Am vorbit în ultimele săptămâni despre cele trei idealuri mari, supreme, ale omenirii [Nota 53], şi am desemnat aceste trei idealuri, aşa cum sunt ele înfăţişate din vremuri îndepărtate, drept idealurile înţelepciunii, frumuseţii şi bunătăţii.
Ei bine, în epocile moderne, aceste trei idealuri supreme ale omenirii au fost puse mereu în legătură cu cele trei forţe sufleteşti umane cunoscute nouă şi studiate din cele mai diferite puncte de vedere. Idealul înţelepciunii a fost pus în legătură cu gândirea sau cu activitatea de reprezentare, idealul frumuseţii cu simţirea, idealul bunătăţii cu voinţa.
Omul poate avea înţelepciune numai sub formă de reprezentări clare, într-o gândire clară. Ceea ce este obiectul artei, frumosul, frumuseţea, nu poate fi sesizat în acelaşi fel. Simţirea este acea forţă a sufletului care are de-a face în special cu frumuseţea, aşa spun, de multă vreme, cercetătorii sufletului, psihologii. Iar ceea ce se înfăptuieşte în lume drept bine are legătură cu voinţa. Se pare că e cât se poate de convingător ceea ce au spus psihologii, cunoscătorii sufletului, despre legătura dintre cele trei idealuri ale omenirii şi diferitele forţe sufleteşti. Şi mai putem adăuga, ca un fel de completare, că Kant a scris trei critici [Nota 54], dintre care una, Critica raţiunii pure, e menită să servească înţelepciunii, pentru că îşi propune să critice facultatea de reprezentare. O altă critică a fost numită de Kant Critica puterii de judecată şi la el ea are două părţi: „Critica puterii de judecată estetice” şi „Critica puterii de judecată teologice”. De fapt, când vorbeşte despre puterea de judecată, Kant se referă tot la ceea ce e cuprins în cunoaşterea bazată pe sentiment, prin care spunem că da, ceva e frumos sau urât, folositor sau dăunător. Aşa că am putea vorbi – ca un fel de subîmpărţire tocmai în acest sens al lui Kant, şi alţii au păstrat cuvintele folosite de el – despre faptul că puterea de judecată, în cazul căreia nu ne gândim doar la judecata bazată pe reprezentări, ci la faptul că judecata vine din inimă, are o legătură cu modul de a înţelege frumosul. Iar o a treia critică a lui Kant este Critica raţiunii practice, care se referă la voinţă, la năzuinţa de a face binele.
Cele spuse de mine acum pot fi găsite la toţi psihologii, cu excepţia unui psiholog care a început să-şi ţină prelegerile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care a fost de părere că această întreagă împărţire în forţe sufleteşti umane nu merge, nu e în acord cu observarea lipsită de prejudecăţi a sufletului uman. Şi că la fel de puţin corespunde realităţii repartizarea marilor idealuri ale omenirii câte unei forţe sufleteşti, reprezentare, simţire şi voinţă, în aşa fel încât activităţii de reprezentare i se asociază, drept ideal suprem, înţelepciunea, simţirii – frumuseţea, voinţei – bunătatea. Psihologul la care mă refer, Franz Brentano [Nota 55], era de părere că trebuie să răstoarne întreaga teorie pe care am schiţat-o eu aici şi, aş zice, să prezinte fundamental altfel structura vieţii sufleteşti umane. El asociază activitatea de reprezentare – hai să pornim de aici – cu frumosul. Dumneavoastră vedeţi, în timp ce toţi ceilalţi asociază frumuseţea cu simţirea, respectiv cu puterea de judecată, cu puterea de judecată estetică, cu puterea de judecată, în general, Brentano asociază frumuseţea cu activitatea de reprezentare, înţelepciunea, în măsura în care ea este ceva pe care omul îl dobândeşte, este asociată de Brentano cu puterea de judecată, el nu spune chiar simţire, ci puterea de judecată. Iar voinţa, ciudat!, el chiar o trunchiază, prin faptul că nu îşi îndreaptă deloc privirea spre manifestarea voinţei, spre impulsul de voinţă, ci spre ceea ce stă la baza impulsului de voinţă: simpatia şi antipatia. – E ceva să priveşti lucrurile în felul acesta. De exemplu, vorbirea însăşi ne face uneori să stabilim o legătură între impulsul de voinţă şi simpatie sau antipatie. Când noi spunem, de exemplu, a simţi aversiune faţă de ceva! – Aici noi nu voim absolut deloc, dar simţim antipatie faţă de ceva. Şi astfel, Brentano ciunteşte, aş zice, voinţa, reducând-o la simpatie şi antipatie, el repartizează voinţei această simpatie şi antipatie, a spune „da” sau „nu” în legătură cu ceva. El nu merge până la impulsul de voinţă, ci numai până la ceea ce stă la baza voinţei: a spune Da sau Nu unui lucru, a aproba sau a nega ceva.
Prin activitatea de reprezentare, spune Brentano, nu se ajunge niciodată la o concepţie adevărată, adică înţeleaptă, ci numai la o concepţie, pur şi simplu. El spune să ne reprezentăm, de exemplu, un cal înaripat. Nu se poate obiecta nimic împotriva faptului de a ne reprezenta un cal înaripat. Dar nu este – să nu uităm că Brentano trăieşte în era materialismului – înţelept să ne reprezentăm un cal înaripat, pentru că un cal înaripat nu are nicio realitate. Ar trebui să se mai adauge ceva, când ne formăm o reprezentare. Ar trebui să se adauge recunoaşterea sau nerecunoaşterea reprezentării de către puterea de judecată, de-abia atunci ar ieşi ceva înţelept.
