Omenirea are nevoie să-și cucerească, în privința necesităților ei de dezvoltare, o extindere a conștienței în toate domeniile vieții. Astăzi, omenirea trăiește în așa fel încât, de fapt, ea leagă ceea ce face numai de evenimentele care au loc între naștere și moarte. În fața a tot ce se întâmplă, oamenii pun numai întrebări referitoare la ceea ce are loc între naștere și moarte, și va fi ceva esențial pentru reînsănătoșirea vieții noastre ca oamenii să se intereseze nu numai de acest răstimp al vieții pe care îl petrecem în niște condiții cu totul speciale. Viața noastră cuprinde ceea ce noi suntem și facem între naștere și moarte, dar și ceea ce suntem și facem între moarte și o nouă naștere. Astăzi, în epoca materialismului, aproape nimeni nu devine conștient de faptul că acea viață dintre moarte și naștere prin care am trecut înainte de a coborî în această viață, prin naștere, respectiv prin concepție, o influențează pe cea de aici; și iarăși, nimeni nu-și dă seama că în această viață, petrecută într-un corp fizic, au loc deja lucruri care ne atrag atenția asupra vieții pe care o vom petrece după moarte.
Vom discuta astăzi câteva lucruri care pot arăta că anumite domenii ale vieții civilizate vor lua cu totul altă atitudine față de întreaga viață umană, prin faptul că, în viitor, conștiența umană se va extinde – și trebuie să se extindă – și asupra vieții din lumile suprasensibile.
Cred că în om s-ar putea ivi o anumită întrebare, dacă el ar privi întreaga viață artistică din zilele noastre. Vom încerca azi să studiem din această direcție viața suprasensibilă. Și de aici vom afla un lucru care va putea fi valorificat mai târziu și în domeniul studierii vieții sociale.
Noi cunoaștem, bineînțeles, drept marile arte propriu-zise, sculptura, arhitectura, pictura, arta poetică, muzica, și mai adăugăm, din anumite substraturi ale vieții și cunoașterii antroposofice, o artă cum este euritmia, alăturând-o celorlalte arte. Întrebarea la care mă gândesc, întrebare care s-ar putea ivi în om în legătură cu viața artistică, ar fi aceasta: care este cauza pozitivă, reală, care face ca noi să creăm artele și să le introducem în viață? De fapt, arta nu are de-a face decât în epoca materialismului cu realitatea nemijlocită, care se desfășoară între naștere și moarte. În orice caz, în această epocă a materialismului a fost dată uitării originea suprasensibilă a activității artistice și artiștii caută, mai mult sau mai puțin, să imite ceea ce există în natura exterioară, accesibilă simțurilor. Dar cel care posedă cu adevărat facultatea de a simți mai profund, pe de-o parte, natura, pe de altă parte, arta, în mod sigur nu va putea fi de acord cu această imitare în artă a existenței naturale, așadar, cu naturalismul. Fiindcă, oricum, trebuie să ne punem mereu și mereu întrebarea: Oare este în stare cel mai bun pictor peisagist, de exemplu, să reproducă pe pânză frumusețea unui colț din natură? Cel care nu a fost corupt de cultura zilelor noastre, va avea, cu siguranță, chiar și în fața celei mai bune picturi naturaliste, înfățișând un peisaj, sentimentul pe care l-am exprimat în preludiul la prima dramă-mister, Poarta inițierii, când am spus că natura nu va putea fi redată niciodată prin nici un fel de imitare a naturii. Pentru omul înzestrat cu o simțire mai adevărată, naturalismul se va dovedi ceva care contravine simțirii. Un asemenea om va găsi că e îndreptățit în artă doar ceea ce, într-un fel sau altul, merge dincolo de realitățile naturale, doar ceea ce încearcă să ofere, măcar în modul de a reda lucrurile, altceva decât poate să-i ofere omului simpla natură. Dar cum ajungem, de fapt, noi, ca oameni, să facem artă? De ce în sculptură, în poezie, depășim natura?
