuns să le savurăm, atunci nu le-am fi păstrat în amintirea noastră. Să ne cercetăm numai memoria și vom afla că tot ce am perceput în cele mai multe situații drept savoare este îngropat în ea. Tot ce ne-a rămas indiferent, ce nu ne-a interesat în mod deosebit, din care, am putea spune, nu am savurat nimic, a dispărut din memoria noastră, așa după cum copilul care merge la școală nu își mai aduce aminte în anii următori de micile lucruri ale materiei sale de învățământ, pentru că în anii noștri de școală cel mai adesea nu ne interesăm atât de mult pentru materia de învățământ, și de aceea ea nici nu se impregnează atât de adânc în memorie.
Ceea ce trebuie să folosim în mod necesar, de asemenea, pentru dezvoltarea noastră esoterică, este dăruirea. Nu metoda trebuie să fie cea pe care o aplicăm în meditație și nici dorința nu e cea care trebuie să ne călăuzească, de a medita acum mult de tot, ca să avem multe trăiri în lumea spirituală; toate acestea nu trebuie să ne atingă, prin acestea am vedea doar propriile noastre dorințe, căci aici ar dobândi Lucifer stăpânirea peste noi. Noi nu ne desprindem atât de ușor de această lume a lui Lucifer și Ahriman. Dacă credem că am exersat cunoaștere de sine temeinică, dar în același timp mai căutăm scuze, atunci acesta este Ahriman care stă lângă noi. La fel de mult este prezent Ahriman atunci când căutăm scuze dacă ne spune cineva: asta sau cealaltă ai făcut prost. Îi îndrăgim mult prea mult pe Ahriman și pe Lucifer, ei ne însoțesc prin întreaga noastră viață tocmai pentru că îi îndrăgim atât de mult. Și de ce îi îndrăgim atât de mult?
Printr-un exemplu vom încerca să lămurim acest lucru. Prin ce anume își liniștește o mamă copilul care plânge? Prin faptul că îl dezmiardă și îi mângâie fețișoara, lucru care provoacă, în orice caz, o conștientizare corporală plăcută la copil. Acum, trebuie să știm prin ce anume i se revelează și i se fac plăcuți Ahriman și Lucifer omului, și anume prin faptul că ne aduc în atingere cu lucrurile lumii din jurul nostru, ale lumii în care ne căutăm plăcerea, iar satisfacerea acesteia ne este atât de plăcută. Prin razele de lumină pe care le lasă să cadă pe obiecte și care apoi iarăși strălucesc înapoi de la obiecte asupra noastră, tocmai prin această atingere a razelor simțim un stimul plăcut, așa cum simte copilul care plânge la atingerea iubitoare a mamei. Lucifer și Ahriman ne mângâie prin vrăjirea razelor de lumină peste lucrurile lumii, iar ochii noștri își dau seama de lucruri prin atingerea razelor.
Înainte de toate, aceste puteri se evidențiază și în știința de astăzi și în filosofie, ca de exemplu într-o discuție a unui elev al lui Schopenhauer [ Nota 81 ] cu Nietzsche. Deussen afirmă față de Nietzsche [ Nota 82 ] că negarea vieții condiționează viața, în timp ce Nietzsche [ Nota 83 ] spunea că înnobilarea vieții duce la viață. Dacă am privi acum prima afirmație cu exactitate și am cugeta la ea, ar trebui să spunem că ea (negarea voinței) nu duce la viață, ci la moarte, căci un bețiv, un vagabond care trăiește în poftele sale negarea voinței de viață și nu le ține în frâu, acela nu va dobândi viața, ci va găsi o moarte prematură, în timp ce omul care tinde spre înnobilarea voinței emană forțele unui germene ce aduce sănătate, de care se leagă razele sale; el va aproba viața, în sănătate. Prin intermediul acestei afirmații filosofice a lui Deussen [ Nota 84 ], unii învățați au fost de părere că au privit ca prin niște ochelari limpezi, în timp ce totuși au văzut numai prin niște ochelari cu sticle de lemn. Vedem și aici că Ahriman se pune din nou în fața oamenilor, căci noi înșine nu îi dăm drumul, în toate chestiunile vieții, atât de mult îl îndrăgim. Este necesar să ne clarificăm toate acestea, căci trebuie să îi cunoaștem cu ochii deschiși pe Lucifer și pe Ahriman în tot ce facem sau lăsăm, și anume acolo unde aceste două puteri vor să se pună în fața meditației noastre pentru a ne refuza privirea în lumea spirituală, căci a început momentul în care trebuie să ne străduim să ne dezvoltăm până la cunoașterea spirituală, prin formarea de organe spirituale ale clarvederii în noi, pentru ca aceste organe să nu se usuce și să nu se consume. Încet și treptat trebuie să creștem în spiritualul din care suntem născuți: Ex Deo nascimur.
La începutul vieții noastre, care își are originea în dumnezeire, mai eram încă pătrunși de forțele dumnezeiesc-spirituale; ele mai acționează asupra copilului până la schimbarea dinților, în dinții de lapte mai acționează încă. La vârsta de șapte ani, schimbarea dinților a avut loc, iar dinții noi, desemnați pentru această viață, apar. Așa se înnoiește totul la om, ceea ce e vechi este respins de ceea ce e nou, părul cade și apare altul în loc, unghiile sunt tăiate și cresc iarăși. Odată cu căderea primilor dinți, respectiv a celor de lapte, la copil au ajuns la capăt forțele spirituale care au acționat la construirea, la creșterea copilului și acum încep alte forțe sau ființe să lucreze la construcția pentru încarnarea actuală, dar odată cu construirea începe imediat și decăderea, moartea organelor. Ele se îndreaptă treptat spre moarte, căci chiar și fiecare gând pe care îl gândește omul provoacă o nimicire în celulele creierului, respectiv ceea ce este substanță este sortit unei morți lente: In Christo morimur.
Încet creștem înspre spiritual. Părul nostru se albește, toate organele noastre trec încet în spiritual, întregul nostru corp tinde către spiritualizare, el va învia iarăși în spirit: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Ocultistul trebuie să se lămurească tot mai mult despre faptul că lumea este complicată. Atunci când omul pășește pe planul fizic, în primul său an de viață se petrece ceva ce putem compara cu lupta pe care au dus-o înainte de Saturn unele entități ca să poată lua naștere Saturn, anume lupta pe care au dus-o Spiritele personalității, care au acționat din interior, cu Spiritele voinței care au acționat din exterior. În primul an al vieții sale pe planul fizic, omul trebuie să stea în luptă și să depășească ceea ce are în el moștenit, el trebuie, așadar, să stea în luptă cu Spiritele voinței și cu personalitatea sa.
