Ceea ce are la inimă fiecare esoterist este succesul în strădaniile sale meditative. Succes are fiecare, chiar dacă nu îl observă. Esoteristul începător se plânge adesea de dureri. Aceste dureri sunt dezordini care iau naștere în corp datorită faptului că corpurile fizic și eteric nu sunt în contact corect unul cu celălalt. Aceste dureri existau și mai înainte, doar că omul nu le-a perceput pentru că era mai grosier, mai robust. Acum, ca esoterist, deoarece devine mai fin, mai sensibil, el le percepe. Esoteristul trebuie să învețe să suporte asemenea dureri. Aici trebuie să învățăm, desigur, să ne dăm seama dacă este vorba despre un proces de boală, asupra căruia trebuie să intervenim.
De unde provine, oare, faptul că ne cunoaștem atât de puțin corpul fizic? Pentru că trăim în el și îl percepem doar prin senzații. Vedem cu ochiul, de aceea nu putem să îl observăm. Esoteristul trebuie să ajungă să se retragă cu spiritual-sufletescul său, să se elibereze de fizic. Atunci va reuși să-și observe corpul fizic. Ne este de ajutor aici dacă ne contractăm, ne concentrăm gândurile cât mai mult, până la un punct, iar în acest punct ne cufundăm apoi, trăim câtva timp în el. Printr-o astfel de concentrare apare o întărire a forței de gândire, iar prin ea se poate ajunge treptat la a ne observa corpul fizic.
Mai apoi trebuie să ajungem până acolo, încât să învățăm să ne cunoaștem trupul eteric. Acest lucru este și mai dificil, căci corpul eteric nu este închis în piele precum trupul fizic, ci este o țesătură fină ce își trimite curenții peste tot în lumea exterioară și este și impresionat de tot ce se petrece în lumea exterioară, adesea cu totul inconștient pentru om.
Trupul eteric învățăm să îl simțim prin realizarea corectă a celui deal doilea exercițiu secundar, a exercițiului voinței. De obicei, omul este împins prin impresii exterioare către acțiunile sale. El vede floarea pe pajiște și, pentru că îi place, el întinde mâna după ea pentru a o culege. Acum, ca esoterist, trebuie să ajungem ca, fără stimul din afară, doar din impulsul interior, pe care ni-l dăm conștient, să facem una sau alta. Atunci ajungem [să cunoaștem] că trupul eteric este cel care determină mâna să facă mișcarea. Așa simțim cum se trezește trupul nostru eteric.
Prin acest trup eteric ce se trezește învățăm treptat să ne trăim într-o lume eterică. În realitate, la fiecare mișcare pe care o facem, de exemplu atunci când agresez un obiect, mă lovesc de el, are loc o agresiune asupra lumii exterioare. Ne-esoteristul nu intuiește nimic din aceasta, el este protejat prin Păzitorul Pragului de această cunoaștere, dar esoteristul își face treptat autonom trupul eteric, care se trăiește în lumea eterică. Organele sale devin mai fine, el își însușește tot mai mult un simțământ pentru faptul că fiecare spațiu este umplut nu doar de obiecte fizice, ci și de o seamă de nenumărate ființe elementare, care se fac observabile prin împunsături, împingeri, arsuri. Trebuie să ne facem peste tot loc în această lume eterică elementară prin impulsuri de voință precum întindere, retragere, împingere, pășire înainte etc., iar asemenea mișcări trebuie să aibă loc cu deplina conștiență că vrem acest lucru din propria noastră ființă. Acesta e al doilea lucru: inițiativa de acțiune. Cine nu poate să-și creeze spațiu în lumea eterică fără voința sa de inițiativă, acela poate la fel de puțin să desfășoare ceva în această lume, precum cineva care în lumea fizică ar vrea să danseze pe o scenă plină de scaune. Mai întâi trebuie duse de acolo scaunele. Aceasta se învață în spiritual prin al doilea exercițiu.
Pentru a deveni conștienți de trupul nostru astral, trebuie să facem exact invers. Trebuie aici să reținem poftele care se unduiesc în trupul astral, aici trebuie să dezvoltăm degajare și echidistanță față de acestea Trebuie să producem în noi liniște absolută, pace absolută. De-abia atunci simțim cum se lovește lumea astrală exterioară de lumea noastră astrală interioară. Așa cum ne lovim de lumea eterică prin faptul că intervenim dinspre noi în ea în voința noastră, așa simțim lumea astrală exterioară prin faptul că rămânem liniștiți în noi înșine, că aducem la liniște toate poftele, dorințele.
Înainte ca trupul astral să ajungă aici, el se amorțește prin strigăt. Știm, doar, că ia naștere o durere atunci când trupul fizic și trupul eteric nu sunt în contact corect. Acest lucru îl percepe trupul astral drept durere. Copilul mic, atunci când simte durere, strigă. El caută să depășească sonor durerea prin strigăt. Adultul strigă poate: au! Dacă omul ar reuși să lase să se reverse durerea sa cu totul în vibrațiile sunetului, atunci ar lua naștere, prin oscilațiile acestuia în formațiunea trupului eteric, asemenea modificări, încât nu ar simți durerea, ci s-ar cufunda în subconștient.
Dar bunele divinități l-au predispus mai slab pe om, și este bine așa, căci altfel nu ar exista suferință și nici vorbire articulată. Esoteristul trebuie să ajungă acolo, ca toate durerile, în general tot ce este stimulat în el din exterior, ce se petrece în el, să le suporte liniștit, degajat, echidistant. Atunci nu va face agresiuni (prin trupul său astral) asupra lumii exterioare, ci agresiunile se îndreaptă din afară asupra lui. Dar pentru că a dezvoltat degajare totală, ele îi ating doar trupul fizic și cel eteric. Trupul astral rămâne neatins. El devine liber, am putea spune, și putem să îl observăm. Așadar, prin exersarea degajării ajung să învăț să îmi cunosc trupul astral.
În final mai trebuie și să ajung să învăț să îmi cunosc Eul. Eu nu pot să îmi simt Eul, pentru că trăiesc în el. De aceea trebuie să îl revărsăm în lume. Eul meu învăț să îl cunosc prin ceea ce desemnăm drept pozitivitate (parabola despre câine) [ Nota 87 ].
Dacă facem precum Christos Iisus, atunci nu vedem urâtul, ci ne cufundăm atât de mult în toate, încât ajungem la bine. În acest fel ne desprindem de Eul nostru și putem să îl observăm. Eul este iubire și voință. Prin voința dezvoltată învățăm să cunoaștem substanța tuturor lucrurilor, ce își au originea în dumnezeiesc. Prin iubire învățăm să trăim împreună cu ființa lucrurilor. Astfel pătrundem prin voință și iubire până la cunoaștere, care este liberă de Eul personal. În calitate de Eu spiritual învățăm să ne scufundăm în ființa și substanța tuturor lucrurilor, care provin, doar, din fundamentul spiritual al Tatălui, la fel ca și propriul nostru Eu. Eul nostru ne privește din tot ceea ce este creat („lebădă”). Elevul atinge treapta de „lebădă” [ Nota 88 ] atunci când poate trăi acest lucru.
Pe cea de a cincea treaptă dezvoltăm Manas sau Sinea spirituală. Aici nu avem voie să ne fixăm pe ceea ce am văzut, învățat, auzit până acum. Trebuie să învățăm să facem abstracție de toate acelea, să ne menținem, față de tot ce ne întâmpină, precum goliți cu totul de cele de până acum. Manas poate fi dezvoltat doar dacă învățăm să percepem tot ce am cucerit prin gândirea proprie ca fiind, totuși, ceva de valoare inferioară, față de ceea ce putem să dobândim prin faptul că ne deschidem pentru gândurile care se revarsă din cosmosul țesut de Dumnezeu. Din aceste gânduri dumnezeiești a luat naștere tot ce ne înconjoară. Noi nu am putut să le găsim prin gândirea noastră de până acum. Aici ne sunt ascunse de către lucruri. Acum învățăm să intuim în spatele tuturor lucrurilor, ca un fel de enigmă ascunsă, acest dumnezeiesc. Tot mai mult învățăm să admitem, cu modestie, cât de puțin am aflat până cum din aceste enigme. Iar noi învățăm că trebuie, de fapt, să îndepărtăm din sufletul nostru tot ce am învățat până acum, că trebuie să ne îndreptăm cu totul nepărtinitori, ca un copil către toate – că numai nepărtinirii sufletului i se înfățișează enigmele dumnezeiești care ne înconjoară. Copilăresc trebuie să devină sufletul, pentru a putea pătrunde în regnurile cerului. Către sufletul copilăresc se revarsă atunci înțelepciunea ascunsă – Manas – precum un dar al milei din lumea spirituală.
A merge, mai departe nu este necesar pentru om, întrucât prin aceste cinci trepte realizează contactul cu lumea spirituală. Trebuie, acum, prin constanta repetare a acestor cinci exerciții, să mai fie realizată armonia conlucrării dintre diferitele capacități care trebuie dobândite prin ele. Acest lucru îl produce al șaselea exercițiu.
Aceste exerciții sunt de importanța cea mai mare. Prin ele sufletul poate să găsească drumul în lumile spirituale. Peste tot, în toate scrierile, ciclurile, conferințele găsiți indicații privitoare la aceste cinci exerciții [ Nota 89 ]. Și nu ar trebui să aibă loc nici o oră esoterică, dacă fiecare le-ar citi cu atenție și ar trezi la viață în sufletul său forțele acestor exerciții. Ele slujesc drept sprijin pentru exercițiile date special.
Esoteristul trebuie doar să fie atent și la cele mai mici lucruri. El trebuie să observe totul cu conștiinciozitate, într-un mod cu totul diferit decât se întâmplă în fizic, imediat ce se apropie de lumile spirituale. Căci lucrurile din spiritual sunt cu mult mai subtile, mai fine decât în fizic. De aceea esoteristul trebuie să facă aceste exerciții constant și să se aprindă tot mereu pentru o nouă strădanie, pentru noi observații, pentru că altfel nu îi este posibil să vadă imagini în lumea spirituală. Iar înainte de toate, esoteristul trebuie să exerseze răbdarea. Majoritatea gândesc, după ce au exersat scurt timp, că ar putea ajunge acum în lumea spirituală, că toate porțile către lumea spirituală ar sta deschise pentru ei.
Gândiți-vă, totuși, că un impuls important, o idee importantă are nevoie de nouăsprezece ani pentru a fi cuprinsă și înțeleasă bine în interior. Atunci când esoteristul crede că după oarecare exersare ar fi matur acum fără doar și poate pentru intrarea în lumile spirituale, atunci este chiar așa ca și cum un copil care tocmai a învățat să vorbească, ar vrea să spună: Asta durează prea mult pentru mine, să aștept ani de zile până să fiu bărbat. Vreau să fiu bărbat imediat.
Un al doilea lucru care trebuie învățat în viața esoterică este veridicitatea. Cine nu a învățat-o deja în viața fizică, va face mari eforturi la urcușul său în lumea spirituală, pentru că trebuie să-și lase în urmă și gândirea logică și tot ce este legat de rațiune, iar în lumea spirituală nu este corectat prin fapte ca aici, în lumea fizică. Bunele divinități au vrut tocmai prin aceasta să îl educe pe om pentru veridicitate, că l-au transpus în lumea fizică, unde fiecare neadevăr – adică tot ce nu corespunde stărilor de fapt – este corectat prin stările de fapt. Înclinația către veridicitate poate fi dobândită doar în lumea fizică, nu de-abia în lumea spirituală.
În fine, esoteristul trebuie să se străduiască să-și educe drept obișnuință o bună memorie. Păstrătorul memoriei este trupul eteric, dar fără trupul fizic ar putea să păstreze prost. Nervii sunt impresionați și trebuie scris înăuntrul trupului fizic. Acesta este, am putea spune, aparatul de redactat pentru ceea ce vrea omul să rețină. Iar dacă omul vrea să își aducă aminte de ceva, atunci străbate cu trupul eteric prin trupul fizic până în locul în care este înscris ceea ce trebuie amintit, iar atunci devine vie imaginea de amintire, iar omul o citește apoi din trupul fizic. Elevii fac așa, atunci când au de învățat ceva pe de rost, că își repetă lucrul acela atât de mult, până s-a înscris. Dar aici se poate întâmpla ca, dacă învățați, de exemplu: „Stătea în vremuri străvechi ...” [ Nota 90 ] să vă presați cu forța acest lucru în trupul fizic prin faptul că luați sunetul în ajutor.
Obișnuință trebuie să devină o astfel de înscriere și citire, prin faptul că ne devine obișnuință interioară de a străbate toate treburile cu atenție și cugetare.
Pentru trăiri spirituale nu se poate folosi trupul fizic drept organ de amintire, în locul acestuia trebuie să vină obișnuința.Trebuie să ne chemăm în fața sufletului nuanța de simțire ce aparține de acest lucru.
Conținutul acelui lucru ce curge către cel ce meditează, atunci când se face gol după meditație – și înaintea acțiunii meditației – este, într-un anumit sens, un merit. Niciodată nu va fi vreodată o meditație la fel ca altă dată. Ceea ce curge către noi depinde de moralitatea noastră, de iubirea noastră de adevăr, de modul în care am trăit în timpul de la ultima meditație. Dacă în vreun fel nu am rămas cu totul la adevăr sau am lăsat să apară în noi furie, mânie, atunci nu se poate revărsa nimic din lumea spirituală în noi. Cu asta este chiar așa cum o merităm. La o percepție atentă în urmă, vom găsi întotdeauna motivul pentru faptul că nu am fost miluiți cu spiritualul, în vreun neadevăr, în vreo izbucnire de mânie sau ceva asemănător.
* * *
[...] Un al doilea lucru care trebuie exersat în viața esoterică este veridicitatea. Cine nu a exersat veridicitatea în viața fizică va depune mare efort la urcușul său în lumile spirituale, pentru că trebuie să-și lase în urmă și gândirea logică și tot ce este legat de rațiune și nu este corectat prin lumea fizică. Bunele divinități au vrut tocmai să îl educe pe om pentru veridicitate, prin faptul că l-au transpus în lumea fizic înclinația pentru veridicitate poate fi dobândită doar în lumea fizică, nu de-abia în lumea spirituală.
În final, esoteristul trebuie să se străduiască să-și educe ca obișnuință o memorie bună (prin faptul că facem totul cu o conștiență puternică, suntem mereu cu totul conștienți, față de toate). Cunoaștem cu toții povestirea acelui bărbat care avea puțin simț pentru raporturi spațiale și nu știa niciodată unde a pus ceva. Pentru a se ajuta, a pus diferite mese în camera sa și a pus totul pe ele. – Există învățați care pot lucra doar dacă au douăsprezece mese în jurul lor, pe care lucrările de referință stau deschise pentru a avea ușor la îndemână citatele, și care trebuie să meargă de la o masă la alta.
Zâmbim despre asta, dar, în realitate, în subconștient este la fel la noi toți. Păstrătorul memoriei este trupul eteric, dar fără trupul fizic ar putea să păstreze prost. Nervii sunt impresionați și trebuie scris înăuntrul trupului fizic; acela este, am putea spune, aparatul de redactat pentru ceea ce vreau să rețin. Iar dacă omul vrea să-și aducă aminte, atunci pătrunde cu trupul eteric prin trupul fizic până la locul unde a înscris, iar atunci devine vie imaginea de amintire și o citește apoi de pe trupul fizic.
Elevii fac așa, atunci când au de învățat ceva pe de rost, că își repetă lucrul respectiv atâta timp cu voce tare, până s-a înscris. Dar apoi se poate întâmpla ca, dacă învățați, spre exemplu: „Stătea în vremuri străvechi un castel, atât de înalt și măreț...”, datorită faptului că luați sunetul în ajutor, să îl presați cu forța în trupul fizic.
Obișnuință trebuie să devină o astfel de înscriere și citire, prin faptul că ne devine o obișnuință interioară să pătrundem toate treburile cu atenție și cugetare.
Pentru trăiri spirituale nu se poate folosi trupul fizic drept organ de amintire; în locul lui trebuie să vină obișnuința. Trebuie să ne chemăm în fața sufletului nuanța corespunzătoare de simțire.
* * *
Multe devin altfel prin viața noastră meditativă, iar noi trebuie să fim atenți cu subtilitate, pentru a deveni conștienți de această devenire în alt fel. În viața obișnuită există ceva anume de care nu suntem, de obicei, conștienți că este lume exterioară, dar care totuși aparține de lumea exterioară, și anume de trupul nostru fizic.
I. Prin gândire concentrată, prin exercițiile noastre de concentrare devenim treptat conștienți de trupul nostru fizic ca de ceva exterior, îl simțim drept ceva ce este aici și aparține de noi, într-o anumită măsură.
II. Prin inițiativa acțiunii (stăpânire peste impulsurile de voință) devenim conștienți de trupul nostru eteric. Atâta timp cât vrem, pur și simplu, ceva sau dorim datorită stimulilor lumii exterioare ce pătrund către noi, nu simțim curenții din trupul eteric care se pun în mișcare atunci când acționăm. Trebuie să creăm spațiu în jurul nostru atunci când vrem să facem ceva pornind de la noi înșine, tot așa precum cineva care vrea să danseze trebuie mai întâi să dea deoparte mesele și scaunele. Imediat ce facem ceva dinspre noi, nu provocați de ceva exterior, ne facem puternici dinspre înăuntru, trimitem voința noastră dinăuntru în afară și simțim atunci curenții și mișcările care trebuie să se petreacă în trupul eteric pentru fiecare faptă. Fiecare mișcare este o agresiune asupra lumii exterioare; devenim tot mai mult și mai mult conștienți de faptul că fiecare spațiu este umplut de o seamă de ființe elementare; atunci când acționăm dinăuntru în afară, ne lovim de aceste ființe elementare și devenim astfel conștienți de trupul nostru eteric.
III. Pentru a deveni conștienți de trupul nostru astral, trebuie să facem exact invers. Trebuie să reținem poftele care se unduiesc în trupul astral, trebuie ca, în loc de a lăsa să pornească totul dinspre noi, să dezvoltăm degajare și echidistanță. Apoi, fiind liniștiți în noi înșine, simțim cum lumea astrală exterioară se lovește de noi. Așa cum ne lovim de lumea eterică prin faptul că intervenim dinspre noi în ea (acțiune de la centrul de voință), simțim cum se lovește lumea astrală de noi prin faptul că rămânem liniștiți în noi înșine și aducem la liniștire toate poftele și dorințele și tălăzuirea de pasiune și suferință, înainte ca omul să se fi educat pentru asta, el se amorțește, privitor la poftele care stăpânesc asupra lui, prin strigăte, le lasă să iasă în sunete. Dar pentru că trupul nostru astral este slăbit prin divinități, acest lucru devine mai târziu vorbirea articulată și cântecul.
IV. De Eul nostru devenim conștienți prin faptul că dezvoltăm în noi pozitivitate, dezvoltăm judecăți din partea noastră care ne fac capabili să vedem în toate și frumosul, chiar și în cele mai urâte lucruri.
