Am făcut din nou să treacă prin faţa sufletului nostru o parte din Faust-ul goethean. Am încercat să dezvolt aici, în ultima conferinţă, câteva dintre lucrurile care ne pot introduce, pe baze spiritual-ştiinţifice, în înţelegerea acestei opere, când am vorbit despre fiinţa lemurilor, a diavolilor graşi şi a celor slabi. Cu o asemenea ocazie noi ne străduim întotdeauna să căutăm nu numai ceva care să ne ajute la înţelegerea acestei opere, ci şi, pornind de la ea, să ne cucerim şi câteva adevăruri în sens spiritual-ştiinţific general, să ne deschidem nişte perspective spre acele realităţi adevărate pe care Goethe a încercat să le dobândească în Faust-ul său.
Astăzi aş vrea să leg câteva gânduri pornind tocmai de la ceea ce a trecut adineaori prin faţa sufletului nostru. Ne poate părea important faptul că scena pe care am văzut-o la sfârşit nu este ultima scenă din Faust, că ea e urmată, după câte ştim, de o altă scenă, discutată de noi aici cu câtva timp înainte. Vă amintiţi: Prăpăstii în munţi, pădure, stâncă, pustietate, anahoreţi sfinţi, cor, ecou, codru care se apropie clătinându-se etc., spre care suntem conduşi prin meditaţia plină de evlavie a lui Pater ecstaticus. Pater profundus, Pater Seraphicus, prin corul băieţilor preafericiţi, unde iarăşi ne vin în întâmpinare îngerii, îngerii care în scena văzută de noi astăzi duc partea nemuritoare a lui Faust spre regiunile superioare, unde ne ies apoi în cale triada penitentelor, Doctor Marianus, Mater gloriosa, drept călăuzitoare a lui Gretchen, până la corul final, corul mistic propriu-zis.
Toate acestea urmează după scena pe care am văzut-o astăzi, şi care înfăţişează lupta dată de spiritele luminii şi spiritele întunericului pentru sufletul lui Faust.
Adeseori, când se încearcă o explicare a lui Faust, se merge de la o scenă la alta, nu se pun nişte întrebări care ar putea fi puse, şi care, de-abia ele, ar arunca lumină asupra acestei creaţii poetice mari, grandioase. – Noi am văzut astăzi cum a avut loc punerea în mormânt a lui Faust, cum Mefistofel-Ahriman a pierdut jocul, cum sufletul a fost dus în sus, în regiunile spirituale. Dintr-un anumit punct de vedere, ne-am putea pune întrebarea: Oare drama Faust nu s-ar putea încheia aici? Oare nu ştim acum, de fapt, tot ce trebuie luat aici în considerare? Nu ştim că Mefistofel a pierdut pariul, că toate eforturile pe care le-a putut face de-a lungul vieţii lui Faust, pe care a putut s-o însoţească, au fost zadarnice, că sufletul lui Faust a fost primit în regiunea Luminii, că s-a împlinit, aşadar, cuvântul rostit tot la adresa unei drame Faust [Nota 77] de Lessing, faţă de spiritele întunericului: „Voi nu trebuie să ieşiţi învingătoare”? Nu am putea crede că odată cu aceasta s-a terminat totul, că drama Faust a ajuns la sfârşitul ei? În faţa sufletului nostru se iveşte întrebarea: De ce mai urmează finalul cunoscut de noi, după scena pe care am văzut-o astăzi? – Şi, punându-ne această întrebare şi ocupându-ne cu găsirea răspunsului la ea, intrăm în atingere cu nişte mistere importante ale vieţii umane, în legătura ei cu întregul Cosmos. Faptul că Goethe a creat acest final al lui Faust arată cât de adânc privea el în străfundurile vieţii sale, într-o epocă în care ştiinţa spirituală încă nu exista, în misterele existenţei umane. Multe sunt conţinute în scena care a fost reprezentată astăzi, şi încă şi mai mult zace în faptul că această scenă e urmată de alte scene din final. Mult din ceea ce dovedeşte că Goethe cunoştea unele dintre cele mai adânci mistere ale existenţei, dar că a fost nevoit, de asemenea, să le prezinte într-un mod care le face accesibile numai celui ce vrea să se cufunde mai adânc cu entitatea sa în viaţa spirituală. Goethe a spus în mod cu totul intenţionat multe lucruri învăluindu-le, le-a întreţesut în mod misterios, cum singur spune, în drama Faust. El a spus numai învăluit, aş zice, multe dintre lucrurile care, la oamenii obtuzi, care, din frică şi comoditate, nu vor să se apropie de cunoaşterea lumii spirituale, declanşează ură şi duşmănie; de aceea multe dintre aceste lucruri el le-a sugerat în mod voalat. În orice caz, din această cauză drama Faust a rămas mai mult sau mai puţin neînţeleasă, timp de 84 de ani, şi ea i se va dezvălui omenirii, în profunzimea ei, numai treptat, dacă vom putea trăi mergând în întâmpinarea viitorului. Ba, se poate spune chiar că abia cunoaşterea spiritual-ştiinţifică va putea trezi acele sentimente artistice care pot înlesni înţelegerea poemului Faust.
