Pentru aceste două ore există în Arhiva Rudolf Steiner șapte suporturi de text, șase sunt dactilografiate, suportul C este scris de mână. Două suporturi conțin ambele ore, celelalte cinci, fiecare doar una. Numai unul, suportul A de la a doua oră, este semnat, și anume de Maria Röschl, celelalte nu poartă niciun nume.
Devierile din textul propriu-zis sunt minime, doar în comentariile intercalate există diferențe mai mari în formulare, dar nu în conținut. Aceste comentarii ale celor care le-au consemnat se află în text plasate în paranteze rotunde.
[Acest text urmărește suportul B, în măsura în care nu este consemnat nimic altceva.]
(Suportul E: Rudolf Steiner a venit ceva mai devreme decât era așteptat, către ora 8 seara, în timp ce îl așteptam în biblioteca din Landhausstraße. Datorită unor diferende acute și apăsați din cauza «retragerii» prietenului nostru [nume necunoscut] îl rugasem pe Rudolf Steiner să ne acorde o întâlnire. În timpul așteptării noastre ajunserăm iarăși să discutăm despre greutățile noastre. Atunci a intrat pe neașteptate Rudolf Steiner. Eram pregătiți să-i înfățișăm necazurile noastre și să putem să îl rugăm pentru un sfat. În loc de aceasta, el a început imediat, după ce el însuși și doamna Marie Steiner luaseră loc, să ne vorbească de la el, prin faptul că ni s-a adresat cu cuvintele:)
Dragi surori și frați ai mei!
Pentru un timp îndelungat mai sunt valabile meditațiile drept bunul pe care l-ați primit pentru munca voastră interioară. Astăzi urmează să fie dat ceva, ce poate contribui la adâncirea nesfârșită a dispoziției din timpul exersării.
(El a desemnat ceea ce urma să primim ca un fel de „sateliți” pe lângă exercițiile noastre zilnice. Apoi a început, explicând.)
Meditația constă din cuvinte, în care trebuie mai întâi să pătrunzi trăind. Dar astăzi se doarme față de cuvânt. Se crede, spre exemplu, că cuvântul „Wachs” vine de la „wachsen”, în timp ce vine în realitate de la „weich sein”* – așa cum mai este în dialectul anumitor regiuni și astăzi „waach” pentru „weich”. Ce trăiește oare cineva, de fapt, din ceea ce se află într-o asemenea expresie precum: „Cuvintele tale mi-au înmuiat sufletul”?
* „Wachs” – ceară; „wachsen” – a crește; „weich sein” – a fi moale. – Nota trad.
(Tonul blând pătrunzător, cu care a fost rostită această propoziție și îndeosebi ultimul ei cuvânt, a pătruns puternic în simțirea celor care l-au auzit.)
(Suportul E: Trebuie să ne reprezentăm cum este imprimată pecetea în ceară, așa s-a imprimat cuvântarea în sufletul meu.)
Trebuie să dobândim un raport cu totul diferit față de cuvânt. Aici sunt, spre exemplu, cuvintele „a dormi” și „a veghea”. Acestea mai înseamnă și ceva cu totul diferit decât se înțelege de obicei prin ele. Cel care doarme și cel care veghează se află în același mediu exterior, doar că cel care veghează știe de această lume, în timp ce cel care doarme nu știe nimic de ea. În mod corespunzător i se întâmplă antroposofului față de ne-antroposof: Antroposoful știe despre o lume, lumea spirituală, în care trăiește și celălalt, fără însă a ști ceva despre ea. Această diferență este valabilă în măsură și mai mare pentru cel ce meditează. De aceea trebuie acesta să devină modest la folosirea cuvintelor.
(Această ultimă propoziție nu putea decât să găsească un ecou deosebit de serios în sufletele noastre, în reverberația disputei care tocmai avusese loc între noi.)
(Suportul E: Diferența dintre dispoziția serios-reținută în care vorbea Rudolf Steiner, față de cea în care veniserăm noi înșine, era foarte mare.)
