Aș dori să pornesc în expunerea din seara de azi de la scenele pe care le-am văzut adineaori. Ceea ce poate fi spus, pornindu-se de la aceste scene [Nota 20], va putea fi împletit foarte bine în cursul expunerilor noastre prezente. Am vorbit adeseori despre importanta scenă cu „mumele” din partea a doua a lui Faust de Goethe. Aceasta este o scenă la care te poți reîntoarce mereu, pentru că, prin conținutul ei, ca să nu mai vorbim de valoarea estetică prin care se integrează în dramă, reprezintă cu adevărat un punct culminant al vieții spirituale din epoca modernă. Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră scena cu „mumele”, vom putea spune că ea conține o întreagă sumă de aluzii pe care Goethe a vrut să le facă. Ea este extrasă din trăirile sufletești nemijlocite ale lui Goethe, exact așa cum, pe de altă parte, ea proiectează o lumină asupra unor adevăruri pline de sens, profunde, pe care trebuie, pur și simplu, să i le recunoaștem lui Goethe, dacă înțelegem fie și într-o măsură foarte mică ce înseamnă această scenă, în care lui Faust i se oferă, prin Mefistofel, posibilitatea de a coborî în împărăția mumelor. Să observăm că atunci când Faust reapare, când se înalță din lumea mumelor, astrologul vorbește despre Faust ca preot, că de acum înainte Faust însuși se desemnează pe sine însuși ca preot. Trebuie să spunem că transformarea în preot a lui Faust e un lucru important. El coborâse la mume. Cu el a avut loc o transformare. Nu e nevoie decât să ne gândim, făcând cu totul abstracție de ceea ce știm în legătură cu această temă, de ceea ce am spus pe această temă, că poeții greci, vorbind despre Misterii, dau de înțeles că cel care devine inițiat în Misterii ajunge să le cunoască pe cele trei mame cosmice: Rhea, Demetra și Proserpina. Cel care trecea prin inițierea în Misteriile Greciei trebuia să ajungă să le cunoască prin contemplare nemijlocită pe cele trei mame, entitatea lor, ce sunt, propriu-zis, ele.
Dacă devenim atenți la felul în care vorbește Goethe în scena „mumelor’’, și dacă luăm seama la ceea ce face el să se întâmple în scena următoare, nu vom mai putea pune la îndoială faptul că Faust e condus cu adevărat în niște regiuni, în niște împărății pe care Goethe și le-a reprezentat ca fiind aceleași cu împărățiile mumelor în care era dus cel inițiat în Misteriile grecești. Dar cu aceasta am indicat deja că Goethe a vrut să spună un lucru de cea mai mare importanță.
Încercați să vă imaginați situația: în momentul în care Mefisto pomenește de „mume”, Faust e străbătut de un fior. Și apoi el rostește importantele cuvinte:
întregul ansamblu ia ființă prin faptul că Mefisto spune:
Așadar, e vorba cu adevărat de un mister, de ceva ce Goethe a considerat că e necesar să comunice lumii în acest mod pe jumătate ascuns în legătură cu evoluția lui Faust al său.
Trebuie să ne punem o întrebare, pe baza considerațiilor făcute în cursul anilor: Ce urmează să se întâmple cu Faust, în aceste momente, când în fața lui se va dezvălui un mister superior? În ce lume este, de fapt, condus? – Lumea în care este condus el, în care urmează să intre, se învecinează, ca lume spirituală, cu lumea noastră fizică.
Ei bine, aduceți-vă aminte că în cursul acestor expuneri eu am spus că trecerea pragului către această lume învecinată cu a noastră trebuie privită cu cea mai mare prudență, din cauză că între lumea noastră, pe care o observăm cu simțurile și o înțelegem cu mintea, pe de-o parte, și lumea din care se ridică lumea noastră senzorială, ca țară de graniță, este un tărâm pe care, dacă pășim insuficient de maturizați și de pregătiți, cădem pradă iluziei, amăgirii. S-ar putea spune: Forme precise, contururi precise, limite, există numai în lumea pe care o percepem prin simțurile noastre. În lumea care se învecinează cu lumea simțurilor noastre, ca lume suprasensibilă, nu există asemenea forme stabile, asemenea granițe fixe. – Tocmai acesta e lucrul pe care e atât de greu să-l faci inteligibil intelectului materialist din epoca prezentă, că în momentul în care treci pragul totul e în mișcare, că lumea dată simțurilor noastre se înalță ca niște forme încremenite dintr-o lume aflată cu totul în mișcare.