Să privim, pentru început, înapoi, spre scena zguduitor de impresionantă în care Faust le vede pe cele patru femei cenuşii: Sărăcia, Vinovăţia, Nevoia, Grija. Să ne fie clar că Faust are această trăire cu cele patru femei cenuşii după ce a trecut în viaţă prin multe experienţe spirituale, mai bine zis experienţe de viaţă care au făcut să se nască în el o înţelegere spirituală. Goethe şi-l reprezintă pe Faust al său, în perioada care e descrisă prin această scenă finală, ca având 100 de ani; el a atins vârsta de 100 de ani, a spus Goethe însuşi. Astăzi Faust se prezintă în faţa noastră cu toate aceste experienţe spiritualizate în sufletul său, când stă în balconul căminului pe care şi l-a făcut într-un loc de muncă unde a vrut să lucreze pentru viitorul omenirii. Noi privim spre sufletul lui în aşa fel încât în sentimentele sale se sintetizează, aş zice, toată mulţumirea pe care el o simte, tot ceea ce i-a fost îngăduit să realizeze pentru omenire, prin faptul că a smuls mării o ţară liberă pentru oameni liberi.
Acum, în mod aparent, în faţa privirii sale, de fapt, în cadrul unei viziuni interioare, are loc ceea ce reprezintă apariţia celor patru femei cenuşii:
Noi trebuie să ne reprezentăm că, prin profunzimea pe care şi-a cucerit-o sufletul lui Faust, acest suflet a devenit capabil să aibă, din însuşi adâncul ghimpe interior, viziunea celor patru figuri feminine – Sărăcia, Nevoia, Grija, Vinovăţia. – Această „scenă de la miezul nopţii” este trăire lăuntrică în cel mai adevărat sens al cuvântului, trăire lăuntrică aşa cum e trezită ea în Faust prin faptul că sufletul începe să se desprindă cu încetul de trup. Căci acesta e lucrul remarcabil, misterios, pe care Goethe l-a intenţionat în mod absolut evident, că din momentul în care cele trei femei cenuşii rostesc cuvintele:
din acest moment moartea se aşterne cu adevărat peste viaţa lui Faust. Şi noi înţelegem cum trebuie această scenă numai dacă din acest moment ni-l reprezentăm pe Faust drept muribund, drept om al cărui suflet se desprinde cu încetul de trup. Şi ar fi nejust să credem că ceea ce urmează acum e conceput doar într-un sens realist senzorial-exterior. Nu este aşa. Când îl vedem pe Faust în odaia din palatul său, în care a intrat Grija, găsim, din felul cum stă acolo, că sufletul s-a desprins deja, într-un anumit sens, de trup, că acum confluează experienţele corpului fizic cu experienţele pe care le face sufletul când s-a desprins deja de trup. Şi înţelegem frazele împletite una într-alta într-un mod foarte adânc numai dacă luăm seama la această intervenţie a lumii spirituale, în care Faust se transpune deja, cu sufletul său pe cale de a se desprinde, această întrepătrundere a lumii spirituale cu lumea fizic-senzorială în care Faust se mai află încă, pentru că sufletul e pe cale de a se desprinde, dar încă nu s-a desprins. Sărăcia, Nevoia, Vinovăţia, n-au putut face nimic, ele au fost doar vestitoarele morţii. Dar Grija cea mistuitoare rămâne, acolo unde viziunea se transformă în aşa fel încât este deja viziune a sufletului desprins de trup:
Dacă ştim ce simţea Goethe la cuvântul „fantomatic”, el, care simţea cuvintele în mod mult mai concret decât materialiştii greoi din zilele noastre, atunci nici versul:
nu-l luăm cu uşurinţă, ci drept ceva important şi esenţial, şi căutăm sentimentul pe care l-a avut Goethe când a pus aceste cuvinte în gura lui Faust. La Goethe se găseşte, printre altele, un frumos cuvânt [Nota 78], în care el exprimă următoarele. El spune: „Uneori viaţa îmi pare ca şi cum nişte evenimente uitate, foarte vechi, ar intra în conştienţa de acum şi atunci tot ceea ce a trecut de mult apare ca o fantomă ce se transpune în prezent.” Goethe avea o noţiune foarte concretă a ceea ce numea „fantomatic”. Atunci în faţa lui stăteau, sub formă vizionară, epoci vechi de secole ale propriei sale vieţi, despre care credea adesea că le vede pătrunzând ca nişte fantome în viaţa sa actuală. Acestea nu sunt nişte afirmaţii pe care eu le fac în mod arbitrar, ele pot fi dovedite cu rigurozitate din ceea ce a spus Goethe însuşi, când s-a exprimat în mod intim în legătură cu experienţele vieţii sale interioare.
Ei bine, acum concepţiile, gândurile pe care le-a avut Faust, situându-se pe jumătate în lumea spirituală, pe jumătate trăind încă pe planul fizic, se contopesc. Pentru Faust este ca şi cum dumneavoastră v-aţi reprezenta întrepătrunderea acestor două lumi. El trăieşte acum ceva care poate fi trăit, de fapt, numai în cadrul acestei întrepătrunderi dintre cele două lumi, ceva care nu s-ar petrece dacă el s-ar fi îndepărtat mai mult de corpul său fizic. El mai simte încă evenimentele de dincolo de prag legate de evenimentele vieţii fizice:
Şi acum, vorbirea ieşită din comun, care unora le va părea o simplă absurditate, devine uşor de înţeles dacă vom concepe această trăire în sensul că ea are loc între viaţa fizică şi viaţa spirituală. Faust a căutat, de-a lungul întregii sale vieţi, să ajungă în lumea spirituală. Ştiinţă spirituală propriu-zisă încă nu exista pe atunci. El a încercat să cunoască lumea spirituală pe calea magiei preluate de la Evul Mediu, a acelei magii pe care eu am pus-o în legătură cu Ahriman-Mefistofel, aşa cum am discutat adesea şi, de asemenea, în ultima conferinţă. Această magie prin care el a ajuns în lumea spirituală nu poate fi separată de Mefistofel. Dacă priviţi în trecut, la cele petrecute în jurul lui Faust, veţi vedea peste tot că Mefistofel este acela care a pus în scenă actele magice. Şi de aceea nu putem spera că Faust vrea să rămână la această magie, acum, când se situează pe jumătate în lumea spirituală:
Acele formule de magie, pe care şi le-a luat din nişte cărţi vechi, şi care, pentru că s-au păstrat din vremuri vechi, au devenit luciferice şi ahrimanice. Pe această cale, el constată acum, când păşeşte în mod real în lumea spirituală, că ceea ce a obţinut nu era, totuşi, ceea ce căutase. Şi acum el priveşte înapoi. Începe deja să privească înapoi, aşa cum priveşte omul când legătura sufletului cu trupul a slăbit. Acum el începe să privească înapoi, spre viaţa care tocmai s-a încheiat. Clipa stă vie în faţa lui, clipa dinainte de a fi deschis cărţile medievale, dinainte de a fi rostit cuvintele fatale:
Nişte forţe bune, care l-au călăuzit cu multă îndurare, în sensul „Prologului în Cer”, l-au ferit de roadele acelei magii pe care el ar fi trebuit să le culeagă, dacă această activitate plină de îndurare a unor forţe deosebite nu i-ar fi străbătut drumul vieţii. Acum el priveşte deja în lumea spirituală, acum el înţelege lucrurile altfel. Acest lucru joacă un anumit rol. Cu ceea ce înţelege acum, el şi-ar parcurge drumul altfel:
Înainte, cât timp legătura sufletului său cu trupul nu slăbise încă, el nu putea s-o spună în acest fel. A fost necesar să parcurgă întreaga cale a erorii şi rătăcirii. Acum, el priveşte înapoi, vede că a fost, totuşi, drumul care trece prin tenebrele lui Mefistofel. El priveşte mai întâi spre acea perioadă a vieţii sale în care Mefistofel nu-i ieşise încă în cale:
– numai un om –
Întreaga greutate a evenimentelor îi apasă acum sufletul.
