Puține dintre ideile fundamentale ale esteticii au suferit mai mult din cauza premiselor greșite ale științei germane despre frumos ca aceea de comic. Dacă, așa cum fac esteticienii germani, frumosul este explicat în sensul că ideea (divinul) apare într-o imagine senzorială, atunci în fața încercării de a defini noțiunea de comic apar greutăți insurmontabile. Fiindcă, dacă se pornește de la această premisă, trebuie să distingem la orice creație artistică (la obiectul frumos) două lucruri: în primul rând, imaginea senzorială, obiectul material făcut din marmură, culoare, sunet, cuvânt ș.a.m.d. și, în al doilea rând, ideea, care e făcută perceptibilă prin această imagine. Aici pot surveni trei cazuri. I. Se poate întâmpla ca ideea și imaginea concretă să coincidă perfect, astfel încât ideea nu e prea înaltă, prea spirituală, prea sublimă pentru a fi înfățișată cu ajutorul acestei imagini și imaginea poate fi în aceeași privință demnă de idee, plină de sens, adecvată ideii. În acest caz, există o armonie perfectă între idee și percepție, nici una nu o pune în umbră pe cealaltă, fiecare este pe măsura celeilalte. Nu simțim nicăieri o ieșire în afară, nici o rămânere în urmă. Esteticienii germani cred că, dacă apare acest caz, avem de-a face cu „frumosul, pur și simplu”, cu „frumosul în sine”. II. Se poate întâmpla ca ideea să apară mai importantă, mai mare decât percepția, ideea să o depășească pe aceasta, să meargă mai departe decât ea, astfel încât percepția apare prea neînsemnată, prea mică, lacunară pentru a cuprinde divinul (ideea) în întreaga sa dimensiune. În acest caz, vasul nu e suficient de mare pentru a primi în el conținutul (ideea). Dacă în fața „frumosului, pur și simplu” simțim mulțumirea cauzată de armonia dintre divin (ideal, ideea) și pământesc (realitate), dincoace trebuie să stăm plini de admirație în fața măreției ideii, care apare atât de colosală, încât nu putem găsi nici o imagine pe măsura ei. Avem de-a face în acest caz cu sublimul. III. Mai e posibil și cazul diametral opus; și anume, ca imaginea (percepția) să fie mai mare, mai importantă, mai grandioasă decât ideea. Dacă în cazul al doilea ideea tulbură armonia prin măreția ei, aici dizarmonia e cauzată de faptul că imaginea senzorială precumpănește. Aceasta se înghesuie înainte, se ridică împotriva ideii, se revoltă împotriva divinului. Aici nu putem găsi, în mod consecvent, decât urâtul. Dacă mai reflectăm la faptul că tragicul e doar un caz special al sublimului, cu cele patru noțiuni: frumos, sublim, tragic și urât, am epuizat inventarul esteticii, iar pentru comic nu există nici un loc. Fiindcă e ușor de văzut că nu mai e posibil un al patrulea caz, pe lângă cele trei amintite.