Cel care își dezvoltă un simț pentru a sesiza corelațiile lumii va vedea că, de exemplu, în sculptură, se lucrează într-un mod specific în sensul de a se surprinde forma umană, chipul uman , că aici se face încercarea de a se exprima, prin modul de a crea formele, esența umanului; el va vedea că atunci când lucrăm la plăsmuirea unei opere de artă sculpturale, înfățișând un om, noi nu putem întrupa în formă doar ceea ce ne vine în întâmpinare drept partea naturală a ființei umane, străbătută de suflul unei vieți interioare, de incarnat, de ceea ce vedem, în afară de formă, la omul natural. Ci eu cred că un sculptor care înfățișează figuri umane se va înălța treptat la un sentiment cu totul deosebit. Și eu sunt sigur că sculptorul grec avea sentimentul de care vorbesc eu aici și că acest sentiment s-a pierdut numai în epoca naturalismului.
Mie mi se pare că sculptorul care redă forma umană, chipul uman, are un cu totul alt sentiment, lucrând, când modelează capul cu mijloacele sculpturii, decât atunci când modelează restul trupului. În activitatea practică a artistului, acestea sunt două lucruri fundamental diferite: a modela plastic forma capului și a modela plastic restul trupului. Dacă mi-ar fi îngăduit să mă exprim mai radical, eu aș spune: Când lucrăm la modelarea plastică a capului uman, avem sentimentul că în permanență suntem aspirați de material, că materialul ar vrea să ne aspire în el. Când modelăm sub o formă artistică plastică restul trupului uman, avem sentimentul, că în mod neîndreptățit, împingem mereu trupul, îl apăsăm, îl lovim peste tot din exterior. Avem sentimentul că formăm restul trupului din afară, că modelăm formele din exterior. Avem sentimentul că, atunci când modelăm trupul, lucrăm adâncindu-ne în material, că lucrăm în spre înăuntru, iar când modelăm capul, lucrăm înspre exterior.
Mi se pare că acesta este un sentiment specific în cazul modelării sculpturale, pe care artistul plastic grec îl mai avea în mod sigur și care s-a pierdut numai în epoca naturalismului, când artiștii au început să devină sclavii modelului. Se pune întrebarea: De unde vine un asemenea sentiment, când intenționăm să modelăm forma umană, având în vedere suprasensibilul?
Toate acestea au legătură cu niște aspecte mult mai profunde și, înainte de a mă ocupa de ele, aș dori să mai amintesc un lucru. Ia gândiți-vă cât de puternic avem, față de sculptură și de arhitectură, sentimentul unei anumite interiorizări a trăirii, cu toate că, aparent, sculptura și arhitectura lucrează în mod exterior, într-un material exterior: În cazul arhitecturii, avem, din punct de vedere interior, sentimentul dinamicii, trăim, interior, felul cum coloana susține arhitrava, cum coloana se modelează devenind capitel. Trăim și noi în interiorul nostru ceea ce e modelat pe cale exterioară. Și în mod asemănător stau lucrurile și cu sculptura.
Nu tot așa stau lucrurile cu muzica, nici cu poezia. În cazul creației poetic-literare, mi se pare că e absolut clar că în procesul de modelare a materialului poetic – și acest lucru îl voi exprima în mod radical – avem impresia că, în momentul în care începem să modelăm cuvintele – pe care, la nevoie, le ținem în laringele nostru, când vorbim în proză – sub formă de iambi sau de trohei, în momentul în care le dăm forme rimate, cuvintele o iau la fugă, și noi suntem nevoiți să fugim după ele. Ele populează mai mult atmosfera care ne înconjoară, decât interiorul. Arta literar-poetică o simțim într-un mod mult mai exterior decât, de exemplu, arhitectura și sculptura. Și așa e și cu muzica, în momentul în care ne îndreptăm simțirea spre ea. Sunetele muzicale umplu și ele de viață întreaga noastră ambianță. De fapt, uităm de spațiu și de timp, sau cel puțin de spațiu, și ne transpunem cu trăirea în exterior, în trăirea morală. Nu avem sentimentul, ca în cazul poeziei, că trebuie să fugim după formele pe care le-am creat; ci avem sentimentul că trebuie să înotăm într-un element nedefinit, care se răspândește peste tot, și că, înotând astfel, ne dizolvăm noi înșine.