Această luptă se desfășoară în jurul omului în primul său an de viață. Dacă privim copilul, atunci el le va semăna strămoșilor doar mai târziu, și anume le va fi pe atât de asemănător pe cât va fi de câștigător ceea ce este moștenit, așadar ceea ce provine de la Spiritele voinței, asupra ceea ce e individual, asupra ceea ce reprezintă Spiritele personalității.
Mângâierea, plăcerea-de-sine, aceasta e ceea ce ne place. Ahriman ne mângâie, așa cum mângâiem un copil, asta îi este plăcut copilului. Ahriman este cel care are scuze pentru ceea ce facem, el șoptește: Asta chiar că nu ai putut să faci altfel, n-ai ce să-i faci etc.
Lucifer, el întărește egoismul nostru. Este un al treilea care se apropie de noi, necunoscutul, care se apropie de noi și ne spune: „Ești un om fluturatic”, asta ne supără. Ceea ce trăim în meditație drept gânduri deranjante, acesta este tocmai necunoscutul care ne spune aceasta, și anume suntem noi înșine. Dar acest lucru ne este incomod, descoperirea felului în care suntem! – Oamenii merg la biserici și se roagă la entitățile pe care le iubesc. Noi purtăm adesea pe buze numele lui Christos, dar ele vor să spună Ahriman.
Primii dinți și a doua serie de dinți: Numai prin primii dinți suntem nemuritori. Faptul că omul dumnezeiesc se împinge din urmă, se împinge pe sine din urmă, aduce a doua serie de dinți. Întreaga amintire este egoism devenit fluid. Ne aducem aminte de ceea ce a stârnit cândva pofta noastră. Cu cât mai puternică a fost pofta, cu atât mai bună este amintirea. În meditație nu ne stârnește nimic pofta, de aceea se revoltă natura de pofte, care vrea să fie mângâiată, iar acest lucru nu se întâmplă în meditație. Copilul învață la școală multe lucruri ce nu îi stârnesc pofta, de aceea uită curând cele învățate.
Tot ce este taină a existenței noastre se află în zicerea rosicruciană:
Aus dem Göttlichen sind wir geboren
In dem Christus sterben wir
In dem Heiligen Geiste werden wir auferstehen
Din Dumnezeiesc suntem născuți
În Christos murim
În Spiritul Sfânt vom învia
E.D.N.: pune bazele omului dumnezeiesc
I.C.M.: pentru ca dumnezeiescul să poată fi născut
P.S.S.R.: forța care îl poartă în sus.
Pentru a ajunge mai departe în viața noastră esoterică trebuie să devenim mai atenți în observarea lucrurilor care adesea îi scapă conștienței noastre de fiecare zi. De asemenea, trebuie să ne facem alte reprezentări despre ceea ce vom trăi pentru început. Ne plângem, de exemplu, de faptul că în meditațiile noastre năvălesc gânduri care ne hărțuiesc și ne deranjează. Dacă ne-am gândi mai bine, ar trebui să cunoaștem faptul că este un progres, că am devenit mai sensibili pentru că observăm că aceste gânduri sunt ceva ce este mai puternic decât noi. Ele ne fac să implicăm mai multă forță în meditația noastră, căci sunt ființe luciferice care ridică în noi propriile noastre gânduri. Aceste ființe luciferice sunt întotdeauna în noi, doar că sunt acoperite în valurile vieții zilnice. Dacă mergem noaptea printr-o pădure liniștită, atunci auzim cu precizie ușoara cădere a frunzelor, animalele care se furișează pe pământ, pașii care vin din depărtare. Dar în turbulența din marele oraș, asemenea zgomote atât de scăzute vor fi cu totul imperceptibile. – Așa este cu meditațiile noastre. Liniștea pe care o creăm ne lasă să observăm ceea ce se cufundă neobservat în valurile zilnice. Tot felul de lucruri ne pot veni în conștiență, de exemplu și dureri ale corpului fizic, pe care în rest nu le percepem. Putem să ne concentrăm asupra corpului nostru – acest lucru este însă bun doar în cazuri foarte deosebite –, să îl cercetăm de astfel de dureri. Atunci începem puțin deasupra capului, cu decuplarea tuturor celorlalte gânduri, și ne concentrăm atenția doar asupra acestui unic punct; apoi mergem mai departe în jos, ne concentrăm pe o parte a creierului ș.a.m.d. Aici vom observa cum pot să fie dureri în diferitele părți ale corpului nostru. Iar cu cât mai egoist este un om, cu atât mai mult și mai clar va simți dureri ici și colo. Dar nu avem voie să devenim prin asta ipohondri și să ne lăsăm speriați de aceasta, ci trebuie să ne ținem capul sus.
Acest lucru trebuie să îl facem și în alte câteva situații, căci ni se pot întâmpla lucruri ciudate care ne pot uimi, cărora trebuie totuși să le dăm de capăt. Întreaga noastră constituție, raporturile dintre corpurile noastre [componentele ființiale] se modifică prin meditația noastră. Oricât de prost am face-o, oricât de neîndemânatic, noi totuși tragem afară Eul și trupul astral și o parte a trupului eteric din trupul fizic, iar prin aceasta putem ca, în minutele de după meditație, să avem trăiri stranii în trupul nostru eteric. Căci acesta este un păstrător fidel al tuturor celor pe care le-am întâlnit în viața noastră în mod conștient și inconștient. Se poate, spre exemplu, să fi văzut în copilăria noastră cum un câine a fost călcat de tren. Întreaga scenă îngrozitoare am depășit-o pe parcursul anilor. Trupul eteric a păstrat-o, iar noi putem ca, peste treizeci sau patruzeci de ani, datorită dezvoltării noastre, să percepem dintr-odată cum pornește din noi lătratul și scheunatul, ba se poate întâmpla ca respectivul produce el însuși, realmente, sunete ca niște lătrături și apoi, desigur, se sperie foarte tare de el însuși. Acest lucru provine de acolo că amintirea păstrată în trupul eteric, prin faptul că trupul eteric este degajat pe parcursul dezvoltării, apare dintr-odată cu o forță deosebit de puternică și acționează asupra corpului fizic.