Noi ne putem întreba: Ce stă la baza unei asemenea răsturnări totale a forţelor sufleteşti? Ce l-a făcut pe Brentano să asocieze forţele sufleteşti frumuseţii, bunătăţii şi înţelepciunii cu totul altfel decât o fac ceilalţi psihologi? Dacă încercăm să vedem din ce cauză a ajuns Brentano la această altă împărţire a vieţii sufleteşti umane, nu putem găsi un răspuns decât dacă avem în vedere evoluţia proprie, personală, a lui Brentano. Ceilalţi psihologi din epoca modernă sunt nişte oameni care au provenit, în majoritatea cazurilor, din sânul evoluţiei moderne a modului de a concepe lumea. E o particularitate a filosofilor moderni, a tuturor filosofilor, aceea că ei cunosc relativ foarte bine filosofia greacă – în felul lor, bineînţeles – şi apoi filosofia începe, de fapt, din nou, cu Kant. Iar despre ceea ce se află între filosofia greacă şi Kant, filosofii moderni nu ştiu prea multe. Kant însuşi nu a ştiut despre tot ceea ce a existat între filosofia greacă şi el, mult mai mult decât ceea ce citise la Hume şi la Berkeley [Nota 56]; el nu ştia nimic despre întreaga dezvoltare a filosofiei medievale. Kant a fost total ignorant în privinţa a ceea ce numim scolastica Evului Mediu. Iar aceia care fac totul în felul lor comod, găsesc un motiv serios tocmai în faptul că filosoful Kant nu ştia nimic despre scolastică, pentru a considera că scolastica, în general, e o adunătură de prostii pedante şi pentru a nu o mai studia. Faptul că n-a ştiut nimic despre scolastică nu l-a oprit, pe lângă aceasta, să nu ştie nimic nici despre filosofia greacă. Alţii au ştiut mai mult decât el în acest domeniu. – Brentano a fost un cunoscător temeinic al scolasticii, un cunoscător temeinic al filosofiei medievale şi, în plus, un cunoscător temeinic al lui Aristotel. Cât despre aceia care concep lumea filosofiei împreună cu Kant, ei nu sunt nişte cunoscători ai lui Aristotel, nu sunt nişte cunoscători ai lui, fiindcă Aristotel, marele grec, a fost maltratat cel mai mult în istoria dezvoltării vieţii spirituale moderne. Brentano a fost, aşadar, un cunoscător temeinic al lui Aristotel şi al scolasticii, dar nu ca unul pe care-l numim doar un cunoscător istoric, unul care ştie ce a scris Aristotel, şi ce au scris scolasticii, fiindcă pentru o asemenea cunoaştere îţi poţi face tot felul de gânduri dacă parcurgi istoria filosofiei! Brentano a fost, din interior, un om care se transpusese atât în filosofia lui Aristotel, cât şi în filosofia scolasticii, în această gândire singuratică, desfăşurată în chiliile mănăstirilor, secole de-a rândul, în această gândire care lucra cu o tehnică temeinică a lumii noţiunilor, cu acea tehnică temeinică a lumii noţiunilor pe care gândirea modernă a pierdut-o cu totul. De aceea, cei care au urmărit în anii ’70, '80 prelegerile de psihologie ale lui Brentano [Nota 57] au audiat, propriu-zis, un cu totul alt ton al gândirii umane decât se putea auzi şi se poate auzi la alţi filosofi din epoca modernă. În Brentano trăia cu adevărat ceva ca un subton a ceea ce a vorbit din sufletele scolasticilor. Şi acest lucru e important, pentru că pe baza acestei alte gândiri a făcut el această împărţire în alt fel. Astfel, noi putem spune: Avem în faţa noastră faptul ciudat că toţi gânditorii moderni pentru care scolastica era şi este o simplă ţesătură de noţiuni inconsistente, descriu sufletul uman şi raportarea lui la înţelepciune, frumuseţe şi bunătate în felul următor:
Înţelepciune : Reprezentare
Frumuseţe : Simţire
Bunătate : Voinţă
În Brentano trăia întreaga simţire, trăiau toate impulsurile interioare care au existat într-o inimă de scolastic, în măsura în care aşa ceva e posibil în epoca prezentă. El a trebuit să gândească aşa, el a trebuit să împartă altfel sufletul uman, cu forţele sale, şi să le raporteze altfel la marile idealuri ale omenirii. De unde vine aceasta?
Dacă astăzi dumneavoastră v-aţi fi putut hotărî să-i întrebaţi pe îngerii de sus, de pe scenă – şi mai ales pe cei trei arhangheli –, cum fac ei împărţirea sufletului şi cum îl raportează la marile idealuri, atunci ei v-ar fi răspuns, desigur, într-un mod mult mai desăvârşit decât a putut-o face Brentano, printr-un răspuns asemănător celui dat de el. Rafael, Gabriel, Michael n-ar înţelege, ei înşişi, deloc acea împărţire, dar s-ar transpune fără greutate în ea, doar că ar da o formă mai desăvârşită împărţirii pe care a dat-o Brentano. Atingem aici un fapt important din istoria spirituală a omenirii. Oricât de departe ne-am ţine azi de modul de a gândi al Evului Mediu scolastic, la baza acestui mod de a gândi se afla ceva care poate fi descris cam în felul următor: Când scolasticul vorbea despre lucrurile supreme, el nu căuta să se oprească la ceea ce se desfăşoară nemijlocit pe planul fizic, ci căuta să-şi pregătească sufletul pentru ca din el să poată vorbi entităţile spirituale ale lumii superioare. În multe privinţe, acesta va fi doar un bâiguit al sufletului uman, deoarece sufletul uman nu poate descrie niciodată decât în mod imperfect ceea ce este vorbirea spiritelor mai înalte, situate pe o treaptă superioară celei umane. Dar aşa au vrut să vorbească scolasticii, până la un anumit grad, despre problemele spirituale ale omului, aşa cum trebuie să vorbească un suflet care se dăruieşte lucrurilor pe care le au de spus spiritele suprasensibile.
Aici, pe planul fizic, noi ne obişnuim să ne formăm o părere aprobatoare sau dezaprobatoare faţă de ceea ce face ca o reprezentare să fie înţeleaptă, orientându-ne după lumea fizică exterioară, de când era materialismului este era propriu-zisă a omenirii. Noi spunem că un cal înaripat nu este o reprezentare valabilă, pentru că nu am văzut niciodată un cal înaripat. Materialismul consideră că o reprezentare e înţeleaptă atunci când ea este în concordanţă cu ceea ce dictează lumea exterioară.
