Am în fața mea o carte care îmi trezește amintiri frumoase. Robert Vischer [Nota 40], fiul celebrului estetician Friedrich Theodor Vischer, a început să publice operele tatălui său. „Frumosul și arta”, așa numește el cartea pe care a alcătuit-o cu mare osteneală și grijă, din manuscrisele rămase de la cel decedat și din notițele elevilor săi.
În timp ce citesc cartea, în mine se ridică la suprafață toate acele reprezentări pe care mi le-am făcut cândva despre esența artelor. „Cândva” înseamnă perioada de acum 18-20 de ani. Oamenii de vârsta mea și-au luat pe atunci lămuriri asupra naturii artelor din lucrările de estetică ale lui Vischer, Weiße, Carrière, Schasler, Lotze și Zimmermann [Nota 41].
Acești oameni au venit din direcția filosofiei, care a dominat cultura din prima jumătate a secolului nostru. Unii se sprijină pe Hegel, ceilalți pe Herbart.
Arta era, și ea, pentru acești oameni, o problemă de filosofie.
Goethe, Schiller, Jean Paul [Nota 42] și-au format și ei, în felul lor, reprezentări despre esența artei. Ei au pornit de la arta însăși. Și au spus ce trebuie să gândească omul, atunci când lasă arta să acționeze asupra lui. Noțiunile lor despre artă erau născute din artă.
Vischer, Carrière, Weiße, Zimmermann, Schasler, ei n-au pornit de la natura vie din imediata lor apropiere. Ei au reflectat la totalitatea fenomenelor lumii. Printre aceste fenomene se numără și creațiile activității artistice. Așa cum s-au întrebat care este esența luminii, a căldurii, a evoluției animale, așa s-au întrebat și care este esența artei. Punctele lor de plecare au fost acelea ale unor oameni preocupați de cunoaștere, nu ale unor naturi înzestrate cu simțire artistică.
Nu vreau să spun, bineînțeles, că unui om cum a fost Fr. Th. Vischer trebuie să-i negăm simțirea artistică în sensul cel mai înalt și mai pur al cuvântului. Dimpotrivă: legătura sa cu arta este dintre cele mai vii și mai personale. Dar când vorbește despre artă, el vorbește în calitate de filosof.
Lumea era pentru Vischer o realizare a spiritului divin. Și, de aceea, arta este pentru el o redare a spiritului divin în marmură, în linii și culori, în cuvinte. Cum realizează artistul spiritul divin în materia senzorială? Aceasta a fost pentru Vischer întrebarea fundamentală. La baza tuturor expunerilor sale se află o cultură filosofică matură, de înaltă clasă. Limba pe care o vorbește el nu mai e înțelesă azi decât de foarte puțini oameni. Ea a putut fi înțelesă numai de aceia care aveau în ei, drept componentă a culturii lor, gândurile filosofice ale lui Schelling și Hegel. Numai aceștia puteau avea interes pentru întrebările pe care le punea Vischer, pentru gândurile pe care le comunica.
Astăzi, foarte puțini sunt în stare să citească o carte de Vischer, așa cum le citeau contemporanii săi. Cât despre oamenii epocii prezente, acolo sunt discutate lucruri care nu-i privesc deloc.
Pentru Vischer, arta era, totuși, în ultimă instanță, o chestiune impersonală. Ea se număra printre sarcinile puse în fața omului de niște puteri superioare. Ce-i drept, Vischer nu crede într-un Dmnezeu personal. Totuși, el crede într-un Dumnezeu. Într-o ființă spirituală fundamentală, care se manifestă în natură, în istorie, în artă. Această ființă fundamentală e situată deasupra omului. Cei mai buni dintre contemporanii noștri au eliminat din gândirea lor această credință. Pentru ei, spiritul nu este ceva independent. Pentru ei, spiritul e prezent numai în măsura în care natura are capacitatea de a produce din sine realități spirituale. Și, pentru ei, spiritul cel mai înalt e produs de om, care îl naște din natura lui. Numai dacă omul creează spiritualul, acesta există. Vischer crede că spiritul există în sine, și că omul trebuie să-l ia în stăpânire. Cei de astăzi cred: numai lumea naturală există fără om, și spiritualul e creat abia prin om. De aceea, pentru Vischer, artistul este un om umplut de spiritul divin, care întruchipează în operele sale acest spirit divin. Pentru cei de astăzi, artistul este un om care simte nevoia să constrângă lucrurile și să le dea amprenta personalității sale. Ei nu cred că trebuie să întruchipeze în operele lor un spirit, ei vor să creeze lucruri care să corespundă reprezentărilor lor, fanteziei lor.
Vischer spune: sculptorul imprimă marmurei o formă umană, care nu seamănă cu nici un om existent în mod real, pentru că sculptorul poartă în el, fără să știe, imaginea, ideea întregii omeniri, arhetipul omului, și vrea să-l întruchipeze pe acesta. Acest arhetip este divinul din om. Oamenii epocii moderne habar nu au de existența unui asemenea arhetip. Ei știu numai că în fața sufletului le apare o formă, când îl privesc pe om, și că ei vor să realizeze această formă. Ei vor să dea naștere alături de lumea naturală uneia artificiale, pe care le-o insuflă temperamentul lor, fantezia lor. Aceasta este o lume voită de om, nu izvorâtă din spiritul divin.
Oamenii de astăzi nu mai înțeleg când se vorbește despre artă ca despre o realizare a divinului, ei nu mai pot înțelege decât că omul simte nevoia să plăsmuiască niște lucruri conform cu temperamentul său, cu inspirația sa.
Cei din epoca modernă vor să vorbească despre artă în mod omenesc; și nu mai vor să intre pe firul religios al expunerilor lui Vischer.