Un alt asemenea cuvânt este cuvântul „Eu”. Acest cuvânt ocupa un loc deosebit între toate cuvintele limbii omenești. Aproximativ în al treilea an de viață, omul învață să folosească acest cuvânt. Aceasta este, însă, vârsta la care nu este prezentă încă o conștiență de Eu propriu-zisă. De aceea se învață rostirea acestui cuvânt, pentru început, doar automat. De-abia în al 21-lea an de viață are loc nașterea Eului. Ceea ce iese aici la iveală tot nu este încă adevăratul Eu, pe parcursul întregii vieți. Pe acesta îl întâlnim, ca om obișnuit, de-abia după moarte. Astfel folosește totuși fiecare om cuvântul „Eu” întotdeauna doar provizoriu, până la moartea sa. De această utilizare provizorie a cuvântului „Eu” trebuie să fie conștient în mod deosebit cel ce meditează. El trebuie să învețe că de-abia treptat trebuie să găsească drumul spre adevăratul Eu, prin faptul că învață pentru început să îl trăiască prin toate cele trei învelișuri ale sale.
(Rudolf Steiner a început acum să discute pe rând despre cele trei învelișuri, prin faptul că a început cu trupul fizic.)
Trupul fizic este supus greutății, la fel ca mineralul. Opusul lui este forța luminii. La inimă lucrează amândouă împotrivă: greutatea trage în jos, lumina în sus. Pentru a ne uni cu trăirea greutății în mod just, să luăm un cristal în mână, să privim însă nu asupra transparenței sale, adică a calității sale de lumină, ci să lăsăm greutatea să acționeze asupra noastră.
(Cuvintele „greutate” și „lumină” fuseseră rostite deja imediat în așa fel, încât adevărata greutate și luminozitate puteau fi trăite în ele. Acum Rudolf Steiner părea să cântărească un cristal în mână. De acum încolo, dedicația sa către sunet și gest a devenit tot mai puternică și mai expresivă.)
La fel ca față de un astfel de corp exterior trebuie să învățăm să trăim și față de propriul nostru trup fizic. Trebuie unuia să-i fie cu totul indiferent dacă dă cu lopata dintr-o parte într-alta o grămadă de nisip (și imediat a făcut mișcarea de a mânui lopata, cu toată dăruirea), sau dacă își mișcă propriul trup prin spațiu. Așa trebuie cel ce meditează să redobândească acea trăire care este cu totul naturală pentru cel oriental, iar pe care acesta o desemnează cu cuvintele: „Eu îmi port trupul prin ușă”.
Lucrurile grele, distincte ale Pământului nu au însă greutate, pentru că Pământul le atrage pe fiecare din ele în parte, ci pentru că se supun în comun ființei de greutate unitare a Pământului. Sarcina noastră constă din faptul de a pătrunde cu trăirea în această ființă de greutate a Pământului. Pentru adâncirea în această trăire să servească zicerea:
Ființa mea proprie este întrețesută cu greutatea Pământului.
(Suportul E: În vorbirea sa, Rudolf Steiner a preluat o articulare tot mai puternică. Astfel, domnea cu adevărat greutate în fiecare cuvânt cu care caracteriza greutatea Pământului. În cea mai mare opoziție au stat apoi următoarele cuvinte, cu care a descris ușurința luminii:)
Doar dacă ne adâncim cu totul în elementul greutății pătrundem până la trăirea ușurinței. În visul despre zbor pătrunde acest element în trăirea omenească. Cu totul greșit interpretează acest vis psihologia de astăzi, prin faptul că îl consideră un vis de teamă. Căci teama are legătură cu strâmtorarea. În visul fugar este visat însă tocmai faptul că devenim largi, ușurința.
Forța ușurinței este legată de Soare. Este acea forță care produce faptul că apa se ridică de la pământ și se evaporă. Această apă evaporată se densifică apoi din nou în nori și se întoarce ca ploaie pe Pământ. Dar nu este corect să spunem că forța ușurinței ridică apa doar până la această sferă. În realitate, substanța apei este dusă încă mult mai departe. Căci ea este cu totul dematerializată prin ușurință. Atunci când norii urcă și dispar, apa încetează să mai fie materială. Forța Soarelui, care provoacă acest lucru, poate însă să acționeze atât de puternic, încât prea mult din apa Pământului să fie eterizată în sus. Atunci se adună prea mult eter străin în mediul Pământului. Atunci se rupe eterul astfel înmagazinat, dintr-odată, iarăși în sfera materială a Pământului. Acest lucru îl trăim drept apariția fulgerului. În el lucește substanța eterică, pentru a se densifică în ploaie sub formă apoasă sau chiar în grindină sub formă solidă. În fulger se rupe cerul și eterul înmagazinat se rupe în jos. Doar că ceea ce se desfășoară în acest mod abrupt și, astfel, perceptibil în furtună, aceasta se desfășoară și în rest, dar în mod liniștit, constant, ritmic: în apa ce se evaporă și în norii care se strâng.