Dar ia transpuneţi-vă în sfera îngerilor. Ei nu au această lume fizică exterioară, deoarece aceasta e condiţionată, în esenţă, de sălăşluirea într-un corp fizic, de existenţa unor organe de simţ fizice, pe care îngerii nu le au. În ce fel dobândesc îngerii posibilitatea de a vorbi despre reprezentările lor ca despre nişte reprezentări valabile, adevărate? Prin faptul că intră în relaţie cu alte entităţi. Fiindcă, de îndată ce ai trecut pragul lumii spirituale, lumea senzorială încetează să se mai întindă aşa cum se întinde ea în faţa simţurilor. Am caracterizat adeseori acest lucru, faptul că de îndată ce trecem pragul lumii spirituale ajungem într-o lume constituită numai din entităţi. Şi de felul în care ne ies în întâmpinare entităţile depinde dacă o reprezentare pe care ne-o facem e valabilă sau nu. Aşa că Brentano, când vorbeşte numai despre o putere de judecată, nu gândeşte în mod cu totul just. El ar trebui să vorbească despre o revelare fiinţială. Atunci s-ar ajunge la înţelepciune. Îndată ce am trecut pragul spre lumea spirituală, noi nu putem ajunge la înţelepciune dacă nu intrăm într-o relaţie justă cu entităţile care se găsesc dincolo de acest prag. Cine nu-şi poate crea o relaţie justă cu entităţile elementare, cu entităţile diferitelor ierarhii, poate crea numai nişte reprezentări confuze, dar nu poate crea nişte reprezentări juste, bazate pe înţelepciune. De faptul că privim în mod just fiinţele de dincolo de pragul spre lumea spirituală depinde reprezentarea justă dincolo de prag, de acest fapt depinde înţelepciunea privitoare la lumile spirituale, cărora le aparţine şi sufletul uman. Pentru că atunci – găsiţi descris acest lucru în cartea mea Teosofie, în ultimul capitol – omul nu are niciun punct de sprijin într-o realitate fizică exterioară, el trebuie să se sprijine, în ceea ce priveşte înţelepciunea, pe comunicările făcute de entităţile elementare, de entităţile ierarhiilor superioare etc. Intrăm aici într-o lume foarte vie, nu în lumea în care noi devenim doar nişte fotografi ai realităţii.
Brentano a dat, s-ar putea spune, ultimul reflex abstract al vorbirii îngerilor. Îngerii ar spune: înţelepciunea e ceea ce izvorăşte din contextul comunicărilor făcute de fiinţele aflate dincolo de pragul lumilor spirituale. – Nu e suficient să ne facem o reprezentare, ci această reprezentare trebuie să fie în concordanţă cu ceea ce revelează fiinţele spirituale aflate dincolo de prag. Simpla activitate de reprezentare nu are voie, aşadar, dincolo de prag, să servească înţelepciunii. Cui are voie să-i servească? Aparenţei, în care trăieşte frumuseţea. Dacă, dincolo de prag, aplicăm realităţii, fără nicio rezervă, activitatea de reprezentare, atunci nu ajungem la o reprezentare justă. Dar aparenţei în care acţionează şi trăieşte frumuseţea avem voie să i-o aplicăm. Aici Brentano a vorbit chiar într-un mod absolut just când a raportat reprezentarea la frumuseţe. Pentru că, atunci când vor să formeze reprezentări, îngerii îşi vor spune întotdeauna: Ce fel de reprezentări avem voie să ne formăm? Nu avem voie să formăm niciodată reprezentări urâte, ci întotdeauna numai reprezentări frumoase. – Dar aceste reprezentări, pe care ei şi le formează şi pe care şi le formează conform cu idealul frumuseţii, nu vor corespunde realităţii care le iese în întâmpinare în lumea spirituală. Activitatea de reprezentare trebuie asociată aici, cu adevărat, numai cu frumuseţea. Îngerii au idealul de a forma reprezentări în aşa fel încât întreaga lor lume de reprezentare să fie împânzită şi străluminată de idealul frumuseţii. Dumneavoastră nu trebuie decât să citiţi acel capitol din cartea mea Teosofie care tratează despre lumea sufletelor şi să studiaţi acolo cele două forţe sub forma în care le găsim dincolo de pragul care duce în lumea spirituală, cele două forţe, simpatia şi antipatia, şi veţi găsi atunci că acolo raportul dintre simpatie şi antipatie stă la baza impulsurilor de voinţă. Aici, lucrurile iar coincid, dintr-un anumit punct de vedere. Numai că trebuie să le raportăm la viaţa sufletului, la sufletul omului actual, aşa cum această viaţă venind din subconştient e produsă încă din lumea sufletelor. Vedeţi aici că un filosof modern, pentru că păstrează în inima sa, într-un mod atavic, aş zice, scolastica Evului Mediu, caută să vorbească folosind terminologia îngerilor, desigur, în limbajul imperfect al materialismului. E un fapt extraordinar de interesant. Altfel nu înţelegem deloc de ce Brentano s-a opus întregii psihologii moderne, în aşa fel încât a făcut deosebire între forţele sufleteşti într-un cu totul alt mod decât ceilalţi psihologi şi le-a asociat în alt mod idealurilor supreme ale omenirii.
Dar luaţi ceea ce se spune, cu toate consecinţele pe care le are acest lucru. Ţineţi seama de toate consecinţele. Când trecem de pragul ce dă în lumea spirituală, noi trăim într-o lume de entităţi, aşa am spus, în măsura în care vorbim despre realitate. Aici noi nu putem forma în acelaşi sens nişte noţiuni atât de abstracte ca cele pe care le obţinem aici, în lumea fizică, atunci când vorbim despre realitate. Trebuie să avem fiinţe. Când vorbim despre realitate, trebuie să spunem: Nu e deloc posibil ca înţelepciunea, frumuseţea şi bunătatea să aibă dincolo, în lumea spirituală, acelaşi sens şi aceeaşi importanţă ca aici, în lumea fizică. Atunci ele ar fi tot nişte noţiuni abstracte, aşa cum le putem aplica aici, în lumea fizică. Dincolo trebuie să există nişte entităţi. – Aşadar, de îndată ce vorbim în sensul înţelepciunii înseşi, adică de îndată ce căutăm ceva real, dincolo trebuie să existe nişte entităţi, nu numai ceea ce desemnăm in abstracto prin înţelepciune, frumuseţe şi bunătate. Când vorbim în lumea spirituală despre frumuseţe, ne putem spune: Frumuseţea este prezentă aici, în lumea spirituală, ca maya, ca aparenţă. – Exact la fel cum în lumea fizică sunt întipărite frumuseţe şi înţelepciune când noi înfăţişăm, de exemplu, frumuseţea plină de înţelepciune într-o dramă sau în alte opere de artă, sau cum înfăţişăm binele în frumuseţe într-o dramă sau în alte opere de artă, aşa cum toate acestea intră în legătură unele cu altele, tot astfel acţionează înţelepciunea, frumuseţea şi bunătatea în împărăţia frumuseţii, dincolo, de partea cealaltă a pragului. Dar atunci noi nu avem voie să vorbim niciodată despre ele ca reprezentări, nu trebuie să le folosim dincolo aşa cum le folosim aici. Să presupunem, aşadar, că cineva ar vrea să vorbească de dincolo, şi că, de dincolo, el ar vrea să vorbească aplicând acea forţă a sufletului care corespunde forţei de reprezentare, atunci el nu ar avea voie să spună: înţelepciune, frumuseţe, tărie, pentru că acestea sunt nişte idei abstracte, el ar trebui să menţioneze, să numească nişte entităţi. Dincolo, înţelepciunea ar trebui să se înfăţişeze drept entitate.