Cu totul altfel se prezintă problema dacă punem la baza ei ideea de frumos prezentată de mine („Goethe, părinte ale unei noi estetici”). Arta nu poate avea nicidecum și niciodată sarcina de a înfățișa ideea însăși. Fiindcă aceasta este misiunea științei. Dacă ideile fundamentale ale esteticii germane ar fi juste, atunci n-ar exista absolut nici o deosebire, după conținut, între știință și artă. Aceasta din urmă n-ar trebui decât să înfățișeze sub o formă perceptibilă ceea ce prima exprimă prin cuvânt (gând). Această reflecție simplă dovedește că arta trebuie să aibă o cu totul altă misiune. Și aceasta este diametral opusă aceleia pe care o are de îndeplinit știința. Dacă aceasta din urmă trebuie să redea divinul sub forma gândirii nemijlocite, așa cum planează ea pe deasupra realității senzoriale, într-o formă ideatică pură, arta trebuie să înalțe realitatea senzorială, ceea ce este perceptibil, în sfera divinului. Când stăm în mod nemijlocit față în față cu natura, cu realul, găsim că acestea nu sunt nici divine, nici nedivine, nici pline de idei, nici goale de idei, ci, pur și simplu, indiferente față de divinitate, față de idee. Gânditorul privește prin acest înveliș indiferent și vede ideea sub formă de gând. Dar în acest scop el trebuie să sară peste realitatea nemijlocită, trebuie să treacă prin ea și să privească dincolo de ea. Cine se oprește la simpla realitate, nu poate să ajungă la idee. În alt fel se apropie artistul de realitate. El nu trece dincolo de realitate, ci o primește cu iubire, ba chiar trăiește și urzește în lumea senzorială, materială, în realitate. Ce înfățișează el, sunt niște obiecte ale naturii nemijlocite, ale existenței reale. În creațiile artei, noi nu întâlnim, în ceea ce privește conținutul (ce-ul lor), nimic din ceea ce n-am putea întâlni și în natură. Artistul modifică numai forma (cum-ul). El înfățișează obiecte ale realității, dar în alt mod decât așa cum le găsim în lumea reală. El le înfățișează ca și cum ele ar fi la fel de necesare, de pline de legitate, de divine, ca și ideea. După conținut, arta are de-a face cu senzorialul, după formă, ea are de-a face cu ideea. Dacă știința înfățișează ideea conform cu conținutul și cu forma, dacă natura, tot așa, înfățișează senzorialul după formă și conținut, prin artă apare o sferă nouă, sfera senzorialului în veșmântul divinului. Dacă cineva ar vrea să afirme că e posibil, de asemenea, ca cineva să înfățișeze divinul în veșmântul senzorialului, afirmația lui e infirmată prin faptul că nimeni nu poate fi interesat de o asemenea sarcină. Fiindcă se poate ca cineva să simtă o dată nevoia de a înălța ceva situat mai jos, ceva mai puțin valoros, în regiunea a ceea ce e situat mai sus, a ceea ce e mai valoros, dar nu și invers. Tocmai din insatisfacția provocată de ceva real în forma lui cea mai originar-proprie se naște dorul de a-l îndumnezei. Dar de ce să vrea cineva să transpună divinul, care, în sine, produce satisfacția cea mai înaltă, într-o altă formă?
Împărăția senzorialului lipsit de idee este realitatea, împărăția ideii lipsite de senzorialitate este știința, iar împărăția ideii senzoriale este arta. Cea dintâi lume o întâlnim dacă privim cu simțuri sănătoase lumea înconjurătoare, pe cea de-a doua, dacă ne cufundăm în regiunea gândirii noastre, pe a treia nu o găsim nicăieri ca realitate gata-făcută; trebuie s-o creăm noi înșine. Dacă împărăția naturii are o realitate senzorială, împărăția științei o realitate pur spirituală, împărăția artei nu are nici o realitate. Numim, de aceea, sfera creațiilor artistice sferă a aparenței estetice. Aparența estetică este senzorialul îndumnezeit de spiritul uman creator.
Acum, trebuie să facem o incursiune pe tărâmul subiectivității, căutând să aflăm din ce dispoziție fundamentală a personalității izvorăște dorul de artă și de savurare a unor opere artistice. Orice căutare mai înaltă a omului este o căutare a libertății. A domni liber peste pornirile naturii, peste legile senzorialității, peste pasiunile umane și legiferările umane, acesta e drumul și țelul omului de o calitate mai bună. A fi din ce în ce mai puțin supus cerințelor naturii, și a da curs din ce în ce mai mult la ceea ce spiritul a recunoscut drept idee – aceasta eliberează spiritul. Libertatea este dominație a spiritului asupra naturii, dominație a ideii asupra realității. Ceea ce eu fac în conformitate cu legile naturii, trebuie să fac, la fel cum picătura de ploaie trebuie să cadă pe Pământ conform cu o lege imuabilă. Dacă acționez exclusiv pe baza unor asemenea imbolduri