Pentru a pătrunde cu trăirea în acest element al ușurinței, este de ajutor să ne așezăm în fața sufletului o imagine cosmică: de exemplu un munte întunecat, apăsător sau o pădure întunecată, nori ce atârnă în față, ce urcă la lumină și, treptat dizolvându-se, dispar. Pentru adâncirea în acest element, să servească zicerea:
Ființa mea proprie este întrețesută cu ușurința luminii.
Planta este întinsă între Pământ și Soare. De jos acționează greutatea asupra ei, de sus lumina. Această lumină se revarsă din Cosmos asupra Pământului, este preluată de Pământ și păstrată în el. În același timp cu lumina, pătrunde căldura în Pământ. Această revărsare înăuntru are loc în timpul verii și toamnei. În timpul iernii se odihnesc atunci lumina și căldura în Pământ. Primăvara, lumina se eliberează și pulsează elastic către cosmos. Astfel produce creșterea plantelor. Despre căldura păstrată în timpul iernii în Pământ, omul nu știe astăzi multe. Doar omul de la țară o folosește, de exemplu când își depozitează cartofii. – Astfel se revarsă lumina elastic în sus – în jos, în sus – în jos.
(Din nou a fost însoțit acest lucru de gesturi impresionante.)
Înăuntrul aceste pulsații trăiește planta. De aceea se și poate mișca pe verticală: ea poate să crească și să se micșoreze. Dar nu se poate mișca din locul ei pe orizontală. Animalul și omul sunt, în schimb, liberi, mobili pe orizontală. Această eliberare de locul pământesc le-o dă respirația. Respirația face posibilă deplasarea peste rotundul Pământului. Tot astfel se extinde însăși atmosfera orizontal, cuprinzând întregul Pământ. Doar acele ființe care pot respira liber pot și păși liber. Prin faptul că ne gândim la aceasta, fiecare pas trebuie să ne devină un misteriu al mersului. Pentru adâncirea în acest dement, să servească zicerea:
Ființa mea proprie este întrețesută cu tăria respirației.
(O a doua oară au fost parcurse acum toate trei învelișurile și forțele cosmice care sunt întrețesute cu ele, iar acolo a fost iluminat și mai adânc în interiorul acestei legături, iar acest lucru a fost condus apoi până la cuprinderea Eului.)
Dacă vrem să înțelegem ființa greutății, așa cum acționează în trupul omenesc, atunci trebuie să privim asupra dezvoltării embrionare. În timpul acesteia, greutatea nu are încă parte de trupul omenesc. El înoată în lichidul amniotic. De-abia prin nașterea fizica ajunge omul înăuntrul greutății. Întru totul același lucru este valabil și pentru trupul Pământului. Și cu acesta s-a unit ființa de greutate de-abia pe parcursul timpului [Suportul E: „pe parcursul dezvoltării sale”]. Dacă ne adâncim spiritual în greutate, atunci suntem conduși înapoi la trecutul cosmic al Pământului și, prin aceasta, la trăirea acelui moment în care Pământul a fost născut din forțele dumnezeiești ale Tatălui. Astfel suntem conduși pe această cale la întâlnirea cu înseși aceste forțe dumnezeiești ale Tatălui. De aceea, zicerea:
Ființa mea proprie este întrețesută cu greutatea Pământului
conduce la trăirea lui:
Ex Deo nascimur.
De fiecare dată când adormim, ajungem în acea lume în care domnește ușurința luminii. [Suportul E: „Dacă învățăm să adormim conștient, atunci ne și dăm seama de acest lucru.”] Este aceeași lume în care pășim și prin poarta morții. Este domeniul în care trăiește astăzi Christos. La El se ajunge prin moartea dinspre fizic. De aceea, zicerea:
Ființa mea proprie este întrețesută cu ușurința luminii
conduce la trăirea lui:
In Christo morimur.