În această lume aflată în mișcare, numită de noi lumea imaginativă, urmează să fie transpus Faust. Dar el urmează să fie transpus în această lume dintr-o cauză exterioară, nu treptat, printr-o muncă meditativă, făcută cu grijă. Mefistofel, așadar, forța Răului, care acționează asupra lumii fizice, urmează să-l transpună în această lume.
Dar trebuie să observăm un anumit aspect, dacă nu vrem să ne lăsăm pradă unor concepții greșite. Vedeți dumneavoastră, pe tărâmul antroposofiei noi căutăm cunoștințe despre lumea spirituală. Nici ceea ce s-a spus în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sau în alte cărți asemănătoare despre munca practică necesară pentru a pătrunde în lumea spirituală nu merge mai departe decât până unde se comunică felul în care se dobândesc cunoștințe despre această lume. Aici, bineînțeles, în măsura în care e vorba de epoca actuală și de necesitatea de a comunica lumii aceste lucruri, trebuie să ne oprim. Dacă s-ar merge mai departe, ar începe tărâmul care poate fi numit activitatea în lumea suprasensibilă. Acest lucru trebuie lăsat, într-un anumit sens, în seama fiecărui om. Dacă el găsește certitudinea cunoașterii, activitatea însăși trebuie lăsată în seama sa. Dar în ceea ce urmează să se petreacă între Faust și Mefistofel nu așa stau lucrurile. Faust trebuie să-i aducă în mod real, aici, sus, pe cei doi morți, Paris și Elena, așadar, el nu trebuie doar să privească în lumea spirituală, nu trebuie să devină doar un inițiat, aș spune, trebuie să devină magician, adică să săvârșească acțiuni magice. Ei bine, din modul în care tratează Goethe această scenă, se vede că el era temeinic familiarizat cu anumite taine ale sufletului uman. Starea de conștiență a lui Faust urmează să fie transformată. Dar, în același timp, lui Faust urmează să-i fie dată forța de a acționa pe baza unor impulsuri suprasensibile.
Mefisto aparține, ca atare, ca forță ahrimanică, așa cum stă el față în față cu Faust, acestei lumi în care noi trăim cu simțurile noastre, dar ca entitate suprasensibilă. El e exclus. El nu are nicio putere asupra lumilor în care Faust urmează să fie introdus de aici înainte, acestea nu există pentru el. Faust urmează să treacă într-o altă stare de conștiență în care percepe sub terenul lumii noastre senzoriale urzirea și ființarea, tălăzuirea și devenirea, care nu stă niciodată pe loc și din care se înalță lumea noastră senzorială. Cu forțele care există acolo, jos, urmează să facă Faust cunoștință.
„Mumele” este o denumire nu lipsită de importanță pentru intrarea în această lume. Încercați să sesizați legătura dintre cuvântul „mume” și tot ceea ce crește, tot ceea ce este în devenire, în elementul matern se unește elementul fizic-senzorial cu ceea ce nu este fizic-senzorial. Reprezentați-vă devenirea creaturii umane, devenirea fizică, încarnarea. Trebuie să vă imaginați un anumit proces, care are loc printr-o colaborare dintre Cosmos și principiul matern, înainte de a avea loc unirea dintre masculin și feminin. Omul aflat în procesul devenirii fizice este pregătit în ființa de sex feminin. Noi concepem acum această pregătire în așa fel încât o avem în vedere numai până la momentul în care se petrece fecundarea, adică înainte de fecundare. Este o reprezentare absolut lacunară, unilateral-materialistă, aceea că, pur și simplu, în femeie zac prefigurate toate forțele care duc la formarea embrionului uman, a embrionului uman fizic. Nu așa stau lucrurile, ci are loc activitatea unor forțe cosmice sferice, asupra femeii acționează forțele Cosmosului. Embrionul uman este întotdeauna creația unor activități cosmice. Ceea ce științele naturii, ceea ce materialismul naturalist-științific descrie drept ovul este doar creat pe solul matern, dar el este o copie după marele ou cosmic.