Aici începem să nuanțăm anumite sentimente față de artă. Dăm acestor sentimente anumite trăsături. Lucrurile pe care vi le-am descris acum, lucruri pe care, după câte cred, le poate trăi în el însuși cel înzestrat cu o simțire artistică mai subtilă, nu pot fi considerate valabile dacă privim un cristal ori un alt obiect din natură, tot mineral, sau o plantă sau un animal, sau un om fizic real. Față de întreaga natură exterioară fizic-senzorială simțim altfel și avem alte senzații decât sunt acea simțire și acele senzații pe care le-am descris adineaori drept ramuri distincte ale trăirii artistice.
Se poate vorbi despre cunoașterea suprasensibilă ca despre o transformare a cunoașterii obișnuite, cu caracter abstract, într-o cunoaștere clarvăzătoare, și putem face trimitere la o cunoaștere bazată pe trăire. E absurd să cerem ca pe tărâmurile superioare să se aducă dovezi logice, pedant-filistine, așa cum se face în activitatea mai grosieră din domeniul științelor naturii sau al matematicii etc. Dacă ne transpunem în ceea ce devin sentimentele când pășim în sfera artei, ajungem treptat la niște stări interioare foarte deosebite. Apar niște stări sufletești foarte precis nuanțate, când trăim în interiorul nostru elementul sculptural, elementul arhitectural, când mergem în pas cu dinamica sau cu mecanica etc., în cazul arhitecturii, când mergem în pas cu rotunjirea formelor, în cazul sculpturii. Rezultă aici o cale deosebită, pe care o parcurge lumea interioară a simțirii: Ne mișcăm aici în raport cu o trăire sufletească foarte asemănătoare cu amintirea. Cine are trăirea amintirii, trăirea memoriei, își dă seama că sentimentul pe care ni-l prilejuiește arhitectura și cel pe care ni-l prilejuiește sculptura devine asemănător cu procesul interior al amintirii. Dar amintirea, și ea, se află pe o treaptă mai înaltă. Cu alte cuvinte: Pe calea simțirii arhitecturale și a simțirii sculpturale, ajungem în apropierea acelei simțiri sufletești, a acelei trăiri sufletești pe care cercetătorul spiritual o cunoaște drept amintire a stărilor prenatale. Și, într-adevăr, felul cum trăiește omul între moarte și o nouă naștere este în legătură cu universul întreg, ca spiritual-sufletesc sau ca sufletesc-spiritual, noi ne deplasăm pe niște direcții, ne intersectăm cu niște entități, ne aflăm în echilibru cu alte entități, prin urmare, noi ne amintim în mod subconștient ceea ce trăim și experiențele pe care le avem între moarte și o nouă naștere, și toate acestea sunt reproduse, într-adevăr, de arhitectură și sculptură.
Și dacă trăim cu participarea noastră interioară aceste lucruri deosebite, în cazul sculpturii și al arhitecturii, vom descoperi că, făcând sculptură și arhitectură, noi nu vrem altceva decât să proiectăm, într-un fel, în lumea fizic-senzorială trăirile avute înainte de naștere, respectiv înainte de concepție. Dacă nu construim case după principiul strict utilitarist, dacă ne străduim să construim case frumoase din punct de vedere arhitectonic, noi modelăm raporturile dinamice așa cum se înalță ele în noi din amintirea unor trăiri, ale unor trăiri legate de echilibru, de formă etc., pe care le-am avut între moarte și această naștere.