V. Iar prin nepărtinire sau încredere, prin a-merge-cu-de-la-noi-pornire-în-alții, pentru a-i prelua în noi nepărtinitori, învățăm să cunoaștem și să simțim etc. Sinea spirituală.
Sub influența acestor exerciții se schimbă viața noastră sufletească. Amintirea noastră nu mai devine ceva ce este înscris și în trupul fizic, ci trebuie să fie înlocuită prin obișnuința interioară de a gândi totul autonom. Pentru aceasta trebuie, însă, să depășim toată lenea. (Răbdare trebuie să avem. Un impuls important, o idee importantă are nevoie de nouăsprezece ani pentru a fi cuprinsă bine în interior și înțeleasă.)
Iar veridicitatea noastră trebuie și ea să devină obișnuință interioară, care apoi ne dă simțul pentru ceea ce este corect și adevărat.
Așa vedem iarăși cum este dat deja totul pentru viața esoterică și în literatura noastră. Esoteristul trebuie doar să fie atent, chiar și asupra celor mai mici lucruri, el trebuie să observe totul conștiincios și să se aprindă tot mereu pentru o nouă strădanie și o înnoită observare și răbdare.
E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
* * *
Senzații de durere apar adesea la esoterist, pe care înainte nu le cunoștea. Ele existau și înainte, dar nu se făceau observabile deranjant. Acum le observăm, iar aici contează să nu ne văicărim, chiar dacă privitor la sănătate nu avem voie să neglijăm nimic.
Cum ajungem la un simțământ al trupului fizic? Nu simțim trupul fizic atunci când totul în el este în ordine, adică atunci când și părțile eterice îi corespund în măsura corectă. Dacă, însă, cele două nu corespund, ia naștere durerea.
Prin concentrarea gândirii trebuie să ajungem să exercităm influențe asupra trupului fizic sau să dezvoltăm o conștiență mai trează despre el.
Strigătul „au” la senzația de durere, drept mijloc de amorțire
Aceasta este treapta cea mai înaltă la care ne ridicăm pentru început. Alte exerciții ajung apoi și mai sus.
Imediat ce începem să medităm, trupul eteric se contractă. Prin aceasta ia naștere o căldură interioară, căci eterul căldurii, cel mai de jos eter – mai sus de el vin eterul luminii, eterul tonului, eterul vieții – este cel care se contractă. Dacă suntem atenți la ceea ce avem în afara noastră, vom percepe că este ceva curgător, [ca] un fel de dăruire religioasă, ca o căldură morală în eterul lumii. Și ne dăm seama că ceea ce avem în noi este altceva: ca un fel de a-trebui-să-ne-rușinăm față de această căldură morală a lumii. Asta nu îi place omului, nu-i place să se rușineze, evită acest lucru. Și de aceea spune că el nu face progrese. El se ascunde de sine însuși.
Doar prin desfășurarea ființei sale de voință poate să avanseze aici. Iar atunci când spune: eu nu pot – asta înseamnă doar: eu nu vreau! Eu nu vreau să îmi desfășor voința.
Trebuie să privim adesea în noi înșine, să ascultăm în trupul nostru fizic și să căutăm să percepem freamătul și fâșâitul în liniște sfântă, întreaga atenție de afară trebuie să o deturnăm, adică să fim atenți totuși. Dar trebuie să îndreptăm forța atenției cu totul spre interior, [căci] numai a nu fi atent la ceea ce se petrece în jurul nostru este dăunător până în trupul fizic.
La non-atenția despre care e vorba aici percepem totul, toate fac impresie, dar conștiența nu trebuie să ajungă la ele, aceasta trebuie să fie îndreptată cu totul asupra meditației. În lumea fizică, însă, conștiența trebuie să ajungă la ea, altfel nu e bine.
Distingem trei componente ale vieții noastre sufletești. Sufletul conștienței, sufletul rațiunii și sufletul senzației. Aceste trei componente nu e voie să fie considerate întru totul egale cu forțele gândirii, simțirii și voinței; căci gândirea, simțirea și voința sunt proprii fiecăreia din cele trei componente sufletești.
Acuma, la esoterism vin oameni care sunt mai mult naturi simțitoare, și anume îndeosebi acelea care sunt naturi religioase. Nu toți oamenii simțitori sunt în același timp naturi religioase, dar acei oameni simțitori care sunt înclinați spre dezvoltare esoterică sunt adesea predispuși religios. Asemenea naturi ajung adesea foarte ușor la reprezentări generale despre lumea spirituală și tot așa de ușor la imaginațiuni. De ceea ce altor oameni le îngreunează atât de mult urcușul în lumile spirituale, ei sunt scutiți în mare parte; grijile le sunt luate de o ființă îngerească; ei sunt purtați peste Prag prin îngerul lor. Asemenea oameni pot trăi multe lucruri frumoase în lumea spirituală, iar când au de povestit despre asta, trebuie să ascultăm bine la ceea ce au să ne spună.
Apoi există oameni care acționează din ceea ce este volitiv, vin din viața afectivă și emoțională la dezvoltarea esoterică – ceea ce nu trebuie să excludă faptul că pot să exprime și critică și batjocură. Unor asemenea oameni le este nesfârșit mai greu decât celorlalți; ei sunt chinuiți atât de violent prin emoțiile și afectele lor tocmai atunci când stau în fața Pragului, încât asta poate să ajungă până la chin fizic. În meditația lor sunt ca și chinuiți și împiedicați de diavoli. Ei doresc să intre în lumea spirituală și au un sentiment ca și cum nu pot intra.
Nu putem să alegem noi înșine cum vrem să fim, dacă vom aparține de una sau de cealaltă cale. Dar a treia cale o putem în mare măsură alege singuri, aceasta este calea gândirii. Cu toate acestea, pe această cale pornesc doar foarte puțini. Aici auzim oamenii spunând: Asta nu îmi pot reprezenta, de exemplu cum a fost dezvoltarea lunară. – Dar asta depinde numai de noi înșine! Un țăran ar putea să ajungă foarte ușor, în orice caz, la înțelegerea dezvoltării saturniene, solare și lunare. Dacă spunem: asta nu pot pricepe, – atunci asta înseamnă, totuși, numai: eu nu vreau să o admit, pentru că nu am văzut-o încă niciodată. Dacă vedem un om de treizeci de ani, atunci știm că el trebuie să fi fost cândva un copil – nu din motivul că am văzut mereu că adulții au fost înainte copii, ci pentru că omul nu ar putea să fie cum este dacă nu s-ar afla în urma lui alte trepte de dezvoltare. Și dacă nu am fi văzut niciodată un copil, am ști cu toate acestea că un adult trebuie să fi fost copil.
În zicerea noastră: Ex Deo nascimur; In Christo morimur – este vorba despre Dumnezeu-Tatăl, care își are fiul în Christos. A fost un gând profund al creștinismului, de a exprima acest raport cu ajutorul raportului de tată și fiu. Căci tatăl poate să rămână și fără fiu. Este un dar al tatălui, faptul că a lăsat să iasă din el fiul. Pe lângă alte explicații care au fost date despre zicerea noastră rosicruciană, se poate medita și despre aceasta, ca despre una dintre cele mai profunde posibile.
* * *
Oamenilor care devin esoteriști mai mult din natura lor de simțire le este, de fapt, mai ușor decât altora. Ei pot să fie dispuși prin viața lor religioasă de simțire să tindă esoteric, pentru că doar naturile simțitoare, cu predispoziție religioasă sunt cele care devin cu adevărat esoteriști. Ei pot să ajungă atunci relativ repede să vadă viziuni și să pătrundă în lumea imaginativă; este ca și cum ar fi purtați de îngerul lor peste Prag, iar aceasta este karma lor, să le fie realmente mai ușor decât altora. Aceste naturi îi pot ajuta adesea mult pe ceilalți, prin faptul că oferă imagini despre ceea ce văd, iar aceste imagini nu trebuie să trezească atunci un fel de invidie, ci trebuie să cunoaștem faptul că pot fi de un mare ajutor.
Alții se străduiesc esoteric mai mult pornind din modul volitiv, ceea ce are legătură, în timpul nostru, mai mult cu afectele și emoțiile. Și ei pot să ajungă în lumea spirituală, unii chiar ușor, dar le e mai greu decât oamenilor simțitori. În meditația lor sunt mânați adesea de diavoli, iar când ajung la Prag sunt chinuiți în fizic prin afectele lor și conștiența despre pasiunile și natura lor de afect.
A treia cale este cea prin gândire. Aceasta e calea cea mai sigură și va deveni, în viitor, tot mai mult și mai mult și calea pentru toți oamenii, dar pe ea umblă acum, de fapt, încă relativ puțini, pentru că mai există încă mulți oameni cărora le-ar plăcea să ajungă repede în lumea spirituală, fără să facă efortul de a prelucra bine tot ce poate fi preluat prin gândire. Acest drum durează mai mult decât celelalte. Dar atunci când omul ajunge – chiar și după multă vreme – la Prag, el a câștigat, prin înțelegerea legităților spirituale, un interes atât de mare și de larg, încât poate să-și ia cu liniște sufletească karma asupra sa, pentru că a învățat în măsură atât de mare să se simtă una cu omenirea și știe că neajunsurile lui personale se vor echilibra în vieți ulterioare. El poate atunci să ajungă la o noțiune mai profundă despre raportul dintre [Dumnezeu-]Tată și Fiu. Tatăl trebuie să existe înainte să existe fiul, dar acesta este voința liberă a tatălui, de a-l lăsa să fie aici. Simțindu-se una cu Fiul, care este Dumnezeul în sufletul omenesc, el poate apoi să ajungă la o cunoaștere mai profundă a zicerii E.D.N. – I.C.M. și va ajunge apoi, mai târziu, și la o realizare a lui P.S.S.R.
Zicerea zilei: sâmbătă.
Fiecare esoterist înregistrează progrese doar dacă își face exercițiile cu rezistența și intensitatea corespunzătoare. Dacă nu face aceste progrese, acest lucru este din cauză că nu dăruiește suficientă atenție față de ceea ce vine din lumea spirituală. Aceasta este întru totul intimă și subtilă. Cu totul trebuie să trăim în cuvintele etc. date ca exercițiu; toate celelalte nu trebuie să existe pentru cel ce meditează, ca și transpus trebuie să fie față de trupul fizic. Doar de Eul său trebuie să fie conștient. În încheierea meditației trebuie să fie șters și conținutul acesteia și să fie acolo doar Eul treaz, împreună cu conținutul gol. Acestea sunt cele mai rodnice momente, în care lumea spirituală poate să curgă în cel ce meditează. Sau și în timpul zilei avem dintr-odată senzația de ceva fugitiv, astfel încât știm: aici tocmai a fost ceva din lumea spirituală. Un simțământ de adâncă cucernicie ne cuprinde atunci.
Conținutul celor ce curg spre cel ce meditează, atunci când el se golește după meditație – și al efectelor ulterioare ale meditației –, este în funcție de merit. Niciodată nu va fi la fel de fiecare dată. Acest conținut depinde de moralitatea noastră, de iubirea noastră de adevăr, de modul în care am trăit și am fost în timpul scurs de la ultima meditație. Dacă în vreun fel oarecare nu am rămas cu totul la adevăr sau am lăsat furia și mânia să apară în noi, atunci nu se poate revărsa nimic în noi din lumea spirituală. Cu aceste lucruri este chiar așa cum o merităm. La o urmărire atentă vom și găsi întotdeauna, în vreun neadevăr, într-o izbucnire de furie sau ceva asemănător, motivul pentru aptul că nu am fost miluiți cu ceva spiritual.
Atunci când un exoterist, care nu știe nimic de teosofie, rostește o rugăciune, de exemplu Tatăl Nostru, el are cu ușurință, imediat, la primele cuvinte, senzația de căldură, de cucernicie caldă; acest lucru provine, însă, dintr-un simțământ personal. Esoteristul va percepe la rugăciunea sa mai întâi o senzație de frig; nimic personal nu are voie să poarte el înăuntrul rugăciunii sale, doar conținutul spiritual al acesteia trebuie să-l lase să acționeze. Căldura interioară, reală vine atunci din spiritualul însuși, nu din ceea ce e personal.
Atunci când ne ocupăm în cadrul concentrării, care este primul exercițiu secundar, cu totul numai de acel unic obiect pe care l-am ales – cu cât mai banal, cu atât mai bine –, înșirăm la el gând după gând și apoi, când s-a terminat acest exercițiu, nu ne năpustim imediat în activitate intensă, lăsăm să treacă cel puțin un sfert de oră, atunci vom simți – tot nu imediat, nu după o săptămână, o lună, dar după un timp de exercițiu continuat, serios – ca și cum ar intra ceva sub formă de valuri în cap, în creier, ca și cum, ca în linii vălurite, trupul eteric ar veni înapoi în creier.
La al doilea exercițiu, exercițiul de inițiativă, la care, în anumite momente precise, încordăm voința pentru o activitate oarecare, aici vom simți cu timpul, după exercițiu, ca și cum am fi fost activi în trupul nostru eteric; avem senzația: eu m-am simțit în trupul meu eteric. – Un sentiment de profundă venerație și cucernicie intră atunci în sufletului celui ce meditează.
La al treilea exercițiu secundar, echilibrul dintre bucurie și suferință, trebuie să ne găsim și să ne introducem complet în tot ce se întâmplă. Atunci se va extinde treptat trupul nostru eteric până în întinderile cerului. Nu ne vom mai simți atunci înăuntrul corpului nostru cu întreaga lume în jurul nostru, ci simțim corpul nostru extins în întregul spațiu înconjurător; extinși și revărsați ne simțim în lumile spirituale. Ne simțim, ne „știm” în lumea spirituală.
Trăim în aceste trei exerciții secundare primele două propoziții ale zicerii noastre rosicruciene: cum eram cu totul încorporați în forțele dumnezeiesc-spirituale și din acestea am venit jos și cum ne revărsăm, în al treilea exercițiu, în lumea spirituală, în Christos. Căci Christosul este acum înăuntrul aurei Pământului, a atmosferei Pământului: trebuie să-l lăsăm să domnească în noi, am putea spune, lângă noi, în noi.
La cel de-al patrulea exercițiu secundar, pozitivitate ... [lipsă în text] Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Vom ajunge până acolo încât, la fel ca atunci când am merge pe o pajiște unde vedem flori albastre și roșii și știm că aceste flori sunt albastre și roșii, tot la fel de real vom trăi adevărul zicerii noastre rosicruciene:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
Știm că oricine tinde către o dezvoltare esoterică trebuie să-și transforme treptat întreaga sa gândire, să o facă să fie altfel decât este în viața obișnuită, senzorială, ca să poată găsi calea în lumea spirituală. Trebuie să învățăm, am putea spune, să regândim, iar întreaga noastră viață de percepție și simțire trebuie de asemenea să se transforme și să fie altfel decât a devenit până acum. Ce este, de fapt, gândirea noastră în viața obișnuită? Suntem obișnuiți să gândim că gândirea se desfășoară în trupul fizic, dar asta nu e așa; trupul eteric este realul producător al gândurilor noastre. Trupul nostru fizic are de-a face cu aceasta doar în măsura în care el este oglinda pentru gândurile noastre, care aruncă înapoi imaginea astfel încât ne poate ajunge la conștiență, datorită acestui fapt. Pe baza unui exemplu putem să ne lămurim asupra acestui lucru.
Atunci când omul privește în oglindă, el are în fața sa imaginea sa oglindită; oglinda îi redă impresia exterioară a figurii sale fizice, așadar o umbră a personalității sale exterioare. Tot astfel e și cu gândurile, care își au în trupul eteric sediul lor viu: atunci când le gândim, sunt imaginile de umbră aruncate înapoi, ale creierului nostru fizic. La ce servesc, oare, exercițiile de concentrare ce ne sunt date? Ele servesc la faptul de a ne desprinde treptat de umbrele de gânduri, prin faptul că ne concentrăm, ne contractăm în trupul nostru eteric, pentru a putea răzbate la fundamentul originar real al gândurilor noastre, care își au viața în trupul eteric.
Trebuie să ne fie tot mai limpede faptul că nu doar gândurile noastre sunt umbre, dar și că toate percepțiile noastre sunt, de fapt, un nimic și că numai lumea spirituală există ca realitate. Omul „naiv” – exprimat în sens filosofic – spune despre ceea ce percepe, că ar poseda „existență”. Ce este, de fapt, „existența”? Filosofii au încercat în multe feluri să ajungă în spatele existenței. Cercetătorul spiritului știe că „Sein”* este dedus din „sehen”**; el înseamnă ceea ce am văzut, este de fapt un participiu al lui „sehen”. Niciun om nu poate să vadă existența în lumea fizică, pentru că se odihnește în lumea spirituală; spiritul, însă, îl vedem doar atunci când nu vedem materia. Materia este, de fapt, „nimic”, este înconjurată de spirit, care este realul. Putem să ne lămurim acest lucru prin intermediul următorului exemplu.
* „Existență” – Nota trad.
** „a vedea” – Nota trad.
Dacă avem în fața noastră o sticlă cu apă minerală, atunci vedem prin apa clară, apa nu se vede, de fapt, ci se văd micile bule strălucitoare de acid carbonic, care urcă ca niște perle lucitoare. Și ce altceva sunt aceste perle sclipitoare, lucitoare decât mici bule de aer goale, doar umplute cu o substanță care este mult mai fină decât apa și care, în comparație cu apa, este un „nimic”! Ce vedem, așadar, aici, este nimicul; în schimb, nu se vede apa reală în care odihnesc ele.
Astfel trebuie să ajungem la cunoașterea faptului că întregul spațiu din jurul nostru este umplut cu realități și entități și stări de fapt spirituale și că acolo unde percepem obiectele lumii fizice nu este nimic, doar o gaură. Dacă întindem brațul, îl împingem prin lumea spirituală; nu o simțim pe aceasta; de-abia atunci când mâna noastră se lovește de nimic, de materie, simțim o rezistență. În realitate nu vedem obiectele din spațiu, ci contururile lumii spirituale, care mărginesc aceste obiecte.
Dacă am ajuns atât de departe încât am lăsat deoparte tot ce este ca o umbră, atât a gândurilor noastre, cât și a mediului nostru exterior, atunci creștem înăuntrul lumii spirituale. Dar pentru a ne putea poziționa în mod just în noua lume, trebuie să transformăm deja în lumea fizică întreaga noastră gândire prin dezvoltarea esoterică, pentru a putea să străvedem prin lucrurile și faptele lumii spirituale și să le judecăm corect; căci este pentru noi o lume cu totul nouă, dar o lume de o realitate mult mai mare decât cea pe care am cunoscut-o până acum.