Un al doilea exemplu: Se poate ca cineva, ca esoterist, ca urmare a unei infecții la urechea mediană, să aibă dureri care duc la viziuni ale unei scene înfiorătoare, a cărei origine nu și-o poate explica. Contextul este următorul. Durerile se află, desigur, nu în trupul fizic, ci în trupul astral. Acest lucru îl știm ca teosofi și înțelegem de aceea și cât de fundamental greșit este atunci când Maeterlinck [ Nota 85 ] afirmă în ultima sa carte că un suflet care nu ar mai avea corp nu ar putea să aibă dureri. Noi știm că sufletul fără corp – în Kamaloka, de exemplu – poate să sufere mari dureri. Durerile din trupul astral se oglindesc în trupul eteric. Esoteristul trăiește vibrațiile produse astfel în trupul eteric, în același timp însă și vibrațiile de gen asemănător care au fost provocate în el în copilăria sa prin dureri sufletești, când a asistat la scena înfiorătoare. Pe aceasta o uitase de mult, dar prin dezvoltarea esoterică, precum și cu ocazia exterioară a durerii, trăirea iese la iveală din trupul eteric.
Ceva și mai ciudat este posibil. Trebuie numai să fi locuit perete în perete cu o familie care își citește sau povestește cu plăcere povestiri despre hoți. Urechea noastră fizică nu le-a auzit, dar trupul nostru eteric le-a preluat. Iar în cadrul dezvoltării spirituale se poate întâmpla să le trăim în trupul nostru eteric. Asemenea lucruri pot să ne sperie, atunci când nu le înțelegem.
Să presupunem că cineva, în ora esoterică sau, mai degrabă, la o conferință publică, adoarme din lipsă de interes. Eul său și trupul său astral participă însă. Când se trezește apoi, se poate întâmpla că trupul fizic nu vrea să se adapteze la ceea ce au preluat trupul astral și Eul care se întorc. Acest lucru duce atunci la situația că respectivul este necăjit pe sine însuși, își face reproșuri grele sau simte chiar și dureri fizice. Sau poate interveni situația că cineva preia cu mare atenție învățăturile esoterice și își face bine și exercițiile, dar că apoi trebuie să fie printre alți oameni, care fie se comportă tacit respingător față de teosofie și esoterism, fie chiar exprimă acest lucru. Atunci, acest lucru acționează asupra esoteristului și i se poate întâmpla ca, după meditație, voci din el să spună: „Astea toate sunt prostii!” sau lucruri și mai îngrozitoare, care îl chinuiesc foarte tare. Dar acestea sunt tocmai gândurile din mediul său, pe care probabil că nu le-a auzit cu urechea fizică; el este ca și obsedat de ele. Prin ridicarea în afară a Eului luăm cu noi în sus tot ce este bun în noi, obiceiurile noastre bune și le rafinăm tot mai mult și mai mult; ceea ce este în noi ca obiceiuri proaste împingem în jos, iar acestea dobândesc ca un fel de viață independentă. Astfel, ni se poate întâmpla să începem să înjurăm în mod mecanic, să folosim expresii pentru care, în viața obișnuită, suntem de fapt prea bine educați. Acest lucru ne umple atunci de uimire și de groază și ne spunem, poate: Eu nu sunt deloc așa; pentru așa ceva sunt totuși un om prea cumsecade. Dar trebuie tocmai față de așa ceva să recunoaștem că, totuși, suntem așa, căci asemenea lucruri dispar abia când le-am scos definitiv din noi.
Și, totuși, toate aceste trăiri sunt progrese și contează doar să cunoaștem semnificația lor. Este necesar, înainte de toate, să admitem că din vina noastră pătrundem atât de greu în lumile spirituale. Dar atunci când ajungem sus ne întâlnim acolo cu Cel care a luat vina noastră asupra Lui prin Misteriul de pe Golgotha. El a luat asupra Lui slăbiciunea noastră: acesta e un cuvânt biblic adevărat, așa cum este adevărat tot ce e în Biblie. Iar cine respinge asta, de a i se șterge vina prin intermediul lui Christos, acela tocmai că a pătruns în adâncurile acestui adevăr tot atât de puțin precum cel care, ca „bun creștin”, crede în acest fapt, dar găsește că lucrul este foarte simplu. Dezvoltarea lumii este foarte complicată și aduce enigme în fiecare atom, iar fiecare atom poate să devină o lume. Acest lucru ne poate învăța exemplul despre infecția de ureche mediană. Ceea ce se trăiește aici în trupul eteric, a luat naștere ca o lume dintr-un fleac.
Din lumile mai înalte pot să vină și inspirații pentru lumea materială. Un lucru care este prea puțin luat în considerare, peste care sar atât de mulți atunci când citesc despre viața lui Wallace [ Nota 86 ], prieten cu renumitul cercetător al naturii, Darwin, este acela că povestește el însuși că într-un vis din timpul febrei i-ar fi venit gândul care a dus la una dintre cele mai importante descoperiri privitoare la ereditatea fizică. Faptul că acest gând i-a venit într-o stare în care creierul său fizic nu era adecvat pentru gândire, acest lucru ar trebui să le dea mult de gândit materialiștilor, care consideră gândirea drept funcție a creierului. – Și Darwin a călătorit mult la tropice și este foarte posibil ca și el să fi făcut câte o descoperire privitoare la raporturi fizice în timp ce avea febră. – În timpul nostru materialist, asemenea lucruri vor fi luate în considerare doar când în asemenea stări anormale, precum prin inspirație, sunt aflate lucruri care se lasă valorificate material, atunci când cineva, spre exemplu, inventează în acest mod ceva ce îl poate face bogat. Până atunci, toate asemenea lucruri vor fi considerate drept născociri ale unei fantezii bolnăvicioase.
Să ne continuăm meditația cu hărnicie, rezistență și energie, căci ne va veni mereu în întâmpinare ajutorul Celui care a adus impulsul Său în dezvoltarea Pământului. Acest ajutor* este întotdeauna aici.
* Într-o altă însemnare, în rest identică, se spune aici: „aceste impulsuri sunt întotdeauna prezente!”
* * *
Deranjamentele din timpul meditației sunt, de fapt, semne ale progresului. Ele pot să aibă câteva motive. Acestea sunt adesea foarte complicate. De exemplu, o veche infecție la urechea mediană poate să trezească mai târziu în trupul eteric imagini ale unor procese dureroase. Sau, în casa vecină erau citite povestiri cu hoți. Nu au fost auzite fizic deloc, dar au fost preluate totuși prin trupul eteric. Acest lucru se poate manifesta așa, ca și cum am trăi în noi asemenea povestiri cu hoți, în starea de meditație.