Să ne reprezentăm, așadar, acest embrion uman în devenire și să ne întrebăm: Oare ce voiau vechii greci cu cele trei mume ale lor: Rhea, Demetra și Proserpina? Sub forma acestor trei mume ei își reprezentau forțele care acționează din Cosmos și pregătesc embrionul uman, dar din acea parte a Cosmosului care nu e de natură senzorială, ci suprasenzorială. Mumele Rhea, Demetra și Proserpina făceau parte din lumea suprasensibilă. Nu e de mirare că Faust presimte că lui i se vestește o împărăție cum nu se poate mai necunoscută, atunci când e rostit cuvântul „mume”.
Ia gândiți-vă, ce urmează să trăiască acum, propriu-zis, Faust? Dacă ar fi vorba exclusiv de niște cunoștințe imaginative nu ar fi nevoie decât ca el să fie introdus pe cale normală, meditativă, dar, după cum am spus, el trebuie să săvârșească niște acțiuni magice. Pentru aceasta, mintea obișnuită, intelectul obișnuit, prin care omul percepe lumea senzorială, trebuie să-și înceteze activitatea. Intelectul începe să se manifeste atunci când începe încarnarea în corpul fizic, el încetează să se manifeste odată cu moartea fizică. Acest intelect trebuie estompat, întunecat. În fața acestei situații stă, așadar, Faust, în fața necesității ca intelectul să-și înceteze activitatea. El urmează să fie primit cu sufletul său într-o altă regiune. Este un eveniment important care trebuie să intervină în evoluția lui Faust.
Cum arată situația – văzută din direcția lui Mefisto? Prin faptul că Mefisto urmează să-l transpună pe Faust într-o altă stare de conștiență, totul devine periculos. Dar situația devine, într-un anumit sens, cum nu se poate mai neplăcută și pentru Mefisto, ea devine periculoasă. Fiindcă se poate întâmpla ca Faust să ajungă dincolo, în cealaltă stare de conștiență, și să facă cunoștință cu cealaltă lume, din care poate determina prin vrajă să apară niște forțe superioare. El ajunge, cu conștiența lui deplină, să se ducă acolo și să vină înapoi. Faust ajunge să cunoască o lume în care Mefisto nu e la el acasă. Prin aceasta, el îi scapă lui Mefisto. Dar se poate ca încercarea să sfârșească prost, și atunci lui Faust i s-ar întuneca intelectul. Mefisto se pune el însuși într-o situație cum nu se poate mai penibilă. Dar el trebuie să facă ceva. Trebuie să-i dea lui Faust posibilitatea de a-și ține promisiunea. El speră că, într-un fel sau altul, situația va putea fi aplanată, fiindcă nu vrea ca Faust să-i scape, dar nu vrea nici ca Faust să fie cu totul paralizat.
Vă rog să reflectați la toate acestea și să înțelegeți că Goethe a vrut să sugereze toate acestea, că în această scenă cu Faust el voia să atragă atenția lumii asupra faptului că există o împărăție spirituală, că acesta e modul în care omul se poate comporta față de această împărăție suprasensibilă. Așa se leagă lucrurile între ele.