Întuneric și lumină, greutate și ușurință, ele acționează contrar la plantă. Ambele sunt legate între ele prin elementul aerului. Acest lucru este trăit cel mai clar în apariția aurorei de dimineață și la apus. Însă ceea ce vede aici privirea obișnuită la est și la vest, aceasta observă privirea spirituală mai fină și la nord și la sud și, în general, de jur-împrejur pe orizontală în toate direcțiile cerului. Elementul aerului cuprinde întregul Pământ. Astfel devine omul, în această sferă, și un aparținător de întregul Pământ. Zicerea „Ființa mea proprie este întrețesută cu greutatea Pământului” ne leagă de fizicul lumii. În ușurința luminii trăiește forța etericului. Prin respirație ne legăm cu astralul, care ne dăruiește mobilitatea liberă a membrelor, tăria voinței. De inspirație este legat faptul de a ne naște, trezirea; de expirație, moartea, adormirea. Noi inspirăm aer viu și expirăm aer mort. În aerul expirat formăm limbajul. Acesta este un act spiritual de voință, prin care aerul mort este din nou vivifiat. De aceea, adâncirea în zicerea:
Ființa mea proprie este întrețesută cu tăria respirației
conduce la trăirea lui:
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Eul omului este înconjurat de trei învelișuri. Acest Eu însuși nu este egoist. Egoiste sunt doar învelișurile. Odată ce Eul este eliberat de învelișurile sale, el vrea să se extindă imediat în întregul Cosmos. Dar el este închis în cele trei învelișuri ale sale. Pentru această stare de închidere, orientalul are imaginea florii de lotus. Și în aceasta este înconjurat sâmburele interior de trei cercuri de petale.
(În timp ce Rudolf Steiner spunea aceste lucruri, el forma cu mâinile sale în fața sa, cu coatele sprijinite pe masă, figura unui boboc de floare. Gestul și glasul erau acum de o gingășie și o dăruire deosebită [Suportul G: Gingășie și intensitate]. Apoi a spus:)
* Aici s-ar putea să fie o greșeală de înțelegere sau de memorie. Formula indiană este „Aum mani padme hum”și a fost tradusă de Rudolf Steinei într-un alt context în același sens cu: „Eu sunt giuvaerul în floarea de lotus. Aum mani padme hum. Aum, ceea ce este cel mai interior, forța de viață propriu-zisă din om, pe care o atinge doar cu tonul. Mani, ceea ce a devenit piatră, giuvaerul, manas; padme, astralul; hum, încă o dată: eu sunt.” Conform notițelor Mariei Steiner-von Sivers, Berlin, 17 august 1904.
Dacă vrem să ajungem la adevăratul Eu, trebuie să pășim prin toate trei învelișurile. Acest lucru rezultă în trei trepte, care conduc la Eu.
(Următoarele au fost spuse cu intonație cultică. De fiecare dată și-a lăsat să cadă cu greutate brațele în dreapta și stânga pe masă și le-a mișcat apoi iarăși înapoi la o nouă configurare a formei de floare.)
Pășim pe prima treaptă și trăim:
Primul înveliș cade.
Pășim pe a doua treaptă și trăim:
Al doilea înveliș cade.
Pășim pe a treia treaptă și trăim:
* În alte suporturi de text se găsesc următoarele abateri:
Ființa mea proprie este întrețesută în greutatea Pământului.
Ființa mea proprie este întrețesută cu a luminii ușurință.
Ființa mea proprie este întrețesută în tăria respirației.
O însemnare a acestor propoziții făcută de mâna lui Rudolf Steiner nu există.
Al treilea înveliș cade.
(Suportul C: De fiecare dată când Rudolf Steiner menționa căderea învelișurilor, el își lăsa să cadă cu greutate antebrațele și mâinile pe masă. În felul în care rostea cuvântul „cade”, el picta sonor din nou căderea respectivului înveliș. – El a încheiat ora prin faptul că a rostit încă o dată mantra indiană, despre care a spus că poate fi exersată fie în forma sa inițială, fie în traducere germană.)
Aoum manipadme aoum [hum]
(Se făcuse întuneric între timp. În ultima lumină era vizibil, în final, doar albul gingaș al chipului lui Rudolf Steiner și al mâinilor sale. – După ce a făcut un semn, că aceasta era încheierea orei, a fost aprinsă lumina și el s-a ridicat și și-a luat rămas bun de la noi, dând mâna cu fiecare dintre noi, la fel și doamna Marie Steiner.)
(Observație [a celor care au notat]: Despre cuvintele în sanscrită, Rudolf Steiner spunea că se pot medita în forma lor inițială sau și în transpunerea în propria limbă.