Ceea ce explic eu acum a fost ştiut foarte bine în limba vechilor Misterii, şi de aceea au fost introduse şi nişte denumiri care pot exprima acest lucru, care nu atrag doar atenţia asupra unor simple idei abstracte, ci asupra a ceva fiinţial real. Ceea ce este aici înţelepciune ar trebui să fie, dincolo de prag, o fiinţă. Dacă reflectaţi puţin, veţi putea găsi fără greutate că o fiinţă pe care o putem numi văzătorul de Dumnezeu, cel care îl vede pe Dumnezeu, ar putea fi o fiinţă care dincolo corespunde înţelepciunii: văzătorul de Dumnezeu.
O fiinţă care corespunde frumuseţii, ideii abstracte de frumuseţe, valabilă pentru planul fizic, ar trebui să se reveleze. Frumuseţea se revelează, ea este aparenţă, e ceea ce apare, ceea ce pare. În momentul în care trecem peste prag, apare ceea ce e mult mai viu decât aici, pe planul fizic. Când e vorba despre frumos, despre frumosul fiinţial-real, nu e vorba despre ceva atât de mut sau care trăieşte în abstracţiunile auditive sau lingvistice pur umane, fizice, aşa cum e cazul aici, pe Pământ. Totul este revelare, revelare vie. Şi dacă luaţi împreună cele spuse acum şi ceea ce am spus mai înainte, veţi înţelege că vechile Misterii au creat un cuvânt pentru ceea ce dincolo de prag corespunde frumuseţii, şi care poate fi desemnat drept vestire a lui Dumnezeu. Cuvânt al lui Dumnezeu (Gottes Wort), sau cel ce îl exprimă pe Dumnezeu, vestitor al lui Dumnezeu. S-ar putea spune şi Cuvânt al lui Dumnezeu (în germană: Wort Gottes).
Tot aşa, trebuie să existe o fiinţă pentru voinţă: Cel care îl vrea pe Dumnezeu (der Gottwollende). Nu abstracţiunea pe care o avem noi în sufletul nostru drept voinţă, ci dincolo de prag trebuie să existe o fiinţă pentru voinţă. Cel care vrea Dumnezeu – dacă este îngăduit să formăm acest cuvânt. De ce să se formeze mereu numai cuvinte care se folosesc deja toată ziua, de vreme ce aici intrăm în împărăţia pentru care nu s-au format deloc cuvintele! Am putea spune Cel care vrea Dumnezeu (der Gottwoller). Dumnezeu nu are în El doar o voinţă – dacă îl luăm pe Dumnezeu ca nume generic pentru entităţile spirituale ale ierarhiilor superioare –, doar o voinţă, cum avem noi în sufletele noastre, ci o entitate care voieşte, un voitor (ein Woller): aceasta are o realitate fiinţială. Ceea ce la noi sunt numai cele trei forţe sufleteşti: reprezentare, simţire, voinţă, la Dumnezeu sunt fiinţe: Cel care îl vede pe Dumnezeu – văzătorul de Dumnezeu –, cel care îl vesteşte pe Dumnezeu – vestitorul de Dumnezeu –, cel care voieşte în Dumnezeu – voitorul de Dumnezeu. Şi dacă am mai amintit adesea, în alte împrejurări, câte s-au întâmplat cu traducerile în decursul timpului, dacă luăm vechile expresii ebraice, ele corespund întru totul cuvintelor pe care am încercat să le creez aici. Desigur, dumneavoastră nu veţi găsi în niciun dicţionar ebraic traducerea acestor cuvinte, aşa cum e dată ea mai sus, dar dacă ne transpunem în ceea ce se înţelegea prin ele, atunci vechile cuvinte ebraice ar trebui să fie astăzi traduse, de fapt, prin aceste cuvinte, şi anume, în aşa fel încât văzătorul de Dumnezeu ar trebui să însemne în limba noastră exact acelaşi lucru ca Michael; vestitorul lui Dumnezeu – exact acelaşi lucru ca Gabriel; cel ce voieşte în Dumnezeu – exact acelaşi lucru ca Rafael. În timp ce în lumea fizică noi acţionăm prin cele trei forţe sufleteşti ale noastre, fiinţele ierarhiilor superioare acţionează prin entităţile înseşi. Când noi acţionăm prin reprezentare, simţire, voinţă, atunci acţionează un zeu prin Michael, Gabriel şi Rafael. Iar aceasta înseamnă pentru un zeu acelaşi lucru ca şi: Eu acţionez prin Michael, Gabriel, Rafael – ceea ce pentru sufletul nostru înseamnă: Eu acţionez prin gândire, simţire şi voinţă. Eu acţionez prin Michael, Gabriel, Rafael este, pur şi simplu, traducerea din limba oamenilor în limba care ar trebui să fie vorbită – dacă am vorbi limba reală, care domneşte acolo – dincolo de pragul spre lumea spirituală. Dacă vă adânciţi în unele descrieri din Biblie, veţi putea simţi, de altfel, pretutindeni – dacă simţiţi cât de cât obiectiv şi nu simţiţi aşa cum corespunde interpretării actuale a Bibliei, care este o răstălmăcire, din multe din puncte de vedere –, veţi putea simţi cât de real trebuie gândit aici ceea ce se referă la Michael, Gabriel şi Rafael.