Și descoperim atunci cum a ajuns omul să creeze arhitectura și sculptura, ca arte. În sufletul lui se agita trăirea dintre moarte și noua naștere. El voia să o scoată la suprafață, într-un fel sau altul, și s-o așeze în fața sufletului său, și atunci el a creat arhitectura și a creat sculptura. Omenirea a creat, în evoluția ei culturală, arhitectura și sculptura, prin faptul că se fac simțite ecourile vieții dintre moarte și naștere, prin faptul că omul vrea să le scoată afară din interiorul lui: Așa cum păianjenul își țese pânza, tot astfel omul vrea să dea formă, să-și exteriorizeze trăirile avute între moarte și această naștere. El introduce în viața fizic-senzorială trăirile avute înainte de naștere. Și ceea ce avem în fața noastră drept panoramă a operelor de artă arhitectonice și sculpturale create de oameni nu constituie altceva decât amintirile inconștiente, rămase din viața trăită între moarte și această naștere, transpuse în realitate.
Acum avem un răspuns real la întrebarea de ce creează omul artă. Dacă omul n-ar fi o ființă suprasensibilă, care intră în această viață prin concepție, respectiv prin naștere, în mod absolut sigur el n-ar face sculptură și nici arhitectură.
Și noi știm ce legătură există între două vieți pământești succesive, sau, să zicem, între trei vieți pământești succesive: Ceea ce dvs. aveți astăzi drept cap este, în forțele sale formative, trupul fără cap din încarnarea precedentă, dar metamorfozat, iar ceea ce aveți astăzi drept trup, se va metamorfoza în încarnarea dvs. următoare devenind cap. Capul omului are o cu totul altă importanță: El e bătrân; el este trupul metamorfozat al încarnării anterioare; trupul poartă în el, fermentând, forțele care se vor exprima, se vor plăsmui din el în următoarea viață.
Aveți aici motivul pentru care sculptorul are alt sentiment față de cap decât față de restul trupului. În cazul capului, el simte cum capul vrea să-l aspire în sine, deoarece capul e format din încarnarea precedentă, prin niște forțe care se află în formele lui actuale. Față de restul trupului, el simte cum vrea să intre înăuntru, așadar, să apese, și alte lucruri asemănătoare, în timp ce modelează plastic, pentru că în restul trupului se află forțele spirituale care îl conduc pe om prin moarte și îl duc până la încarnarea următoare. Tocmai sculptorul simte în mod deosebit de clar această deosebire radicală care există între elementele din trecut și cele viitoare aflate în trupul uman. În sculptură se exprimă forțele formative ale corpului fizic, așa cum acționează ele de la o încarnare la alta. Ceea ce își are sediul mai adânc în corpul eteric, care este purtătorul echilibrului nostru, purtătorul dinamicii noastre, se exprimă mai mult în arhitectură.
Vedeți, așadar, că nu putem înțelege deloc viața umană în totalitatea ei dacă nu aruncăm o privire și asupra vieții suprasensibile, dacă nu găsim un răspuns absolut serios la întrebarea: Cum ajungem oare să facem arhitectură și sculptură? – Dacă oamenii nu vor să-și îndrepte privirile spre lumea suprasensibilă, aceasta se întâmplă din cauză că ei nu vor să privească în mod just lucrurile acestei lumi.
De fapt, cum stau cei mai mulți dintre oameni în fața artelor care dezvăluie o lume spirituală? Ca un câine în fața vorbirii umane. Câinele aude vorbirea omului, probabil consideră că e un lătrat. El nu sesizează ceea ce există în sunete drept sens, dacă nu e chiar „Rolf de la Mannheim”. Acesta era un câine savant, care acum câtva timp a stârnit senzație printre oamenii preocupați de asemenea arte inutile. Așa stă omul în fața artelor, care, de fapt, vorbesc despre lumea suprasensibilă prin care el a trecut: El nu vede în aceste arte ceea ce revelează ele, de fapt.