Drept explicație: Despre silaba „Aoum” el a spus într-un alt context că așa ar fi sunat inițial, în măsura în care putem reconstitui acest lucru astăzi. Aici A este sunetul uimirii, O sunetul evlaviei, admirației, U sunetul temei. Toate trei trăite împreună drept un sunet produc sunetul venerației.
„Mani” este expresia sonoră pentru ceea ce este cel mai curat, mai interior, mai ființial, și anume în regnul mineral cristalul curat, îndeosebi cristalul de cuarț; în plantă, îndeosebi lotusul, interiorul florii, unde ia naștere parfumul; în om, Eul. „Padme” înseamnă „în lotus”.)
[În toate detaliile, exact după suportul A, care este semnat de Maria Röschl și poartă ștampila numelui lui Fritz; Götte.]
Sub impresia noii configurări esoterice a Societății prin Congresul de Crăciun [ Nota 119 ], ne îndreptaserăm către dr. Steiner cu întrebarea dacă avea să ne spună în acest timp ceva deosebit privitor la munca noastră. El a confirmat acest lucru și ne-a indicat după câteva zile locul și ora adunării. De data aceasta ne-am adunat într-o dispoziție care încerca să corespundă responsabilității momentului care ne aștepta.
Ne-am adunat în încăperea de mijloc Glashaus [ Nota 120 ]. Ședeam pe bănci care erau așezate în semicerc, astfel că nu ședeam unul în spatele celuilalt, ci într-un arc larg. În fața noastră era o masă, la a cărei latură lungă a luat loc dr. Steiner. În dreapta și în stânga, pe laturile mai mici au ajuns să șadă doamna dr. Steiner și dr. Ita Wegman. Rudolf Steiner s-a aflat în fața peretelui de est al încăperii.
Dr. Steiner a pășit în încăpere însoțit de cei doi oaspeți. El ne-a salutat cu o deosebită solemnitate și ne-a explicat că cele două doamne urmează să fie prezente în calitate de oaspeți: „Doamna dr. Steiner pentru că ea este peste tot prezentă. Doamna dr. Wegman, pentru că există și alte cercuri asemănătoare cu al dumneavoastră, pentru îngrijirea vieții interioare. Acestea trebuie să fie incluse în viața esoterică generală, bineînțeles după legi strict esoterice. Pentru aceasta trebuie să existe personalități care le unesc pe toate acestea. De aceea este doamna dr. Wegman aici.” El le-a denumit pe cele două doamne „oaspeți asistenți”.
Din prima clipă am simțit faptul că dr. Steiner avea o atitudine cu totul deosebit de serioasă, festivă. El s-a ridicat de la locul său și a vorbit apoi tot timpul stând în picioare, foarte așezat, cu totul îndreptat către noi și, într-aceasta, totuși cu un gest și o forță a vorbirii ca și cum glasul său scria cuvintele în largi depărtări cuprinzătoare, nu doar pentru prezent.
Permiteți-ne, dragi surori și frați ai mei, să ascultăm stând în picioare cuvintele cunoașterii de sine, care răsună către om din stâncă și munte, din pădure și nori, din toate formele lumii care îl înconjoară, și care, în toate timpurile în care a existat o strădanie spirituală, au răsunat drept cuvinte ale cunoașterii de sine:
Acum ne-a indicat cu o mișcare a mâinii sale să luăm loc, în timp ce el însuși a rămas în picioare.
Forța gândirii o pierde omul. – Către tineretul din voi mă îndrept astăzi, voi, cei care v-ați găsit aici drept tineret esoteric. Căci sunteți, acum, cercul esoteric de tineret. – Forța gândirii o pierde omul. Dar a venit timpul în care omenirea trebuie să cucerească din nou această forță. Acest lucru vi l-ați dat drept sarcină atunci când v-ați legat esoteric ca tineret. Iar în direcția aceasta trebuie să meargă strădania voastră. Tineretul nu trebuie să vrea să știe mai mult decât ceilalți membri ai Societății Antroposofice. Nu alte lucruri, ci să știe aceleași lucruri altfel, spre asta trebuie el să se străduiască.
La un alt gen al cunoașterii, însă, suntem conduși dacă ne străduim să trăim Pământul drept stea – drept stea printre stele. Pentru gândire, simțire și voință trebuie Pământul cucerit din nou.
Prin ce anume este ceva o stea?
Prin faptul că iradiază, că strălucește, prin faptul că are formă și greutate în sine, care ține corpul împreună.
Dar ce anume este ceea ce iradiază de la stea? Este voirea ființelor care locuiesc pe stea. Voi vreți – iar Pământul iradiază în afară in spațiul cosmic.