| Înţelepciune: | Putere de judecată – Văzătorul de Dumnezeu: Michael Revelare fiinţială |
| Frumuseţe: | Reprezentare – Vestitorul de Dumnezeu: Gabriel Putere de judecată |
| Bunătate: | Simpatie, aprobare/ antipatie, negare – Voitorul din Dumnezeu: Rafael |
Amintiţi-vă acum, punând la bază cele spuse adineaori, felul cum vorbesc Gabriel, Michael, Rafael în „Prolog în Cer” de Goethe. Se poate spune numai că eşti zguduit în cel mai adânc străfund al sufletului văzând cu ce siguranţă instinctivă se sugerează în acest „Prolog în Cer” faptul că fiinţa de voinţă a Dumnezeirii se manifestă prin Rafael, fiinţa văzătoare a Dumnezeirii prin Michael, fiinţa ce se dezvăluie plină de frumuseţe, fiinţa ce se revelează, fiinţa ce se vesteşte, a Divinităţii, prin Gabriel. Voinţa Divinităţii trăieşte în acordul armonios al sferelor, trăieşte în ceea ce se exprimă în marile mişcări ale corpurilor cereşti şi în ceea ce se întâmplă în timp ce corpurile cereşti se mişcă:
S-ar putea spune, de asemenea: bunătate, care e tăria vieţii supramorale de dincolo de prag. De aceea, unii desemnează cele trei forţe sufleteşti: înţelepciune, frumuseţe, bunătate, drept înţelepciune, frumuseţe, tărie.
Ne smulgem părul din cap, dacă încercăm să-i surprindem pe comentatorii lui Faust la acest vers: Wenn keiner sie ergründen mag. Cei mai mulţi spun: „O, da, Goethe a vrut să spună: deşi sau chiar dacă sau cu toate că nimeni nu le poate scruta. Dar un poet cu adevărat mare nu vorbeşte aşa – am amintit adesea acest lucru, tocmai cu privire la Goethe. Scrutarea ţine de înţelepciune, aşa cum trăieşte ea în cadrul lumii fizice umane. Dincolo de prag, totul este cunoştinţa cu nişte entităţi spirituale, pe care le întâlnim aşa cum întâlnim aici nişte oameni, care trebuie să aibă şi ele o voinţă interioară pe care n-o putem scruta în întregime. Această scrutare, în sensul în care o facem noi aici, pe Pământ, pentru îngeri nu există deloc. Ei au în faţa lor realitatea spirituală; ei nu iscodesc, nu scrutează; ei privesc, pentru că fiecăruia îi este repartizat şi ceva din puterea văzătoare a lui Michael. Fiecare are ceva din forţa celuilalt, aşa cum fiecare forţă sufletească are ceva din cealaltă, de exemplu, activitatea de reprezentare are ceva din voinţă, căci dacă atunci când desfăşurăm o activitate de reprezentare n-am putea voi, noi am visa mereu etc. Tot aşa şi Rafael are în sine, bineînţeles, ceva din Michael şi Gabriel.
Încercaţi să simţiţi aceste două versuri cu toată bogăţia de sentimente pe care le puteţi avea din ştiinţa spirituală!
– care sunt descrise aici –
Ce înseamnă aceasta? Ele nu sunt glorioase şi splendide ca în ziua aceasta, ci au gloria din prima zi, sunt splendide ca în ziua cea dintâi. Aşa cum le-au apărut ele îngerilor, splendide, adică exteriorizându-se, revelându-se, ele sunt încă luciferice. Fiindcă ceea ce a rămas în urmă e luciferic. Trebuie să aplicăm cu adevărat sentimentele pe care ni le cucerim prin ştiinţa spirituală. Stelele strălucesc luciferic ca în ziua cea dintâi. Ele nu au progresat; îşi păstrează caracterul iniţial – încă un motiv pentru ca îngerii să nu le scruteze, ci să le privească. Pentru îngeri, ceea ce e luciferic poate fi văzut. Ei, îngerii, nu devin răi din această cauză. Eu am desemnat adesea elementul luciferic drept o necesitate a evoluţiei cosmice. Aici el vă este înfăţişat drept ceva ce stă deschis în faţa privirii îngerilor: Lucifer – nu aşa cum acţionează el pentru oameni, ci aşa cum menţine el în mod splendid înalt-urzitele mistere, indescriptibil de înaltele lucrări, aşa cum au fost ele în prima zi. Şi noi suntem conduşi, într-un limbaj sublim, până acolo unde ni se arată cum se manifestă elementul luciferic în Univers şi cum îngerilor le este îngăduit să-l vadă, ca în prima zi. Acest lucru e îndreptăţit. Numai că el nu trebuie să coboare în lumea fizică, până la om, aşa cum trăieşte de obicei sus, în lumea de dincolo de prag. Iar lumea care e străbătută de vuietul, de bubuitul voinţei cosmice, e vestită de-abia pe Pământ. Acolo, sus, ea trebuie să rămână de necercetat, acolo ea nu trebuie să fie iscodită sau scrutată. Pământul de aici, cu forţele care i-au fost repartizate omului, există pentru ca ceea ce e de necercetat pentru îngeri să fie cercetat prin înţelepciune umană. Dar Gabriel, vestitorul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, poate explica acest lucru numai aşa cum îl vede din afara Pământului. Amintiţi-vă profundul cuvânt din Biblie: În faţa misterului devenirii umane ei şi-au acoperit chipul. – În acest profund cuvânt al Bibliei se exprimă totul despre ceea ce e de necercetat pentru îngeri în lumile care-i sunt accesibile omului prin înţelepciunea dezvoltată pe Pământ. Şi aici, în „Prolog în Cer”, se vorbeşte în limbajul îngerilor, de aceea Gabriel, vestitorul lui Dumnezeu, caracterizează din exterior ceea ce pe Pământ se dezvăluie drept înţelepciune.
Aşa se prezintă lucrurile văzute din exterior: elementul în care trăim aici, a cărui enigmă încercăm s-o dezlegăm, şi care acţionează asupra noastră în ambianţa senzorială. Acolo, afară, e minunata alternanţă dintre zi şi noapte:
De aceasta depinde binele şi suferinţa umană; acolo, afară, se dezvăluie numai ceea ce, spumegând, alcătuieşte Pământul sferic.