Pășim aici într-o lume de obiecte și entități reale și ne unim cu aceasta, creștem înăuntrul acestei lumi. Ea ne străbate, noi ne pierdem gândurile noastre terestre din cauza acestei lumi; am putea spune: ne pierdem capul din cauza acestei lumi, prin faptul că ființele și obiectele acelei lumi pătrund în noi, ca și cum ne-am fi pus capul într-un mușuroi de furnici. Atunci ni se deschide conștiența pentru lumea elementară. Dacă viața noastră sufletească se întărește tot mai mult prin concentrarea gândurilor noastre, astfel încât Sinea noastră interioară se poate separa tot mai mult de trupul fizic, atunci obiectele acelei lumi vor păși în imaginațiuni și viziuni tot mai clare în fața ochiului sufletesc; vom admite faptul că tot ce am avut pe Pământ ca gânduri despre bine, bunăvoință, noblețe, s-a transformat în imaginațiuni nepieritoare, care în trăirea continuată îi acordă universului valoarea sa, și că tot ce este prost, rău, toate gândurile egoiste, josnice rămân în urmă ca produse reziduale. Ele devin ceea ce în sine este neroditor, dar care devine hrană pentru ceea ce trebuie să se dezvolte din germenele binelui. Așa cum aici, pe planul fizic, solul mineral oferă substanțele hrănitoare pentru lumea plantelor, tot astfel tot ce este gândit rău devine sedimentul pentru gândurile de bine, adevăr, frumos, germinatoare în lumea elementară. De aceea și poate ocultistul să gândească atât de repede ceea ce e rău, greșit și să-l și reprezinte în gânduri. Dar nu lasă să se ajungă mai departe; el știe că are voie să meargă doar [până] la acel punct unde rămâne gând; el nu îl lasă să treacă în faptă, în realitate. El îl lasă doar să pregătească solul, din care poate să crească germenele binelui.
Și astfel s-au petrecut lucrurile, de fapt, în ordinea lumii; așa a luat naștere și regnul mineral al Pământului. Pe vechea Lună, Elohim a gândit eroarea – acest lucru era potrivit acolo –, iar din aceasta a luat naștere materia, regnul mineral pe Pământ, iar din această substanță terestră – praf terestru – a putut Iahve-Elohim să creeze omul și i-a dat învelișul fizic.
Lucifer, însă, care stă acum pe o treaptă asemănătoare precum Elohim pe vechea Lună, vrea să continue să desfășoare același lucru, tot mai departe. El poate să se servească pentru aceasta doar de oameni, el poate să gândească eroarea doar în interiorul oamenilor.
Pentru a fi organ al lumii spirituale vrem să ne dezvoltăm, tot astfel cum ne-am dezvoltat organele fizice și ca să fie organe pentru lumina soarelui. Germenele pentru aceasta se afla în noi, iar în același fel este prezent în noi germenele pentru acea dezvoltare spirituală pe care o putem desfășura doar printr-o autoeducație severă. În cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [ Nota 91 ] sunt indicate diferite mijloace ce ne permit ca, prin concentrare și așa mai departe, să ajungem să ne facem realmente liberi de trupul fizic, astfel încât, datorită acestei scindări a ființei noastre, putem să trecem peste Pragul lumii spirituale și să vedem realitatea spirituală adevărată.
Modul în care trebuie să ne poziționăm față de lumea fizică și de această nouă lume, spirituală, îl exprimă următoarele strofe*. Ele pot fi meditate în orice fel de către cei care au primit deja o zicere sau o strofă pentru meditația lor; cine nu are așa ceva, poate să mediteze prima strofă dimineața, a doua seara. A treia strofă trebuie meditată doar din când în când, este o probare, într-un anumit fel, pentru a vedea în ce măsură a fost atins lucrul pentru care ne-am străduit în primele două strofe.
* Modul de scriere al zicerii, care e ușor variat în diferitele însemnări ale participanților, este aici redat după originalul lui Rudolf Steiner (vezi facsimilul de la p. 246-247).
„Aceasta trebuie să ating”: este o luare de poziție față de noua lume exterioară.
Aceasta e o întrebare, trăirea în noua existență, în interior.
În așteptarea adevărului. Este o ghicire, o simțire a noii Sine. – Aceasta este trăirea adevărului, trăirea în lumea spirituală.
Fiecare din aceste strofe conține, prelucrat, același lucru ce este în mod succesiv concentrat, în zicerea noastră rosicruciană, în cele zece cuvinte:
* * *
Următoarele strofe mai vreau să le adaug drept meditații pentru cei care nu au putut primi încă nici o zicere pentru meditație. Prima strofă de meditat seara după retrospectivă, a doua strofă dimineața, a treia, din când în când.
I. (E.D.N.)
Către obiecte mă întorcII. (I.C.M.)
Lumina spiritului, încălzește-măIII. (P.S.S.R.)
Luminos Eu și suflet luminosUltima strofă trebuie să fie doar din când în când trecută prin gândire, drept verificare a celor trăite în celelalte două meditații, acestea ne vor deveni atunci limpezi și clare.
Cu aceste meditații este dat în mod prelucrat ceea ce este înghesuit în cele zece cuvinte ale rugăciunii rosicruciene: E.D.N. – I.C.M. –P.S.S.R.
Trupul eteric este originatorul gândurilor noastre; trupul nostru fizic are de-a face cu aceasta,în măsura în care el este oglinda gândurilor noastre, care ne reflectă imaginea lor, prin care gândurile ne sunt făcute cognoscibile. – Prin concentrările noastre trebuie să ajungem să ne desprindem de gândurile-umbră. Prin contracția sufletului, a sinei noastre în trupul eteric, ar trebui să ajungem la gândirea pură, care își are sediul în trupul eteric. Trebuie să ne devină clar că și toate percepțiile noastre sunt un nimic și că numai lumea spirituală există ca realitate, că ea este adevărata existență. Atunci când înțelegem corect cuvântul existență, atunci ajungem să cunoaștem faptul că întregul spațiu din jurul nostru este umplut cu lucruri și entități spirituale, care sunt realități și că acolo unde vedem lucrurile și ființele fizice se află o gaură, un nimic. Atunci când ne întindem brațul, pătrundem prin lumea spirituală cu totul umplută, – de-abia când mâna noastră se lovește de acel nimic, de materie, simțim rezistență. În realitate, nu vedem obiectele fizice în spațiu, ci doar contururile lumii spirituale.
Nimeni nu poate să vadă existența, pentru că ea se odihnește în spiritual, iar spiritul îl vedem numai atunci când nu vedem materia. – Dacă ne-am educat pentru a lăsa deoparte ceea ce este umbră a gândurilor și a mediului nostru, atunci creștem înăuntrul lumii spirituale. Dar pentru a ne putea găsi înăuntrul lumii spirituale trebuie să ne reformăm deja aici, în lumea fizică, întreaga noastră gândire. Dezvoltarea esoterică ne ajută să străbatem corect cu privirea prin lucrurile lumii spirituale.
* * *
[Privitor la I strofă:]
Existență senzorială, tu mă înșeli – Senzație de tensiune la trupul fizic; de armonizat
Să se reveleze interiorului meu. – E.D.N. Ajungerea la această credință
[Privitor la a II-a strofă:]
| Versul 1: | Rugăminte către lumina spirituală |
| Versul 2: | O forță a sufletului: simțirea voitoare și voința simțitoare în lumea spirituală |
| Versul 4: | Întrebare rugătoare, rugă întrebătoare! |
| Versul 6: |
Iarăși o rugăminte! |
| Versul 7: | Doar rugăminte, pentru ca într-un viitor îndepărtat să trăiască binele și răul îndepărtate. |
| Între moarte și naștere se îndepărtează faptele noastre. – I.C.M. |
[Privitor la a III-a strofă:]
Tot mai mult și mai mult a se simți ca acasă în lumea ce este de cunoscut prin clarvedere. Verificare de sine! În ce măsură poți să trăiești în mod real acest lucru care este dat aici.
Ceea ce înșală simțurile cu existența, adeptul trăiește drept viața lumii. – Ultimele trei versuri, o constatare liniștită a întâmplărilor spirituale.
Dacă medităm aceste trei formule corect cu simțămintele, ierarhiile mai înalte ne promit ajutorul lor, avem voie să spunem atunci: „Ne apropiem de voi!”, iar ele ne întind mâna lor în ajutor, ele își țin promisiunea. – P.S.S.R. de perceput drept adevăr. „Sein”, asta vine de la „Sehen”*.
* „Existență”; „a vedea” – nota trad.
Din caietul de notițe cu nr. arhivă NB 499
Mai întâi a fost exprimat cât de greu este faptul că el [Rudolf Steiner] nu mai poate să fie împreună cu noi în iarna asta, [ Nota 92 ] dar că ar trebui simțit cu atât mai intens că, în spirit, suntem mereu uniți. Apoi s-a prezentat faptul că, dacă ne facem doar suficient de serios și intens exercițiile, facem și progrese pe calea esoterică, chiar dacă nu observăm. Trebuie să devenim mai atenți la noi și tot mereu să dobândim simțământul: Nu eu gândesc, ci mă gândește pe mine, astfel că nu trupul fizic gândește, ci trupul eteric. Trupul fizic este doar oglinda sau un ecou. Așa cum suntem atenți doar la imaginea din oglindă – prin faptul că pășim în fața oglinzii — și uităm figura reală, tot așa nu suntem atenți, în ecou, la ceea ce strigăm, ci doar la ceea ce vine înapoi. Astfel, nu observăm că gândirea are loc în trupul eteric și se oglindește doar la trupul fizic. Cu cât mai mult ne facem trupul eteric autonom, trăim două lucruri, pe de o parte, Eul nostru se extinde în lărgime, pe de altă parte, ne trăim interiorul în însingurare, iar în adâncime găsim cealaltă sine a noastră. Omul în pielea sa este doar ca într-un înveliș; este ca și cum gândurile noastre pășesc din noi ca niște figuri și se pun în jurul nostru. Vom trăi atunci ce este bine și ce este rău în noi: Binele nostru în așa fel, că arată înspre viitor și duce acolo o viață lăstăritoare, ca de plantă; răul nostru, care nu e voie să ajungă până la faptă, ci rămâne pur la nivel de gândire, pentru a servi în viitor drept hrană pentru bine. Hrana pentru cele trei regnuri ale noastre a luat naștere doar prin aceea că ființele care au trecut pe vechea Lună prin treapta lor de omenire și-au trăit răul lor în mod meditativ, fără să îl lase să devină faptă. Răul a luat naștere pe Pământ datorită faptului că ființe lunare rămase în urmă, ființe luciferice, nu și-au meditat răul pe Lună, ci și-l meditează acum pe Pământ și îl vaccinează în om. Altfel, ar trebui să ne simțim Eul extinzându-se tot mai mult în spațiu, nu în cadrul învelișului nostru fizic. Mediul lumii simțurilor, în raport cu spiritualul, a-l trăi precum bulele de aer în apă, drept un nimic de formă sferică. Pentru aceasta trebuie să ne fie date mijloacele ajutătoare: trei formule, pe care să le medităm dimineața și seara și duminică; ele ne vor ajuta în acest timp să facem autonom trupul eteric..
Prima formulă [strofă] exprimă ceea ce este spus în Ex Deo nascimur; a doua formulă în In Christo morimur; a treia formulă în Per Spiritum Sanctum reviviscimus:
* * *
Chiar dacă nu putem să fim mult timp împreună fizic, putem să avem totuși mereu conștiența de a fi spiritual împreună. Noi nu suntem separați, căci în lumea eterică, în care gândurile noastre se ating între ele, nu există separarea care este în lumea materială. Și tot mai mult și mai mult vom deveni conștienți de faptul că Eul nostru ca și cum se expandează în gândurile noastre și devine atotcuprinzător. Acesta este unul din progresele la care esoteristul trebuie să fie atent, căci faptul că devine autonomă viața de gânduri este o dovadă că facem progrese prin exercițiile și meditațiile noastre. Simțim ca și cum gândurile parcă ar fi gândite autonom în noi; nu așa ca înainte, ca și cum noi înșine ne-am produce gândurile, ci ca și cum am simți viața de gânduri din noi înconjurată de o atmosferă spirituală ce se extinde tot mai larg, ca și cum o parte a Eului parcă am trimite-o în afară, în gânduri, și astfel suntem spiritual uniți cu ceea ce este separat de noi fizic. Ne extindem parcă în întregul nostru mediu. Iar în acest a-ne-simți-spiritual-uniți cu lucrurile poate să ne și devină treptat clar că adevărata existență a lucrurilor se află în această atmosferă spirituală nevăzută, dar percepută drept reală, în timp ce ceea ce sunt obiectele din punct de vedere material ne va dezvălui tot mai mult caracterul său de irealitate.
Pentru a realiza acest lucru tot mai mult în interior, putem să medităm formula:
Dar apoi există și timpuri în care trebuie să facem ceva aproape contrar. Trebuie atunci să ne simțim cu totul în noi înșine, să simțim ca și cum a doua sine s-ar ridica din noi, care este adevăratul nostru Eu și care trebuie să primească tot mai multă și mai multă forță. (Aceste două stări trebuie să se schimbe [între ele].) – Iar apoi, străbătându-ne cu simțirea, astfel, în singurătate și dobândind tărie în noi, vom simți treptat, mai puternic decât oricând înainte, binele din noi înșine și chiar și răul din noi înșine. Binele din noi ni se va revela astfel, că îl percepem ca și crescând, crescând înăuntrul unui viitor îndepărtat, unde va purta roade; iar noi percepem cum răul care mai este în noi, pe care mai putem să ni-l punem clar, în idei, în fața spiritului, trebuie să devină hrană pentru binele care crește. Simțim cum răul este ceva aflat în proces de moarte, în timp ce binele este tocmai ceva crescător, dar cu toate acestea simțim și faptul că această creștere puternică a binelui depinde de hrana pe care o poate primi prin răul care moare. Pe amândouă trebuie să le putem simți în același timp în noi, binele și răul, dar, totodată, să știm că răul, pe care ni-l putem reprezenta ca idee, niciodată nu e voie să devină faptă; că trebuie să-l știm, dar niciodată să nu-l facem.
Din aceasta vedem, iarăși, cât de serioasă este școlirea esoterică. Căci dacă ne facem clar conștiente posibilitățile răului din noi, se va apropia în același timp ispita de a-l și face. Iar noi trebuie să știm că, la fel de sigur precum cunoaștem posibilitățile răului din noi și trebuie să le lăsăm să devină idee pentru creșterea mai puternică a binelui, tot așa trebuie să știm că niciodată, nici măcar în cea mai mică măsură, nu avem voie să lăsăm răul să devină faptă.
Ceea ce vedem în jurul nostru în regnurile naturii și ceea ce ne servește nouă, oamenilor, drept hrană, este aici pentru că divinitățile de pe vechea Lună au gândit atât răul cât și binele, așa cum trebuie să facem și noi acum. Așa cum pământul mineral livrează substanțele nutritive pentru lumea plantelor, așa devin reprezentările noastre despre răul din noi solul din care se hrănește binele. Regnul mineral al Pământului a luat naștere prin faptul că Elohim a gândit pe Lună răul, eroarea; din aceasta a luat naștere materia, regnul mineral al Pământului, iar din această materie a putut Iahve să facă oamenii, i-au dat învelișul său material. –
Dar faptul că în dezvoltarea noastră avem și răul în această figură, drept fapte rele și tot ce este rău, acest lucru vine prin divinitățile luciferice, care nu au gândit pe Lună răul (unde ar fi fost la locul lui, ar fi devenit hrană), ci pe Pământ. Iar astfel este „gândirea-răului” de către spiritele luciferice pe Pământ ocazia pentru acțiunile rele și erorile oamenilor.
Această puternică devenire-conștientă-de-sine-în-sine-însuși a acestui Eu viu, care începe să se simtă în el țesând, luminând, viu, cu înțelegere clară în tot ce poartă în sine drept înflorire viitoare a binelui, dar care cuprinde și în idei clare posibilitățile sale pentru rău, care nu e voie să treacă niciodată în fapte, această devenire conștientă este exprimată în cea de-a doua formulă:
Iar atunci, Eul devenit conștient de sine însuși poate să se îndrepte din nou spre afară. Atunci el a reînviat, totuși, din sine însuși și cunoaște lucrurile în semnificația lor spirituală. El își dă seama că acolo unde simțurile văd obiecte, de fapt nu e nimic, că acolo sunt deschideri într-o existență mult mai reală și mai densă de jur-împrejur. Precum locuri rotunde, precum „perle de existență” trăiește el acum lumea senzorială; pe sine însuși se simte trăind și țesând în lumea spirituală densă, care a devenit viață reală acolo unde organele de simț nu percep nimic. Așa ne putem pune pe noi înșine la încercare, cu cea de a treia formulă, pe care o medităm pentru aceasta. Dacă celelalte două formule sunt meditate, spre exemplu, dimineața și seara în fiecare zi, prima strofă dimineața, iar a doua strofă seara, atunci duminica poate fi luată strofa a treia într-un timp intermediar, în afara acestora două, ca pentru a proba în ce măsură toate acestea au devenit realitate. Aceasta este iarăși o întărire a unei alte formule, care este, de fapt, conținută în acestea trei: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R. În prima formulă putem simți ceea ce stă la baza existenței senzoriale drept adevărate puteri creatoare: E.D.N. – în cea de a doua mergem în singurătate, ca și cum am muri, pentru a găsi în noi ceea ce se știe unit cu Christos: I.C.M. – Iar într-a treia înviem din noi înșine, suntem renăscuți în spirit și cunoaștem existența spirituală: P.S.S.R. – Trebuie să ne dezvoltăm, în calitate de ființă cu Eu, pentru a deveni un organ al lumii spirituale.
Aceste formule trebuie, însă, meditate, atunci ele ne duc mult înainte. Nu este suficient să cunoaștem conținutul lor: Chiar și cel mai avansat esoterist, care știe asta deja de multă vreme, trebuie să le mediteze tot mereu alternând.
* * *
*Această însemnare are indicat drept loc și dată: „Berlin și Viena, 27 martie și 14 aprilie 1914”.
Dragi surori și frați ai mei.
Fiecare din noi își dorește progresul în dezvoltarea esoterică, iar unii dintre elevi se întreabă: Avansez eu oare realmente în dezvoltarea mea către spiritual? Da, fiecare elev care aplică realmente conștiincios exercițiile pe care le-a primit de la învățător merge înainte; iar unul care își face exercițiile punctual și conștiincios avansează poate mai mult decât crede. Doar că nu are voie să creadă că va apărea ceva tumultuos în cadrul exercițiilor sale, sau ca rezultat al acestora, căci încet și intim se apropie lumea spirituală de noi.