Întâmplări uitate apar din subconștient, de exemplu un câine călcat de tren latră atunci dinăuntrul cuiva, pentru că și șocul este lipit de trupul eteric și apoi, inconștient, în timpul meditației el urcă din nou. Chiar dacă am dormi la conferință, ceea ce am auzit pătrunde totuși în trupul fizic și cel eteric, bolborosește apoi, eventual, mai târziu la meditație, drept reprezentare neclară. Tot astfel, discuții urâte sau dușmănoase față de teosofie, ce au loc în jurul nostru, chiar dacă nu le auzim deloc noi înșine, ci doar trăim în atmosfera acestor discuții. Lucrurile urâte pătrund în jos, în trupul fizic și cel eteric degajate, și acționează aici adesea cu totul automat, în timp ce mișcările sufletești mai fine se manifestă mai mult în domenii sufletesc-spirituale mai înalte.
De aceea teosofia acționează adesea neplăcut în alt mediu.
Cel care începe să meargă pe calea esoterică trebuie să aibă mereu în față țelul de a intra în lumea spirituală fie prin moarte, fie prin inițiere. Acolo, lucrurile stau exact invers decât în lumea fizică. Imediat ce începem o școlire esoterică se modifică și sufletul, începe progresul. Trupul astral și Eul se desprind, iar corelația cu cele două componente aflate cel mai jos este doar una lejeră. Faptul că la meditație năvălesc gânduri de gen exoteric, ba chiar adesea de gen abominabil este un semn al progresului, căci puterile mai înalte ne pun pe noi în fața noastră înșine în acest fel, este natura noastră inferioară, sunt reminiscențe pe care le avem uneori chiar ca voci și șoapte în jurul nostru. Este natura inferioară străbătută de Ahriman și Lucifer, pe care Lucifer și Ahriman au iubit-o atât de mult: de aceea sunt ei în noi.
Și sensibilitatea de grad înalt față de mediu este un semn al corelației lejere dintre cele patru componente. Trupul eteric preia inconștient gândurile și simțămintele mediului și le reproduce apoi (exemplu: un copil a trăit înainte de șapte ani situația în care un câine sau o pisică a fost călcat; în școlirea esoterică s-ar putea ca strigătele și vaietele animalului să fie trăite apoi în noi ca venind dinăuntru, drept amintire a trupului eteric. Exemplu: infecție de ureche mediană, nuanță de durere în corelație cu vreo imoralitate; în reminiscență, aceasta ieșind ca voci, care adesea strigă lucruri oribile). A se pune curajos împotriva tuturor acestora și a-și însuși forțele pentru a le depăși, chiar dacă de-abia în următoarea încarnare. Ca principal lucru, mereu exersată, este veridicitatea, care tocmai în timpul nostru s-a pierdut cu totul în căutarea judecății. Noi ne vom încarna tot mereu, pentru a ne însuși veridicitatea și moralitatea în lumea fizică și a le lua pe acestea în lumea spirituală. Ahriman a luat în posesie lumea, iar noi trebuie ca, prin viața noastră esoterică, să menținem contragreutatea, să ne ținem în fața ochilor zicerea biblică: Christos a venit pentru a lua slăbiciunea noastră asupra sa.
Dacă ar fi adevărată concepția pe care o aveau examinatorii sufletului din Evul Mediu și care este împărtășită și de psihologii moderni, atunci nu ar exista esoterism.
Atunci a fost pusă în circulație propoziția: Tot ce se întâmplă în suflet este intențional, adică la baza tuturor proceselor sufletești se află o anumită intenție; atunci când gândesc, gândirea mea are un anumit conținut, trebuie să gândesc ceva; dacă simt, sper, îmi reprezint, vreau: atunci trebuie să simt, să sper, să îmi reprezint, să vreau „ceva”. Examinatorii sufletului din Evul Mediu au exprimat acest lucru clar, mult mai incisiv și mai clar decât psihologii de astăzi; căci timpul nostru este timpul noțiunilor neclare. Dacă ar fi corectă această concepție susținută în Evul Mediu, atunci nu ar fi posibilă o gândire esoterică, pentru că esoteristul tocmai că vrea să îndepărteze și acest „ceva” din sufletul său, să îl golească cu totul, pentru ca atunci să se poată revărsa gândirea dumnezeiască în el. Într-un anumit sens, acest lucru nici nu este provocat prin exercițiile noastre, căci în ele ne concentrăm pe anumite cuvinte, imagini etc., ce ne sunt date de învățătorul ocult. Așadar, totuși asupra unui „ceva” – ce nu este însă luat din lumea senzorială. Iar sufletul nostru este pregătit prin acest lucru, ca atunci când s-a maturizat prin aceste exerciții să primească existența dumnezeiască.
Dar ce scop are gândirea concentrată? De a ne distrage de la gândurile materiale care ne înconjoară și a ne conduce pentru a sta liniștiți într-un anumit conținut de gânduri. Treptat, trebuie sa ajungem apoi până într-acolo, încât să facem abstracție în meditație de un anumit obiect al gândirii noastre, să ne eliberăm cu totul de acesta și să ne dezvoltăm noi înșine forțele care sunt necesare pentru gândire.
Examinatorii sufletului din Evul Mediu știau și ei prea bine acest lucru, dar urmau o regulă care mai este și astăzi urmată de mulți, ba chiar a devenit un principiu al oricărei teorii a cunoașterii. Ei spuneau: A gândi, a simți, a voi fără a atinge intenții sunt foarte dificile; ceea ce este dificil, pentru om este imposibil. Astfel au pătruns în filosofie toate acele idei despre mărginirea capacității de cunoaștere.
Sigur că nu este ușor pentru esoterist să îndepărteze în timpul meditației orice conținut de gândire, simțire, voință din sufletul său și să dezvolte doar forțele înseși. Numai prin meditație constantă, sârguincioasă va ajunge la aceasta. În fond, cel ce meditează se găsește în aceeași situație precum omul care doarme, doar că el își menține conștiența verticală.
Dar ce se întâmplă în somn? Trupul astral și Eul părăsesc corpul, iar pe locul de odihnă rămân culcate trupurile fizic și eteric, adică, așa cum am menționat deja adeseori, acest lucru este corect doar într-o anumită măsură. Așa cum soarele apune doar pentru o parte a globului pământesc pentru a se ridica din nou pentru cealaltă jumătate, tot astfel se odihnește doar una din părțile trupului fizic. În cealaltă parte începe să-și desfășoare activitatea soarele trupului astral și al Eului.