În acesta e legat întregul nostru destin pământesc, legat de viaţa senzorială. Vestitorul lui Dumnezeu îl caracterizează din afara Pământului.
Iar sensul Pământului, cum se dezvăluie el oare? Prin faptul că nu privim doar spre ceea ce e valabil pentru sfera simţurilor umane, ci şi spre ceea ce îşi trimite efectul afară, în Univers. Ce-i drept, Gabriel descrie Pământul aşa cum se vede el din afară, dar descrie ceea ce, în sfera simţurilor, are importanţă pentru om. Michael, văzătorul lui Dumnezeu, descrie ceea ce radiază afară, în Univers, şi îşi are importanţa sa şi pentru lumea din jurul Pământului, pentru întreaga sferă cerească. De aceea, el începe la periferie, nu jos, acolo unde curge marea, unde curg râurile, ci la periferie. El privieşte periferia.
Un cuvânt profund!
Imaginaţi-vă, să zicem, văzute din afară, vânturile alizee, care bat acolo, afară, în curgere regulată. Ştiinţa noastră despre natură descrie toate acestea aşa, descrie ce are loc în aceste fenomene atmosferice, dar ea este limitată. Dacă cercetăm regularităţile din fenomenul atmosferic, găsim o legătură profundă între aceste fenomene atmosferice regulate şi fazele Lunii, fenomenele lunare, dar nu pentru că Luna provoacă ceea ce are loc în atmosferă, ci pentru că, în egală măsură, mergând în paralel, Luna mai e dominată încă şi astăzi de vechile legi lunare şi pentru că fenomenele atmosferice au rămas de la vechile legi lunare. Nu e adevărat că Luna guvernează fenomenele atmosferice şi fluxul şi refluxul, ci amândouă sunt guvernate, sunt dominate, în paralel, de nişte cauze extrem de îndepărtate în timp. Ceea ce are loc în atmosferă are importanţă, de aceea, nu numai pentru ceea ce acţionează asupra omului în cercul lumii senzoriale, ci are importanţă şi pentru ceea ce are loc afară, în Univers. Noi privim în sus, spre fulger, auzim tunetul. Dar şi zeii privesc fulgerul şi aud tunetul, din cealaltă parte. Fulgerul şi tunetul mai înseamnă pentru ei şi cu totul altceva – am putea vorbi despre aceasta altă dată – decât pentru noi, oamenii de aici, care nu înţelegem tocmai tunetul şi fulgerul. Dar văzătorul lui Dumnezeu, Michael, înţelege în legătură cu Pământul tocmai ceea ce se manifestă de cealaltă parte în fulger şi în tunet, ceea ce a fost descris de mine – amintiţi-vă prima conferinţă [Nota 58] pe care am ţinut-o tot aici vara aceasta – drept partea subpământească a sufletului uman, drept furtunile sufletului uman, pe care vi le-am expus aplicate la caracterul lui Weininger, care a murit de tânăr. Ceea ce corespunde, în atmosferă, acestor furtuni din sufletul uman, aceasta acţionează în exterior. Şi, la fel cum ceea ce sunt în noi furtunile sufleteşti se armonizează, se îmblânzeşte, când facem să se reverse asupra lor forţele noastre sufleteşti superioare, pentru lumea de afară, ceea ce vuieşte drept furtună şi tună şi e haotic în meteorologie devine înspre Univers ceva regulat, plin de armonie. După cum noi, dacă evoluăm, nu rămânem la furtunile pustiitoare, ci înaintăm spre viaţa armonioasă a sufletului. Acolo jos, domnesc fulgerul şi tunetul.
– îngerii –
Aici, totul se grupează sub semnul blândeţii, al armoniei, văzut din sfera îngerilor, din afară.
– adică, le fortifică voinţa –
– dar tocmai aici nu e vorba de a iscodi, de a scruta (ergründen), ci de a contempla, de a privi!
Cu alte cuvinte, ele sunt luciferice, există pentru îngeri, numai că nu trebuie să acţioneze asupra omului în acelaşi fel. Lucifer este un element neîndreptăţit în lumea oamenilor în măsura în care el îşi transferă câmpul său de activitate, îndreptăţit în exterior pentru lumea spirituală, în lumea oamenilor şi aplică acolo aceleaşi legi pe care ar trebui să le aplice doar afară, în lumea spirituală.
Şi amintiţi-vă cum v-am explicat în alte conferinţe referitoare la Faust-ul lui Goethe confuzia care mai domnea în sufletul lui în timp ce lucra la Faust. V-am spus atunci că Goethe încă nu ştia să facă distincţie între Lucifer şi Ahriman. Mefistofel este, de fapt, Ahriman, care a rămas în urmă în alt fel decât Lucifer. Dar posibilitatea de a face această distincţie e dată de-abia prin ştiinţa spirituală modernă. Goethe face mereu confuzie între Lucifer şi Ahriman; îi pune în aceeaşi oală, astfel încât Mefistofel al său este, în această privinţă, o plăsmuire confuză, el are trăsături luciferice şi trăsături ahrimanice. Dacă Goethe ar fi cunoscut deja ştiinţa spirituală, această nefericită confuzie privitoare la caracterul lui Mefistofel nu ar fi apărut. Am spus deja atunci: Vă rog, nu mă acuzaţi că nu-l venerez îndeajuns pe Goethe sau că îl critic într-un mod meschin, pentru că spun acest lucru. – Dacă spunem un adevăr, nu înseamnă că venerăm mai puţin un geniu sau altul, decât în cazul în care îi înălţăm doar osanale. Eu cred că nimeni nu mă poate acuza că îl venerez prea puţin pe Goethe, după cele ce am scris, după cele ce am spus despre el. Dar că Mefistofel, aşa cum l-a creat Goethe, e un caracter spiritual confuz, acest lucru trebuie să-l subliniez ori de câte ori vorbesc din impulsul ştiinţei spirituale. Dacă Goethe ar fi ştiut ceea ce e absolut just, atunci după versurile:
ar fi apărut mai întâi Lucifer, cel care acţionează transpărând prin aparenţa lumii sferelor, prin frumuseţea lumii sferelor. Şi, pentru că Lucifer îl are drept tovarăş al său pe Ahriman, pe Mefistofel – care e identic cu Ahriman –, ar veni apoi şi Mefistofel, sau Lucifer ar ieşi din scenă şi ar păşi pe scenă Mefistofel. Iată ce ar fi făcut Goethe, dacă ar fi avut deja ştiinţa spirituală în forma de azi. Am văzut azi mai întâi un Lucifer roşu [Nota 59], şi de-abia apoi un Ahriman negru-cenuşiu, pe Mefistofel cel negru-cenuşiu. Dar Goethe n-a ajuns atât de departe. De aceea, el face să apară numai Mefistofel, care reuneşte în sine, în felul său, şi însuşirile rămase în urmă care trebuie să acţioneze acolo, sus, în lumea spirituală, şi nu într-un mod uman, asupra vieţii umane. Goethe a simţit acest lucru, l-a simţit în mod just. De aceea, nu chiar totul corespunde realităţii, la acest Mefistofel, şi totuşi corespunde. Aici, sentimentul lui Goethe acţionează cu mult mai sigur decât a acţionat concepţia despre lume a lui Goethe. Multe dintre ispitele care se apropie de Faust vin, într-adevăr, de la Mefistofel, dar altele nu pot fi raportate prea bine la Mefistofel. Faptul că Faust trebuie să găsească ispitire în pasiunile inferioare nu prea poate veni de la Ahriman, ci poate veni numai de la Lucifer. Şi când Ahriman-Mefistofel spune aceasta, Goethe îşi aduce aminte, în mod subconştient, că nu prea merge aşa. Aici, Mefistofel ar trebui să-l aibă alături, de fapt, pe Lucifer. De aceea şi spune Mefistofel: „Să mănânce pulbere”, adică va trăi în pasiuni inferioare, „ca muma mea, vestitul şarpe”. (În limba germană, die Schlange = şarpele, e de genul feminin – nota trad.) Acesta e Lucifer. Aici, el aminteşte de muma sa, de buna mătuşă Lucifer! Aveţi aici reminiscenţa lui Lucifer, care trebuie, de fapt, să fie prezent.
Vedeţi, aşadar, că în acest „Prolog în Cer” zac mistere nespus de adânci ale lumii, eu neavând intenţia de a spune că Goethe a vrut să le descrie aşa cum le simţim noi astăzi în ştiinţa spirituală. Dar înţelepciunea instinctivă e adeseori mult mai adâncă decât cea care stă deschisă în faţa noastră. Iar în vremurile vechi exista numai înţelepciune instinctivă, şi aceea era cu adevărat o înţelepciune mai înaltă decât cea pe care o produce azi ştiinţa cea limitată despre natură.
Prin urmare, Mefistofel-Ahriman a pătruns în lumea fizică, unde el n-ar trebui să pătrundă. Ceea ce are el de spus se potriveşte, de altfel, destul de rău cu lumea fizică şi cu intenţiile pe care Dumnezeu le are în lumea fizică. El vrea să domnească asupra lumii, dar găseşte că „Totul este ca-ntotdeauna rău”. El trebuie să fie altfel decât ceilalţi, decât fiii veritabili ai zeilor, fiindcă el trebuie să fie aici, în lumea fizică, unde urmează să fie cercetate lucrările. Dat fiind faptul că Mefistofel pătrunde în lumea fizică, pentru el nu e valabil cuvântul că nu trebuie să cerceteze lumea, el trebuie să o cerceteze. Numai că pe Pământ el este o jumătate de natură, ca fiinţă spirituală, el nu îşi are locul, de fapt, aici. El trebuie să cerceteze – şi nu poate să cerceteze. De aceea găseşte că „Totul este ca-ntotdeauna rău”. În ce măsură există el pentru a crea, despre aceasta vom mai vorbi mâine, în contextul altor învăţături ale ştiinţei spirituale. Azi vrem să spunem numai următorul lucru.
Aşadar, acest Ahriman-Mefistofel, aici, în lumea fizică, este altfel decât fiii veritabili ai zeilor. Aici, el trebuie cu adevărat să fie folosit în alt scop. El trebuie să acţioneze asupra a ceea ce este real în lumea fizică altfel decât fiii veritabili ai zeilor. Aceştia nu trebuie să aibă în reprezentările lor realul pământesc. Ei trebuie să se bucure „de duhul bogat al frumuseţii”, de frumuseţea din reprezentările lor. Aici este o discrepanţă între îngeri, adevăraţii fii ai zeilor, şi Ahriman-Mefistofel. Pentru ei e valabil cuvântul: îngerii nu pot face la fel ca Mefistofel, ei se bucură de duhul bogat al frumuseţii.
Aici avem, probabil, pasajul cel mai profund al prologului. Amintiţi-vă ceea ce am spus despre cosmosul înţelepciunii şi despre cosmosul iubirii. Şi amintiţi-vă încă o dată cuvântul: Ei şi-au acoperit chipul în faţa misterului devenirii umane. – Iubirea nu trăieşte pentru fiii zeilor de dragul înţelepciunii, cum trăieşte pentru oameni: ei sunt fiinţe în cadrul înţelepciunii; aici există nişte bariere pentru adevăraţii fii ai zeilor. Şi, prin faptul că trăiesc în maya cea mare, în splendoarea lumii luciferice, ei îi întreţes „formă şi durată prin gândire”, prin gânduri durabile, care sunt, la rândul lor, nişte fiinţe, nu nişte idei abstracte, sunt nişte fiinţe, nu simple gânduri.