Cunoașterea acestor lucruri s-a pierdut, fără îndoială, în mare parte, pentru epoca a cincea postatlanteană. Goethe, am spus eu, a folosit ceea ce i se revelase, în momentele mari de cunoaștere spirituală. Personal, în fața sufletului lui Goethe, acest raport față de mume a apărut din lectura lui Plutarh [Nota 21]. Plutarh, scriitorul grec, pe care Goethe l-a citit, vorbește despre mume. În special o anumită scenă din Plutarh se pare că a făcut o impresie profundă asupra lui Goethe, aceea în care relatează faptul că romanii sunt în război cu cartaginezii. Nikias ține cu romanii și vrea să le smulgă cartaginezilor orașul Engyion. De aceea el va fi predat cartaginezilor. Se preface că e nebun, aleargă pe străzi și strigă: Mumele, mumele mă urmăresc! – Vedeți de aici că în perioada la care se referă Plutarh această înrudire cu mumele nu era pusă în legătură cu intelectul obișnuit legat de simțuri, ci cu o stare a omului în care intelectul legat de simțuri nu e prezent. Fără îndoială că tot ceea ce citise în Plutarh [Nota 22] i-a dat lui Goethe impulsul de a introduce în Faust ideea de mume.
Plutarh mai spune și că lumea are o formă triunghiulară. Ar trebui să ne reprezentăm lucrurile, firește, în așa fel încât afirmația că lumea are o formă triunghiulară să nu fie luată în sens grosier-spațial, ci să înțelegem că aici elementul spațial e doar o imagine simbolică pentru ceea ce este aspațial și atemporal. Dar, din moment ce trăim în spațiu, trebuie să folosim imagini spațiale pentru ceea ce este supraimaginar și supraspațial, supratemporal.
Prin urmare – așa ne spune Plutarh – lumea e triunghiulară (vezi desenul). Aceasta e lumea în totalitatea ei: în mijlocul acestui triunghi cosmic – spune Plutarh – se află câmpul adevărului. Plutarh distinge 183 de lumi. Există, spune el, 183 de lumi, ele se mișcă de jur împrejur, în mijloc fiind câmpul în stare de repaus al adevărului: despărțit prin timp de cele 183 de lumi: pe fiecare latură sunt 60, în colțuri câte una = 183. Așadar, în această imaginațiune a lui Plutarh lumea este gândită tripartit: de jur împrejur formațiunea de nori, cele 183 de lumi unduindu-se și tălăzuindu-se. Aceasta este, totodată, imaginațiunea pentru mume. Numărul 183 e dat de Plutarh.
Așadar, Plutarh, care stăpânea, într-un anumit sens, comorile de înțelepciune ale Misteriilor, indică numărul 183. Să vedem câte lumi obținem, calculând corect, până la lumea lui Plutarh. Trebuie să socotim în felul următor:
| Mai întâi, întregul proces cosmic, îl socotim drept o lume | 1 |
| Acest proces cosmic se împarte în așa fel încât avem formațiuni de lumi încheiate: Saturn, Soare, Lună – după cum știți acestea sunt | 3 |
| Dar noi împărțim fiecare dintre aceste lumi: Saturn, Soare, Lună, așa cum împărțim și lumea pământească. Împărțim lumea pământească în: era polară, era hiperboreană, avem apoi era lemuriană, era atlanteană, cea postatlanteană și așa mai departe: 7. În fiecare dintre cele șapte perioade, distingem epoca hindusă, epoca protopersană, epoca egipteano-chaldeană, epoca greco-latină, epoca prezentă și încă două care vor urma. Dacă luăm această împărțire pe Saturn, Soare și Lună, avem pe fiecare câte 49 lumi succesive, care se dezvoltă mereu mai departe. | 49 49 49 |
| Apoi, dacă adăugăm celor trei lumi succesive și Pământul, care nu este o formațiune încheiată, avem, așadar, în stadiul Pământ: era polară: 7; era hiperboreană: 7; era lemuriană:7; sunt 21. Era atlanteană: 7 | 28 |
| să le adunăm: |
179 |
| Acum am terminat cu Atlantida. Plutarh a trăit în epoca a patra; mai trebuie să adăugăm în calcul 4, | 4 |
| și rezultă |
183 |
Vedeți, așadar, dacă aplicăm calculul nostru și socotim corect diferitele părți și lumile întregi care s-au tot rostogolit mai departe, până în epoca a patra postatlanteană, în care a trăit Plutarh, putem spune, într-adevăr că din acest calcul rezultă 183 de lumi.