naturale, nu sunt o sine adevărată, nu sunt o personalitate liberă, fiindcă nu mă impulsionez eu însumi, ci sunt impulsionat, nu voiesc, ci trebuie, eu sunt nevoit. Dar cu cât aprind mai mult în mine lumina spiritului, cu atât devin mai liber. De-abia acum pot spune: eu sunt acela care acționează, care săvârșește ceva. Totodată, apare împrejurarea că eu știu cărei lumini îi urmez, că am în fața mea, sub o formă pură, transparentă, în spirit, obiectul spre care țintește acțiunea mea. Eu nu urmez luminii de dragul individualității mele, ci de dragul obiectului pe care l-am cunoscut. O asemenea acțiune, deși izvorăște cu adevărat din sine și nu de altundeva, e perfect altruistă. Fiindcă ea e săvârșită de către sine nu de dragul sinei. O asemenea acțiune este o acțiune săvârșită din iubire, izvorâtă din dăruirea totală a sinei către obiect. Înțelese în străfundul lor cel mai adânc, sunt fapte cu adevărat libere numai faptele săvârșite din iubire. Creațiile artistului sunt (alături de altele) asemenea fapte săvârșite din iubire. Fiindcă artistul caută să învingă realitatea senzorială, prin faptul că o spiritualizează. El vrea să pună în fața sufletului nostru o operă care, cu toate că e de natură senzorială, nu e străbătută de niște legi ale naturii, ci de niște legi spirituale. Ceea ce, în obiect, este numai natural, trebuie să fie eliminat, să fie biruit, și să fie prezentat ca și cum ar fi ceva divin. Arta este un proces neîntrerupt de eliberare a spiritului uman și, totodată, educatoarea neamul omenesc pentru a acționa din iubire. Cine e în stare să privescă pe deplin în adâncurile unei opere de artă cu adevărat mari, va simți acel sublim elan în sus, care ne face să uităm numai pentru răstimpul contemplării ei spațiul și timpul și propria noastră personalitate și să ne pierdem cu totul în obiectul contemplat. Numai cine cunoaște iubirea deplină, pură și neîntinată va înțelege cu totul și această contemplare ce te face să uiți de tine. Cel ce nu cunoaște iubirea adevărată, va sta mereu străin și în fața artei adevărate.
Dacă trebuie să admitem, să presupunem că în opera de artă spiritul uman îndumnezeiește materia, atunci specia operei de artă va depinde de facultatea spirituală pe care o pune în activitate.
Aici trebuie să menținem prezent în noi gândul că lucrul la care spiritul nostru ajunge la urmă de tot, în lume este primul și cel mai înalt. Unitatea ideatică, principiul originar al lucrurilor, precede în mod neîndoios toate lucrurile lumii. Dar noi, cu căutarea noastră spirituală, ajungem la urmă de tot la acest principiu originar. Primul lucru care ne întâmpină în lume este diversitatea infinită a lucrurilor senzoriale, care sunt, totuși, de fapt, ultima emanație a principiului originar. Simțurile percep această diversitate, rațiunea, intelectul le ordonează, le compară și formează, astfel, noțiuni, înțelepciunea privește apoi unitatea lăuntrică a acestei multitudini. Dar percepția senzorială, rațiunea și înțelepciunea sunt cele trei facultăți prin care noi înțelegem universul. Percepția senzorială ne aduce natura golită de spirit, intelectul, rațiunea – pluralitatea noțiunilor, iar rațiunea superioară, integrală, înțelepciunea – ideea divină ce tronează peste toate.
Dacă facem acum un pas mai departe pe baza explicației date de noi frumosului, trebuie să ne punem întrebarea: în ce măsură, presupunându-se existența celor trei facultăți amintite, materia senzorială poate fi remodelată de către artist?
E sigur, înainte de toate, că simțurile nu pot întreprinde nici un fel de reprelucrare, fiindcă sarcina lor este aceea de a percepe realitatea cât mai fidel și mai netransformată posibil. Intelectul, rațiunea care formează noțiuni despre lucrurile izolate, are deja puțin de-a face cu spiritualul, ce-i drept, el are încă o pluralitate, dar deja una care a ieșit din senzorial. Cu aceasta, rațiunii îi este deja posibil să spiritualizeze natura. Despre rațiunea superioară, rațiunea integrală, înțelepciune aproape că nu mai e nevoie să spunem aceasta, fiindcă ea sesizează chintesența a tot ce este spiritual.
De aici decurge în mod direct: Artistul poate să transforme materialul din realitatea nemijlocită în așa fel încât ea să apară în formă, ca și cum ar fi străbătută fie de intelect, fie de rațiunea integrală însăși. Arta are de-a face, așadar, cu lucrări: 1. care după conținut corespund vieții realității, iar după formă, ordinii raționale a lucrurilor; 2. altele, care după conținut corespund acestei vieți reale, iar după formă, ordinii și unității înțelepte a lumii.