Desigur, un lucru este cert: că oricine vrea să găsească calea în lumea spirituală trebuie să regândească totul, întreaga sa viață de percepție și de simțire trebuie să devină cu totul alta. Doar că această „devenire-cu-totul-alta” este atât de des înțeleasă greșit. Oamenilor le place să gândească faptul că ceea ce și-au însușit drept cunoștințe pe planul fizic pot să transpună și asupra lumilor spirituale; cu aceleași mijloace cu care s-a făcut deștept un om în cadrul lumii fizice, omul crede că poate deveni și știutor în lumea spirituală. Esoteristul trebuie să învețe să admită că sunt cu totul alte mijloace cele prin care avansăm pe planul fizic față de cele care trebuie aplicate pentru a pătrunde în lumea spirituală. Tot mai mult trebuie să învețe elevul să-și pipăie drumul în lumea spirituală prin sentimentele sale pline de dăruire, trebuie să învețe să-și spună că la meditație nu contează atât de mult conținutul gândurilor, cât întreaga atitudine, dispoziția sufletului cu care este făcută meditația. Acestea sunt cele care reformează sufletul și formează treptat organele sufletului. O astfel de dispoziție dedicată, închinată a sufletului lucrează nu doar înăuntrul trupului astral, ci esoteristul va ajunge tot mai mult și să-și simtă trupul eteric. Iar acesta este un moment foarte important pentru dezvoltarea esoterică, dacă intervine acest moment.
Să vă lămuriți următorul lucru, dragi surori și frați ai mei: Eu îmi întind mâna, mă lovesc aici de tablă. În fizic-senzorial am spune: aici se află un obiect la care mâna mea a întâlnit o rezistență. Așa este corect pentru concepția fizică. În spiritual, acolo unde mă lovesc de tablă se află însă un nimic. Aici se află, în lumea spirituală, o gaură, un gol. Nimicuri, găuri sunt pentru lumea spirituală acolo unde, în fizic, sunt obiecte. Dar înainte ca mâna mea să ajungă la acest „nimic”, eu o întind printr-o lume spirituală, care, iarăși, pentru concepția fizică este un nimic. Ea este, însă, spiritual cu totul umplută de realități – de entități spirituale. Dacă pătrundem cu gândirea cele tocmai indicate, în calitate de elevi ai științei despre spirit, trebuie să învățăm să ne spunem: Așadar, atunci când privesc ceva fizic, eu văd în realitate contururile lumii spirituale. La o asemenea cunoaștere trebuie el [elevul] să străbată cu străduință. În spatele tuturor trebuie să vadă spiritul, atunci vede de-abia și fizicul în mod just.
Dacă privește la un peisaj de toamnă, ce vede? Ceva trecător, ce moare în fizic – dar înapoia acestuia el intuiește deja germenii noi, vii, care se străduiesc să se desprindă din ceea ce moare: noua viață, ce se luptă să iasă din moarte; care este încă spirituală, dar care la primăvară se va îmbrăca în veșminte de materie.
Un exemplu foarte simplu ne poate, de altfel, arăta că acolo unde în perceptibilul fizic-senzorial se află obiecte, în spiritual sunt numai nimicuri: să luăm o sticlă de apă minerală. Nu vedeți apa. Nu o vedeți de sferele lucitoare ale acidului de carbon perlat. Acestea sunt doar aer: nimicuri. Apa, ceea ce e fizic, nu o vedeți de aceste perle ale acidului de carbon. Tot astfel nu se vede nici spiritualul în mijlocul fizicului. Lucrurile sclipitoare ale lumii de percepție îl acoperă pentru noi.
Dacă esoteristul și-a găsit locul în acest adevăr fundamental, că el este înconjurat în fizic-senzorial de niște nimicuri, atunci i se va arăta curând și un al doilea adevăr, adevărul: Mă gândește pe mine, nu: Eu gândesc. Atât de mult timp a crezut că gândurile sale au o valoare în lume, acuma învață treptat că în spiritual există o putere a lumilor care, prin aceea că gândește, creează. Și că întreaga gândire omenească este doar o reflectare a acestei gândiri a lumilor, care este produsă de o entitate spirituală nobilă, căreia gândirea îi este proprie în aceeași măsură în care îi este omului privirea senzorială. El învață că aceste gânduri omenești sunt doar umbre care se oglindesc pe trupul fizic și au doar valoarea de umbre, care sunt, desigur, o necesitate pentru lumea fizică, dar pe care trebuie să le transforme prin meditația sa, astfel ca din formațiunile de umbre să ia naștere realități.
El învață să privească asupra gândirii sale mândre cu o modestie ce devine tot mai mare. El se întreabă: Cum o transform, în așa fel încât prin această transformare a acestor gânduri-umbre să îmi pot crea o unealtă pentru a pătrunde treptat într-o lume spirituală?
Elevul, prin faptul că se străduiește astfel să se desprindă de aceste gânduri de umbră, va ajunge treptat să-și concentreze sinea în trupul eteric. Nu se va mai simți doar în trupul său fizic drept ființă omenească. El va percepe și trupul fizic tot mai mult drept o umbră, în care trebuie să se trăiască pe sine aici, pe planul fizic. Dacă omul pășește dintr-odată în fața unei oglinzi – ea îi dă impresia exterioară a figurii sale fizice, dar aceasta nu este omul însuși, este doar o reflectare a omului. Dacă se îndepărtează de oglindă, atunci și imaginea – el însuși – nu mai este. Cu toate acestea, el mai există și fără oglindă. Aceea îi dă doar o imagine de umbră a figurii sale exterioare.
Dacă elevul s-a educat până la a cunoaște starea de umbră a gândurilor noastre din noi înșine – a cunoaște cum sunt aceste umbre de gând în lumea exterioară, fizică, în știință, în social, cum noi înșine, ca oameni fizici, suntem doar umbre ale propriei noastre entități interioare –, dacă s-a educat ca aceasta să fie o dispoziție fundamentală a sufletului său, atunci el crește înăuntrul unei lumi spirituale.
El privește înapoi în trecut, din care el a devenit ceea ce simte în el în acest moment al dezvoltării sale sufletești. Și privește înăuntrul unui viitor care se află în fața omenirii. Și cunoaște faptul că:
Din gânduri ale entității spirituale nobile a luat naștere totul. [Cum pot să mă desprind din toată gândirea de umbră din jurul meu?] Cum pot să învăț să gândesc așa încât eu, ca om, apropiindu-mă de această entitate cu închinăciune, să fiu acceptat de ea! El cunoaște faptul că tot ce producem pe Pământ ca gânduri de bine, de bunăvoință, de noblețe, de iubire, se transformă în valori existențiale nepieritoare, care nu pier precum umbre vânturate – care vor exista mai departe. Le vedem înaintea noastră – într-o depărtare, poate, și mai mare, în viitor. Acolo trăiesc ele, acolo sunt active spre binele omenirii! Iar noi vedem: Și tot ce e rău, prost, mincinos trăiește mai departe! Nu piere! Toate gândurile josnice, egoiste ale oamenilor le vedem în depărtare, dar cunoaștem faptul că: acestea sunt produse reziduale ale dezvoltării oamenilor, ele sunt neroditoare în sine. Dar își au totuși sarcina lor: aceste reziduuri servesc drept hrană pentru ceea ce trebuie să se dezvolte drept bine. Tot ce este rău, prost, devine ceea ce trebuie să se dezvolte drept hrană pentru germenii binelui.
Tot așa precum aici, pe planul fizic, solul mineral dă hrana pentru lumea plantelor, precum „îngrășământul” pietrelor face posibilă planta, precum una se hrănește mereu din cealaltă, tot astfel și tot ce a fost rău-gândit, prost-cunoscut este sediment pentru gândurile de bine, noblețe, adevăr ce germinează în lumea elementară.
Prin astfel de cunoștințe poate ocultistul să-și explice atât de bine ceea ce vede că este prost, eronat, rău în lume. El le vede în jurul lui, el trebuie să și le reprezinte în gânduri, însă știe că nu are voie să meargă mai departe decât până la acest punct, unde sunt gând. El nu le lasă să treacă în faptă, care este întotdeauna luciferic-ahrimanică. El privește cu degajare tot ce este prost și rău, știind că vor oferi cândva solul din care va trebui într-o bună zi să crească germenele binelui.
Astfel s-au desfășurat lucrurile, de fapt, în evoluția Pământului. Căci cum a luat naștere regnul mineral al Pământului? Pe când Pământul încă nu exista, pe vechea Lună, ierarhiile, începând de la ființele care erau pe atunci oameni, până sus la Spiritele formei, au lucrat pe drumul lor treptat-treptat în sus, către ceea ce ne înconjoară drept înțelepciune în starea de Pământ. Ele au gândit eroare după eroare. Acest lucru era potrivit acolo. Dar din toate aceste erori a luat naștere drept reziduu ceea ce e materie, mineral pe Pământ.
Iar din această materie terestră a putut Iahve-Elohim să-l formeze pe om, să-i dea învelișul său fizic. Lucifer, însă, care este pe o treaptă asemănătoare cu Elohim, vrea să desfășoare în continuare același lucru. Dar el se poate folosi pentru lucrarea sa doar de oameni, prin faptul că poate lăsa să fie gândită eroarea, minciuna doar în interiorul oamenilor.
Dragi surori și frați ai mei, doresc să vă dau astăzi trei formule de meditație, ca să le lucrați mai departe pe calea voastră în sus, spre lumile spirituale. Puteți să le meditați cum doriți, de exemplu prima dimineața, a doua seara, a treia duminica. Sau și prima și a doua joia și lunea, iar a treia din când în când, ca verificare pentru ceea ce ați trăit la primele două. Treptat, treptat vă va deveni clară întreaga profunzime a acestor meditații.
I
[Primul vers:] Către obiecte ... – realmente trebuie sufletul să se întoarcă spre obiectele lumii exterioare ca și cu un gest interior. Al doilea vers: Mă întorc ... trebuie să-l întărească pe primul. Trebuie să simțim realmente în interior cum ne întoarcem cu o smucitură interioară către obiectele lumii exterioare, nu doar privind în treacăt, ci vrând să le cunoaștem în ființa lor. În al treilea vers se face adresarea către aparența senzorială însăși. Sufletul trebuie să învețe ca, timp de momente, să se facă liber în mod intens de aceste nimicuri din lumea senzorială, iar prin faptul că recunoaște tot mai mult caracterul-de-nimic al lumii senzoriale, își va modifica întru totul poziția în interior față de fizic-material. Va învăța să vadă ceea ce e material, într-adevăr, drept necesar pentru viața în lumea senzorială, dar în același timp se va ridica deasupra acestora la ceea ce este existență creatoare a lumilor în spatele lor [a nimicurilor]. Iar el va învăța treptat să se desprindă în așa fel de ele, încât se va extinde ca și cu aripi sufletești, larg în afară, în spațiu. Acolo va vedea și va simți: tot ce e material este trecător – dar ceea ce e bun, adevărat în mine nu este trecător. Acesta e etern! Eu am voie să colaborez la creația eternului, să formez și eu la sămânța pentru ceva viitor, prin faptul că sufletul meu trăiește în undele dumnezeiesc-adevăratului, binelui. În ceea ce creează și acționează în lume drept dumnezeiesc-creator, din timpuri originare. – E.D.N.
II
Dacă în prima strofă ne-am ridicat ca și cu aripi sufletești peste ceea ce este doar terestru, această a doua strofă ne lasă să găsim calea în sinea noastră proprie. Ne adâncim profund înăuntru, în singurătatea sufletului. Tot mai strâmt se contractă Eul! El cunoaște tot mai mult ce poartă în sufletul său ca gânduri bune și nobile, precum și rele și prostești. Iar el recunoaște că ambele sunt necesare în mersul evoluției omului terestru. I se arată celui ce meditează misiunea răului: că este hrana viitoare pentru bine. Că acest bine se va hrăni precum un germene lăstărind din sedimentul răului, că el consumă tot ce e rău, vicios și că el însuși întemeiază o existență eternă.
Iar sufletul cunoaște: Amândouă, răul și binele, sunt preluate de Christos. El le va separa! Către el trebuie să purtăm întreaga noastră existență sufletească, pentru ca să poarte roade ale eternității cândva; trebuie să învățăm să o purtăm înăuntrul lui Christos, să o lăsăm să moară înăuntrul lui. – I. ───── M.
III
Am putea considera o greșeală faptul că aici [versul 1] sunt două subiecte, în schimb verbul [versul 2] este la singular. Trebuie să recunosc că la început nu a ieșit în evidență, atunci când mi-a fost dată meditația din lumea spirituală. Acestea doar se preiau mai întâi și abia mai târziu te lămurești despre ele. În lumea spirituală nu există, însă, nimic ce ar fi de evaluat teoretic. Acolo totul este trăit și simțit*.
* A se vedea privitor la aceasta și lecția de la München, 31 martie 1914.
La fel de puțin se află și o intenție în faptul că fiecare din aceste trei strofe de meditație constă din șapte versuri.
Această ultimă, a treia strofă trebuie să ne fie o piatră de încercare pentru primele două. Când medităm această a treia strofă, ea trebuie să ne indice cum s-au dovedit de roditoare primele două. Dacă au purtat fructe, atunci putem să trăim cum întreaga noastră existență se formează într-o cupă. Iar noi trăim faptul că cupa noastră sufletească preia în sine, se unește cu Spiritul lumilor care se întrețese și unduiește prin univers – Sfântul Spirit; pe Trezitor îl preia sufletul în sine, în Acesta se trezește la o nouă existență – P.S.S.R.
Dacă învățăm realmente să trăim în aceste trei ziceri mantrice, trăim în același timp într-o formă tot mereu nouă conținutul nesecat al zicerii noastre rosicruciene ce constă din zece cuvinte, care are o semnificație atât de nesfârșit de adâncă.
* * *
* Însemnarea indică locul și data: „Berlin, 27 martie 1914 (Viena, 11 aprilie 1914)”.
Fiecare dintre noi își dorește progresul în dezvoltarea esoterică. Oricine exersează conștiincios pășește înainte; unul care își face exercițiile cu punctualitate și conștiinciozitate avansează poate mai mult decât crede. Trebuie doar să observăm cu finețe; încet și intim se apropie lumea spirituală de noi.
Desigur, un lucru este cert, că oricine vrea să găsească calea în lumea spirituală trebuie să regândească. Întreaga sa viață de percepție și de simțire trebuie să devină cu totul alta. Această „devenire-cu-totul-alta” este atât de des greșit înțeleasă. Oamenii gândesc faptul că ceea ce și-au însușit drept cunoștințe pe plan fizic pot să transpună și asupra lumilor spirituale. Esoteristul trebuie să învețe să admită că sunt altele mijloacele prin care avansăm pe planul fizic, față de cele prin care pătrundem în lumea spirituală.Tot mai mult trebuie să simtă înăuntrul lumii spirituale, să-și spună că la meditație nu contează atât de mult conținutul, gândurile, cât atitudinea, dispoziția sufletului cu care este desfășurată meditația. Acestea sunt cele care reformează sufletul și dezvoltă organele sufletului. Dacă esoteristul se află într-o astfel de dispoziție sufletească justă, va ajunge tot mai mult să-și simtă trupul eteric.
Când îmi întind mâna și mă lovesc aici de tablă, am spune în fizic-senzorial: Aici se află un obiect la care mâna mea a întâlnit o rezistență – în spiritual, acolo se află tocmai un nimic; aici sunt găuri în lumea spirituală, acolo unde sunt obiecte senzorial-perceptibile în fizic. Dar, înainte să ajung la această rezistență, trec prin lumea spirituală, care este cu totul umplută de realități, de entități spirituale. Cu adevărat nu vedem obiectele în spațiu, ci contururile lumii spirituale.
La o asemenea cunoaștere trebuie esoteristul să ajungă. În spatele tuturor trebuie să vadă spiritul. Dacă stă în fața unui peisaj de toamnă, atunci trebuie să intuiască în ceea ce este trecător, pe moarte, deja germenii noi, vii, să-i vadă cum se străduiesc să se desprindă, pe cei care primăvara se jertfesc prin faptul că se vor îmbrăca cu materie.
Un exemplu foarte simplu ne poate, de altfel, arăta că acolo unde în fizic se află obiecte senzorial-perceptibile, în spiritual sunt doar nimicuri – să luăm o sticlă de apă minerală: Așa cum nu vedem apa de sferele lucitoare ale acidului de carbon perlat, care sunt doar aer, un „nimic”–, tot astfel nu se vede nici spiritualul de lucrurile sclipitoare ale lumii senzoriale a percepției.
Dacă esoteristul și-a găsit locul în acest adevăr, că el este înconjurat în fizic-senzorial de o seamă de nimicuri, atunci i se va arăta curând și un al doilea adevăr, acela că Mă gândește pe mine, nu Eu gândesc, și anume că toate gândurile noastre sunt doar o umbră. Suntem obișnuiți să credem că gândurile se desfășoară în trupul fizic. Acest lucru nu e însă așa. Cu adevărat, trupul eteric este originatorul gândurilor noastre.Trupul fizic are doar atât de-a face cu aceasta, că este oglinda, care aruncă înapoi gândurile produse în trupul eteric.
Când omul se uită într-o oglindă, atunci are în fața sa imaginea sa oglindită: Oglinda îi redă impresia exterioară a figurii sale fizice; fără el, fără persoana sa, nu ar putea fi acolo nicio imagine oglindită; aceasta este, așadar, doar o imagine de umbră a figurii sale exterioare. – Tot astfel gândurile, care își au în trupul eteric sediul lor viu, atunci când le gândim în creierul nostru fizic sunt doar umbre de oglindire. Trebuie să ajungem prin meditație, prin concentrare să ne desprindem de aceste gânduri-umbră, prin concentrarea sufletului nostru, a sinei noastre în trupul eteric, pentru a pătrunde astfel la fundamentul primordial adevărat, propriu-zis al gândurilor noastre, care își au viața în trupul eteric.
Dacă ne-am educat până la a cunoaște starea de umbră a gândurilor noastre și a mediului nostru exterior și să le lăsăm tot mai mult să cadă, atunci creștem înăuntrul lumii spirituale. Atunci vom cunoaște și faptul că tot ce producem pe Pământ ca gânduri de bine, de bunăvoință, de noblețe se transformă în valori existențiale remanente, nepieritoare, care vor exista mai departe. Le vedem înaintea noastră în depărtare, în viitor, aici trăiesc ele spre binele omenirii.
Și chiar și tot ce e rău, prost, mincinos trăiește, toate gândurile joase, egoiste – le vedem în fața noastră ca în depărtare, dar ele au rămas în urmă drept deșeuri, ele sunt hrană pentru bine. Tot ce este rău, prost, devine ceea ce, în sine, este neroditor, dar care devine hrană pentru ceea ce trebuie să se dezvolte din germenii binelui.
Tot astfel precum aici, pe planul fizic, solul mineral dă hrana pentru plante și una se hrănește mereu din cealaltă, tot astfel și tot ce a fost rău gândit, prost cunoscut devine sedimentul pentru gândurile de bine, noblețe, adevăr ce germinează în lumea elementară. De aceea și poate ocultistul să-și explice atât de bine ceea ce este prost, eronat; el trebuie să și le reprezinte în gânduri, însă știe că nu are voie să meargă mai departe decât până la acest punct, unde sunt gând; el nu le lasă să treacă în faptă, în realitate, care este întotdeauna luciferică și ahrimanică; el știe că oferă solul pe care va trebui într-o bună zi să crească germenele binelui.