În afară de aceasta, dacă avem în vedere Pământul nostru, pe care mai evoluăm și acum, în legătură cu care, așadar, nu putem vorbi de o încheiere, și dacă ne înălțăm privirile spre Saturn, Soare, Lună, le aflăm acolo pe mume, pe care Misteriile grecești n-au făcut decât să le numească sub o altă formă: Proserpina, Demeter și Rhea. Fiindcă toate acele forțe care există în Saturn, Soare și Lună continuă să acționeze până în epoca noastră. Și forțele fizice nu sunt altceva decât umbra lăsată de spiritual, copia spiritualului. Tot ceea ce este fizic este întotdeauna doar copia, imaginea spiritualului.
Luna, dacă nu luați în considerare doar corpul ei fizic grosolan, ci forțele, impulsurile care există în ea, face parte din entitatea Pământului. Dacă vreți să aveți o reprezentare grosolană, nu e nevoie decât să vă reprezentați lucrurile în felul următor. Pământul are o coadă, un peduncul, de această coadă e agățată Luna; el o rotește pe coada ei; numai că această coadă nu este fizică. Iar tot ceea ce este impuls lunar nu este numai pe Lună, ci această sferă întrepătrunde Pământul.
Sunt oare prezente aceste forțe legate de Lună? Grecii au privit aceste forțe ca pe ceva plin de mister, ca pe ceva foarte misterios. Toate nenorocirile epocii moderne au legătură cu faptul că aceste forțe au fost dezvăluite fără să se fi păstrat caracterul misterial. Dacă examinăm forțele care au legătură cu Luna – să luăm în considerare acest unic aspect –, atunci o avem pe una dintre mume. Ce este această mumă? Ne vom putea apropia cel mai bine de această mumă în felul următor.
Gândiți-vă ca să avem o imagine, gândiți-vă la un râu oarecare, să zicem Rhinul. Ce este, de fapt, Rhinul? Cine reflectează – am amintit deja o dată aici acest lucru – nu poate să spună: Acesta e Rhinul. Oamenii desemnează râul cu numele de Rhin. Dar ce este Rhinul în mod real, când îl privim? Oare Rhinul e apa? Ei bine, în clipa următoare apa s-a dus și apare altă apă, apa se varsă în Marea Nordului și vine alta, totul se schimbă fără încetare. Ce e Rhinul? Este oare Rhinul albia, valea? Nici așa ceva nu crede nimeni. Dacă în albie nu ar fi apă, nimeni nu ar crede că acesta este Rhinul. De fapt, când folosiți cuvântul Rhin nu faceți aceasta pentru ceva care există în mod real, ci pentru ceva care se schimbă, dar, dintr-un anumit punct de vedere, nu se schimbă. Dacă vă reprezentați lucrurile în mod schematic, imaginându-vă Rhinul și apa care curge în albia sa, ei bine, această apă se evaporă și apoi coboară din nou. Dacă vă reprezentați că toate râurile constituie o unitate, trebuie să vă creați imaginea următoare: apa se evaporă, coboară din nou. Dintr-un anumit punct de vedere, apa, care curge de la izvor spre punctul unde se varsă, vine din aceleași rezerve ale apei care urcă și coboară: așa are loc circuitul apei. Numai că apa se împrăștie, se răspândește în întreaga ambianță. Dumneavoastră nu puteți fugi, bineînțeles, după fiecare picătură, dar noi trebuie să privim apa, care aparține Pământului, ca pe o unitate. Chestiunea referitoare la apa care vine direct din interiorul ământului nu intră aici în discuție. Așa stau lucrurile în ceea ce privește apa.
Ceva asemănător s-ar putea face și cu aerul. Dar se poate face și cu un alt lucru ceva asemănător. Dacă aveți într-un loc o stație de telegraf și în alt loc altă stație de telegraf, dumneavoastră știți că o legătură se face numai printr-o sârmă; cealaltă se face prin întreg Pământul, deoarece curentul intră în pământ. Înăuntru se află placa ce conduce prin pământ. Totul trece prin pământ.