Când artistul, dând curs tendinței rațiunii integrale, a înțelepciunii, , transformă realitatea, operele sale ne umplu de o satisfacție atât de înaltă pentru că prin aceasta el pune în fața noastră lucrurile făcute de mâna lui ca și cum ele ar izvorî direct din principiul originar însuși. Prin opera străbătută de focul unității divine, artistul ne aduce mai aproape de spiritul lumii. De aceea, privind operele de artă ale grecilor, Goethe a exclamat, plin de admirație: „Aici e necesitate, aici de Dumnezeu; e ca și cum aceste lucruri veșnice ar fi fost produse de natura creatoare însăși.” [Nota 39]
Prin urmare, în aparența estetică pe care ne-o oferă opera de artă noi nu vedem nici o contradicție cu adâncurile realității, ci numai cu suprafața ei. Ceea ce arta pune în fața noastră este o realitate mai înaltă.
Dar cum se petrec lucrurile dacă artistul nu lasă înțelepciunea, ci intelectul să lucreze în el, când remodelează realitatea?
Intelectul este ceva intermediar între senzorialitate și rațiune integrală, înțelepciune. El se îndepărtează de cea dintâi și nu ajunge până la cea din urmă. El nu mai are adevărul de suprafață care constă din simpla copiere a realității senzoriale, dar încă nu-l are nici pe acela care zace în adâncul concepției integral-raționale. Noțiunea pe care intelectul o schițează în legătură cu obiectele izolate este lucrul cel mai nereal care există în lume. Fiindcă în ordinea lumii nu există nici un obiect izolat, pentru sine; toate sunt întemeiate în mod necesar în întregul și în curgerea lucrurilor. Cine nu are în vedere marele întreg și doar măsoară lucrurile izolate din cadrul acestuia, acela nu va putea cunoaște niciodată adevărul. Eu pot să formez în interiorul meu, pe cale interioră, o noțiune despre fiecare lucru în parte: dar adevăr nu este în această noțiune, cât timp nu o luminează lumina înțelepciunii, a rațiunii integrale. Dacă eu îmi formez două noțiuni, ele se pot afla, în adâncurile ordinii lumii, într-o unitate lăuntrică, intelectul are însă numai noțiunile izolate, care, în această izolare a lor, nu trebuie deloc să concorde între ele, ci pot merge una lângă alta.
Ei bine, lucrurile senzoriale pe care spiritul uman le remodelează ca și cum ar fi străbătute de intelect se vor afla, prin aceasta, într-o contradicție flagrantă cu orice realitate. În intelectul însuși lipsa de unitate a noțiunilor sale nu frapează, desigur, fiindcă el le lasă ca noțiuni separate. Dar când ele apar alături, în această contradicție lăuntrică a lor, la unul și același obiect, atunci aceasta apare în mod nemijlocit în fața ochilor. Eu pot să-mi formez pe cale intelectuală o noțiune despre spiritul unui om. Mi-l reprezint pe acesta, de exemplu, ca fiind superior, maiestuos. Alături îmi formez o noțiune și despre înfățișarea lui exterioară. Să zicem că ea este mică, neînsemnată, stângace, greoaie, poate. De gândit, eu pot gândi foarte bine aceste două noțiuni, puse alături. Dar dacă ele îmi apar pe scenă, în carne și oase, reunite într-o persoană, atunci eu sesizez contradicția cu ceea ce este posibil conform legilor naturii.
E absolut indiferent cât de mare îmi reprezint capul unui om, atâta vreme cât nu trec mai departe de cap. Dar dacă asociez un cap mare cu un corp mic, și dacă înfățișez această asociere într-o imagine reală, voi sesiza contradicția împotriva a ceea ce este posibil să existe.
Sesizarea unei asemenea contradicții între un obiect creat de mâna omului și posibilitatea sa lăuntrică produce în noi senzația de comic.
Prin urmare, comicul este o realitate senzorială în forma contradicției intelectuale: Ce-ul este senzorialitatea, iar cum-ul este intelectul, cu conținutul lui neîntemeiat în natura întregului.