Este simțirea ființelor care locuiesc pe o stea, care face ca ea să strălucească. Voi simțiți, iar Pământul strălucește ca stea înspre spațiul cosmic.
Este gândirea, cea care învăluie plină de lumină steaua. Voi gândiți, iar gândirea voastră lasă Pământul să licărească în unde de lumină.
În percepția și pipăitul ființelor care locuiesc pe stea se formează steaua în densitatea ei. Prin pipăitul vostru dobândește Pământul figură.
(Suportul B: „Pipăit”, așa spunea Rudolf Steiner, înseamnă aici tot ce este percepție.)
Acum trebuie să dezvoltați conștiența că gândirea, simțirea, voirea voastră nu sunt pentru voi, ci pentru Cosmos, ca să iradieze în afară, să strălucească și să lumineze în întinderile lumilor. Pentru ființele de afară, de pe celelalte stele, Pământul devine vizibil prin gândirea, simțirea și voirea voastră. Dar și răul pe care îl gândesc, simt și voiesc oamenii iradiază în afară, în Cosmos. Și după milioane de ani mai este încă vizibil în spațiul stelar.
O stea iradiază, o stea strălucește, o stea luminează, o stea are densitate:
[Scris de mână de F. Götter]
* Poate că Rudolf Steiner a rostit mai întâi doar câte un rând dublu și abia a treia oară toate patru rândurile duble ale mantrei.
Da, dragi surori și frați, răspundere cosmică trebuie să se trezească în sufletele voastre. Iubirea strălucește de la stea, iar adevărul formează asupra stelei. Despre aceasta vorbea deja înțelepciunea străvechi-sfântă a indienilor. Iar pentru tineretul de astăzi este iarăși timpul să facă iarăși prezent cel mai vechi bun de înțelepciune al omenirii.
Kali Yuga a trecut, o perioadă de timp de 5000 de ani, iar cu acel timp luminos, care a trecut acum 5000 de ani trebuie făcută astăzi iarăși legătura în întreaga noastră trăire. În această nouă perioadă de timp, omenirea trebuie să ajungă să trăiască Pământul într-un mod cu totul nou. Omenirea este condusă acum pentru a trece peste Prag. Asta înseamnă că omul îl întâlnește între vârsta sa de 30 și 40 de ani pe Păzitorul Pragului. Mulți oameni îl trăiesc inconștient, iar acesta e un lucru îngrozitor. Căci atunci vor apărea urmări pentru om, de genul: i se vor face observabile spirite elementare. Atunci îl înconjoară ca furnicături tot ceea ce devine viu din regnurile naturii ca spiritual. Din ceea ce este solid, îndeosebi însă din ceea ce este asemănător cu coarnele și copitele animalelor, acest element viu devine atunci liber și intervine într-un mod îngrozitor de demonic în sufletul omenesc, care atunci este zguduit în întreaga sa viață de nervi. De aceea este necesar, la trecerea dinspre Kali Yuga, să trecem conștienți peste Prag. Trebuie să vă faceți disponibili să îl trăiți conștient pe Păzitor:
Este soarta omenirii, ca la trecerea dinspre Kali Yuga să stea în fața Păzitorului.
Dacă ne apropiem din spațiu de Pământ, îl observăm închis într-o atmosferă de karmă omenească, ce îl înconjoară precum o mantie de căldură-iubire, din care fiecăruia i se adresează cu forță propria karmă în lume. Dacă învățați să îl întâlniți pe Păzitor, atunci veți afla cum vă învăluie karma dumneavoastră ca și cu o mantie de căldură, cum vă mișcă aerul, iubitoare.
[Scris de mână de F. Götter]
Să iradieze înăuntru, să lumineze înăuntru trebuie gândirea noastră în cosmos. Dacă însă oamenii nu gândesc, simt și vor spiritual, dacă refuză să pășească conștient în fața Păzitorului, atunci nu lucește nici o trăire omenească înăuntrul cosmosului. În secolul al XIX-lea, când oamenii încetaseră să gândească spiritual, atunci nu era suficientă gândirea omenească pentru a lăsa să iradieze pământul. Dar o stea trebuie să iradieze. De aceea au trebuit în ultima treime a secolului al XIX-lea să intervină pentru aceasta sufletele mai înalte, de grup ale animalelor și să își trimită lumina în afară. Pe atunci a început să iradieze rușinea cosmică a omenirii în afară, înăuntrul cosmosului.