Dacă vă reprezentați aceste două lucruri, aveți: apa, care curge, se răspândește, tinde să formeze un circuit, iar, pe de altă parte, electricitatea care se răspândește în pământ în acest fel – atunci aveți două lucruri diametral opuse, o dublă ființialitate opusă. Aici mă refer doar în treacăt la acest lucru. Puteți sintetiza toate acestea din orice manual elementar de fizică. Dar aceste fenomene ne fac să vedem în electricitate imaginea opusă, reversul subpământean a ceea ce are loc deasupra pământului, în circuitul apei. Ceea ce lucrează sub pământ drept entitate electrică e numai impuls lunar rămas în urmă. Nu aparține Pământului. E impuls lunar rămas în urmă, și chiar așa era numit de către greci. Căci grecii mai cunoșteau încă înrudirea dintre această forță răspândită peste tot Pământul și forțele de reproducere – această înrudire există –, forțele creșterii, ale prosperării. Aceasta era una dintre mume.
Ei bine, dumneavoastră vă puteți gândi: Toate presimțirile legate de aceste mari corelații stau în fața lui Faust nu numai în mod teoretic, el urmează să intre pe acest tărâm, să se pătrundă cu aceste impulsuri. În Misteriile vechilor greci această forță le era vestită, în orice caz, înainte de toate, candidaților la inițiere, alături de celelalte două mume. Vechii greci au ținut secret, în Misterii, tot ceea ce are legătură cu electricitatea. Decadența din viitorul Pământului va consta în faptul, despre care am vorbit deja, dintr-un alt punct de vedere, că aceste forțe nu mai sunt ținute în sânul Misteriilor, ci ies afară. Una dintre ele a ieșit afară în cursul celei de-a cincea epoci postatlanteene: electricitatea. Celelalte vor ieși afară în epocile a șasea și a șaptea, în cadrul unor fenomene de decadență.
Toate acestea se numără încă, în societățile oculte decadente din epoca modernă, printre lucrurile despre care membrii conservatori nu vor să vorbească. Goethe a considerat, și pe bună dreptate, că e adecvat epocii să dezvăluie aceste lucruri în felul în care le-a putut dezvălui deja atunci. Dar, totodată, aveți aici unul dintre pasajele scrise de Goethe din care puteți vedea că un poet mare nu scrie versuri așa cum fac mulți alții, care scriu și ei versuri, că la el fiecare cuvânt stă parcă dăltuit în piatră și fixat la locul lui. Ia gândiți-vă: mumele sunt înrudite, așadar, cu electricitatea. Goethe se numără printre aceia care tratează aceste lucruri într-un mod cu adevărat obiectiv:
Faust (cu un fior):
Ca și cum ar fi lovit de un curent electric. Goethe folosește cuvântul „lovit” în mod intenționat, nu ca pe un cuvânt oarecare, întâmplător, după cum nimic în această scenă nu este întâmplător.
Așadar, ceea ce îi dă Mefisto lui Faust este imaginea care prefigurează ceea ce urmează să găsească el acolo ca impulsuri ale celor 183 de lumi. Această imagine acționează deja așa cum trebuie pentru că Faust a trecut prin tot felul de experiențe care îl aduc în apropierea lumilor spirituale. De aceea, aceste lucruri acționează în favoarea lui.