Oriunde am studia ceva comic: vom constata că ceea ce a făcut creatorul din materialul său este în contradicție cu natura mai adâncă, interioară, a existenței. Și cel ce e în stare să vadă transpărând această contradicție, o va resimți drept ceva comic.
Efectul eliberator care constă în râsul cauzat de un obiect comic își are temeiul în faptul că omul care vede contradicția se simte deasupra obiectului; el crede că înțelege mai bine problema, decât așa cum apare ea în fața lui, înfățișată aici. Cine nu vede contradicția, pierde și efectul comicului. De aceea, se poate ca unul și același obiect să-i pară comic unui om, iar altuia nu. Cine nu poate să înțeleagă contradicția, nu înțelege nici comicul. Aici, bineînțeles, poate să apară cazul în care perceperea unei asemenea contradicții ne transpune chiar într-o dispoziție de tristețe. Dar atunci noi și privim acel lucru altfel. Nu ne mai îndreptăm privirile spre contradicția intelectuală, ci spre dizarmonia în care se află ceva particular în raport cu întregul. Dar aceasta își are temeiul ei, într-o viziune a rațiunii integrale, într-o concepție a înțelepciunii. Și aici comicul încetează. Aceasta se întâmplă când percepem ceva lipsit de coerență în natura însăși, de exemplu, ceva malformat, schilod. Aici noi nu mai percepem părțile izolate cu intelectul, ci vedem contradicția dintre ceea ce a devenit și ceea ce ar fi trebuit și ar fi putut să devină, și aceasta ne conduce mai adânc decât până la o simplă percepere vizuală a raționamentului.
Din acest motiv, în natură ne întâmpină în mod nemijlocit atât de puține aspecte cu adevărat comice. În general, comicul este o creație umană.
Când redă comicul, omul poate chiar să aibă în mod nemijlocit intenția de a realiza prin elementul imagine, prin ceva ce poate fi perceput, ceea ce nu poate fi obținut prin prezentarea simplă a unor noțiuni care se contrazic: a conduce spre cunoașterea contradicției. Ceea ce nu face impresia necesară sub formă de gânduri, va face redarea perceptibilă. Aceasta este intenția ironiei, a satirei comice. Nici parodia și travestiul nu vor altceva decât să ridiculizeze caracterul unul lucru prin alăturarea opusului său care-l contrazice.
Este în natura comicului să găsească un cerc mult mai larg de consumatori decât celelalte forme de artă. Fiindcă omul nu trebuie decât să sesizeze cu intelectul detaliile cele mai contradictorii; percepția contradicției înseși îi furnizează imaginea. Înălțarea până la nivelul percepției rațional-integrale, înțelepte aici nu e absolut deloc necesară.
Zace în ființa comicului, de asemenea, faptul că el servește în principal la înfățișarea prostiei omenești. Prostia constă în faptul că cineva consideră real un lucru sucit, care se contrazice. Dacă plăsmuirile iluzorii, fantasmagoriile i-ar fi prezentate pretutindeni prostului în mod exterior, sub o formă senzorială, poate că el ar fi convins mai ușor decât pe o altă cale de prostia lui.
Artistul serios, care nu creează din întreg, din tot, din integral ci își cârpește opera din detalii, ușor poate ajunge să creeze, involuntar, ceva comic. Tot așa, noi punem în fața semenilor noștri, cu propria noastră persoană, un obiect comic, dacă săvârșim niște acțiuni în care pentru spectatori nu apare la lumina zilei, stridentă, decât contradicția trăită.
Efectul comicului depinde mereu, bineînțeles, de înălțimea la care se situează deasupra obiectului comic cel ce judecă, adică, el depinde de măsura în care acesta e capabil să sesizeze contradicția în întreaga ei profunzime. Înțeleptul, de exemplu, va avea o impresie comică dacă vede cum atâția oameni se străduiesc în viață pentru un anumit lucru, îl prețuiesc și îl idolatrizează, pe când lui acesta nu-i pare deloc vrednic de prețuire și idolatrizare. Din cele spuse mai sus reiese că el poate să rămână la impresia de comic numai cât timp se oprește la sesizarea contradicției cu intelectul. Dacă pătrunde mai adânc și cugetă la eforturile pe care le depune omenirea pentru o nulitate goală, el va trebui, firește, să privească lucrurile mai serios.