Aşa şi-a petrecut el viaţa, pe jumătate numai în lumea fizică, pe jumătate deja – deşi în corp fizic – transpus de către Mefistofel în lumea spirituală, privind în interiorul lumii spirituale, dar fiind nevoit mereu şi mereu să se întoarcă în lumea fizică, deoarece Mefistofel nu poate găsi, şi nici nu-i poate da calea de acces, pentru că el găseşte că întregul lumii nu e cum trebuie.
Pe această cale poate fi găsită numai superstiţia.
În calea lui Faust, în calea, în orice caz, grea, pe care el a putut merge, în virtutea propriei sale naturi puternice, s-a amestecat mereu superstiţia. Şi acum, el are acea viziune care ar putea să-i rămână, când sufletul lui se desprinde tot mai mult de trup: viziunea Grijii. Încercaţi să simţiţi ce face Goethe să se audă aici, în cuvintele sale, drept lucruri dintre cele mai înalte care pot fi spuse. S-ar putea spune că întreaga istorie a lumii apasă pe sufletul nostru, când simţim greutatea acestor cuvinte. Grija se furişează în el. E cineva aici? – întreabă Faust.
Răspunsul sună:
Nu e un răspuns simplu: Da! întrebarea cere Da! Eu am spus: întreaga istorie a lumii pătrunde năvalnic în sufletul nostru, deja prin modul de a îmbina cuvintele. Cum am putea face altfel, la aceste cuvinte, decât să ne gândim la acea scenă grandioasă în care, în faţa tribunalului, Christos Iisus e întrebat: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu?” Nici El nu răspunde pur şi simplu: Da, ci: „Tu o spui!”
Acum nu se spune, într-un cuvânt simplu, pe cine percepe acum Faust:
Dar ea este în el. Are loc, de fapt, o convorbire cu sine însuşi. Şi e o convorbire profundă cu sine însuşi. Omenirea va afla abia treptat, prin trăiri interioare, întreaga greutate şi importanţă a acestei convorbiri cu sine însuşi. Prin ceea ce urmează să fie sădit în omenire drept ştiinţă spirituală, în omenire vor veni şi acele cunoştinţe care vor fi asociate cu nişte sentimente adânci despre viaţă, cu nişte sentimente de care materialismul somnolent, obtuz, nici nu visează, şi nu visează la aceste cunoştinţe şi sentimente nici acea concepţie despre lume, uşor dobândită şi cucerită, care crede că a obţinut totul prin nişte definiţii şi principii în care e caracterizat elementul fizic sau realitatea spirituală. Asemenea principii există. Despre asemenea principii se ştie că au fost cucerite prin trăiri interioare. Omul le adăposteşte în sufletul său, le poartă cu el prin viaţă. Dar ele nu sunt ceea ce pot şi trebuie cu adevărat să fie pentru sufletul uman, dacă nu sunt însoţite de tot felul de dispoziţii, de acele dispoziţii care fac adeseori ca viaţa sufletului să ne apară ca şi cum ar plana peste un abis. Şi, după ce ne-am cucerit nişte cunoştinţe spirituale, nu ne poate părăsi niciodată grija care ne năpădeşte în legătură cu raportul dintre cunoştinţele spirituale şi realitatea vieţii luată în ansamblul ei. Omul trebuie să simtă, tocmai când intră în lumea spirituală, că e o atitudine superficială să vorbeşti, într-o falsă asceză, despre faptul că această viaţă pământească e numai ceva inferior, de care am prefera să scăpăm. Omul simte întregul sens profund pe care această viaţă pământească îl are pentru veşnicie, tocmai pe baza cunoştinţelor spirituale; el simte că trebuie să trăim această viaţă pământească pentru ca ceea ce ea ne dă să poată fi integrat impulsurilor pe care noi le ducem prin moarte în sfera veşniciei. Dar cum ar putea fi altfel decât ca, la capătul unei vieţi de încercări, tocmai într-un asemenea moment, când sufletul a ieşit aproape de tot din trup, omul să devină conştient, cu o îngrijorare serioasă, gravă, de ceea ce poate deveni viaţa pe care tocmai a trăit-o, când urmează să treacă acum, cu sufletul său, prin lumea spirituală, care pot fi roadele acestei vieţi încheiate acum. Dar el e mare prin faptul că acum, când tocmai a intrat în lumea spirituală şi se află pe jumătate în ea şi pe jumătate se mai simte încă legat de trecut, de existenţa pământească fizică, în comparaţia extraordinar de importantă ce rezultă între lumea fizică şi lumea spirituală, într-o asemenea stare de viaţă-moarte, el ştie:
Încercaţi să simţiţi acordul a ceea ce învie acum în sufletul său: faptul că el a traversat mica lume şi marea lume, după cum se spune în Faust, şi, printr-o privire de ansamblu, care tocmai acum se deschide, ca în importanta retrospectivă a vieţii, abia acum, de când simte, din lumea spirituală, o lumină de sus în raza vederii sale, el poate privi în mod înţelept şi meditativ, într-o panoramă generală, toate evenimentele trăite în goana vieţii. Iar acum: Ce vede el? Ce începe să vadă în mod spiritual? – El începe să vadă în mod spiritual tot ceea ce a trăit în cercul vieţii de pe Pământ. Aduceţi-vă aminte tot ce am discutat despre retrospectiva care vine asupra sufletului la începutul vieţii ce urmează după moarte şi care vine acum lent asupra lui Faust. Gândiţi-vă la această retrospectivă. El îşi vede viaţa pământească. O vede exact în aşa fel încât trebuie să-şi spună:
El percepe acum prin vedere spirituală ceea ce trăise în cercul vieţii pământeşti. El se află deja pe jumătate în lumea spirituală. Din sânul acestei dispoziţii simţiţi cuvintele:
Acest lucru putem să-l spunem când privim înapoi, spre viaţa pământească. Aceasta nu este o mărturisire filosofică de adeziune la materialism, ci o trăire nemijlocită, după ce deja moartea a cuprins pe jumătate sufletul. Unii nătângi, care au devenit comentatori ai lui Faust, au interpretat acest pasaj spunând că, la vârsta sa foarte înaintată, Faust ar mai ajunge o dată adeptul unei concepţii materialiste. Dar acum, în această situaţie, Faust ar fi cu adevărat un nebun dacă ar vrea să răstoarne retrospectiva vieţii şi să privească, mijindu-şi ochii, spre acea lume spirituală care e descrisă adeseori de acei nătângi care construiesc lumea spirituală în aşa fel încât inventează deasupra norilor una pe măsura lor, aşa cum se face în cadrul multor confesiuni religioase. Pe rezultatul obţinut de el în viaţă, pe acesta vrea Faust să stea, solid ancorat. Şi acum sunt rostite cuvinte cu un sens foarte profund, în faţa cărora trebuie să dispară orice umbră de materialism. Cei care practică o mistică vagă, confuză, acei mistici îngrozitori, care vorbesc mereu de contopirea cu Universul, de încercarea de a găsi veşnicia pe cale mistică în haoticul întuneric universal, pe care îl numesc lumină universală, vor să hoinărească prin veşnicie. Acela care vrea să perceapă în mod concret viaţa spirituală, o percepe acolo unde ea poate fi percepută, în concreteţea ei, el nu devine un prostănac care înoată în depărtări nedefinite, în depărtări care, de fapt, nu conţin nimic altceva decât vid şi spaţiu gol şi în care sufletul se transpune printr-un soi de visare, el nu e ispitit să hoinărească prin asemenea veşnicii, ci se simte îndemnat să ia cunoaşterea în stăpânire în mod concret. Ceea ce ajunge el să cunoască poate fi luat în stăpânire:
Ia gândiţi-vă ce minunată devine această propoziţie („A mers așa de-a lungul zilei pământești”), dacă reflectăm la faptul că începe retrospectiva asupra vieţii pământeşti: percepţia spirituală vizuală merge de-a lungul zilei pământeşti. Acum, el se află în punctul în care poate găsi raportul just faţă de acele spirite bântuitoare spre care l-a ademenit aici Mefistofel.