Căci trupul astral și Eul sunt, într-adevăr, trase afară din sistemul nervos și cel sangvin în timpul somnului, dar în același timp încep să lucreze cu forțele lor înăuntrul restului sistemului fizic – în organele de simț și cele glandulare. Prin intermediul unei comparații veți înțelege acest lucru. Cine nu a adormit vreodată într-o încăpere insuficient încălzită și mai puțin pregătită pentru somn, și n-a avut apoi la trezire sentimentul neplăcut că i s-a răcit corpul. Motivul pentru acest lucru este faptul că în timpul somnului trupul astral și Eul nu se află în el, cel puțin nu în sistemul sangvin și cel nervos. În schimb, ele străbat și în somn organele glandulare și de simț. Să ne gândim, de exemplu, la un gurmand. La el, organele glandulare sunt, desigur, altfel configurate, pentru că el nu a depășit încă pofta de mâncăruri bune. Trebuie să ne gândim că, datorită faptului că la meditație organele sunt lăsate în seama lor, trupul astral și Eul ies afară atunci când devin independente.
Nu este altfel la organele senzoriale. Va părea paradoxal faptul că simțurile veghează cel mai mult atunci când omul doarme. Cu toate acestea, așa este. Să luăm, de exemplu, ochiul. În timp ce, noaptea, ochii noștri sunt închiși, forțele Eului și ale trupului astral lucrează înăuntrul lor. În schimb, atunci când veghem ziua, ochii dorm, de fapt. Dacă nu ar face asta, omul nu ar putea să îi folosească. Este așa că, pe emisfera sistemelor senzoriale și glandulare, răsare soarele trupului astral și al Eului pe timpul nopții. Cel care se trezește conștient în somn, poate observa lumina care lucrează asupra ochilor, construirea simțurilor, care trebuie să înceteze ziua, pentru ca omul să poată vedea.
Un asemenea om poate să aibă în câmpul vederii imaginea unui înger care plutește către el, atunci când cristalinul se extinde și se contractă din nou. Dacă ar putea să își extindă privirea, atunci ar vedea, proiectat afară din el, un înger în luptă cu un demon. Această imaginațiune ia naștere pentru că, în somn, sângele este ocupat să alimenteze ochiul. Căci divinități, arhangheli au lucrat asupra ochiului omenesc timp de generații de divinități. Dacă ne lămurim acest lucru, atunci vom simți și în ce mod lipsit de sfințenie coboară fiziologia modernă sonda în ceea ce a fost creat în milioane de ani de către ierarhii de entități dumnezeiești.
Dacă cel ce meditează se privește astfel din afară, el poate dobândi simțământul unui spațiu care este umplut doar de căldură, ca un fel de cuptor. Ceea ce viețuiește înăuntru este ceea ce trăiește și țese în viața sufletească a omului drept ceva propriu. Noi știm că există patru feluri de eter: eterul căldurii, al luminii, cel chimic și al vieții. Căldura, care nu este doar o mișcare a moleculelor, cum sunt de părere fizicienii, ci este primul din cele patru feluri de eter, căldura pe care omul o are drept căldură proprie nu provine doar din procese fizice și chimice, ci provine – cel puțin la om este așa, la animal este altfel – de acolo, că sunt active un Eu și un trup astral. În meditație este posibil să simțim această căldură proprie, înăuntrul și mult în afara corpului, drept o sferă de căldură care umple locul în care de obicei este perceput corpul și se întinde dincolo de acesta. Pe acest eter de căldură care ne învăluie trebuie să îl simțim. Multă atenție este necesară pentru aceasta. Sigur că dacă s-ar apropia cineva de noi și ar vrea să ne împungă, am observa ceva doar dacă este realmente atinsă pielea. Nu putem să ne închipuim că suntem împunși, dacă este atins doar eterul care ne înconjoară. Esoteriștii începători nu simt nimic din acest eter, ei simt ceva cu totul diferit: gânduri care năvălesc asupra lor; adesea pătrund până la ei imagini de mult uitate, simțăminte și griji. Ei vin atunci și se plâng. Atunci poate să spună esoteristul mai experimentat: Te felicit pentru progres, pentru faptul că acum observi asta!
Pentru această situație se potrivește cuvântul din Evanghelia după Ioan: „Iar lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o!” Căci această căldură care este în noi este întuneric. Din afară vrea să pătrundă lumina dar nu poate, pentru că în căldura însăși are loc o luptă, o luptă între două feluri de căldură. Omului îi va veni greu să admită că există aceste două feluri de căldură.
Pentru a putea admite întrucâtva acest lucru, trebuie să mergem la țărani, la filosofia lor țărănească, cel puțin așa cum era înainte; căci în ultimele decenii țăranii au devenit tot mai proști. Dar acest lucru provine doar din faptul că au ajuns mai mult în contact cu orășenii. Vechii țărani nu erau nicidecum proști; ei știau multe în filosofia lor țărănească.
Astfel, mi-a spus cândva un bătrân păstor, pe când se apropia o furtună: Acestea sunt două furtuni, care pornesc una împotriva celeilalte. – Fizica modernă ar vorbi despre electricitate pozitivă și negativă; dar cu aceste noțiuni abstracte se și încheie înțelegerea lor. Bătrânul păstor simțea, știa încă din străfundurile sufletului său, că atunci când vine o furtună, acolo luptă două puteri una împotriva celeilalte, că acolo are loc o luptă.
Omul modern nu mai are această conștiență despre cele două feluri de căldură; faptul că există două feluri de lumină, acest lucru și-l poate închipui mai degrabă: lumina interioară, cea luciferică, și cea exterioară, lumina dumnezeiască, pe care o vede venind către el în meditație. Dar în afara căldurii proprii a omului, care este luciferică, mai există și căldura care poate să radieze asupra lui din afară, pe care o va percepe însă în meditație mai întâi drept răceală. Este un semn bun, de a simți în meditație suflarea de răceală, care este căldura lumilor spirituale. Dăruiți acestei răceli, ne simțim căldura proprie ca pe o sferă în jurul nostru și în noi. Mergem ca printr-o sobă înfocată, în care tot ce este luciferic la noi este ars și totuși este perceput acest foc al mâniei dumnezeiești – care este, de fapt, iubire – drept răceală care suflă asupra noastră. Dacă ne-am cucerit cunoașterea acestui proces, atunci ajungem să ne spunem: Slavă Domnului că sunt căznit, chinuit să aflu mânia dumnezeiască astfel, care arde la mine ceea ce nu mai trebuie să fie în mine!
Apoi vine la noi căldura de afară, care este percepută mai întâi drept răceală, iar aceasta vine cu lumină, care și ea este de la Lucifer, dar din partea bună a lui Lucifer. (Lumina care se revarsă în oameni le dă acestora cunoașterea – Lucifer. Izvorul acestei lumini este Iehova, care trăiește în apa cosmică a înțelepciunii.) Spiritele bunelor ierarhii se servesc atunci de Lucifer, pentru a radia această lumină înăuntrul nostru. (Lucifer = lumină – cunoaștere. Căldură – Christos, iubire. Mai întâi trebuie să cunoaștem – ca lucru suprem pe Christos, apoi să Îl trăim, prin faptul că El însuși radiază în noi drept viață de iubire. Este Christos versus Lucifer.)