Astfel s-au și desfășurat, de fapt, lucrurile în evoluția Pământului, așa a luat naștere regnul mineral al Pământului.
Pe vechea Lună, ierarhiile, începând de la oameni, până sus la Spiritele formei, au gândit eroarea. Acest lucru era potrivit acolo, iar din aceasta a luat naștere ceea ce e materie, mineral pe Pământ. Iar din această materie terestră a putut Iahve-Elohim să formeze omul, să-i dea învelișul său fizic. Lucifer, însă, care este pe o treaptă asemănătoare cum era Elohim pe Lună, vrea să desfășoare în continuare același lucru. El se poate folosi, însă, pentru asta doar de om, poate lăsa să fie gândită eroarea doar în interiorul omului.
Deoarece momentan nu îmi este posibil să port discuții individuale, doresc să dau aici trei formule, care pot fi meditate după bunul-plac.
De exemplu, prima dimineața, a doua seara, a treia duminica, sau prima și a doua lunea și joia, iar a treia doar din când în când, ca verificare a celor trăite în celelalte două meditații; ele ne vor deveni atunci cu totul clare.
I
Către obiecte mă întorcCătre obiecte ... – realmente trebuie sufletul să se întoarcă spre obiecte ca și cu un gest interior. Al doilea vers: Mă întorc ... – îl întărește pe primul; trebuie să simt asta realmente în interior. În al treilea vers mă adresez către aparența senzorială. Sufletul trebuie să se facă liber de fizic, de nimicul din lumea senzorială. El trebuie să se ridice de la fizic-material la ceea ce se află în spatele lucrurilor. El trebuie să se extindă larg în afară, în spațiu și să simtă: Binele din mine este etern; el este germenele pentru ceea ce e în viitor – Ex Deo nascimur.
II
Lumina spiritului, încălzește-măLa această strofă trebuie să ne adâncim în noi înșine, în singurătatea sufletului. Eul se contractă în modul cel mai strâmt; el cunoaște ce poartă în sufletul său ca gânduri bune și nobile, rele și prostești; dar simte: răul și binele, amândouă sunt necesare; răul este hrana viitoare pentru bine, căci binele se va hrăni precum un germene ce lăstărește, care consumă ceea ce e rău, vicios, iar el însuși rămâne etern. Amândouă sunt preluate de Christos și duse în viitor. Dacă este ca binele pe care l-am produs să dea acolo roade, atunci trebuie să îl ducem în Christos. – In ───── morimur!
III
Luminos Eu și suflet luminosAm putea considera o greșeală faptul că aici sunt două subiecte și totuși verbul este la singular. Trebuie să recunosc că la început nu a ieșit în evidență atunci când mi-au fost date mantrele din lumea spirituală. Se preiau acestea așa și de-abia mai târziu te lămurești despre ele. În lumea spirituală există atât de puțină teorie, totul este găsit prin trăire. La fel de puțin se află și intenție în faptul că fiecare din cele trei strofe constă din șapte versuri.
A treia strofă trebuie să fie o piatră de încercare pentru celelalte două. Trebuie să ne verificăm, să vedem cât de de mult a acționat roditor meditația asupra celorlalte două. Atunci vom vedea o cupă; ca în comuniune spirituală se va uni sufletul nostru cu Spiritul lumilor care se întrețese și unduiește prin univers. Treziți trebuie să fim prin Sfântul Spirit – Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Dacă trăim cu adevărat în aceste trei mantre, trăim în același timp ceea ce este spus în cele trei componente ale zicerii noastre rosicruciene ce constă din zece cuvinte, care are o semnificație atât de nesfârșit de adâncă și de variată.
A fost deja adesea subliniat faptul că trebuie să fie făcută distincția dintre avansarea în dezvoltarea esoterică, pe de o parte, iar pe de altă parte, observarea progresului. Fiecare esoterist avansează, atunci când își face exercițiile esoterice cu fidelitate și regularitate, chiar dacă este nemulțumit de reușita acestora. Contează strădania onestă.
Prin aceste exerciții devenim realmente alți oameni. Acest lucru se întâmplă neapărat, chiar dacă nu observăm. Căci în toate aceste exerciții, fie că au fost date în cărți sau verbal, se află forțele care degajează trupul eteric și îl trag din trupul fizic. Altceva înseamnă însă, acum, să devenim și atenți la aceste modificări. Se poate, într-adevăr, ca sufletul să aibă deja organe, dar este o diferență dacă el doarme în mediul său spiritual sau este treaz. Pentru a se trezi și a deveni conștient, are nevoie de forță tare și pregătire. De aceea sunt date în aceste conferințe descrieri despre ceea ce trăiește sufletul la trezirea în lumea spirituală.
Mulți își îngreunează procesul de a deveni conștienți, pentru că își reprezintă totuși tot mereu lumea spirituală precum o a doua lume fizică, doar că mai fină, mai permeabilă. Aceasta este o mare opreliște, căci atunci ei nu observă simptomele fine ale trezirii. Asemenea prejudecăți trebuie date jos. Cine le mai are se aseamănă cu un om care urcă în balon și crede că ar putea oricând să coboare acolo sus și să se odihnească pe un vârf de munte. Cine preia, însă, corect explicațiile esoterice, acela poate înțelege pentru început cum este trăită lumea spirituală la trezirea sufletului.
Pentru a ajunge la aceasta, trebuie să ne prezentăm odată întrebarea: Ce este gândirea, de fapt? Ce anume gândește în mine? Materialistul, care neagă lumea suprasenzorială, spune: Corpul, creierul gândește. Lui ar trebui să i se prezinte întrebarea: Ai perceput vreodată gândirea cu simțurile? Sigur că nu a făcut asta. Niciodată nu a fost gândirea auzită, văzută, percepută drept căldură sau altele asemenea. Drept urmare nu este corporală. Căci ceea ce aparține de corp este perceptibil senzorial. Așadar, gândirea este suprasenzorială. Iar materialistul ar trebui, fie să admită lumea suprasenzorială, fie să renunțe la gândire ca fiind o absurditate – ceea ce ar fi, poate, bine.
Noi suntem, așadar, cu gândirea noastră tot mereu înăuntrul lumii suprasenzoriale, dar în așa fel încât nu o trăim noi înșine. Ca și cum ar călători cineva pe mare, dar nu s-ar vedea pe sine și barca sa, așa este cumva cu gândirea omului. Nu trăim asta nemijlocit, căci ceea ce trăim din asta, gândurile, sunt oglindirile gândirii asupra trupului. Așa cum cineva care stă în fața unei oglinzi își vede imaginea oglindită, tot astfel sufletul gânditor vede imaginea oglindită a gândirii ei. Creierul este oglinda. – Prin școlirea esoterică trebuie acum să ajungă omul să trăiască el însuși gândirea, nu doar gândurile. Așa precum cel care stă în fața oglinzii, dacă se dă la o parte, vede atunci suprafața de oglindire a oglinzii, tot astfel trebuie sufletul să ajungă să privească trupul din afară, drept aparat care oglindește. Atunci știe omul cum iau naștere gândurile și se trăiește pe sine în lumea din care gândirea ajunge în lumea senzorială drept gând.
Toate acestea sunt de înțeles de orice rațiune sănătoasă. Iar pentru teosof este important să-și clarifice acest lucru cu totul, pentru a fi înarmat față de obiecția că teosofia se bazează pe credință, că existența lumii suprasenzoriale ar trebui crezută. Asta nu e adevărat. Fiecare poate să priceapă această existență, dacă își folosește gândirea corect. Cine nu vrea să o priceapă este nesăbuit, chiar dacă e un filosof. – De la înțelegerea acestei posibilități, de a trăi gândirea și lumea spirituală, mai este însă un mare pas până la această cunoaștere însăși. Acest lucru poate fi atins doar prin îndelungată muncă a sufletului asupra lui însuși; dar este atins.
Primul semn al trezirii în lumea spirituală este o senzație că devenim mai mari, ca și cum ne-am extinde, ne-am dizolva. În lumea senzorială eu sunt aici, obiectul este acolo, de la el pornește o impresie către mine. Conștiența ia naștere datorită faptului că întâlnim obiectele prin organele pipăitului, auzului, vederii. În lumea spirituală încetează starea de a-fi-închis-în-sine. Ne simțim ca extinși în alte ființe. În lumea fizică trăim totul în interiorul pielii, de exemplu și durerea înțepăturii unui ac. Altfel e în lumea spirituală. Aici se scurge în afară gândirea și simțirea. Trăim plăcere și durere în alții. Dacă întâlnim, spre exemplu, un decedat care se află în durere, atunci trebuie să trăim și noi durerea din el, atâta timp cât suntem în legătură spirituală cu el.
Prin această modificare, chiar și raportul față de lumea senzorială devine cu totul altfel. Modul în care trăim de obicei lumea fizică este condiționat prin aceea că trupul nostru, prin care trăim, este și el senzorial. Dacă ne lovim cu capul de un obiect dur, atunci simțim asta pentru că nu cedează capul, adică pentru că este dur, de același fel ca obiectul. Dacă, însă, stăm în fața lumii senzoriale cu o trăire suprasenzorială, atunci nu este produsă nicio impresie. Organele spirituale sunt, am putea spune, prea moi și cedează. De aceea apar toate obiectele fizice precum spații goale. O comparație poate să dea o imagine despre aceasta. Apa dintr-un pahar este, în sine, invizibilă. În apa minerală, bulele de gaz sunt vizibile, iar cu toate acestea bulele sunt mult mai subțiri decât apa; în comparație cu lichidul greu, ele sunt un nimic. Acolo este, așadar, vizibil nimicul, iar ceva-ul invizibil. Așa este cu adevărat cu lumea fizică, pentru privirea spirituală. Toți atomii – care au format, până nu demult, fundamentul întregii materialități – sunt, precum perlele în apă, găuri sau bule goale în spiritual. Toate lucrurile fizice sunt compuse din nenumărate astfel de găuri. Noi ne lovim de aceste găuri, de acest nimic, atunci când palpăm. Așa este și cu figura omenească. Creierul, spre exemplu, este, din perspectivă spirituală, o formă spirituală. În el se află nenumărate găuri sau perle goale; ele constituie ceea ce cercetează omul de știință cu instrumentele sale.
Drept următor lucru se arată că omul simte revărsându-se de la el tot ce e bun, corect, adevărat din ceea ce gândește. El percepe acest lucru ca și crescând înspre viitor, formând germeni pentru viitor. Dar și ceea ce e incorect, prost, urât din ceea ce gândește și simte, crește astfel în afară. Cu totul real simte el această revărsare de sine, și știe că gândurile rele care curg de la el le vor sluji în viitor celor bune drept hrană. Și ele sunt, așadar, necesare. De aici învață să înțeleagă de ce îl năpădesc în meditație atâtea gânduri și sentimente proaste, sucite, urâte. Dacă știe că ele sunt forțe necesare, hrană pentru viitor, atunci le va și judeca corect. Nu va fi nevoie să se plângă de ele, dacă este destul de puternic să nu le lase să curgă în voința și fapta sa. În aceasta se află o mare taină. Aceleași forțe care stau la baza gândurilor noastre rele au fost emise pe vechea Lună de către ființele ierarhiilor, de la îngeri începând până sus, la Spiritele formei. Ele au produs astfel existența lunară. Lucifer și Ahriman, însă, au rămas înapoi și emit aceste forțe de-abia acum. Acum, însă, ele acționează până în fizicul care, între timp, s-a densificat mai departe, până în sângele fizic al omului, iar prin aceasta ia naștere răul. În sine, ei nu sunt răi. Esoteristul trebuie să-i lase să acționeze asupra sa, dar să nu-i lase să ajungă până la densificarea fizică. Atunci ei rămân valoroși pentru gândurile bune ale viitorului.
Pentru a stimula trăirea acestor primi pași în lumea spirituală, sunt date următoarele formule. Ele trebuie folosite de începători în esoterism în așa fel, încât prima să fie parcursă dimineața, a doua seara după retrospectiva zilei, a treia o dată la câteva zile. Esoteriștii cu practică mai îndelungată nu trebuie să-și perturbe prin aceasta exercițiile, ci să parcurgă ocazional aceste formule noi, prima și a doua direct una după cealaltă, a treia poate să fie parcursă o dată pe săptămână, de exemplu duminica.
Faptul că fiecare din aceste formule are șapte versuri nu este intenționat sau conceput. Așa ceva rezultă cu totul de la sine. Materialul spiritual se revelează așa, încât împinge de la sine în această formă cu șapte versuri.
Versul unu și doi din a treia formulă au dat mult de gândit. Ele au fost revelate astfel – dar părea o greșeală gramaticală – că spunea plutește în loc de „plutesc”. Mai târziu a devenit clar că acest lucru era intenționat. Luminos Eu și suflet luminos trebuie gândite drept o singură ființă. Tot astfel și în următorul rând Ce e gândit, ce e cunoscut sunt una și e tratat drept un singur lucru. În lumea fizică, gândirea și cunoașterea nu sunt una; în spiritual curg împreună. Ceva gândit este fie greșit, atunci se nimicește pe sine însuși, sau corect – atunci este și ceva revelat: cunoaștere.
Asemenea formule, la fel ca toate cele ce sunt date, de exemplu, în Știința ocultă [ Nota 93 ], nu sunt construite cu gândirea sau fabricate. Rațiunea este, pentru început, cu totul neparticipantă la aceasta. Văzătorul primește lucrurile revelat. Ele stau acolo. Abia apoi trebuie să se apuce – la fel ca acela căruia i le transmite – să le prelucreze cu rațiunea.
Prima formulă desemnează trăirea la care lucrurile fizice, precum perlele în apă, apar constituite din nimic. Sufletul cunoaște existența senzorială obișnuită drept iluzie și tinde către cunoașterea a ceea ce este realmente real.
A doua formulă descrie trăirea iradierii în afară a gândurilor bune și rele.
A treia formulă este de folosit ca probă pentru progres. Dacă medităm asupra ei, trebuie să rostim cuvintele în interior în așa fel, încât totul să sune cu sens. Să încercăm să cunoaștem la aceste rânduri cât de departe suntem; dacă trăim realmente deja ceva, de exemplu, la cuvintele Ce e gândit, ce e cunoscut / Devine acum existență de spirit densă. – Sigur că acest lucru trebuie continuat statornic și cu răbdare, săptămână după săptămână.
Putem să vedem aceste formule și ca o circumscriere a celor ce formează întotdeauna încheierea acestor considerații. Prima desemnează modul în care, la creșterea înăuntrul lumii spirituale, ceea ce e senzorial devine lipsit de ființă, iar realitatea spirituală este cunoscută drept cea din care provenim: Ex Deo nascimur. – A doua formulă desemnează trăirea gândurilor bune și rele drept forțe ce acționează în viitor. Dar acest lucru este posibil numai dacă sufletul este cuprins și luminat de lumina spirituală – Christos –, după ce s-a ridicat din fizic: In Christo morimur. – Iar a treia formulă înfățișează cum i se revelează sufletului ce se trezește în spirit adevărate cunoașteri: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
În ultima noastră considerație esoterică am vorbit despre modul în care sufletul trebuie să se extindă tot mai mult și să se reverse în spațiu; cum trebuie apoi să se contracte în sine însuși, pentru a vedea ceea ce țese și există în propriul său suflet. Pentru aceasta, dragi surori și frați, vă sunt date formule, care pot fi folosite după bunul-plac și pot fi și date mai departe la alții care nu au ascultat această oră esoterică.
Astăzi urmează să fie pusă o altă considerație în fața sufletului vostru, ceva concret, o dispoziție care poate să vă ajute să ajungeți înăuntru în lumea spirituală.
Să ne dăm seama, odată, ce se întâmplă în somn. Trupul eteric și trupul fizic rămân în pat, în timp ce trupul astral și Eul sunt afară, în lumea spirituală. De unde provine faptul că omul nu trăiește conștient în timpul somnului lumea în care se află, așa cum trăiește lumea fizică în conștiența de zi?
Pentru că în timpul în care omul este afară din trupul său, în el este un dor, o puternică pornire să se întoarcă în trupul său fizic. Această pornire acționează ca o întunecare față de luminozitatea lumii spirituale, astfel încât omul nu percepe nimic din ea. Forțele astrale care sunt acolo active în el acționează atât de puternic, încât nici nu și-ar părăsi trupul său fizic, dacă acesta nu ar fi atât de obosit, de uzat prin viața sa în lumea senzorială, încât să aibă nevoie urgentă de întărirea, de împrospătarea prin somn. Această pornire, acest dor de trupul său fizic este cel care îl împiedică pe om să trăiască în mod conștient lumile spirituale în timpul somnului. Dacă ar fi clarvăzător, el ar vedea cum de la trupul său astral și de la Eu se îndreaptă raze luminoase către trupul său fizic și trupul astral; în ele este exprimat acest dor după reunificare.
Să presupunem că cineva ar deveni dintr-odată clarvăzător în somn; cum se va vedea acolo? Dacă întâlnim pe cineva aici, pe planul fizic, atunci ni se înfățișează forma sa fizică, în care trăiește un Eu. Nu este așa în lumea spirituală; nu trebuie să gândim că vedem acolo omul în aceeași figură ca pe planul fizic. Aici, în lumea fizică, vedem fiecare lucru în parte delimitat de altul, cu contururi precise; altfel este în lumea spirituală. Ceea ce țese și există acolo sunt imagini mișcătoare, iar pe aceste imagini mișcătoare le cunoaștem drept ființe, drept spiritele ierarhiilor mai înalte care își trimit mesagerii, ajutoarele pentru a-i da formei omenești expresia justă. Acești trimiși, acești mesageri ai Spiritelor formei mai sunt încă, am putea spune, pe treapta de copilărie; dar ei vor lucra mai departe pentru a urca, pe măsura modului în care îngrijesc Eul omului. Iar o altă ceată de ființe elementare, păzitorii ființei Eului, plutesc în jurul capului omenesc. Ei lucrează la gândirea sa și sunt trimiși de Spiritele formei și ale mișcării. Și iarăși alte ființe elementare, trimiși ai Spiritelor înțelepciunii, acționează asupra inimii omenești și realizează circulația sangvină.
Mai departe există ființe elementare care acționează asupra simțului omenesc al căldurii. Nu e voie să ne reprezentăm acest lucru în mod fizic, unde căldura provine dintr-un anumit izvor, ci, în spiritual, căldura ia naștere din relația dintre două ființe.
Iarăși alte ființe elementare lucrează la simțul vorbirii, adică nu la cuvântul rostit, așa cum îl poate auzi unul de la altul, ci aceste ființe stau în spatele consoanelor și vocalelor în parte, care formează un cuvânt; ele lucrează la alcătuirea literelor și silabelor. Cel care este afară din corpul său nu poate să înțeleagă cuvintele care sunt vorbite; pentru aceasta îi lipsește organul fizic; dar el urmărește, desigur, ființele elementare în munca lor, cum aduc la un loc literele în parte, pentru a forma un cuvânt.