Să ne îndreptăm privirile, de exemplu, spre arta poeziei. Poezia provine, pentru acela care este în măsură s-o simtă în întreaga ei esență – numai că, atunci când caracterizăm asemenea lucruri, trebuie să avem în vedere faptul că aici este valabil, cu o mică schimbare, cuvântul lui Lichtenberg [Nota 67], care spune că se scriu cu 90% mai multe poezii decât are nevoie omenirea de pe acest glob pământesc spre fericirea ei și decât este artă adevărată – așadar, poezia autentică provine din omul întreg. Și ce face ea? Ea nu se oprește la proză: Ea dă formă prozei, dă prozei tact, ritm. Face un lucru pe care omul rațional, prozaic, îl consideră inutil pentru viață. Ea mai modelează încă o dată în mod special ceea ce – chiar nemodelat – ar da sensul pe care cineva vrea să-l lege de textul respectiv. Dacă, ascultând o recitare care este artă adevărată, ne creăm un sentiment despre ceea ce face artistul-poet din conținutul de proză, ajungem, iarăși, la un caracter special al sentimentelor. Căci nu putem simți simplul conținut, conținutul de proză al unei poezii, drept poezie. Simțim poezia în modul cum se rostogolesc cuvintele sub formă de iambi sau trohei sau anapești, în modul cum se repetă sunetele în aliterații, în asonanțe sau în alte feluri de rimă. Simțim multe altele din ceea ce zace în cum-ul modelării unui material în proză. Acestea sunt lucrurile care trebuie să pătrundă în recitare. Când se recită scoțându-se din interior exclusiv conținutul de proză, oricât de profund ar părea el, se crede că acesta e o recitare „artistică”! Dacă ne putem aduce cu adevărat în față această nuanță afectivă deosebită pe care o cuprinde în sine simțirea poetică, ajungem să ne spunem: De fapt, aceasta depășește simțirea obișnuită, căci simțirea obișnuită e legată de lucrurile existenței senzoriale, pe când modelarea poetică nu e legată de lucrurile existenței senzoriale. Am exprimat adineaori în mod intenționat acest lucru, când am spus: Ceea ce a fost modelat sub o formă artistică trăiește atunci mai mult în atmosfera care ne înconjoară; sau am vrea să ieșim în fugă din noi înșine, pentru a trăi în mod cu adevărat just cuvintele poetului în afara noastră.
Aceasta se întâmplă din cauză că poetul plăsmuiește din el însuși ceva care nu poate fi trăit deloc între naștere și moarte. El plăsmuiește ceva de natură sufletească, la care putem să și renunțăm dacă vrem să trăim doar între naștere și moarte. Un om poate foarte bine să trăiască până la moarte și să moară, fără a face nimic altceva decât să facă din conținutul sec de proză al vieții conținutul vieții sale. Dar de ce simte el nevoia să mai introducă în acest conținut de proză sec-rațional, în plus, ritm și asonanță și aliterație și rime? Ei bine, din cauză că în el există mai mult decât îi este necesar până la moarte, din cauză că el vrea să dea formă și în cursul acestei vieți lucrurilor pe care le poartă în interiorul său drept ceva care depășește nevoile sale de până la moarte. Este o viziune anticipativă a vieții care urmează după moarte: Deoarece poartă deja în sine ceea ce urmează după moarte, omul se simte îndemnat nu doar să vorbească, ci să vorbească în mod poetic. Și, la fel cum sculptura și arhitectura au legătură cu viața prenatală, cu forțele care există în noi din viața prenatală, tot astfel, poezia are legătură cu viața care are loc după moarte, mai degrabă cu acele forțe din ființa noastră care există deja acum în noi pentru viața de după moarte. Și în special eul, așa cum trăiește el aici între naștere și moarte, așa cum trece prin poarta morții și trăiește apoi mai departe, este acela care poartă deja acum în sine forțele pe care le exprimă arta poetic-literară.
Și corpul astral este acela care deja aici și acum trăiește în lumea sunetelor, care modelează lumea sunetelor sub formă de melodii și armonii pe care nu le găsim în viața exterioară, din lumea fizică, pentru că în corpul nostru astral trăiește deja ceea ce el trăiește după moarte. Dvs. știți că acest corp astral pe care îl purtăm în noi, după moarte trăiește doar o vreme împreună cu noi, pe urmă îl depunem și pe el. Totuși, acest corp astral poartă în sine elementul propriu-zis muzical. Dar îl poartă în sine așa cum îl trăiește aici între naștere și moarte, în elementul său de viață, aerul. Noi avem nevoie de aer, dacă vrem să avem un mediu pentru simțirea muzicală.