În acest fel putem să ajungem la o viață sufletească ce nu este intențională, la o lume spirituală care nu este doar o continuare a celei fizice, ci o lume cu totul diferită. Pentru toate acestea poate să ne fie un simbol crucea cu trandafiri.
Adesea oamenii spun: Crucea cu trandafiri rămâne doar un simbol pentru mine! Însă asta este din vina lor. În Știința ocultă sunt deja indicate sentimentele și senzațiile de care trebuie să se pătrundă omul pentru ca crucea cu trandafiri să nu îi devină doar simbol, ci forță vie. Cele spuse astăzi putem să le transformăm și în acest fel într-un sentiment: Din Dumnezeu suntem născuți [Ex Deo nascimur]. Dar pentru că Lucifer s-a amestecat cu creația, trebuie ca lemnul crucii să ardă, să se carbonizeze, să devină negru: In ───── morimur. Dacă am murit astfel în Christos, atunci pot să se apropie de noi din afară, dinspre cele șapte planete, forțele cosmice, forțele celor șapte trandafir cerești roșii, care radiază drept lumină și căldură în noi.
* * *
Dacă concepția psihologilor medievali, care este și cea a majorității psihologilor de astăzi, ar fi corectă, atunci nu ar fi posibil esoterismul. Examinatorii sufletului, din Evul Mediu, au exprimat acest lucru precis și clar, mult mai precis și mai clar decât cei de astăzi; căci timpul nostru este cel al noțiunilor neclare. Ei au spus: întreaga viață sufletească a omului este intențională. – Prin aceasta vroiau să zică faptul că întotdeauna ar trebui să aibă un conținut. Nu s-ar putea „doar” gândi, ci ar trebui gândit „ceva”. Tot astfel, că nu s-ar putea doar simți, vrea, spera, aștepta, reprezenta, fără a se îndrepta spre un anumit conținut. În esoterism trebuie să fie însă tocmai invers. Toate exercițiile noastre sunt orientate spre a ne învăța gândirea fără ca noi să ne gândim la ceva ș.a.m.d. Așadar ceea ce exersăm nu este esențial, ci aceasta e doar pregătirea pentru ceea ce trebuie să dobândim prin aceasta: gândirea și toate celelalte, fără obiect, gândirea non-obiectuală.
Ce scop are gândirea concentrată? Scopul de a ne duce de la gândurile exterioare, materiale care ne înconjoară și a ne orienta gândirea asupra unui gând anume. Treptat trebuie să ajungem apoi să facem abstracție și de obiectul asupra căruia ne concentrăm în meditație, să ne facem cu totul liberi de el și să dezvoltăm doar forțele înseși care sunt necesare pentru gândire.
Cercetătorii medievali ai sufletului știau și ei, prea bine, acest lucru, dar au aplicat aici o regulă care mai este și astăzi aplicată de marea majoritate a oamenilor, ba chiar a devenit un principiu al întregii teorii a cunoașterii. Ei spuneau: gândirea, simțirea și altele, fără intenții; a atinge acest lucru este foarte dificil, iar ceea ce este foarte dificil îi este omului imposibil. De aici provin mai târziu toate acele idei despre limitarea capacității noastre de cunoaștere ș.a.m.d.
Pentru esoterist trebuie să devină, cu toate acestea, posibil să dezvolte o viață de gânduri cu totul diferită de cea obișnuită. Prin meditație, cel ce meditează trebuie să ajungă în aceeași stare precum omul care doarme, dar să aibă o conștiență. Vrem să pornim de la exemple concrete.
Dacă omul a dormit într-o cameră care nu era bine încălzită și se trezește și se simte rece, atunci este pentru el mai greu să se încălzească decât atunci când se află în viața sa de zi în activitățile sale obișnuite. De unde vine asta? Se spune că, în somn, trupul fizic și trupul eteric rămân înapoi pe locul de odihnă, iar trupul astral și Eul ies afară. Acest lucru este aproximativ corect; la fel de corect, ca și cum am spune, spre exemplu, că Soarele a dispărut noaptea de lângă Pământ. Acest lucru e valabil pentru una din emisfere, nu, însă, și pentru cealaltă. Astfel sunt, într-adevăr, ieșite afară trupul astral și Eul din sistemul sangvin și cel nervos în timpul somnului, dar ele străbat atunci, cu atât mai mult, sistemul senzorial și glandular. Poate că acest lucru ni se va părea straniu, că organele de simț tocmai atunci sunt cele mai „treze”, când omul doarme. Cu toate acestea, așa este. Atunci când suntem treji ziua, ochii și celelalte dorm; dacă nu ar face asta, omul nici nu ar putea să vadă. Așadar, pentru emisfera terestră a organelor de simț și a sistemului glandular, noaptea răsare Soarele trupului astral și al Eului.
Dacă reușim să ne trezim conștient în somn, atunci putem trăi lumina care este activă asupra ochilor, construirea organelor de simț, care trebuie să înceteze ziua pentru ca omul să poată „vedea”. Acest lucru îl trăim atunci în tablouri imaginative. Putem, chiar, să avem în câmpul nostru vizual imaginea unui înger – proiectat înspre afară din noi înșine – care plutește înspre noi. Dacă am putea extinde privirea și mai mult, atunci am vedea un arhanghel care se află în luptă cu un demon. Aceasta ar fi atunci imaginea pentru faptul că sângele este ocupat să alimenteze ochii și că astfel ia naștere o micșorare și o mărire a cristalinului ochiului. Acest lucru se exprimă atunci în prima imagine, descrisă mai sus.
Omul obișnuit ar putea veni aici și să spună: Atunci ceea ce percep aici ar fi, așadar, doar ceva ce creez din mine însumi. Esoteristul, însă, va vorbi altfel. El va ști că vederea, văzul nu ar fi posibil dacă arhanghelii nu ar combate și n-ar învinge mereu întunericul, și că asta este ceea ce se exprimă în imagine. Arhanghelii au lucrat asupra ochiului timp de generații întregi de divinități. Dacă ne lămurim asupra acestui lucru, atunci simțim în ce mod lipsit de sfințenie introduce fiziologul modern sonda în acel organ care a fost construit în milioane de ani prin intermediul ierarhiilor, de către entități dumnezeiesc-spirituale.