Douăsprezece simțuri are omul [ Nota 94 ], nu doar cinci cum vrea să ne facă ă credem știința exterioară: simțul luminii [simțul văzului], simțul gândirii, simțul căldurii, simțul echilibrului, simțul cuvântului, simțul vieții, miros, gust, auz, pipăit, simțul mișcării, simțul Eului.
Iar în spatele acestor douăsprezece simțuri stau entități elementare, slujitorii și ajutoarele Spiritelor formei, ale mișcării și ale înțelepciunii. Aceste ființe elementare se mai află încă acum, într-o anumită măsură, în stadiul de copilărie, dar în măsura în care omul progresează și se dezvoltă în sus către Jupiter, și aceste entități elementare, mesagerii ierarhiilor mai înalte, se vor dezvolta; ele vor forma cândva zodiacul lui Jupiter, imaginile cercului zodiacal al lui Jupiter vor fi ele, după ce Pământul își va fi parcurs cele șapte runde ale sale, din Pralaya va apărea din nou totul într-o nouă configurație în starea de Jupiter. Tot astfel precum ceea ce înainte a lucrat asupra noastră pe Lună, iar acuma stă în spatele simțurilor noastre, a devenit zodiacul Pământului.
Și un Soare va avea Jupiter; în spatele lui vor sta entitățile care acționează astăzi înăuntrul sistemului nostru sangvin.
Doar cu supremă sfială și admirație putem să privim asupra modului în care cete întregi de ființe elementare sunt active pentru a lucra la minunatul templu al trupului omenesc.
Transpuneți-vă, dragi surori și frați ai mei, în meditație serioasă înăuntrul acestei dispoziții, cum construiesc nenumărate ființe elementare minunatul templu care trebuie să formeze sălașul Eului omenesc!
Să ne mai întrebăm acum: Cum se face că nu vedem cum sunt la lucru aceste ființe elementare? Pentru că în clipa în care ne trezim din somn, Păzitorul Pragului ne ascunde lumile spirituale. A ne trezi nu înseamnă nimic altceva decât a goni aceste entități elementare de pe câmpul lor de lucru. Iar imediat ce suntem apoi în conștiența de zi, Ahriman se îngrijește pentru ca lumea spirituală să fie acoperită pentru noi. El pictează tabloul lumii senzoriale, iar prin faptul că ne dăruim ei, marii amăgitoare Maya, devin invizibile pentru privirea noastră sufletele, entitățile care lucrează asupra organizării spirituale a omului.
Ceea ce cunoaștem drept trup fizic este totul un produs al lui Ahriman; în schimb trebuie să cunoaștem în ceea ce trăim drept viață sufletească doar în trupul fizic lucrarea lui Lucifer. El ne umple sufletescul în așa fel cu trufie și orbire, încât primește reprezentări și simțăminte greșite față de lumea spirituală.
* * *
Ultima oră esoterică a tratat despre strădaniile pe care trebuie să le depunem pentru a avansa esoteric, și s-a încheiat cu materia de meditație compusă din trei părți. Astăzi vrem să discutăm mai mult stări de fapt esoterice și să prelucrăm aici o temă pe care o cunoaștem deja cu toții: somnul. De ce nu suntem conștienți în somn? Pentru că forțele astrale nu ne permit acest lucru, pentru că sunt atât de puternice, încât ne amorțesc; pentru că forțele astrale se exprimă în ceea ce ne umple cu totul în somn, și anume dorința arzătoare de a fi în trupul nostru, iar această dorință este cea care ne întunecă conștiența.
Dacă am putea să fim conștienți în somn, atunci am putea privi la construcția minunată a trupului nostru fizic și a trupului eteric și să observăm cum în acest trup fizic lucrează legiuni de entități spirituale, ființe elementare, care sunt slujitorii și mesagerii, o parte dintre ei ai Spiritelor formei, o parte dintre ei ai Spiritelor mișcării.
Dacă vrem să observăm lumea spirituală realmente corect, atunci trebuie să lăsăm departe de gândurile despre lumea spirituală tot ce este în lumea fizică și, în plus, și spațiul. În lumea spirituală nu există obiecte și stări de fapt precum în lumea fizică, ci acolo există doar entități și relații ale entităților între ele, fapte ale entităților. Dacă simțim, de exemplu, căldură în lumea spirituală, atunci aceasta nu pornește de la un obiect, ci iradiază de la o ființă, iar ea înseamnă o relație a unei ființe spirituale cu o altă ființă spirituală; tot așa este la un curent de lumină. De ce nu percepem realmente acest trup fizic și trup eteric, de ce nu avem nicio conștiență despre țeserea și lucrarea și viața nenumăratelor entități elementare asupra noastră? Pentru că dorința de a fi un Eu, de a trăi în trupul nostru fizic ne umple atât de pasional în somn (prin Lucifer), încât nu percepem nicidecum altceva, altfel am vedea trupul fizic și trupul eteric drept o lucrare minunată, la care lucrează legiuni de spirite elementare. La ce lucrează oare? La simțurile noastre; douăsprezece grupe de ființe elementare putem să distingem, care lucrează acolo la cele douăsprezece simțuri ale noastre. Căci douăsprezece simțuri are omul: simțul Eului, simțul vieții, simțul mișcării proprii, simțul echilibrului, simțul văzului, simțul auzului, simțul pipăitului (simțul tactil), simțul mirosului, simțul gustului, simțul vorbirii, simțul gândirii, simțul căldurii. Pentru a trăi acum în Eul său, omul dă la o parte în fiecare dimineață când se trezește, așadar se întoarce în trupul său, entitățile care lucrează asupra lui noaptea. Pentru a ne simți cu totul în Eul nostru, noi dăm la o parte ierarhiile din trupul nostru fizic și trupul eteric.
Cine ești tu, o, omule, ca legiuni de spirite să lucreze asupra trupului tău fizic și a trupului tău eteric? În jurul capului nostru plutesc mesagerii și slujitorii, parțial ai Spiritelor mișcării, parțial ai Spiritelor formei; ei sunt păzitorii și îngrijitorii Eului nostru. În creierul nostru lucrează ființele elementare care fac posibilă gândirea pentru om. Iarăși o altă grupă de ființe elementare lucrează la organele care fac posibil pentru noi să înțelegem limba, dar atenție, nu de a putea să vorbim. Sunt ființele elementare care stau ca entități spirituale în spatele sunetelor, în spatele fiecărei vocale și consoane. Astfel prelucrează aceste douăsprezece grupe de slujitori ai ierarhiilor formele în care poate să locuiască Eul.
Dacă ne uităm acum în lumea spirituală la aceste entități spirituale înseși, atunci avem impresia că sunt, am putea spune, spirite tinere, care au la vârsta copilăriei lor sarcina de a fi îngrijitorii Eului omenesc. Ei sunt, mai târziu, când ei înșiși vor fi avansat în dezvoltarea lor destinați unei alte lucrări de evoluție. Ei vor fi pe Jupiter slujitorii forțelor cercului zodiacal și ai entităților lui Jupiter. Dinspre zodiacul lui Jupiter vor acționa cândva în jos. Entitățile care, așa precum cele douăsprezece grupe de spirite elementare formează acum pe Pământ simțurile noastre, au format pe vechea Lună simțurile noastre, sunt astăzi entitățile cercului nostru zodiacal. Așa cum asupra Pământului nostru strălucește un Soare, tot astfel, pe cât de adevărat ne vom dezvolta noi, ca oameni, până la existența jupiteriană, acestui Jupiter îi va străluci un Soare; iar ființele care își vor trăi deplin forțele în acest Soare, acestea sunt entitățile care acum sunt slujitorii Spiritelor înțelepciunii și trăiesc în circulația noastră sangvină. Parcursul lui Jupiter în jurul Soarelui îl vor reglementa cândva entitățile spirituale care reglementează acum parcursul nostru sangvin!
Noi suntem, însă, și în trezie, în timpul zilei, în lumea spirituală, dar nu știm asta, căci nu vedem lucrarea minunată a trupului nostru, lumea entităților spirituale care umplu spațiul țesând și ființând. De ce nu vedem treji, în timpul zilei, această lume spirituală din jurul nostru? – Pentru că Ahriman împinge tabloul lumii senzoriale în fața ei. O, el este un mare artist, căci lumea asta este deja mare și minunată, dar ea nu este lumea adevărată. Pe Ahriman însuși nu îl vedem în lumea fizică, pe el îl vedem abia în lumea spirituală; vedem aici doar lucrarea sa, fapta sa.
Lucifer este cel care noaptea nu ne lasă să ajungem la conștiența lumii spirituale. El estompează simțământul pentru lumea spirituală, prin aceea că se străduiește să producă simțământul pentru lumea fizică. Așa se întâmplă ca, în loc să vedem munca entităților asupra simțurilor noastre, vedem trupul fizic; aceasta este fapta lui Lucifer. Trăirea senzorială este fapta lui Lucifer, trăirea lumii este fapta lui Ahriman. Peste zi suntem cu totul în simțurile noastre, le umplem cu totul, noaptea lucrează la ele și sunt în ele slujitorii ierarhiilor, ființele elementare dumnezeiesc-spirituale. O înțeleaptă conducere a lumilor a permis intervențiile lui Lucifer și Ahriman, pentru a ne putea atinge corect țelul nostru ca oameni. O meditație eficientă este eficientă îndeosebi pentru o simțire esoterică corectă, treptată, dacă ne pătrundem înainte de adormire de sentimentul: Tu pășești acum într-o urne spirituală, într-o minunată lume a divinităților, în care trăiesc și țes entitățile dumnezeiesc-spirituale ale ierarhiilor mai înalte, ele te îngrijesc și te păzesc și își trimit forțele și te poartă pe aripile lor, iar tu ești prin ele o forță a lumii spirituale, iar ele te îngrijesc drept suflet. E.D.N.
Când dăm deoparte pentru câteva momente, în somn, în afara trupului nostru fizic și eteric, dorința de a fi în trup, astfel încât să nu ne umple cu totul, astfel încât nu noi suntem, ci Christos este în noi, Christos care este forța tuturor ierarhiilor, – dacă El este în trupul nostru și nu numai noi vrem înăuntru și gonim slujitorii ierarhiilor care lucrează asupra organelor noastre de simț, atunci dobândim o idee despre I.C.M.
Dacă sunt trăite corect cele două simțăminte, atunci vine de la sine al treilea simțământ: P.S.S.R.; căci pe calea primelor două este născut spiritul care este numit Sfântul Spirit. Astfel putem pătrunde tot mai adânc în formula noastră rosicruciană, pe care ne-o explică Maestrul înțelepciunii și al armoniei sentimentelor, prin faptul că vorbește către noi:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
* * *
Dragi surori și frați ai mei,
se pot ști foarte multe în antroposofie, se poate răspunde la tot felul de întrebări prompt și rapid în cuvinte și, totuși, trebuie să ne spunem: De fapt, dacă vreau să fiu cinstit, trebuie să îmi spun: în meditațiile mele nu avansez prea bine! Ce să fac pentru a avansa mai bine?
Foarte des, motivul pentru care elevul trebuie să-și spună așa ceva este acela că el permite să-i lipsească ceva din faptul de a-și cufunda sufletul cu totul în elementul de cucernicie plină de dăruire față de entitățile spirituale. Cea mai profundă venerație trebuie să domnească în sufletul său, dacă vrea să se ridice la ele, niciun gând, niciun sentiment de zi cu zi nu mai are voie să fie în el, el trebuie să fie cu totul liniștit în sine!
Într-o astfel de dispoziție vrem să privim dintr-o anumită parte asupra somnului omului. Noi știm că: în timp ce omul doarme, trupul său astral și Eul ies afară din trupul fizic și trupul eteric. Dar Eul nu știe nimic de asta, rămâne inconștient. Conștiența din partea Eului și a trupului astral este trează doar pe planul fizic. Din ce cauză? Din cauză că Eul și trupul astral, imediat ce sunt afară, au un dor arzător de reunire cu trupul fizic și trupul eteric.
Acesta este motivul pentru care conștiența nu se trezește în lumea spirituală. Imediat ce Eul este iarăși în trupul fizic, se trezește prin lucrurile care se oferă simțurilor. Dacă omul nu ar avea în lumea spirituală acest dor arzător, atunci ar deveni imediat conștient în lumea spirituală. Iar atunci ar vedea în jurul său o lume plină de viață, dar cu totul și cu totul altfel decât este cea fizică. O lume de entități spirituale și forțe ar percepe atunci. Iar el ar vedea că toate aceste entități și forțe tind cu efectele lor de forță asupra unui singur punct central, iar drept acest punct central omul ar cunoaște propriul său trup fizic și eteric.
Dacă omul ar păși mai departe, dacă ar putea să facă observații în afara trupului său în lumea spirituală, dacă ar putea atunci să-și observe propriul Eu sau și un alt Eu, atunci ar vedea cum și Eul omului este țel pentru munca entităților spirituale. El ar cunoaște aceste ființe drept mesageri și slujitori ai Spiritelor formei și, parțial, ai Spiritelor mișcării. Ar ști că aceste ființe care lucrează asupra Eului omului se află într-un progres, într-o dezvoltare proprie, că ele, prin faptul că îngrijesc Eul unui om, se dezvoltă în același timp ele însele, în spatele fiecărui om clarvăzătorul ar vedea o ceată de asemenea entități care îngrijesc Eul omenesc. Iar când omul clarvăzător ar privi asupra trupului fizic și trupului eteric, acolo ar vedea iarăși cete de ființe elementare pe care le-ar cunoaște drept slujitori ai Spiritelor mișcării, ai Spiritelor înțelepciunii și ai Spiritelor formei.
Iar omul ar cunoaște în venerație și închinăciune: Toate aceste entități elementare lucrează la templul trupului fizic și al celui eteric, în timp ce omul se află în afara templului trupului său. Iar a te trezi nu înseamnă nimic altceva decât a da deoparte aceste entități de pe câmpul lor de lucru și de a le lua iarăși locul, cu propriul Eu terestru egoist.
Douăsprezece categorii de asemenea entități există. Căci douăsprezece simțuri are omul, iar asupra lor lucrează ele.
Omul are simțul căldurii, simțul Eului, simțul gândirii, simțul echilibrului, simțul cuvântului, simțul vieții, simțul mirosului, al gustului, al văzului, al auzului, cel tactil și simțul mișcării. Simțul cuvântului lucrează, de exemplu, așa, că la auzirea unui alt om nu auzim cuvântul, ci fiecare vocală și consoană în parte care compune cuvântul.
Omul cunoaște modul în care lucrează aceste entități la ceea ce cunoaștem drept templu al omenirii, dăruit de dumnezeire Eului omenesc, și cunoaștem faptul că Eul omului distruge acest templu tot mereu, din nou, prin faptul că se lasă ispitit de Ahriman și de Lucifer. Desigur că îi devine clar omului clarvăzător că ceea ce considerăm drept trup fizic, ceea ce putem să pipăim, să apucăm, că acesta nu este templul despre care se vorbește, ci el cunoaște acest templu drept organizarea spirituală care stă în spatele trupului fizic. Iar asupra acestei organizări spirituale lucrează aceste entități.
Ceea ce noi numim trupul nostru fizic, ceea ce este pus înăuntrul mediului fizic ca atare, acesta este cu totul produsul lui Ahriman. Produsele sale ne întâmpină în tot ce e fizic. Iar noi cunoaștem, atunci când ajungem să ne trăim conștienți în afara trupului fizic și al celui eteric, și faptul că întreaga noastră viață sufletească, pe care o purtăm în noi doar prin intermediul trupului fizic, toată gândirea, simțirea și voința noastră, care este stimulată doar prin emoțiile pe care ni le oferă lumea senzorială, că în toate acestea domnește Lucifer. Omul clarvăzător cunoaște faptul că aceste entități elementare se străduiesc să dea la o parte acțiunile lui Ahriman și Lucifer, acțiuni care se manifestă atât fizic drept boli, cât și psihic drept suferințe sufletești, frică, teamă, boli sufletești și spirituale, să le dea la o parte de la om, să acționeze vindecător. Ei sunt slujitori ai ființelor spirituale înalte, care iradiază în jos acuma dinspre forțele cercului zodiacal asupra Pământului nostru și asupra lumii oamenilor. Ei sunt mesagerii spirituali ai forțelor cercului zodiacal al nostru, iar din acest mediu acționează toate înăuntru, în punctul central: Pământul nostru.
Iar fiecare om are voie să se simtă drept un centru al acțiunii acestor ființe elementare și a ființelor spirituale care lucrează asupra Eului său. Pământul nostru trece, atunci când a parcurs cele șapte trepte de dezvoltare care îi sunt stabilite, într-o stare spirituală: în Pralaya. Apoi apare din nou într-o configurație nouă: drept Jupiter. Iar ființele elementare care sunt acum mesageri ai cercului zodiacal vor deveni atunci zodiacul lui Jupiter, aceasta este evoluția lor. Acum, ele lucrează la ceea ce se află spiritual în spatele simțurilor noastre.
* * *
Ultima dată, considerația noastră esoterică a tratat despre extinderea-de-sine în atmosfera eterică și s-a încheiat cu cele trei formule date; de această dată, vom porni de la viața de somn. Când dormim, Eul și trupul nostru astral sunt în lumea spirituală, dar cu toate acestea nu putem să percepem în ea. Iar asta poate să ne devină aproape o întrebare temătoare: cum este oare atunci, dacă nu cumva și după moarte va fi așa, că vom fi, de fapt, în lumea spirituală, dar că nu putem percepe. Cercetătorul spiritului știe însă, că în fiecare om este o pornire, o dorință care lui însuși nu îi este conștientă, dar care se manifestă imediat ce suntem în afara corpului, anume dorința de a coborî din nou în corp și a ne trăi în el. Dacă am fi clarvăzători dormind, am observa cum privim înapoi la corpul nostru și vedem atunci corpul drept o lume minunat de frumoasă. Cu cât mai mult suntem oameni care au un ochi deschis pentru tot ce e frumos în natură, cu atât mai mult putem să admirăm atunci frumusețea lumii corpului, în care lucrează ființe dumnezeiești și care este un templu pentru aceste ființe dumnezeiești.