Când am ajuns la acea etapă a vieții de după moarte în care ne depunem corpul astral, noi depunem, de asemenea, tot ceea ce, din muzică, ne amintește de această viață pământească. În acest moment cosmic, muzica se transformă în muzică a sferelor. Devenim independenți de ceea ce trăim drept muzică în elementul aerului și ne transpunem într-o viață muzicală care e muzică a sferelor. Fiindcă ceea ce trăim noi aici, în mediul aerului, drept muzică, acolo sus este muzică a sferelor. Și acum, forma oglindită se transpune în elementul aerului, devine mai densă, devine ceea ce noi trăim drept muzică pământească, ceea ce întipărim în corpul nostru astral, ceea ce modelăm, ceea ce trăim ca ecou, cât timp avem corpul nostru astral. După moarte, noi ne depunem corpul astral: atunci – scuzați-mi exprimarea banală – muzica noastră se arcuiește spre muzica sferelor. Așadar, în muzică și în arta scrisului noi avem o trăire anticipativă a ceea ce este lumea noastră, existența noastră după moarte. Noi trăim suprasensibilul în două direcții. Așa ni se prezintă aceste patru arte.
Iar pictura? Mai există o lume spirituală, aflată în dosul lumii senzoriale. Fizicianul sau biologul grosier-materialist vorbesc despre niște atomi sau molecule care există în dosul lumii senzoriale. Acolo nu sunt molecule și atomi. În dosul lumii senzoriale se află niște entități spirituale. O lume spirituală, lumea prin care trecem între adormire și trezire. Această lume pe care o aducem cu noi din somn, ea este aceea care ne înflăcărează, de fapt, când pictăm, astfel încât noi așternem pe pânză sau pe perete lumea spirituală care ne înconjoară din punct de vedere spațial. De aceea, când pictăm, trebuie să avem foarte multă grijă să pictăm bazându-ne pe culoare, nu pe linie, fiindcă în pictură linia minte. Linia este întotdeauna ceva din amintirea vieții noastre prenatale. Dacă vrem să pictăm în starea de conștiență extinsă asupra lumii spirituale, trebuie să pictăm ceea ce rezultă din culoare. Și noi știm că în lumea astrală omul trăiește culoarea. Când intrăm în lumea în care trăim între adormire și trezire, noi trăim culori. Și felul în care vrem să plăsmuim armonia de culori, felul în care vrem să așternem culorile pe pânză, nu e altceva decât ceea ce ne îndeamnă să pictăm: noi împingem în corpul nostru treaz, facem să se reverse în el, ceea ce am trăit între adormire și trezire. Acest lucru se află în el, și pe acesta vrea omul să-l aștearnă pe pânză, când pictează. Iarăși, ceea ce apare prin pictură este redarea unei realități suprasensibile. Astfel, artele ne trimit pretutindeni la suprasensibil. Pentru acela care e în măsură să o simtă în mod just, pictura devine o revelare a lumii spirituale care ne înconjoară în spațiu și care pătrunde venind din spațiu, a lumii în care ne aflăm între adormire și trezire. Sculptura și arhitectura devin martorele lumii spirituale prin care noi trecem între moarte și o nouă naștere, înainte de concepție, înainte de naștere; muzica și arta poetică devin martorele felului cum ne ducem viața post mortem, cum trăim viața după moarte. Așa pătrunde în viața noastră pământească fizică obișnuită ceea ce este participarea noastră la lumea spirituală.