Când se privește așa, din afară, cel ce meditează, el poate dobândi un simțământ despre un spațiu care este umplut doar de căldură, ca un fel de cuptor. Ceea ce viețuiește înăuntru este ceea ce țese și trăiește în viața sufletească drept propria sa natură. Acea căldură – care nu este doar o mișcare, cum este de părere fizica, ci este primul din cele patru feluri de eteruri – pe care omul o are drept căldură proprie, nu provine doar de la procese fizice și chimice – în orice caz, nu la om, la animal este altfel –, ci provine de acolo că un Eu și un trup astral trăiesc în om. În meditație este acum posibil să simțim căldura proprie înăuntrul și chiar în afara trupului, precum o sferă de căldură ce umple locul în care, de obicei, este simțit trupul – și încă puțin dincolo de acesta.
Nu este ușor să simți asta, e nevoie de multă atenție pentru asta. Esoteriști începători vor observa pentru început ceva cu totul diferit de această sferă de căldură, și anume gândurile care năvălesc asupra lor, uneori chiar gânduri de mult uitate, griji, sentimente etc. Despre aceasta, esoteristul mai experimentat poate doar să spună: Te felicit, o, omule, pentru progresul tău, pe care îl observi acum! Aici se poate folosi cuvântul din Evanghelia după Ioan: „Iar lumina strălucește în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o.” Căci această căldură care este în noi este întuneric. De afară vrea să pătrundă lumina, dar nu poate să pătrundă, pentru că în căldura însăși are loc o luptă, o luptă între două feluri de căldură.
Îi va cădea greu omului de astăzi să admită că ar putea exista două călduri diferite. Pentru a admite asta, trebuie să mergem la țăranii care mai au o filosofie țărănească – așa cum erau ei cândva, cel puțin. Căci în ultimele decenii țăranii au devenit tot mai proști, dar asta provine doar din faptul că vin tot mai mult în contact cu orășenii. Țăranii dinainte tocmai că nu erau proști și aveau o „filosofie țărănească”. Astfel, un bătrân păstor spunea cândva, pe când începea o furtună: Acestea sunt de fapt două furtuni care se îndreaptă una împotriva celeilalte. – Naturalistul de astăzi va vorbi de electricitate pozitivă și negativă și va avea câte ceva de povestit, dar asta este doar pentru că înțelegerea încetează la el în momentul în care rostește cuvântul „electricitate”. Bătrânul păstor simțea că atunci când se pornește o furtună există două puteri care luptă una împotriva celeilalte, că tocmai are loc o luptă. Omul modern nu mai are această conștiență despre cele două feluri de căldură.
Faptul că ar putea exista două feluri de lumină, asta ar putea să-și închipuie mai degrabă: lumina interioară, care este de la Lucifer, și lumina exterioară, pe care o vedem venind spre noi în meditație. Însă, în afara căldurii proprii a omului, care este luciferică, mai există încă o altă căldură, care poate iradia către el din afară, pe care o va percepe, însă, în meditație mai întâi drept răceală. Acesta este chiar un semn bun, de a se simți în adierea răcelii care iradiază din lumile spirituale. Dedicându-ne acestei răceli, ne simțim căldura proprie ca pe o sferă în noi și în jurul nostru. Mergem ca printr-o sobă dogoritoare, în care este ars tot ce este luciferic la noi și care, totuși, este percepută drept răceală. Atunci ajunge omul să spună: Slavă Domnului că sunt chinuit, că am fost considerat matur să simt mânia dumnezeiască, că arde la mine ceea ce nu trebuie să fie în mine. Atunci pătrunde în noi căldura din afară – care a fost percepută mai întâi drept răceală – și aceasta ajunge la un loc cu lumină, care este, într-adevăr, tot de la Lucifer, dar provine de la latura bună a lui Lucifer. Spiritele bunelor ierarhii se servesc de Lucifer pentru a iradia lumina în noi.
În acest fel putem să ajungem la o viață sufletească ce nu este intențională, la o lume spirituală care nu este doar o continuare a lumii fizice, ci este o lume cu totul diferită.
Pentru toate acestea poate să ne devină un simbol crucea cu trandafiri. Adesea elevii spun: Crucea cu trandafiri rămâne doar un simbol pentru mine. – Aici trebuie răspuns: Asta este vina voastră proprie! În Știința ocultă sunt consemnate deja simțămintele de care trebuie să ne pătrundem pentru ca crucea cu trandafiri să nu rămână doar un simbol.
Cele spuse astăzi putem să le transformăm astfel într-un simțământ: Din Dumnezeu suntem născuți [Ex Deo nascimur] – dar pentru că Lucifer s-a amestecat cu creația, lemnul crucii trebuie să ardă, să se carbonizeze, să devină negru: In Christo morimur. Dacă am murit astfel în Christos, atunci pot să intre la noi din afară cele șapte forțe cosmice, forțele celor șapte trandafiri roșii, care pot să iradieze drept lumină și căldură în noi: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
O concepție medievală despre suflet spunea că toată gândirea, simțirea și voința ar fi intenționale, ar avea conținut. Dacă acest lucru ar fi adevărat, nu ar putea să existe esoterism, căci țelul esoterismului este tocmai de a desprinde viața sufletească de conținut, care provine din lumea fizică. Dacă medităm realmente bine, întregul conținut trebuie să dispară din viața noastră sufletească; de-abia atunci devenim maturi pentru a simți cum se revarsă din cealaltă parte, din lumea spirituală, ceva în noi. Putem să lămurim acest lucru pe baza unui exemplu.
Atunci când dormim, facem, de fapt, ceva asemănător ca la meditația corectă, și anume ne extragem cu Eul și trupul astral din corp. Datorită acestui fapt se poate întâmpla ca – dacă nu suntem atenți să fie bine încălzită camera – să ne simțim reci la trezire, deoarece Eul și trupul astral nu acționează ca de obicei în sistemul nostru sangvin și nervos și nu ne încălzesc. Când dormim, ele nu se retrag cu totul, ci lucrează în organele de simț și în sistemul glandular. Ele lucrează asupra forțelor ochilor și ale altor organe de simț mult mai mult decât peste zi, atunci când folosim ochii, iar mai ales lucrează în sistemul glandular. Datorită faptului că se lucrează mai mult în organele glandulare și cele de simț, adesea se revelează primele viziuni trupește: un înger care învinge un diavol, forțe care acționează în ochi.
