Când încercăm să caracterizăm diferitele epoci succesive din evoluția omenirii pe Pământ, în primă instanță, era postatlanteană, putem prezenta, pentru a face aceasta, un lucru sau altul, pe baza cercetării spirituale, în legătură cu fiecare epocă; ne putem însuși astfel, treptat, niște reprezentări concrete despre aceste epoci. Astăzi ne propunem să adăugăm la ceea ce știm deja câteva aspecte deosebite, legate de epoca a patra, cea greco-latină, și de propria noastră epocă, a cincea. Se poate spune: Fiecare epocă are o misiune specială – vă rog să nu vă gândiți aici la o simplă misiune teoretică, științifică, la ceva care are de-a face doar cu niște cunoștințe în sensul că aceasta trebuie rezolvată într-un mod plin de viață, că în viața însăși apar niște impulsuri cu care oamenii individuali din epocile respective trebuie să se confrunte, în contact cu care trebuie să caute, să lupte, niște impulsuri din care să nu ia naștere doar reprezentările lor, ci și sentimentele lor, din care rezultă ceea ce ei iubesc, urăsc, dar și ceea ce asimilează ei ca impuls de voință. Așadar, putem spune, în sensul cel mai larg, că fiecare epocă își are misiunea ei.
Dacă ne îndreptăm privirile spre epoca greco-latină, constatăm că ea are de rezolvat misiunea care se referă mai ales la ceea ce se poate concentra în cuvintele naștere și moarte în Univers. Astăzi aceste lucruri au devenit cam difuze, din cauză că marile probleme legate de naștere și moarte nu stau în fața omului din epoca a cincea postatlanteană în sensul cel mai profund al vieții, ci doar într-un sens teoretic. Acest om al epocii a cincea postatlanteene nu mai are un sentiment exact care să-l facă să știe cât de profund influențau inima omului din epoca a patra postatlanteană fenomenele nașterii și morții. Noi, oamenii din epoca a cincea postatlanteană – și ne aflăm, de fapt, destul de la începutul ei: această epoca a cincea postatlanteană a început în anul 1413; o asemenea epoca durează 2 160 de ani –, avem de dezlegat într-un mod riguros și viu, în sensul cel mai vast al cuvântului, ceea ce se poate numi problema Răului. Vă rog insistent să luați seama la acest lucru. Răul, care se va apropia de omul epocii a cincea postatlanteene, sub toate formele posibile, în așa fel încât acesta va trebui să dezlege pe cale științifică natura Răului, esența Răului, în așa fel încât va trebui s-o scoată la capăt, prin iubirea și ura lui, cu tot ceea ce provine din Rău, astfel încât va trebui să lupte, să înfrunte piedicile pe care Răul le pune în calea impulsurilor voinței – toate acestea țin de sarcinile epocii a cincea postatlanteene.
Ba chiar am putea spune că problema Răului aparține acestei epoci a cincea postatlanteene într-un mod și mai intens decât aparțineau nașterea și moartea epocii a patra postatlanteene. De ce? Vedeți dumneavoastră, cu o intensitate vitală tot atât de mare cu care va trebui să dezlege această epocă a cincea postatlanteană problema Răului, a trebuit să dezlege problema nașterii și morții era atlanteană. În era atlanteană, fenomenele nașterii și morții s-au apropiat de oameni într-un mod mult mai perceptibil, mult mai direct, mult mai elementar decât acum, când ceea ce se ascunde în spatele nașterii și al morții, se ascunde mai mult și pentru percepția și simțirea umană. Iar epoca greco-latină a fost, propriu-zis, numai o repetare estompată a ceea ce au avut de trăit atlanteenii cu privire la naștere și moarte. Din acest motiv, ceea ce au trăit oamenii în epoca greco-latină nu a fost tot atât de intens cât de intensă va fi căutarea și lupta din epoca a cincea postatlanteană, care a început în 1413, cu toate puterile Răului, cu tot ceea ce izvorăște din Rău, și de care omul trebuie să se elibereze prin forțe diametral opuse, de dezvoltarea cărora această epocă a cincea postatlanteană depinde, de aceea, într-o măsură cu totul deosebită. Nu e nevoie decât să sesizăm cu o intensitate suficient de mare ceea ce am spus adineaori, și atunci unele dintre lucrurile pe care le-am caracterizat în cursul săptămânilor trecute ni se vor ilustra și într-un alt mod, cu totul deosebit. Unele vor apărea drept consecința acestui principiu de bază, că epoca a cincea postatlanteană are misiunea de a luptat cu această problemă a vieții, problema Răului.
Și acum, să ne punem întrebarea: Cum și-a dat seama Goethe că așa stau lucrurile când l-a caracterizat pe reprezentantul omenirii, pe Faust, într-un mod atât de dramatic, încât l-a situat în luptă cu reprezentantul Răului, cu Mefisto? – De aici dumneavoastră vedeți că drama Faust a fost scoasă cu adevărat din sânul celor mai profunde interese ale epocii actuale.
Este o caracteristică specială a omului faptul că el o scoate la capăt cu asemenea lucruri cu care trebuie să lupte numai dacă – am subliniat acest lucru adeseori în expunerile noastre – își extinde conștiența asupra lor, numai dacă ele nu îi rămân în afara conștienței. Aceasta este o caracteristică. Posibilitățile de a avea impulsuri rele, care se pot ridica din străfundurile ordinii lumii – acestea trebuie să i se reveleze conștienței.
Dar mai există și o altă necesitate. Nu e suficient, de regulă, doar să știi ce ține de o anumită epocă. Lucrurile pot fi judecate în mod corect numai prin comparație.