De aceea trebuie să se găsească acum în omenire suflete a căror cunoaștere spirituală lasă Pământul să lucească în afară ca stea în spațiul cosmic, pentru locuitorii altor stele.
A început perioada de timp luminoasă și cu totul altfel au devenit lucrurile în raportul lumii spirituale față de cea fizică:
Dacă stau la masă cu spiritele secolului XIX și răsună, spre exemplu, cuvintele unui Herman Grimm [ Nota 122 ], atunci asta sună foarte fin spiritual. Dacă, însă, stau la masă cu spiritele care vor să devină spiritele sufletelor voastre, atunci acele cuvinte fin spirituale se aud ca un clinchet gol de cuvinte. Căci în timpul de acum se revarsă o nespusă bogăție în jos din lumea spirituală. Ca o bogată revărsare de spirite se poate trăi, prelingându-se în jos pe sufletele oamenilor.
Tineretul trebuie să se găsească în ceea ce îl înflăcărează pentru fapte spirituale. Tineretul a aflat până acum câte ceva de la noi despre starea sa de a fi tânăr. Acest lucru îi era suficient. Acum trebuie să învețe să trăiască el însuși această stare de a fi tânăr. Astfel, este vorba de a câștiga din nou Pământul pentru gândire, simțire și voință. Pe sine însuși este vorba să se găsească în curentul devenirii lumii.
Aici veți ajunge, însă, la trăirea că vă scapă ființa Pământului. Va veni ora în care vă este tras pământul de sub picioare. Iar dacă atunci vine în viața dumneavoastră clipa în care tot ceea ce e fizic se prăvălește în abis deoarece abisul se deschide, pământul ferm de sub picioare dispare, atunci lumina spirituală care luminează în curentul devenirii lumii va deveni tot mai slabă și mai slabă. Va deveni ca un fir subțire și veți trăi că acest fir arde. Atunci, însă, trebuie să aveți curajul de a apuca acest fir, chiar dacă arde – să vă țineți bine de acest fir arzând mocnit, dogorâtor al spiritualului și trebuie să vă ziceți: Un nou pământ vrem să ne creăm sub picioarele noastre!
Astfel trebuie să învățați să aveți curaj sufletesc!
A existat în omenire o știință străvechi-sfântă. Trebuie să aveți curajul să vă legați din nou de aceasta. Cândva mai trăia încă această știință în Aristotel. Ea a dispărut, Aristotel n-a mai fost înțeles. Doar în anumite ordine catolice, acolo se mai știa încă în secolul al XIX-lea că înțelepciunea lui Aristotel este, în realitate, o cale de meditație. Acolo mai înțelegeau să citească în acest mod cărțile lui. Vincenz Knauer [ Nota 123 ] aparținea de cei care mai știau asta.
Doar cu inimă sângerândă m-am hotărât să spun așa ceva în conferințele de seară [ Nota 124 ], cum am spus acolo. Adesea știința străvechi-sfântă tocmai că nu era la învățați, ci la oamenii săraci, ba chiar săraci cu duhul. A fost acesta unul din evenimentele cele mai profund zguduitoare ale vieții mele, când m-am întâlnit cu un astfel de om, cu culegătorul de plante care a vorbit, în cuvinte ce îți mergeau peste măsură la inimă, despre plante, despre pietre, despre animale, stele, despre Soare și Lună. Încă mai trăia în el curentul viu al acelei științe vechi. Și este o soartă deosebită manifestată în faptul că am putut să întâlnesc aceste două figuri, Vincenz Knauer și culegătorul de plante [ Nota 125 ], că în ultima clipă a omenirii am putut să mă leg de aceste două curente [ Nota 126 ] în care mai picura încă înăuntrul secolului XIX vechea știință aflată în secătuire.
Da, tineretul trebuie să învețe să apuce înăuntrul acelui fir înfocat, chiar dacă arde. Când totul se cufundă în abis, noi trebuie să învățăm să ne găsim pe noi în curentul devenirii lumii. Când înainte, în timpurile vechi, către om răsuna din stâncă și izvor, din copac și floare acel îndemn: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți!”, atunci răspunsul său era în acele timpuri sfântul AOUM. Atunci omul intra în sfânta tăcere pentru a primi cuvântul divinităților. Acuma, însă, că lumea a intrat în perioada în care sunt așteptate faptele omului în cosmos, când este chemat la activitate proprie, acum nu mai este sfântul AOUM care trebuie să răsune drept răspuns al nostru. Acolo trebuie să răsune în sus, către spiritele care vor să devină spiritele sufletelor dumneavoastră, drept răspuns:
Ja, da bin ich für Eure Welten-Taten.