Iar noi am vedea cum douăsprezece clase diferite de ființe elementare acționează asupra celor douăsprezece simțuri ale corpului fizic, drept slujitori pentru Elohim care ne-a dat forma pe Pământ. Aceste spirite sunt acum, am putea spune, în anii copilăriei lor; dar lucrarea lor asupra celor douăsprezece simțuri corporale ale noastre le va dezvolta pe ele în așa fel, încât pe parcursul dezvoltării Pământului aceste ființe pot să devină forțele cercului zodiacal pentru Jupiter, drept mijlocitori direcți ai divinităților cercului zodiacal pentru starea de Jupiter*. Și va exista și un Soare, iar ființele care vor acționa acolo în forțele solare sunt ființele elementare care acum acționează în circuitul nostru sangvin. Acest lucru ne poate da un simțământ pentru sfințenia templului corporal al nostru, și este bine să ne simțim așa, în cunoștință de forțele cosmice care acționează în el. Dar acum apare imediat în noi, când ne dăm seama de aceasta prin clarvedere, dorința să pătrundem cu propriul nostru eu acolo înăuntru, să dăm deoparte ființele elementare și să mergem noi înșine înăuntru. Iar când stăm apoi pe Pământ în conștiența noastră obișnuită – cum se face atunci că totul este altfel și părem să fim ceva cu totul diferit decât acest templu dumnezeiesc, luminos? Acesta este Ahriman, care aruncă vălul concepției senzoriale peste ochii noștri și astfel ne acoperă privirea pentru lumea dumnezeiască ce țese în fizic. Iar ceea ce ne lasă să trăim apoi, în aceasta, conștiența noastră de Eu obișnuită, este Lucifer, care ne aduce simțământul pentru Eul personal. Atunci există acolo doar un singur lucru pe care putem să-l facem, și anume să medităm; iar astfel să ne ... [aici se întrerupe însemnarea].
* În suportul de text stă scris în loc de Jupiter, „a patra” stare. Acest lucru este cu siguranță o greșeală. Probabil că redactorul a folosit pentru cuvântul Jupiter” semnul pentru Jupiter, ♃, care a fost apoi citit drept „patru”.
* * *
Ultima considerație esoterică a fost dedicată înfățișării proceselor trupului eteric, care se lățește tot mai mult și mai mult în meditație, iar pe de altă parte a concentrării-de-sine-în-interior a Eului în sine însuși. Considerația de astăzi va fi dedicată unor lucruri ce aparțin unor stări de fapt. La omul ce doarme vedem trupul astral și Eul ridicați afară din trupul fizic și cel eteric și trăind în lumea spirituală. De ce nu poate omul să cunoască acolo în mod conștient? Pentru că Eului și trupului astral le e dor necontenit de trupul fizic și tind către unificare. Și după moarte este așa. – Dacă omul ar deveni dintr-odată clarvăzător în timpul somnului, atunci ar cunoaște modul în care entități spirituale lucrează asupra trupului său fizic. Sunt spirite elementare, slujitori ai ierarhiilor. Anumite entități spirituale lucrează la un anumit simț al omului, altele la un alt simț. Omul are douăsprezece simțuri, iar astfel lucrează la ele douăsprezece grupe diferite de ființe elementare, care sunt slujitori ai ierarhiilor mai înalte.
Când Pământul va păși mai târziu spre existența jupiteriană, atunci nu va fi întins cerul ca astăzi deasupra lui, cu stelele, Luna și Soarele. Va exista atunci, într-adevăr, un Soare, care va fi însă răsunător. Forțele care lucrează acum din spiritele elementare asupra simțurilor noastre vor forma atunci zodiacul lui Jupiter, așa cum înainte, la existența lunară, au lucrat asupra simțurilor noastre forțe ale unor entități care în existența noastră terestră actuală acționează în jos pe Pământ din cele douăsprezece semne zodiacale.
Cu recunoștință trebuie să privim în sus spre divinități, care și-au așezat lucrarea minunată a trupului nostru drept țel.
* * *
Douăsprezece genuri de spirite elementare păzesc și îngrijesc omul, lucrează la cele douăsprezece simțuri ale sale, le ascut din nou în somnul nostru. Ele slujesc Spiritelor formei și Spiritelor mișcării. În timpul existenței jupiteriene, acestea vor fi spiritele celor douăsprezece semne ale cercului zodiacal. Spiritele celor douăsprezece semne zodiacale ale Pământului au lucrat astfel asupra microcosmosului pe vechea Lună.
Spirite solare ale lui Jupiter lucrează astăzi, ca spirite elementare delegate ale Spiritelor înțelepciunii, la circuitul sangvin omenesc. Omul nu percepe în timpul somnului lumea spirituală, pentru că forțe astrale îi dau dorul după trupul fizic. Imediat ce acesta lasă Eul și trupul astral să intre din nou, ele ies afară.
Ahriman pictează tabloul lumii senzoriale drept văl în fața lumii spirituale.
Lucifer întunecă lumea spirituală însăși în fața omului.
Zicerea zilei pentru sâmbătă.
Dragi surori și frați ai mei!
În conștiența obișnuită de zi nu știm nimic despre ce se află în spatele a ceea ce percepem, ne reprezentăm, gândim, simțim, vrem. În ceea ce este fundalul conștienței noastre de zi, în acest lucru care trăiește, țese, suntem în viața noastră de vis. În imaginile haotice ale visului nostru se întinde până în viața noastră o parte a acestei lumi despre care nu putem să percepem, în rest, nimic. Dacă am putea face acest lucru, să ne trezim numai pe jumătate din vis, atunci am trăi un val unduitor în jurul nostru, în care sufletul nostru a trăit de la începutul somnului. Iar dacă ne-am trezi cu totul, atunci am aduce cu noi o conștiență, o amintire în conștiența noastră de zi, despre trăirea de vis ce trăiește, țese în timpul somnului nostru. Este fizic imposibil ceea ce am descris, să ne trezim pe jumătate; trebuie să intrăm imediat cu totul în conștiența simțurilor. De aceea nu știm nimic de acea altă lume. – Dar, de fapt, noi visăm mereu. Mereu este această lume de vis trăitoare, țesătoare în jurul nostru, iar noi în ea; doar că nu știm asta. Este o particularitate a visului, că îl uităm foarte repede, că ne aducem aminte foarte rar de acesta. Iar această amintire o uităm mult mai ușor decât cea despre orice ar fi trăit în conștiența de zi; nu putem să o scoatem iarăși la iveală.
Faptul că omul visează despre ceva ce are legătură doar cu conștiența sa exterioară de zi provine din faptul că el, de fapt, nu gândește nimic din ce trece dincolo de această viață de zi. De-abia când ne umplem gândurile cu idei, simțăminte etc., care se întind dincolo de viața zilnică putem visa și despre altceva, despre ceva ce își are originea în spiritual. Despre acest spiritual, despre ceea ce se află în spatele întregii sale gândiri, simțiri și voințe în viața fizică, omul nu știe nimic în conștiența sa de zi.
Mai este o altă latură dinspre care putem să ajungem să dobândim o conștiență despre acest spiritual.
La naștere sau concepție se revarsă curentul spiritual în fizic, construiește, curge și pulsează treptat prin întreg organismul. Înăuntrul său se formează în decursul vieții noul sâmbure sufletesc, germenele pentru următoarea viață, pentru ceea ce durează până dincolo de moarte. Dar nici despre spiritualul inițial, care se revarsă din viața anterioară și care odată cu nașterea sau concepția se revarsă înăuntrul existenței fizice, nici despre sâmburele sufletesc ce se formează atunci, care constituie germenele pentru următoarea viață, nu știm nimic. Dar atunci despre ce știm ceva? – Viața noastră se desface în două părți, în una care durează de la naștere până în clipa de care ne putem aminti cel mai devreme, iar a doua începând din această clipă până la moarte.
Dacă ne aflăm în al treizecilea an și ne aducem aminte înapoi până la acest moment tocmai desemnat, atunci ajungem acolo la o graniță, la granița spiritualului care se revarsă înăuntru.
Și această graniță o percepem; prin lovirea de această graniță devenim conștienți de ea. Asemenea lovituri pe parcursul vieții rămân în memoria noastră și formează amintirile noastre.
Aici se adună amintirile noastre. Iar aceasta este conștiența noastră în viața fizică.
Așa cum în plantă se dezvoltă sâmburele dând noua plantă, așa lucrăm la forțele care configurează mai târziu noua noastră viață. Ce bine pentru cel care a înmagazinat amintiri bune și frumoase! Spiritualul din viața anterioară, care se revarsă și străbate prin noul corp începând de la naștere, se stinge treptat pe parcursul vieții.
A fost adesea vorba despre faptul că, după moarte, apare mai întâi marele tablou al amintirilor. La părăsirea corpului fizic ajungem mai întâi la această graniță, unde stau păstrate toate amintirile; pe acestea le vedem atunci ca un mare tablou în fața noastră. Amintirea despre vreo întâmplare poate să fi fost uitată o viață întreagă, până este ridicată, dintr-odată, iarăși în conștiență. Acolo a fost întotdeauna. Este ca și cum am pune sare în apă, iar ea se depune la fund, ca un sediment. Ea poate fi ridicată prin amestecare. Așa sunt amintirile noastre ca un „sediment”, pe care îl putem aduce din nou sus. Dacă turnăm apă minerală într-un pahar, vedem ridicându-se mici perle. Apa, care este de fapt cea reală, nu o vedem, ci numai unde nu e nimic, perlele de acid de carbon. Asta vedem, asta ne apare ca realitate. Acolo unde „nimic” se lovește de „ceva”, acolo percepem acest „nimic” drept „ceva”.
Astfel devenim conștienți doar de granița dintre noul sâmbure sufletesc și vechiul spiritual. Acolo unde se lovesc între ele, devenim conștienți de ceva. Iar acest lucru constituie conștiența noastră de zi. Conștiența ia naștere prin atingerea dintre trecut și viitor.
Acum putem să ne mai apropiem și dinspre o a treia latură de faptul de a deveni conștienți de acest spiritual. Nu doar oamenii gândesc, iar gândurile și amintirile acestora rămân ca sediment, ci și entitățile spirituale au gândit și mai gândesc încă. Ceea ce au gândit ierarhiile înalte în timpuri de mult trecute, amintirile care au rămas de la aceste gânduri sunt ceea ce percepem aici drept munți, nori, fluvii, pe scurt, drept natura din jurul nostru. Soarele fizic este amintirea rămasă în urma conducătorului Soarelui, a lui Christos, a Spiritului Pământului care, mai târziu, la evenimentul de la Golgotha a intrat în Pământ. Iar ceea ce au gândit înaltele entități pe Lună, amintirea despre aceasta, sunt plantele, animalele, chiar și trupul fizic al omului. Entitățile spirituale au gândit acolo eroarea – asta era acolo potrivit –, dar nu au făcut-o. Dacă noi, oamenii, gândim ceva bun, nobil, atunci asta rămâne ca existent; îl vedem în depărtare, în viitor drept valori existențiale nepieritoare. Dar și ceea ce gândim drept mincinos, eronat, vicios rămâne existent, iar noi îl vedem în depărtare stând în fața noastră ca deșeu care servește drept hrană pentru germenii ce provin din cele gândite bine – așa cum acum noi ne hrănim din gândurile de eroare ale spiritelor din perioada lunară. În sine, acest deșeu este neroditor, servește însă drept hrană pentru germenii care se dezvoltă din bine, așa cum regnul mineral oferă acum solul pentru plante și cum mereu se hrănește una din cealaltă. Binele se hrănește din rău, precum un germene ce lăstărește consumă ceea ce este vicios și rămâne el însuși etern.
Dar avem voie doar să gândim aici ceea ce e prost, rău, nu [avem voie] să îl lăsăm să ajungă la faptă, la realitate, căci aceasta este întotdeauna luciferică și ahrimanică.
Lucifer, care stă pe o treaptă asemănătoare cu cea pe care o avea Elohim pe Lună, vrea acum să mai desfășoare încă, tot așa, gândirea de erori, așa cum o făceau atunci acele entități, ceea ce atunci era potrivit, dar acum este nepotrivit. El poate să lase, însă, doar în om să
fie gândită eroarea. De aceea avem aici eroare și iluzie; de aceasta trebuie să devenim tot mai mult conștienți.
Acolo unde sunt „amintiri” ale acelor ierarhii înalte, acolo ne dăm seama de ceva. Datorită faptului că mâna noastră, care și ea este construită din ceea ce este „amintire” a divinităților, lovește un perete, care este și el „amintire”, se lovesc granițele acestor realități una de alta, iar prin aceasta devenim conștienți de acest obiect. Așadar, acolo unde se termină acest real și nu este nimic, acolo simțim realitate, materie în conștiența de zi, iar restul drept nimic. Nici mâna noastră și nici peretele nu le simțim, ci numai ceea ce este între ele, granița. Masa nu este realitate, ci o gaură în lumea spirituală, care este umplută cu lemn. Numai noi, în conștiența noastră obișnuită considerăm masa drept realitate.
Dacă am putea să ne întărim prin meditație atât de mult, încât să estompăm această conștiență de zi în așa fel încât să devenim conștienți deplin de nulitatea mediului, atunci ne-am trăi cu sufletele noastre mereu în lumea spirituală. Pentru această întărire a sufletului nostru ne-au fost date trei strofe de meditație. Contează să le medităm în mod corect, nu doar să spunem pur și simplu cuvintele, ci să auzim exprimarea care trebuie să fie pusă înăuntru, dacă este să acționeze în mod just asupra sufletului nostru.
La prima strofă, primele două versuri sunt descriptive, apoi-apărare. Apoi din nou descriptiv și în încheiere – rugăminte. Începătorii pot să mediteze această strofă seara, după retrospectivă; cei ce au deja exercițiu pot să o parcurgă în orice oră de relaxare. –
La a doua strofă este de pus accentul îndeosebi pe întrebarea din al patrulea vers. În încheiere este o implorare. – Pentru începători dimineața; pentru ceilalți în orice oră de relaxare.
Încă o a treia strofă ne este dată, ca o probă, un sfat din când în când, pentru a ne întreba dacă percepem lumea spirituală deja drept adevăr și realitate.
(Atunci când doctorul a primit aceste cuvinte, a ieșit în evidență faptul că predicatul din al doilea vers al celei de a treia strofe ar trebui, de fapt, să fie la plural. Apoi a cunoscut faptul că Luminos Eu și suflet luminos ar fi unul și același lucru, că ar fi așadar corect că se află la singular cuvântul plutește. Când primim așa ceva, adesea trebuie să învățăm ca, prin cele primite, numai pe baza lor să cunoaștem ce este intenționat.)
În trei strofe cu șapte rânduri au fost date aceste versete; acest lucru nu este coincidență sau aranjat astfel de doctor. Ci tot ce este inspirat din lumea spirituală se revelează în numere. Cuvintele sunt doar mijloc și ocazie prin care se exprimă spiritele. Entitatea care a lăsat să se reverse aceste versete a făcut, prin aceasta, promisiunea de a ajuta la cunoașterea diferenței dintre real și ireal. Prin faptul că lăsăm să treacă iarăși și iarăși aceste strofe prin sufletul nostru, îi dăm entității care a dat aceste strofe ocazia să-i vorbească sufletului nostru; ea ne ajută atunci să producem efectul just al strofelor în noi – în fiecare!
Exprimate pe scurt se află aceste strofe în zicerea rosicruciană:
I – Ex Deo nascimur
II – In Christo morimur
III – Per Spiritum Sanctum reviviscimus
Totodată sunt cuprinse toate acestea în cuvintele cu care încheiem considerațiile noastre esoterice:
* * *
E.D.N.
Către obiecte mă întorcI.C.M.
Lumina spiritului, încălzește-măP.S.S.R.
Luminos Eu și suflet luminosNatura este cugetarea, memoria ființelor spirituale ale Soarelui și Lunii. Gândirea, simțirea, simțămintele noastre sunt altfel decât par. Viața noastră între naștere și moarte alternează între somn și trezie și visare.
Privitor la strofa I: De fapt, noi visăm tot timpul, de aceea uităm atât de ușor ce am visat. Impresiile senzoriale le memorăm atât de ușor; de ce nu și visul? Pentru că visăm mereu, nu ieșim niciodată din visare.
Privitor la strofa a II-a: Ceea ce percepem ca fiind, de fapt nu e deloc aici. – Ceea ce provine din încarnările anterioare merge în trupul fizic; dar ceea ce preluăm acum în viața noastră va forma trupul nostru în următoarea încarnare. Ceea ce percepem în exterior nu este nici una și nici alta, este doar ciocnirea celor două, acolo unde se întâlnesc.
Privitor la strofa a III-a: Într-o sticlă de apă minerală vedem acidul de carbon, bulele de gaz, nu apa; asemănător cu aceste bule este ceea ce percepem în exterior. – Realitatea, care este esențialul, rămâne ascunsă pentru noi.
Dacă este prezentă ura, ne lovim în lumea spirituală de ceva.
Exercițiile noastre sunt făcute pentru a ne aduce în lumea spirituală. În lumea spirituală suntem și noaptea, dar atunci nu suntem în ea conștienți. De ce nu? Pentru că avem obiceiul, obiceiul cosmic, de a percepe prin simțuri fizice și suntem prea slabi să putem dezvolta o conștiență fără acestea. Ce sunt, de fapt, aceste percepții senzoriale? Ele conțin în ele și ceea ce putem atinge cu conștiență mai înaltă: imaginațiunile, imaginile realității mai înalte; inspirațiile, prin care ființe spirituale ni se revelează; intuițiile, prin care devenim una cu ființele dumnezeiești. Toate acestea sunt conținute în percepție, dar nu intră în noi, iar dacă urmărim de ce sunt lucrurile astfel, atunci aflăm că Lucifer este cel care le arde cu focul pasiunilor, pornirilor și poftelor. În inimă și-a făcut Lucifer sediul, iar aici se desfășoară arderea imaginațiunilor, inspirațiilor, intuițiilor care stau la baza a tot ce este senzorial, căci cu fiecare respirație, cu fiecare percepție pătrund imaginile ființelor spirituale înăuntrul nostru. La începutul timpului lemurian, pe când se desfășura ceea ce Biblia înfățișează drept lupta dintre Elohim și Lucifer, acesta din urmă s-a amestecat, cu focul său, în inima oamenilor.
Inima era, însă, predeterminată să fie ceva cu totul diferit; fusese creată de Elohim pentru a fi sălașul lui. Ceva poate să fie mic în lumea fizică și să fie mare în lumea spirituală, și invers. Așa este inima, fizic, doar un lucru mic, iar anatomul crede că ar mai fi același lucru când este scoasă din corp, dar în realitate inima este ceva foarte mare în lumea spirituală și a fost desemnată să fie sălaș pentru Elohim. Atunci când a intrat Lucifer în inima omenească, Elohim a păstrat însă un loc pentru sine, acolo mai poate locui în continuare, iar acest lucru se exprimă în viața omenească drept glasul conștiinței. Acolo unde vorbește aceasta, acolo vorbește ceva ce nu aparține de Lucifer și de focul său mistuitor, în ea mai pătrunde încă până la om o inspirație dumnezeiască nemijlocită. Iar noi vedem că, în momente importante ale istoriei omenirii, acest glas al conștiinței a devenit obiectiv pentru oameni și a stat în fața lor. Așa a fost cu Moise, asupra sufletului căruia apăsa soarta întregului său popor. El s-a urcat pe Muntele Sinai. În rugul aprins (adică în focul pe care l-a aprins Lucifer) el a perceput glasul Dumnezeului său, care i-a dat mai târziu legile pe Sinai, care au devenit fundament al tuturor legilor omenești ulterioare.