E foarte ciudat, de fapt, că în anul 1797 acest „Prolog în Cer” a fost creat, aş zice, nu în limbajul oamenilor, ci în limbajul zeilor, şi că omenirea va mai avea nevoie de mult timp până va aprecia toate profunzimile acestui prolog. E posibil, cred eu, să ne transpunem puţin în sentimentele care trăiau în Goethe atunci când, îndemnat de Schiller, a reluat, în 1797, munca la Faust, pe care îl începuse cu mulţi ani înainte. Acolo, drama începea cu Habe nun, ach, Philosophie, Juristerei... – „O viaţă-ntreagă, ah! Filosofia, dreptul şi medicina-am studiat...”, şi aşa mai departe. Apoi lipsesc trei părţi: „Închinare”, „Preludiu în teatru” şi „Prolog în Cer”. Apoi lipsea întreaga scenă cu plimbarea din dimineaţa zilei de Paşti. Câteva scene au fost scrise apoi în cursul călătoriei prin Italia, în 1787, şi, la îndemnurile entuziaste ale lui Schiller, Goethe şi-a continuat lucrul la Faust. Aici se va fi gândit la vremea în care nu îl luase pe Faust într-un sens atât de profund, ci îl luase doar, chiar dacă, deja, foarte profund, drept acela care caută să iasă din lumea realităţii fizice, să ajungă dincolo de prag, să intre în lumea spirituală, la Spiritul Pământului etc. Dar pe atunci el, tânărul Goethe, în vârstă de 20 de ani, nu-l putuse lua aşa cum l-a luat acum, la sfârşitul secolului, în 1797, când simţea el însuşi că nu înţelege, într-adevăr, într-un mod abstract, multe dintre lucrurile pe care le avea de spus în „Prolog în Cer”. Fiindcă acolo domneşte vorbirea îngerilor. Cei care auziseră primele cânturi din Faust ar fi trebuit să evolueze împreună cu Goethe aşa cum a evoluat Goethe însuşi, dacă ar fi vrut să înţeleagă ce devenise în sufletul său, până în anul 1797, întreaga lume bogată a lui Faust. Devenise altceva. Lui i s-a arătat într-o sferă mai înaltă ceea ce crease în tinereţe. Şi a trebuit să simtă, în parte, ceva din acea privire coborâtă din sfera spiritelor aflate dincolo de prag în lumea pământească, prin care cutreiera şi Faust, cel care spune: „O viaţă-ntreagă, ah! Filosofia, dreptul şi medicina-am studiat” etc. „Temeinic şi cu zel înflăcărat”. Şi atunci Goethe a avut dreptul să spună că a gustat odinioară împreună cu camarazii altceva decât ceea ce deveniseră acum aceste lucruri în interiorul lui. (Joc de cuvinte în limba germană: Genossen = camarazi; genossen = gustat – nota trad.) Şi va fi simţit ceva din neputinţa de a-l înţelege a celor din jur. Fiindcă Goethe a simţit, fără îndoială, începând sfârşitul anilor '90 ai secolului al XVIII-lea, că trebuie să vină ceva de felul unei ştiinţe spirituale, dacă e să fie înţeles pe deplin ceea ce el a simţit drept înţelepciune cosmică şi frumuseţe cosmică şi tărie cosmică.
Ecou din sufletele cărora le citise, pe când avea 20 de ani, primele scene din Faust: primul ecou. Înţelegere, în orice caz, pe atunci – fiindcă acum şi această epocă a pierit deja, în era materialismului – pentru trecerea pragului, la un caracter ca acela al lui Faust, înţelegere pentru apelarea la Spiritul Pământului, care trăieşte şi plăsmuieşte „În val de viaţă, în viscol de fapte”. Dar o oprire la această înţelegere, o neputinţă de a se ridica până la lucrurile spre care Goethe a trebuit să-şi croiască drum. De aceea – când domneşte o vorbire a îngerilor şi totul e privit dintr-un alt punct de vedere – acum nu se mai aude vechiul ecou. S-a stins, ah! acest vechi ecou! S-au prefăcut în pulbere, s-au risipit sufletele pentru care el intonase primele cânturi. Acea suferinţă prin care trece fiecare dintre aceia care vor cu adevărat să vadă lumea spirituală Goethe o cunoştea şi ştia că e singur, în epoca sa, cu această suferinţă.
Astăzi situaţia nu s-a schimbat prea mult, te pot îngrijora aplauzele pe care oamenii le dăruiesc lui Faust. Fiindcă ce mai aud azi oamenii din comorile de înţelepciune adânci care pulsează în Faust, în afară de nişte lucruri exterioare?
Goethe va fi spus, însă, când a simţit că trebuie să-şi înalţe cântecul, cântecul despre suferinţa sa, în sfera împărăţiei spiritelor: Ceea ce odinioară era pentru mine realitate, se înalţă în zbor spre mari depărtări, iar ceea ce odinioară dispărea, se transformă în realităţi – împărăţia tăcută, plină de gravitate, a spiritelor, de care te apropii cu acel fior pe care-l simţi când începi să bănuieşti ceva despre forma cu totul diferită pe care lumea o are de partea cealaltă şi de partea aceasta a pragului. Şi aşa se face că şi această „închinare” a izvorât, la Goethe, dintr-o presimţire profundă a posibilităţilor viitoare. Dacă şi în asemenea cazuri ştiinţa spirituală ar putea să dea profunzime inimilor umane, pentru ca ele să poată lua într-un sens cu adevărat adânc ceea ce trebuie luat în sens adânc, atunci ştiinţa spirituală şi-ar îndeplini una dintre sarcinile ei. Fiindcă adevărat, profund adevărat este cuvântul pe care l-am citat aici cu puţin timp în urmă [Nota 60]: „Lumea este adâncă şi mai adâncă decât ziua e gândită”, adică decât acea zi care ne arată numai lumea înconjurătoare fizic-senzorială. Lumea e adâncă, aşa cum ne este ea revelată de acea noapte care, în raport cu ziua fizică e, ce-i drept, noapte şi întuneric, în care noi introducem însă acea lumină pe care o aprindem în propriul nostru suflet drept far şi căreia trebuie să-i dăm noi înşine lumină. Lumea este adâncă, şi ea trebuie cercetată de o lumină pe care ne-o aprindem de-abia prin eforturile noastre spirituale pentru ca ea să poată străluci în lumea spirituală. Atunci ea va străluci precum lumina în ceea ce este mereu în devenire, care lucrează şi trăieşte şi în care trebuie să se desfete fiinţele lumii superioare, pentru ca lor să li se reveleze ceea ce le este necesar pentru a consolida prin gânduri durabile ceea ce planează în apariţie fluctuantă.
Din acest punct ne vom continua mâine expunerea.
Aş mai dori numai să-i rog pe prietenii noştri din Basel ca mâine să nu aducă copii cu ei. Suntem nevoiţi să vă adresăm această rugăminte pentru că această scenă, din cauza prezenţei personalităţilor din Iad care v-au fost prezentate astăzi, nu sunt potrivite pentru fanteziile şi visele copiilor, aşa că vă rugăm ca mâine să nu aduceţi persoane care încă n-au împlinit 15, 16 ani.