Și dacă privim în mod filistin ceea ce așează omul în viață drept arte, considerând că ele au legătură numai cu evenimentele dintre naștere și moarte, atunci deposedăm creația artistică de tot sensul ei. Fiindcă activitatea de creație artistică este în întregime o introducere a lumilor spiritual-suprasensibile în lumea fizic-senzorială. Și numai din cauză că pe om îl presează ceea ce poartă în el din viața prenatală, din cauză că în starea de veghe îl presează ceea ce poartă în el din viața suprasensibilă pe care o duce în timpul somnului, din cauză că îl presează lucrurile care există deja acum în el și care vor să îl plăsmuiască după moarte, numai din această cauză introduce el în lumea trăirii senzoriale arhitectura, sculptura, pictura, muzica și literatura. Dacă, de obicei, oamenii nu vorbesc despre lumile suprasensibile, aceasta se întâmplă numai și numai din cauză că ei n-o înțeleg nici pe cea fizică, nu înțeleg, mai ales, nici măcar ceea ce cultura spirituală a omenirii a cunoscut odinioară, dar a pierdut și a devenit ceva exterior: artă.
Dacă învățăm să înțelegem arta, ea este o adevărată dovadă a nemuririi omului și a existenței sale prenatale, a nenașterii sale. Și de aceasta avem nevoie, pentru ca să ni se extindă conștiența dincolo de orizontul care e limitat de naștere și moarte, pentru ca noi să legăm ceea ce avem în viața noastră fizică pământească de viața suprafizică.
Dacă ne desfășurăm activitatea creatoare pe baza unei cunoașteri care, la fel ca știința spirituală orientată antroposofic, țintește în mod direct spre cunoașterea lumii spirituale, care caută să primească lumea spirituală în reprezentări, în gândire, în simțire, în senzație, în voință, atunci aici vom avea solul matern pentru o artă care cuprinde în sine, sub formă de sinteză, aș zice, lumea prenatală și pe cea de după moarte.
Să privim puțin euritmia. Punem în mișcare corpul uman însuși. Ce punem în mișcare? Punem în mișcare organismul uman, în așa fel încât membrele lui să se miște. Membrele sunt ceea ce se transpune cel mai mult în viața pământească următoare, ceea ce ne trimite spre viitor, spre lumea de după moarte. Dar cum modelăm noi mișcările membrelor, așa cum le executăm în euritmie? Studiem în mod sensibil-suprasensibil felul în care, pornind de la cap – prin predispozițiile intelectualiste și prin predispozițiile afective avându-și sediul în piept –, s-au format laringele și toate celelalte organe ale vorbirii, activitate care vine din viața precedentă și se prelungește până în cea actuală. Legăm în mod direct ceva din viața prenatală cu ceva care va fi după moarte. Luăm din viața pământească, aș zice, numai ceea ce este materialul fizic: pe omul însuși, care este unealta, instrumentul euritmiei. Dar facem în așa fel încât în mișcările omului să apară ceea ce noi studiem din punct de vedere interior, ceea ce a fost prefigurat în el într-o viață anterioară, și transferăm aceasta asupra membrelor sale, adică asupra elementului în care se plăsmuiește deja viața de după moarte. Prin euritmie, noi realizăm o modelare și o mișcare a organismului uman care sunt în mod nemijlocit o dovadă exterioară a faptului că omul participă la viața din lumea suprasensibilă. Când îl facem pe om să euritmizeze, noi stabilim o legătură directă între el și lumea suprasensibilă.
Peste tot acolo unde este creată artă pe baza unei atitudini cu adevărat artistice, arta este o dovadă a legăturii dintre om și lumile suprasensibile. Și dacă în epoca noastră omul este chemat să-i primească pe zei, aș zice, în propriile sale forțe sufletești, în așa fel încât el nu doar să aștepte plin de credință ca zeii să-i aducă un lucru sau altul, ci în așa fel încât el să vrea să acționeze ca și cum în voința sa ce acționează ar trăi zeii, atunci acesta este momentul, dacă omenirea va voi să-l trăiască, în care omul trebuie să treacă, aș zice, de la artele figurative plăsmuite în mod exterior, la o artă care în viitor va mai lua cu totul alte dimensiuni și forme: la o artă care înfățișează în mod direct, nemijlocit suprasensibilul. Și cum ar putea să fie altfel? Știința spirituală vrea să înfățișeze și ea suprasensibilul în mod direct, nemijlocit, așadar, și ea trebuie să creeze din sine o asemenea artă.