Iată ce am dorit să vă spun azi; în principal, faptul că Goethe vrea să prezinte în această scenă a „mumelor” niște adevăruri dintre cele mai importante. Dar de aici dumneavoastră înțelegeți, desigur, din ce lumi – din alte lumi de conștiență – trebuie să-i aducă Faust pe Elena și pe Paris. Deoarece Goethe a vrut să prezinte niște adevăruri atât de importante, limbajul din aceste scene este și el altul decât ar putea părea la prima vedere. Și ceilalți, cei care s-au adunat la un fel de spectacol dramatic, văd ce aduce Faust din lumea la care m-am referit. Dar cum de le văd și ei? Lucrurile acestea le sunt pe jumătate sugerate. Cine le sugerează? Astrologul. De aceea a și fost ales ca astrolog. Cuvintele sale au putere de sugestie. Acest lucru a fost exprimat în mod clar. Astrologii își însușesc arta de a sugera; nu pe cea mai bună, ci una de natură ahrimanică. Dar ce face, propriu-zis, astrologul nostru, când stă aici, și această curte vi se arăta nu prea inteligentă, dacă mi-e îngăduit să spun așa? Ce face oare astrologul în mijlocul acestei curți? El le sugerează celor prezenți ce este necesar pentru ca lumea care se ridică, drept lume deosebită, datorită conștienței transformate a lui Faust, să devină prezentă pentru ceilalți. Amintiți-vă ce v-am descris, ce v-am spus aici cândva [Nota 23]: Astăzi se poate dovedi că orice cuvânt pe care îl rostim își arată vibrația în anumite substanțe. – Prin aceasta, eu am vrut să vă spun că astăzi poate fi explicată pe cale experimentală natura scenelor cu incantații. Din fumul de tămâie al cuvintelor respective se dezvoltă în mod real ceea ce Faust scoate pentru conștiența sa dintr-o cu totul altă lume. Dar pentru societatea de la curte acest lucru devine prezent, e văzut în mod real, datorită faptului că astrologul adaugă sugestia. Ce face astrologul? El suflă, el e cel care suflă în urechile fiecăruia dintre cei care fac parte din societatea de la curte. Dar insuflările sunt arta oratorică a diavolului. Așadar, când se rostește:
e desemnată arta diavolească a astrologului. Iată unul dintre sensurile acestei propoziții. Celălalt sens se referă direct la scenă: diavolul stă el însuși în cușca sufleurului și suflă.
Aveți aici imaginea arhetipală a unei asemenea propoziții, cu un dublu sens absolut. În mod pur scenic: diavolul stă el însuși în cușca sufleurului și suflă! Dar, în realitate: astrologul suflă în urechile societății de la curte! Și aceasta este o artă diavolească, așa cum o practică el.
Astfel, dacă porniți în mod just la treabă, veți găsi un dublu sens în foarte multe dintre scene. Goethe folosește dublul sens pentru că vrea să descrie ceva care se întâmplă în mod real și, totuși, nu se petrece în mod real, așa cum se petrec faptele grosolan-materiale în realitate. Ele pot fi prezentate, dar nu sunt reale în adevăratul sens al cuvântului. Dar Goethe a vrut să înfățișeze ceva care a jucat un rol, a fost un impuls în istoria modernă, un lucru care s-a petrecut în mod real. Goethe nu a vrut să spună, cum s-ar putea crede, că așa ceva a fost prezentat cândva, ci că aceste impulsuri au pătruns în istoria modernă, că ele sunt prezente în ea. Ele acționează. Goethe a vrut să înfățișeze o realitate. El a vrut să spună cam așa: În ceea ce s-a dezvoltat începând cu secolul al XVI-lea a jucat și diavolul un rol. – Și, dacă luați scena în serios, în sensul arătat, veți sesiza a doua latură a problemei, veți sesiza că Goethe știa ceva despre intervenția unor entități suprasensibile în procesele istorice. Iar la sfârșit aveți un aspect la care m-am referit adeseori, faptul că Faust încă nu e suficient de matur pentru a duce lucrurile până la capăt, că el încă nu și-a cucerit în mod just posibilitatea de a pătrunde în cealaltă lume, ci prin forța lui Mefistofel. De aceea urmează ceea ce constituie sfârșitul scenei.
De la aceste lucruri vreau să pornesc mâine, pentru a duce mai departe considerațiile noastre. Dar dumneavoastră vedeți că tocmai ceea ce a vrut Goethe să spună ne poate lămuri unele lucruri care sunt pe linia considerațiilor noastre de până acum.