Dacă avansăm în esoterism, putem să simțim în jurul nostru aura de căldură pe care Eul nostru și trupul astral o atrag la ele din eterul de căldură ce ne înconjoară. Acest lucru nu îl simțim de obicei, pentru că apar gânduri, amintiri, griji etc., ce vor să ne deranjeze în meditația noastră; dar dacă le învingem pe acestea, simțim în jurul nostru aura căldurii noastre. Putem atunci să simțim adânc adevărul cuvintelor: „Iar lumina strălucește în întuneric, iar întunericele nu au cuprins-o.” Căci ceea ce iradiem din noi este întuneric, care reține lumina dumnezeiască de la a străluci asupra noastră. Aceasta este viața noastră sufletească luciferică, ce pătrunde drept întuneric (căldură) în afară și astfel împiedică lumina (înțelepciunii) dumnezeiesc-luciferică de la a străluci asupra noastră din lumile spirituale (Spirit al adevărului – Sfântul Spirit) (filosofie țărănească despre două furtuni, care se ciocnesc). Dar și cu căldura se întâmplă ceva asemănător. Și înspre căldura pe care o iradiem în afară vine din afară căldura de la Dumnezeu, căldură din lumea spirituală, dar aceasta este simțită invers de noi, anume drept frig care adie înspre noi. Acest lucru nu ne este plăcut, de a ne simți îmbăiați de căldura dumnezeiască pe care o simțim drept frig, dar acesta este tocmai procesul spiritual de ardere. Trebuie să trecem prin cuptorul de foc al propriei noastre vieți sufletești luciferice, pe care o scoatem afară din noi; iar atunci ne simțim îmbăiați de căldura dumnezeiască ce este precum un frig, astfel încât procesul de ardere este ca un proces de înghețare. Astfel trebuie tot întunericul și toată căldura egoistă să fie arse, înainte ca lumina dumnezeiască să poată străluci asupra noastră. Putem să ne gândim la crucea cu trandafiri, la lemnul carbonizat, la corp și apoi la trandafirii de lumină, curați, forțele dumnezeiești ce pătrund în noi cu strălucirea nouă. Atunci vom deveni profund conștienți de Misteriul de pe Golgotha și de modul în care trebuie să ardă pasiunile noastre, ca să putem capta lumina curată a lumii spirituale. EDN – ICM – PSSR.
Concentrația pe formulă sau tablou imaginativ –
Meditație – liniște sufletească. E[...]* dumnezeiescului, fie în gândurile sale cosmice, fie în imagini, fie în inspirație sau în intuiție.
* Ilizibil, eventual „Einströmen” [„revărsare înăuntru”] sau „Einfließen [„curgere înăuntru”].
* * *
Dacă am vrea să le dăm crezare învățăturilor medievale, atunci ar trebui să presupunem că o viață esoterică nu ar fi posibilă deloc. Pe atunci erau adepți ai teoriei despre cele ce se pot numi gândire, simțire, voință „intențională”. Trebuie să fie gândit „ceva”, simțit ceva, vrut ceva. Esoteristul trebuie să se desprindă însă tocmai de acest „ceva”.
În liniște și degajare trebuie să aibă loc o adunare a forțelor sufletești în meditație. Esoteristul se plânge aproape întotdeauna: Asta și asta nu-mi reușește. Apar imagini, reprezentări ș.a.m.d., de care nu mă pot apăra; îmi tulbură meditația. – Esoteristul avansat ar trebui să îi răspundă: Te felicit pentru asta, ai făcut primul pas!
Vorbind „cu aproximație”, în somn se află ieșite, din trupul fizic și cel eteric, trupul astral și Eul. Dar nu întru totul îi corespunde acest lucru realității. În aceeași măsură corespunde întru totul, ca și cum am spune: Soarele apune ș.a.m.d. Da, pentru una din părțile Pământului el apune realmente, pentru cealaltă, însă, el răsare în același timp. Tot astfel este cu trupul astral și cu Eul, cu forțele lor. În timpul somnului sunt, într-adevăr, treze simțurile și sistemul glandular, pentru că la ele se lucrează. În timpul conștienței treze, de zi, ochiul, spre exemplu, nici nu este treaz; altfel nu ar putea să perceapă lucrurile din spațiu, nu ar putea să vadă. De-abia noaptea se trezește spiritualul ochiului. De aceea suntem supuși prin aceasta multor amăgiri. Să luăm ca exemplu – cazul bun –: cineva vede un înger cum învinge un diavol. Pupila se contractă și se dilată, imaginea nu rămâne însă în interior, ci este proiectată în afară. Arhanghelii au lucrat la acest ochi într-o muncă îndelungată, de milioane de ani.
Starea de somn trebuie să o imităm acum conștient în meditație.
Patru substanțe de eter sunt cele pe care trebuie să le distingem: eterul căldurii, eterul luminii, eterul chimic [sau] eterul sonor [și eterul vieții]. Pentru început suntem încorporați în eterul căldurii. Senzația de răcire, de a nu se putea încălzi de la sine, pe care o observăm atât de des la trezirea într-o încăpere insuficient încălzită, aceasta apare și în meditație. Are loc o acțiune asupra forțelor de încălzire, asupra sistemului nervos, a sistemului senzorial și a celui glandular. Îndeosebi se acționează atunci asupra sistemului glandular. De aceea urcă la
meditație adesea ceva din ceea ce se află acoperit în interior. – Exemplul unui gurmand, pofte secrete în sistemul glandular, care se vestesc apoi drept imagini, viziuni de tot felul.
În eterul căldurii nu trebuie să ne simțim mărginiți de pielea noastră, ci trecând dincolo de aceasta, ca și cum esoteristul învață să se simtă în general mult mai mare decât îl limitează pielea. Plin de căldură interioară, ca un cuptor, se simte omul. În această substanță se revarsă acum necurățitele simțăminte, pofte și așa mai departe și tulbură meditația prin faptul că întunecă lumina ce vrea să pătrundă înăuntru (eterul luminii). A se medita: Lumina strălucește în întuneric, dar întunericul nu o preia.
Un mijloc există pentru a progresa mai departe; adâncirea în reprezentarea crucii cu trandafiri. În cuptorul de topire – al eterului căldurii –, al depășirii trebuie să ardă poftele și pasiunile noastre. Dar pentru că în spiritual toate noțiunile trebuie transformate, inversate, trebuie să spunem: ele înțepenesc, ele îngheață. Nici unui esoterist nu îi este plăcut, pentru început, să fie cuprins în acest fel de regiunea de frig. Deoarece părțile care alcătuiesc crucea cu trandafiri sunt preluate din fizic, spunem: ardere. De aici, crucea de lemn neagră, carbonizată. Din spiritual înfloresc trandafiri lucitori. Omul tripartit aduce drept jertfă gândirea, simțirea, voința sa.
În eterul luminii, Lucifer. Atunci când acționează dinăuntru în afară, el devine forță rea. Dacă acționează, însă, din afară înăuntru, el este o forță bună, pentru că divinitățile bune se servesc atunci de el.
Ex Deo – am fost supuși influențelor luciferice.