După ce Lucifer a pus stăpânire în acest fel pe inima omenească, Elohim a trebuit să pună o contragreutate pe celălalt talger al ordinii cosmice a lumii, pentru a realiza din nou echilibrul. Acest lucru s-a întâmplat în epoca atlanteană, când prin intermediul lui Elohim Ahriman a fost încartiruit cu toată muniția în creierul omenesc, pentru a-și aduce acolo efectul răcoritor împotriva focului luciferic. Iar ceea ce Ahriman răcorește din focul care arde imaginațiunile, inspirațiile, intuițiile percepțiilor, aceasta devine în om gânduri, reprezentări. (Un lucru există, care constituie în mod deosebit material de ars pentru Lucifer, și anume lipsa de iubire.)
Această cunoaștere, că Lucifer tronează cu focul său în inima noastră, iar Ahriman răcorește acest foc în cap, au avut-o vechii inițiați întotdeauna, iar un ultim rest se găsește la Aristotel (care nu mai era el însuși clarvăzător), care spunea că de la inimă pornește căldură către cap, iar acolo este răcorită.
Acum am putea obiecta: Este totuși ciudat ce se spune: că Lucifer și divinitatea locuiesc amândoi în inima noastră! Sună așa, ca și cum ar exista doar o inimă pe lume, în timp ce există atât de multe inimi câți oameni sunt: Da, aici întâlnim o enigmă, care este numai una din enigmele mai mici pe care le întâlnește ocultistul, enigma: Cum a devenit una multe? Nu este intenția de a da aici rezolvarea acestei enigme; putem însă încerca să pătrundem prin cugetare meditativă tot mai departe în aceasta.
(Urmează cele trei versete cu șapte rânduri, drept formulă meditativă.)
* * *
Nu trebuie să credem că totul este în lumea spirituală la fel ca în lumea fizică. Ceea ce este mare în lumea fizică poate să fie mic în lumea spirituală, iar ceea ce este mare în lumea spirituală este, adesea, mic în lumea senzorială. Avem un organ în noi care este, văzut fizic, mic: inima; spiritual văzut, este nesfârșit de mare, căci este casa divinităților. Elohim și-a ales-o drept reședință, dar în timpul lemurian a pus stăpânire pe ea Lucifer. Elohim lasă să se reverse în ea imaginațiunile, inspirațiile și intuițiile, Lucifer le arde însă pe acestea în cuptorul său de ardere a pasiunilor și face din ele percepțiile senzoriale. Ca să nu ardă totul în întregime, Elohim a creat o contragreutate pentru acest lucru, prin faptul că a așezat în creierul omenesc entitățile spirituale ahrimanice; acestea răcoresc dogoarea luciferică în gândirea rațională, în reprezentări. Elohim, însă, a păstrat o mică parte a inimii drept reședință, iar în acesta a plantat, drept contragreutate față de Ahriman-Lucifer, conștiința. O enigmă profundă este aceasta: Elohim și-a ales inima omenească drept reședință, iar Lucifer și-a făcut cuib în ea. Cum se face, acum, că în loc de una există multe inimi, în loc de unul, multitudinea. – Lipsa iubirii este marea opreliște pentru dezvoltarea noastră. – Apoi au urmat cele trei formule.
* * *
Inima este o mare formațiune cosmică, în care activează Elohim. Acțiunea lui Lucifer – faptul că imaginațiunile, inspirațiile și intuițiile sunt ca și arse și apar apoi drept percepții senzoriale. Acestea sunt imaginațiuni etc. arse. Acțiunea contrară a bunelor divinități – faptul că au trimis puteri ahrimanice, care lucrează în creier, răcorind. –
Acțiunea lui Elohim i-a apărut lui Moise în rugul aprins. El a primit apoi Tablele Legilor. –
Dacă lăsăm deoparte la In Christo morimur cuvântul din mijloc, putem să trăim acolo o lume. –
Inima este locuința divinităților.
* Inserare în paranteze rotunde dintr-o însemnare care este identică în rest.
Ceea ce ne-am dori, dragi surori și frați ai mei, este ca toți cei ce participă la o oră esoterică să fie pătrunși de semnificația acesteia bine de tot. Conștienți trebuie să ieșim acolo din viața zilnică; trebuie să ne fie ca și cum ar fi tras deoparte vălul care ne separă de lumea spirituală, astfel încât să ne putem transpune cu totul în ea. Același lucru are loc, doar, și la meditație. (La o meditație corectă) ar trebui să devenim liberi de trup, să părăsim tot ce are legătură cu corporalul, să ștergem toate interesele vieții zilnice și să fim doar dedicați obiectului meditației noastre. Cu totul să pășim în afară din trupul nostru, să îl lăsăm cu totul în urmă, la fel ca în somn, doar că la meditație acest lucru are loc în mod conștient. Un lucru este, totuși, pe care îl luăm cu noi: respirația, efectul plămânilor și al inimii, suflarea vieții, pe care Iahve-Elohim a suflat-o cândva în omul pământean.
Când suntem astfel dedicați cu totul meditației noastre, vom avea sentimentul ca și cum creierul nostru ar fi doar creier eteric. (Trebuie să ne lămurim faptul:) Când omul gândește, acest lucru nu are nimic de-a face cu creierul său. Dacă el crede (percepe), simte, asta nu are nimic de-a face cu organul inimii. Așa cum, atunci când o căruță trece pe drum, iar roțile lasă urme adânci, aceasta nu are de-a face cu căruța în sine, ci cu alcătuirea drumului, tot astfel nu trebuie judecate nici organele după ceea ce vedem din afară, cum fac fiziologia și anatomia. Organele nu sunt cele ce gândesc, simt aici, ci entitățile și forțele spirituale care acționează în interior. Așa după cum literele sunt doar semne pentru conținutul unui cuvânt, tot astfel și organele sunt doar semne prin care entitățile mai înalte se exprimă în om.
Trei stări de dezvoltare ale planetei noastre pământești privim în ansamblu: cea actuală, Pământul, cea premergătoare, Luna, și cea viitoare, Jupiter. Majoritatea dintre dvs. vor ști că omul mai are, în afara creierului mare, instrumentul prin care gândește, și un creier mic, ce se află puțin mai jos, în ceafă. Orice fiziolog și anatom cunoaște acest lucru, dar ei nu știu că este un rest al vechiului timp lunar. Un document al vechiului timp lunar care stă aici drept un semn al luptelor pe care le-au dus pentru noi divinitățile. Ceea ce a fost gândit acolo, pe Lună, din aceasta s-a format creierul mic. Dar eroarea nu se afla pe atunci în gândurile noastre, căci puteri dumnezeiești erau cele care au gândit pentru noi și ne-au condus gândurile. Pe atunci, omul nu avea încă libertate; entități dumnezeiești îl conduceau și îl îndrumau. Pe Pământ, el a atins acum, însă, libertatea, autonomia și trebuie el însuși să preia responsabilitatea pentru ceea ce gândește.
Și în creierul mare se găsesc resturi ale timpului lunar: glanda pineală și cea pituitară; ele erau pe Lună ceea ce astăzi sunt în om plămânii și inima.
Iar prin viața noastră de aici, pe Pământ, trăim îndreptându-ne în sus, spre Jupiter. (Pregătim această stare viitoare a Pământului, Jupiter, deja de pe acum.) Ceea ce este omul astăzi în acțiunile, în faptele sale, în întreaga sa ființă, acestea vor forma pe Jupiter creierul mare. Iar ceea ce gândește el acum în creierul său mare va forma cândva, pe Jupiter, creierul său mic. Nu mai sunt divinitățile cele care veghează asupra gândirii sale; liber a devenit omul pe Pământ. Urmările gândirii sale trebuie să le suporte el însuși, iar avertizator precum un judecător stă în ceafă creierul mic, căci el va duce cu el dincolo pe Jupiter efectul tuturor celor gândite de om pe Pământ.
Iar acum vă întreb (dacă lăsăm să acționeze asupra noastră această stare de fapt, în întreaga ei mărime și responsabilitate): Mai avem noi oare nevoie de o judecată? Nu este oare această judecată mai captivantă, mai grozavă decât a putut chiar și Michelangelo s-o înfățișeze în a sa „Judecată de Apoi”? Măsurați tragismul care se află în faptul că omul trebuie acum să poarte el însuși urmările faptelor sale, ale simțirii și gândirii sale!
Dar o consolare, un sprijin avem (în mijlocul acestui tragism): Christos a intervenit în evoluția Pământului; dacă ne încredințăm Lui, atunci El va duce dincolo, pe Jupiter, faptele noastre, simțămintele și gândurile noastre. De aceea și este atât de important că știința despre spirit (știința despre Christos, cunoașterea lui Christos) pătrunde tocmai în timpul nostru (în timpul dezvoltării sufletului conștienței), pentru ca înțelegerea pentru adevăratul Christos să devină din nou vie.
Deja Blavatsky, în a ei Secret Doctrine a vorbit despre Iahve ca despre divinitatea Lunii [ Nota 95 ]. Dar datorită faptului că a amestecat propriile ei simțăminte în aceasta, se află (câte ceva incorect în aceasta, iar) mult din karma negativă care apasă asupra Societății Teosofice a luat naștere (datorită acestui fapt). Iar pentru că Iahve a fost atât de puțin înțeles, nici nu a fost de mirare că acum și entitatea Christos este atât de puțin înțeleasă. Pentru a corecta acest lucru a trebuit, chiar de la începutul mișcării noastre, să se vorbească de Lucifer și Ahriman; căci numai printr-o (cunoaștere a ființei și acțiunii lor) poate fi apreciat Iahve corect. Iar numai atunci sunt conduși oamenii corect în lumile spirituale, când sunt conduși prin ele, prin Lucifer și Ahriman, ca acolo să ajungă la Christos. Dacă nu îl punem pe Christos în punctul central (al oricărei strădanii esoterice), atunci îi conducem la Lucifer.
Numai pentru că nu li se spune cu plăcere lucrurilor pe adevăratul lor nume, se înșală asupra naturii lor adevărate. Dar ceea ce este numit (în anumite cercuri) așa de științific, este de fapt de natură ahrimanică. Așa s-a spus în revista principală a Societății Teosofice că „știința despre spirit” ar fi psihic-mistică [ Nota 96 ], în schimb, scrierile lui Annie Besant și Leadbeater ar fi științifice și oculte. Acest lucru este însă ahrimanic; iar ceea ce este numit psihic și mistic, asta ar trebui să se cheme „christic”. Căci întreaga „știință ocultă” și întreaga noastră muncă au fost de la început fondate pe cunoașterea lui Christos; antroposofia a fost inspirată de entitatea christică însăși. Acest lucru vrem să îl avem mereu în fața ochilor, dragi surori și frați ai mei.
De la Lună am venit aici, unde mai eram încă în poala divinităților: Ex Deo nascimur. Cu Christos trebuie să ne unim pe Pământ, să murim înăuntrul lui: In ───── morimur. Astfel ne va conduce Sfântul Spirit dincolo, în noua întrupare a Pământului, în Jupiter: Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
* * *
Toți cei care vor să avanseze prin meditație și concentrare, ca esoteriști ce se străduiesc cu seriozitate, nu vor, în fond, nimic altceva decât să devină oameni mai buni, diferiți. În viața obișnuită gândim prin instrumentul creierului nostru, așadar prin intermediul corpului nostru fizic. În meditație este altfel. Dacă esoteristul se dedică plin de dăruire meditației sale, atunci starea în care ajunge se aseamănă cu starea de somn, însă cu păstrarea conștienței. Cele legate de corpul fizic, acestea le decuplăm; doar procesul de respirație, acela rămâne; el îi este insuflat omului drept suflare de Iahve. În meditație gândim cu trupul nostru eteric; plămânii și inima se lărgesc și devin creier, dar creier eteric, iar așa cum se raportează capul nostru la restul trupului fizic, așa se raportează acest creier eteric la trupul cerului. Nu se poate cunoaște omul cu metodele științei exterioare, prin fiziologie, anatomie, chimie etc. Asta e ca și cum am vrea să cunoaștem ceva scris pe o hârtie cu semne de scriere, prin faptul că studiem hârtia și cerneala; nu cunoaștem, însă, ceea ce este exprimat în semne. Organele omului sunt asemenea semne, prin care vorbesc ființele dumnezeiesc-spirituale: laringele nostru, inima noastră, plămânii noștri, creierul nostru sunt asemenea semne. Gândirea prelucrează mai întâi creierul, prin faptul că densifică substanța, iar simțirea formează organul inimii. Omul nu a fost întotdeauna așa cum e acum. Pe vechea Lună, omul inhala căldură; noi avem în capul nostru ceva ce am adus cu noi din vechea dezvoltare lunară, ca un rest, ca un monument al timpului lunar; este creierul mic, asemănător cu niște frunze, din ceafa noastră. Pe atunci nu era mic; s-a sfrijit; iar ceea ce erau pentru vechiul om lunar plămânii și inima, pe acestea le purtăm drept glandă pituitară și glandă pineală în capul nostru. Plămânii și inima omului lunar s-au reformat și au devenit creier pentru omul pământean.Tot astfel se vor reforma plămânii și inima omului pământean și vor deveni creier pentru omul jupiterian. Prin exercițiile noastre esoterice este pregătit acest lucru.
Prin creierul mic, ce era în timpul lunar un creier mare, vorbea divinitatea către oameni; divinitatea ce este numită Iahve și care se unise cu dezvoltarea lunară. Acum este voie să fie exprimat acest lucru; odată a mai fost exprimat deja acest lucru de Blavatsky în Secret Doctrine, unde îl numește pe Iahve o divinitate lunară. Dar nu contează doar să rostești stări de fapt, ci contează cum le rostești. O mare parte a karmei negative a Societății Teosofice își are originea în faptul că Blavatsky a vorbit în mod depreciativ despre asta. A trebuit să fie adusă, din acest motiv, învățătura despre Ahriman și Lucifer, aceștia au trebuit să fie puși la locul corect. Așa cum a acționat Iahve prin creierul lunar asupra omului și l-a condus, așa trebuie ca omul pământean să-și desfășoare acțiunile și faptele în libertate, dar prin faptul că îl preia în sine pe Christos. Libertatea nu exista încă pentru omul lunar; pe aceasta a adus-o oamenilor abia Lucifer. Așa cum omul îl simte stând în ceafa lui pe Iahve drept judecător al său, așa se vor pune în fața omului jupiterian, drept urmări ale faptelor sale pe Pământ, ceea ce este rău și bine. El le va privi. O judecată îngrozitoare va fi aceasta, mai îngrozitoare decât a înfățișat-o Michelangelo pe peretele Capelei Sixtine. Omul nu va mai fi atunci condus, așa cum îl conducea Iahve prin acțiunea sa asupra creierului mic.
* * *
Când ne aflăm împreună pentru o asemenea oră, atunci dorim ca la ea să fie părtași toți oamenii, pentru ca să se rupă vălurile care ne separă de lumea spirituală, iar o asemenea dispoziție de rugăciune este dispoziția corectă în care trebuie să primim comunicările ce ne sunt date în ore esoterice.
În viața zilnică trăim în trupul nostru fizic, ne slujim de simțurile noastre și de rațiunea noastră. Când medităm, trăim în trupul nostru eteric. Cu totul liberi de trup trebuie să devenim în meditație. Când medităm trăim în trupul cerului, în Christos. Ce facem, oare, atunci când medităm? Formăm ceva nou, creăm ceva nou înăuntrul cosmosului, un nou trup eteric îi impregnăm cosmosului. Dacă ne gândim la acest lucru, atunci ne vom da seama treptat și de marea responsabilitate pentru ceea ce facem noi astfel ca om, prin faptul că devenim meditant.
Noi știm: Întruparea anterioară a Pământului nostru a fost vechea Lună. Acum ne întrebăm: A pierit oare tot ce a fost pe Lună trupul nostru? Nu mai există oare nimic fizic din el? – Nu, nicidecum nu a pierit; noi îl mai purtăm încă în noi. Dvs. mai purtați astăzi în dvs. întregul om lunar. În creierul dvs. mic, acolo purtați în dvs. ceea ce a fost cândva creierul omului lunar. Iar în creierul dvs. mare de acum, acolo purtați în dvs., chiar în poziție orizontală, în două organe care astăzi nu mai sunt active, care sunt ca și sfrijite, uscate, restul vechiului om lunar: stafidit îl purtați în dvs., în glanda pineală și în glanda pituitară. Plămânul vechiului om lunar a devenit glanda pineală de astăzi, de asemenea inima sa o purtăm drept glandă pituitară astăzi în creier. Iar omul de acum va deveni creier al omului jupiterian, iar prost veți putea gândi pe Jupiter dacă aici, pe Pământ, ați acționat prost. Iar ceea ce astăzi este creierul omului pe Pământ va fi creierul mic al omului jupiterian.
Astăzi stau în spatele nostru, fără ca să fim conștienți încă de asta, entitățile dumnezeiesc-spirituale care au lucrat asupra noastră pe Lună și care ne-au creat pe parcursul treptelor de dezvoltare premergătoare, iar ele ne spun: Tu trebuie să urmezi adevărul și să nu te predai în fața erorii. – Ele sunt judecătorii noștri și ne avertizează să devenim demni de toată forța, munca, jertfa ierarhiilor pentru omenire care au fost consumate pentru devenirea ei. Sunt entitățile Elohim, Iahve, care au acționat în noi pe Lună. Fără să ne fie conștient, ele stau astăzi pe Pământ în spatele nostru drept cei ce ne avertizează, drept judecători.
Pe Jupiter, însă, omului îi va sta, atunci conștient pentru el, o entitate în ceafă, care îi va spune: Asta este bine și asta este rău! – Cel care ne va sta acolo în ceafă drept judecător, acela va fi Christos (indicație spre pictura lui Michelangelo „Judecata de Apoi”, din Capela Sixtină de la Roma). Încă ceva cu totul diferit decât au putut oamenii să gândească și să intuiască va fi cu adevărat ceea ce va trăi omenirea drept judecată pe Jupiter.
În lipsă de libertate, pe Lună, au lucrat asupra dvs. entitățile pe care le aveți acum în spatele dvs. pe Pământ drept divinitățile ce avertizează, prin libertatea Pământului veți ști pe Jupiter cine vă stă drept judecător în ceafă.
Decizia finală pentru omenire, de a păși împreună cu Christos în evoluție sau de a rămâne în urmă, va urma de-abia pe Venus, dar judecata se va desfășura pe Jupiter. –
Încheierea orei a mai constituit-o indicația asupra caracterului inepuizabil al zicerii noastre rosicruciene: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R., care este dată desfășurat în cele trei meditații: Către obiecte mă întorc... ; Lumina spiritului, încălzește-mă ...; Luminos Eu și suflet luminos, care trebuie să ne ajute să urcăm mai repede în lumea spirituală.