Da, aici sunt eu pentru faptele voastre cosmice.
Acest lucru trebuie tineretul să îl adeverească.
Dr. Steiner a încheiat ora prin faptul că a mai spus încă o dată cuvintele Păzitorului:
Iar răspunsul sufletului omenesc la aceasta:
În încheiere, dr. Steiner a făcut aceleași semne* în fața sa în încăpere, pe care le-a făcut mai târziu, la hotărârea simpozionului de Crăciun, rostind în același timp cuvintele:
* După alte suporturi de text, a fost făcut semnul folosit adesea de Rudolf Steiner pentru crucea cu trandafiri: 
Ja, so sei es!
„Da, așa să fie!”
* * *
(Însemnările redate aici nu provin dintr-o scriere ulterioară stenografică nemijlocită. Ele sunt alcătuite din notițele făcute imediat după aceea și din cele ale mai multor prieteni, unde structura a fost memorată în mod cu totul deosebit. – Din alte observații ale dr-ului Steiner a reieșit că, aici, când spunea „tineret” desigur că nu vârsta fizică era cea la care se referea și se adresa, ci la specificul sufletelor din perioada de după Kali Yuga.
Dr. M.R.
[Semnătura caracteristică a Mariei Röschl])
Meditația dată la 13 octombrie 1922:
Carnet de notițe, nr. arhivă 282
Transcripție la paginile 464/465 [notițele de mai sus]
Observație a editorului privitoare la paginile 464/465. [notițele de mai sus]
Cuvântul „Erhellung” de pe partea stânga jos este scris cu creionul de Marie Steiner. Alte două observații, ce aparțin de partea dreaptă a originalului, nu sunt vizibile în forma tipărită, pentru că se străvede partea de pe verso-ul foii, și de aceea suportul de tipărit a trebuit să fie curățat. Aceste observații, scrise de asemenea cu creionul, sunt în dreapta sus: „această parte să nu se dactilografieze rugat M.St.” și dreapta sus: „nu de copiat J.M.” Cea din urmă este în scrierea lui Johanna Mücke. Acest lucru se referă la faptul că Marie Steiner, în primii ani de după moartea lui Steiner, a pus să se copieze din carnetele sale de notițe ziceri și alte însemnări, spre a le avea la îndemână pentru intenții de publicare.
Conform însemnării de Lili Kolisko în carnetul ei de notițe, i-au fost transmise zicerile la 11 noiembrie 1924 după cum urmează:
Textele mantrice date în ora esoterică de la Dornach, 30 decembrie 1923:
Yasmajjatam jagat sarvam yasminneva praliyate
Yenedam dharyate chaiva tasmai gnanatmane namah.*
Von dem die ganze Welt stammt, zu dem sie wieder
Zurückkehrt, durch den sie sicher gestützt ist
Ihm dem Selbst, welches weiss | sei alle Ehre.
Dinspre cel de la care provine întreaga lume, la care se întoarce iar,
prin care este sigur sprijinită
Lui, Sinelui, care știe, să îi fie toată cinstirea. –
În rază/iradiere trăiește voirea mea – căci bunătate
iradiază de la stea
În strălucire trăiește simțirea mea – căci iubire
strălucește la stea
În înveliș trăiește gândirea mea – căci lumină
acționează în stea
În greutate trăiește palparea mea – căci densitate
formează steaua.
* Cuvintele din sanscrită le-a preluat Rudolf Steiner din traducerea apărută în 1896 a lui G.R.S. Mead și Jagadisha Chandra Chattopadhyaya, „The Upanishads, translated into English with a preamble and arguments”, volumul I. Autorii își încheie prefața astfel: „For those who approach the study of the Upanishads with minds of devotion three mantras are here appended” și o prezintă pe aceasta și alte două mantre, fără indicarea sursei.
Carnet de notițe, nr.arhivă 281
Însemnare în carnetul de notițe al lui Rudolf Steiner, nr. arhivă 850, privitoare la ora esoterică din 30 decembrie 1923
Trebuie că se referă la această oră, întrucât se află în cadrul notițelor pentru conferințele din decembrie 1923.