– acum în retrospectivă –
Noi trebuie să ne reprezentăm retrospectiva care încă nu e împlinită complet, dar care începe acum, acea retrospectivă încă plină de grijă prin care roadele din ziua pământească trăită pot fi introduse în lumea spirituală. Şi mereu aşa: dincolo – dincoace. Trăire spirituală, dar, pentru că el încă mai e legat de trup, şi trăire fizică, aşa îl găsim pe Faust. Grija îl mai ţine încă lângă corpul fizic. El trebuie să intre conştient în lumea spirituală, trebuie să devină conştient tocmai prin grija cea apăsătoare. De aceea, el se ridică înspre lumea spirituală în aşa fel încât, purtând deja lumea spirituală în sufletul său, încă mai crede că poate porunci lumii fizice. Oamenii care au banala părere a epocii prezente că omul a fost, în esenţă, aşa cum este acum, nu ştiu că mulţi greci au murit aşa cum moare Faust, mai bine zis, aşa cum îl arată Goethe murind. Putem arăta din literatură că pentru greci această moarte era ceva de-a dreptul de dorit, să mai trăieşti încă ceva din existenţa fizică, drept ecou, în timp ce deja ţi-ai degajat sufletul. La Sofocle puteţi găsi cuvinte care sugerează acest lucru, că grecul vedea ceva deosebit într-o asemenea moarte, într-o moarte care nu survine brusc, ci e un proces lent, conştienţa stingându-se deja pe jumătate, pentru lumea fizică, ceea ce intră însă în conştienţa fizică drept amurg fiind luminat încetul cu încetul, pentru ca ea să poată privi plenar în lumea spirituală. Şi Goethe a încercat să preia tocmai în partea a doua din Faust al său multe lucruri din spiritualitatea greacă. Ne este îngăduit să gândim că el a vrut să facă ceva din ceea ce ar putea fi caracterizat în sensul că a vrut să-l înfăţişeze pe Faust ca pe un grec murind. Aşa se face că din lumea spirituală se revarsă deja sentimentele pe care el le pune în cuvinte, chiar dacă şi aici încă mai porunceşte. Şi noi putem urmări în continuare cum Goethe descrie în mod absolut conştient lucrurile despre care v-am vorbit.
L-aţi văzut pe Faust venind la locul unde se sapă deja mormântul. Şi din nou ne este îngăduit să spunem: Nu sunt nişte oameni cu foarte mult bun-gust acei comentatori ai lui Goethe care spun despre el că este lipsit de bun-gust pentru că arată cum se sapă mormânt lui Faust, în timp ce Faust mai trăieşte! – Aceasta ar fi, desigur, o simplă lipsă de bun-gust. Noi îl vedem pe Faust murind. Atunci nu este o lipsă de bun-gust, atunci este o imaginaţiune minunată, dacă lângă Faust murind vedem şi cum e săpat mormântul de către acele fiinţe pe jumătate spirituale despre a căror natură am vorbit recent, de către lemuri. Dar cum vorbeşte Faust? Ei bine, vreau să trec, pentru început, peste cuvintele rostite de el, în timp ce, ieşind din palat, încearcă să înainteze pipăind uşciorul uşii. Vreau să vă atrag atenţia asupra cuvintelor pe care le rosteşte Faust, poruncind să fie săpat şanţul care avea să abată în altă parte apele mlaştinii otrăvitoare. În primă instanţă, am putea crede că totul e înţeles în sens fizic. Dar Goethe era perfect conştient de faptul că Faust vorbeşte pe jumătate din conştienţa spirituală, şi aşa vrea să fie înţelese aceste cuvinte. Şi ce se revelează din această conştienţă fizic-spirituală, spiritual-fizică? La început, în Faust, un minunat sentiment de tihnă. Gândiţi-vă la ceea ce spune Faust:
Frumos, dar acum urmează alte cuvinte:
Aceste cuvinte sunt puse aici în mod perfect conştient, conştient din fizic-spiritual, din spiritual-fizic. Ţinutul paradisiac este împletirea spiritualului în conştienţa fizică, apoi iar înapoi, în fizic:
Sigur, înseamnă şi situaţia exterioară, dar aceste cuvinte au fost alese, acest lucru a fost făcut de Goethe în mod perfect conştient. Şi acum:
Şi acum, nişte cuvinte demne de luare-aminte:
Trebuie să auzim repetat acest cuvânt, mereu, drept cuvânt frumos pe care-l rosteşte Faust, pentru că el simte: Tu ai făcut ceva pentru binele general, tu ai fost activ. – Şi acum îl năpădeşte sentimentul uriaş al faptului că toate acestea vor continua să acţioneze de-a lungul eonilor, că el şi-a întemeiat gloria, am zice, prin faptele sale, şi el se lasă în voia sentimentului său de plăcere. Auzim citat adesea acest cuvânt. Eu l-am auzit citat chiar de unii oameni care voiau să le spună altora ceva frumos şi citau aceste cuvinte. Şi tu poţi spune: Nici în eoni nu poate să se şteargă sigiliul zilei mele pământeşti – adică sigiliul zilei tale pământeşti. – Şi totuşi, oricât de mult ar fi înţeles acesta drept un cuvânt frumos, să ne fie clar că el este un cuvânt pur luciferic, un sentiment de beatitudine datorat gloriei. Simţim încă o dată cum sufletul lui Faust e ispitit, parcă, de Lucifer, nu numai privindu-şi faptele, ci simţind într-un mod spiritual-egoist gloria de-a lungul eonilor. Egoismul ia proporţii uriaşe şi el mai e pecetluit, acest egoism fără măsură:
Cu adevărat, diavolul nu e un prostănac. După o asemenea izbucnire luciferică, am putea crede deja că diavolul l-a înhăţat, fiindcă mai are, încă o dată, un sentiment luciferic de voluptate, cea mai mare aviditate de veşnicie. Şi nu ne este îngăduit să ne gândim la un diavol prost, ci la inteligentul Mefistofel-Ahriman, când el spune un lucru absolut exact:
Sufletul s-a desprins cu totul, dar el s-a despărţit de trup având în el ceva luciferic. Aceasta se asociază foarte bine cu cuvintele pline nu mai puţin de voluptate interioară pe care le rosteşte Faust, în timp ce iese din palat şi încearcă să înainteze, pipăind uşciorul uşii:
Nu trebuie să credem că aceasta nu este o ispitire, a te mai gândi încă o dată, în ultima clipă, că mulţimea ţi se supune! Ispitirea luciferică mai este încă o dată prezentă, prezentă în mod clar. Şi Mefistofel nu e prost, când crede că acum a sosit momentul care poate fi asociat cu acea convorbire în care Faust a făcut pactul cu el. Acolo ei au stat de vorbă: ne amintim partea întâi, pasajul în care Faust rosteşte, încă nu din conştienţa spirituală pe jumătate cucerită, ci din conştienţa fizică, următoarele cuvinte:
S-ar putea crede că, privind înapoi, spre acea vreme, Faust spune deja:
Aici, Mefistofel spune:
Faust:
Răspunde Mefistofel:
Şi acum, cuvântul plin de importanţă pe care îl rosteşte Faust:
Ei bine, cum nu ar fi împlinit acest lucru? E prezentă plăcerea cea mai deplină, chiar cu presentimentul unei glorii veşnice.