Iar aplicarea pedagogic-didactică va educa treptat niște oameni care, datorită educației primite, vor găsi că este de la sine înțeles că ei sunt niște ființe suprasensibile, fiindcă ei își mișcă mâinile, brațele, picioarele în așa fel încât în acestea acționează forțele lumii spirituale. Căci în euritmie se pune în mișcare sufletul omului, sufletul suprasensibil. Ceea ce iese la lumina zilei în euritmie este manifestarea vie a suprasensibilului.
Toate lucrurile prezentate de știința spirituală sunt, într-adevăr, într-o concordanță interioară. Pe de-o parte, aceste lucruri sunt prezentate pentru ca oamenii să înțeleagă mai profund, mai intens, lumea în sânul căreia ne aflăm, pentru ca ei să învețe să-și îndrepte privirile spre dovezile vii care există pentru existența prenatală și pentru existența de după moarte, pentru nenaștere și nemurire, și, pe de altă parte, în voința umană este introdus ceea ce constituie elementul suprasensibil din om.
Aceasta este coerența interioară care stă la baza năzuinței spiritual-științifice, dacă ea este orientată antroposofic. Prin aceasta, știința spirituală va extinde conștiența omului. Omul nu va mai putea umbla prin lume având doar o perspectivă generală asupra a ceea ce trăiește între naștere și moarte și, eventual, și o credință în ceva care mai există pe lângă toate acestea, care îl face fericit, care îl mântuie, dar despre care nu-și poate face nici o reprezentare, despre care nu mai are, propriu-zis, decât un conținut golit de sens. Prin știința spirituală, omul urmează să intre din nou în posesia unui conținut real din lumile spirituale. Oamenii pot fi izbăviți de viața în abstracțiuni, de acea viață care vrea să se oprească la percepție, la gândirea dintre naștere și moarte, și care își mai însușește, cel mult în cuvinte, niște indicații vagi despre o lume suprasensibilă. Știința spirituală va face să intre în om o conștiență prin care orizontul lui se va extinde, în timp ce el trăiește și acționează aici, în lumea fizică, o conștiență care simte lumea suprasensibilă. Ce-i drept, noi umblăm astăzi prin lume, după ce am împlinit treizeci de ani, și știm că ceea ce avem la treizeci de ani ne-a fost transmis, prin educație, când aveam zece, cincisprezece ani: de aceasta ne aducem aminte. Ne aducem aminte că, dacă la treizeci de ani știm să citim, învățarea cititului, care a avut loc acum douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani, are legătură cu momentul actual. Dar nu ținem seama de faptul că în fiecare clipă a vieții noastre dintre naștere și moarte în noi vibrează, în noi pulsează ceea ce am trăit între ultima moarte și această naștere. Să ne îndreptăm privirile spre ceea ce s-a născut din aceste forțe în domeniul arhitecturii și în cel al sculpturii: Dacă vom înțelege acest lucru în sensul just, atunci îl vom transfera și asupra vieții în sensul just și ne vom cuceri din nou o receptivitate pentru acea modelare a poeziei – inutilă pentru viața prozaică, filistină – în ritm și tact, rimă și aliterație și asonanță. Atunci, noi vom ști să unim în mod just această nuanță afectivă cu sâmburele nemuritor al ființei noastre. Vom spune: Nici un om n-ar putea deveni poet dacă n-ar exista în fiecare om ceea ce creează, de fapt, în poet: forța care devine vie din punct de vedere exterior abia după moarte, dar care există deja acum în noi.
Aceasta înseamnă implicare a suprasensibilului în conștiența obișnuită, care trebuie din nou extinsă, dacă omenirea nu vrea să recadă în haosul spre care a pornit din cauză că i s-a îngustat atât de mult conștiența și nu mai trăiește, propriu-zis, decât în faptele care se derulează între naștere și moarte, și, cel mult, mai poate asculta predica despre ceea ce există în lumea suprasensibilă.
Vedeți, când vorbim despre cele mai importante nevoi spirituale ale epocii prezente, ajungem mereu la știința spirituală.