Și iarăși, prostului îi vor face o impresie comică unele lucruri de care înțeleptul nu poate să râdă deloc. Dacă cel dintâi privește un lucru numai conform cu latura lui exterioară și nu vede profunzimea acestuia, el poate să râdă de caracterul contradictoriu al acestei suprafețe. Tocmai ceea ce fac naturile mai bine înzestrate, e luat adeseori în râs, fiindcă faptele lor nu sunt înțelese, dar e sesizată contradicția în care se află aceste fapte cu ceea ce se obișnuiește în viață.
Cine are un simț pentru detectarea contradicțiilor din viață și pentru unirea aspectelor contradictorii, care pot fi aduse împreună, în mod artificial, numai de către intelect, va fi deosebit de apt pentru interpretarea lucrărilor comice. Gluma nu este altceva decât jocul rațiunii care caută în lucruri foarte îndepărtate unele de altele ceva asemănător și oferă prin asocierea ce urmează o contradicție evidentă.
Efectul comicului mai depinde și de gradul în care contradicția precumpănește asupra acordului, care, chiar dacă e mai redus, totuși există. Lucrurile absolut străine sunt excluse și din sfera comicului. Putem spune: Comicul corespunde intelectului, dar e în contradicție atât cu senzorialul, cât și cu rațiunea absolută.
Cine percepe contradicția, dar ia intelectul drept rațiune absolută și, în loc să râdă, se întristează din cauza dizarmoniei, nu are simțul comicului. El va vedea peste tot numai contradicții și le va considera „singura realitate” a lumii. Aceasta duce la dispoziția sufletească a melancolicului. Cine, dimpotrivă, e convins că în dosul intelectului se află rațiunea integrală, în dosul contradicției, unitatea interioară, superioară, poate să râdă liniștit văzând dizarmonia.
Ba el poate chiar să înainteze până la concepția următoare: acolo unde este contradicție, în joc se află numai intelectul; dacă privim situația mai profund, cu înțelepciune, ajungem întotdeauna la armonie. Un asemenea om are convingerea că întotdeauna contradicția este de suprafață, că ea nu este niciodată profundă; de aceea, o ia întotdeauna ușor, drept ceva care scapă viața de uniformitate și monotonie, dar care dispare de îndată ce pătrundem mai adânc. Acest om râde de lucrurile care se contrazic și devine serios în fața acordului divin dintre lucruri. La el găsim dispoziția fundamentală a umorului.
Și mai e posibil un al treilea caz. Cineva poate să aibă foarte bine un organ de percepere a contradicției, dar să nu aibă unul prin care să perceapă unitatea și idealitatea. Un asemenea om poate să înțeleagă foarte bine ceea ce e sucit, meschin, irațional, neînțelept, dar înțelegerea lui nu va fi bazată pe simțul profunzimii. Un asemenea om poate prea bine să râdă, dar el nu va fi cu adevărat serios și evlavios. Aceasta e dispoziția fundamentală a frivolității. Melancolicul simte, ce-i drept, nevoia armoniei adânci, dar nu are forța spirituală de a o percepe. De aceea, lui îi lipsește și simțul prin care să poată râde de lucrurile sucite. Lui îi lipsește ceea ce ar trebui să ia în serios; și, de aceea, el ia în serios lucruri care nu pot fi considerate serioase. Omul înzestrat cu umor poate să râdă fără grijă de absurditate, fiindcă știe că aceasta nu e situată la baza existenței, ci la suprafața ei, și pentru că are un simț cu care să perceapă lucrurile aflate la baza existenței lumii. Omul frivol are numai simțul pentru aspectele superficiale, dar și numai nevoia de acestea. El nu cunoaște profunzimea și nici nu vrea să o cunoască. El trăiește la suprafață.
Aș zice că am încheiat astfel cercul pe care am vrut să-l parcurgem. Am căutat ideea de comic drept formă a aparenței estetice și, de asemenea, am caracterizat poziția pe care această idee o are față de viață. Căci comicul nu este doar o creație arbitrară a omului, ci este singurul mod în care ar trebui, din multe puncte de vedere, să privim și să înfățișăm latura exterioară, contradictorie, a vieții.