Mefistofel:
Faust:
– N-o spune el oare? –
Mefistofel:
Şi el nu uită. El, Mefistofel, o spune acum, după ce Faust a gustat clipa supremă:
Cu desăvârşire împlinirea situaţiei; căci Faust spune:
Mefistofel:
Corul lemurilor:
S-a întâmplat ceea ce a fost dinainte stabilit, la încheierea prinsorii. Mefisto poate să presupună că opera lui a fost împlinită:
Din gura lui Mefistofel se aud cuvintele de pe Cruce: „S-a săvârşit” Dar, imediat, corul lemurilor, redă vocea Pământului:
Aceste cuvinte cad ca ceva groaznic în sufletul lui Mefisto. El spusese: „S-a săvârşit”. Corul lemurilor îi răspunde: „Da, a trecut”. Aceasta e uriaşa deosebire. „Trecut” – el nu acceptă acest cuvânt:
La aceste cuvinte, aici trebuie să încercăm să aflăm despre ce este vorba. La început, Mefistofel dialoghează cu lemurii săi; el crede că lucrul a fost săvârşit, dar numai a trecut. Şi acum el cugetă la sine însuşi: contradicţia: săvârşit, terminat – el vrea s-o înţeleagă:
În aceste cuvinte zace, cred eu, după cum am spus deja, ceea ce trebuie căutat. Faptul că Goethe a ales asemenea cuvinte, că a construit scena pe baza savurării clipei supreme, aşa cum e înfăţişată ea, că îl arată pe Mefistofel dialogând astfel cu lemurii dovedeşte că Goethe a fost în stare să spună un adevăr dintre cele mai profunde, un adevăr profund, de care nici astăzi nu ne putem apropia prea bine, fiindcă în el zace motivul pentru care trebuie să urmeze scena finală. Dacă ar fi aşa cum au spus mulţi comentatori ai lui Faust, că Mefistofel a înţeles, pur şi simplu, greşit, că el a fost tras pe sfoară, atunci cu adevărat n-ar fi nevoie să mai urmeze scena finală. Atunci ar fi destul de simplu, atunci ar fi adevărat că Goethe nu s-a gândit că poate exista o plăcere atât de înaltă ca aceea exprimată în cuvintele:
Nici Mefisto nu se gândise la asta; niciunul dintre ei nu se gândise la asta. Niciunul nu se gândise că Faust va spune vreodată clipei: „Verweile doch, du bist so schön” (Opreşte-te, că prea frumoasă eşti!) Dar, pentru că a simţi clipa în acest fel e ceva mai important, diavolul cel prost e păcălit în prinsoarea pe care a făcut-o: cam aşa explică lucrurile toţi comentatorii lui Faust. – Ei bine, atunci diavolul ar fi pierdut, pur şi simplu, sufletul, îngerii l-ar fi preluat – totul ar fi în ordine. N-am avea nevoie de scena finală. Şi, în mod absolut sigur, Goethe n-ar fi scris-o, fiindcă el era un om al economiei poetice. Dar nu-l înţelegem pe Faust dacă îl luăm într-un mod atât de superficial. Îl înţelegem numai dacă ne lămurim pe deplin asupra unui lucru: Da, aici Goethe vrea ca de Faust să se apropie încă o dată o ispitire luciferică, atunci când moartea se apropie deja de el, o ispitire luciferică veritabilă. – Şi Lucifer este încă o dată prezent, în momentul în care Faust rosteşte:
Urmează punerea în mormânt propriu-zisă şi pregătirile pe care le face Mefisto pentru a captura sufletul, împreună cu spiritele Iadului. Îngerii sosesc şi obţin victoria asupra diavolilor. În aparenţă, sufletul e mântuit, el e dus de acolo, dar drama nu s-a încheiat. Ce se petrece aici, de fapt? Ei bine, Goethe nu putea spune chiar aşa, de-a dreptul, ce se petrece aici. Dar există multe cuvinte prin care el s-a exprimat destul de clar, pentru cel ce vrea să înţeleagă. Numai că nu corespunde realităţii reprezentarea pe care oamenii şi-o fac uşor despre acel cor de îngeri care se apropie pentru a lua cu ei sufletul. Nu e chiar atât de neadevărat că îngerii care se apropie sunt mult prea curtenitori şi că ei se cred acum cele mai depline spirite ale luminii şi că pe diavoli doar îi dispreţuiesc – pe diavolii graşi şi pe cei slabi –, că ei se cred acum foarte cuminţi, foarte evlavioşi. Goethe a sugerat că nu voia să aibă această reprezentare punându-l pe Mefisto, pe care nu-l prezintă deloc ca pe un diavol prost, să spună cuvintele care sunt presărate într-un loc:
şi mai ales cuvântul important:
Şi ei sunt din neamul lui Lucifer. Acest lucru nu stă scris aici ca amuzament! – în ce măsură stă scris aici în mod serios, vom vedea mâine, atât cât se poate spune, când vom studia lucrurile mai departe.