Așadar, nu e suficient numai să știi că acum, în epoca a cincea postatlanteană, omul are de luptat cu Răul, în cadrul evoluției istorice de pe Pământ, ci e necesar să apară o anumită conștiență despre epoca anterioară, în cazul nostru, despre epoca greco-latină, e necesar ca impulsurile care au trăit în epoca greco-latină să devină și impulsurile omului din epoca a cincea postatlanteană. Ia gândiți-vă în ce mod minunat se leagă cu această concepție, scoasă din natura evoluției umane, din natura evoluției istorice a omenirii, ceea ce a simțit Goethe. În Goethe trăia dorul de a ajunge să cunoască Antichitatea prin percepție nemijlocită – atât de bine cât putea fi ea cunoscută în vremea lui să o descifreze, aș spune pe baza a ceea ce i se dezvăluise în Italia. Din acest motiv, dorul de a se duce în Italia trăia în Goethe ca o boală. Dar acest lucru avea legătură cu faptul că Goethe se simțea, în sensul cel mai bun al cuvântului, un fiu al epocii a cincea postatlanteene. El nu năzuia să meargă în Italia dintr-un impuls ca acela al unui profesor oarecare de istoria artei, care crede că e priceput în orice domeniu și că nu vrea altceva decât să-și extindă cunoștințele. Nu spre așa ceva năzuia Goethe. El năzuia spre o schimbare a stării sale de conștiență, spre un alt mod de a vedea, de a percepe. Și s-ar putea enumera multe lucruri din care să reiasă adevărul acestei afirmații. Goethe își spunea: Dacă rămân doar în Nord, sufletul meu va avea o formă de a vedea, de a percepe, care nu va fi suficient de cuprinzătoare. Eu trebuie să trăiesc în atmosfera Sudului, pentru ca în mine să ia naștere alte forme de percepție, alte forme noționale, alte forme de gânduri, alte forme de sentimente. – Și ceea ce are, în sensul cel mai bun al cuvântului, un conținut nordic, scena „Bucătăria vrăjitoarelor”, de exemplu, a fost scrisă de Goethe la Roma, pentru că el credea că se poate transpune total în natura modului spiritual de a percepe numai dacă starea sa de conștiență va fi transformată de atmosfera de acolo. Ceea ce trebuie să încercăm noi este să ne transpunem într-un mod subtil, intim, în sufletul lui Goethe.
Ei bine, putem vedea, așadar, că Goethe nu îl pune pe Faust în opoziție cu Mefistofel pe baza unei abstracțiuni oarecare, inconsistente, ci pentru că el a vrut să-l înfățișeze pe reprezentantul epocii a cincea postatlanteene în cadrul evoluției omenirii.
Dar, din imboldul celălalt, de a compara în mod viu, în cadrul a două stări de conștiență, am putea spune, în sufletul lui a apărut necesitatea de a nu-l pune pe Faust să trăiască doar condițiile, doar evenimentele epocii a cincea postatlanteene, ci de а-l face să se întoarcă în epoca a patra postatlanteană și să-și cufunde sufletul în această epocă, pentru ca și ea să-și pună pecetea pe starea lui de conștiență. Acest lucru se întâmplă prin faptul că Faust se întâlnește cu Elena.
E interesant să alături unele scene din cuprinzătorul Faust. Ar fi interesant, de exemplu, să se reprezinte o dată „Bucătăria vrăjitoarelor”, scena invocării de la „Curtea imperială” și scena cu apariția Elenei însăși; pentru că aceste trei scene constituie trei moduri succesive prin care Faust face cunoștință cu Elena. În „Bucătăria vrăjitoarelor”, în timp ce Mefisto stă de vorbă cu macacii și cu vrăjitoarea, Faust vede în oglinda magică o imagine, în fața căreia el vorbește numai despre frumusețea femeii. Dar se și amintește, prin cuvintele lui Mefisto, că apare imaginea Elenei:
Se ivește mai întâi ceea ce prinde formă în continuare prin scena „La curtea imperială” și care apare, la sfârșit, în „Fantasmagoria clasic-romantică” din actul III al părții a doua, în cea de-a treia formă a sa. Ar fi interesant să vedem aceste trei lucruri împreună, unul după altul, fiindcă oamenii și-ar da seama atunci, poate, că Faust este într-o măsură foarte mare o creație organică vie, coordonată din punct de vedere interior.
Nu degeaba auzim iarăși aici, la „Curtea imperială”, din gura lui Faust însuși:
Acolo unde vine iarăși vorba de Elena, miroase a „bucătăria vrăjitoarelor”. Așadar, se amintește de Elena. Frazele sunt așezate mereu într-un mod bine cumpănit. Goethe nu e un poet ca mulți alții, ci un poet care a creat cu adevărat pe baza unor necesități impulsionate din mari profunzimi.
Dar să ne punem întrebarea mai exact: De ce sunt prezentate trei întâlniri prin care Faust face cunoștință cu Elena? De ce? – Aceste trei întâlniri sunt, totuși, diferite una de cealaltă. În cazul primei întâlniri, în „Bucătăria vrăjitoarelor”, în oglinda magică, Faust este transpus, mai întâi, într-o foarte ușoară stare de răpire. El vede o imagine. Cel familiarizat cu distincțiile mai subtile din știința ocultă știe să interpreteze foarte bine imaginea pe care o vede Faust în oglinda magică. Eu v-am spus adeseori că gândurile noastre, reprezentările noastre sunt, de fapt, în viața obișnuită, cadavrele a ceea ce trăim noi. În spatele tuturor gândurilor se află imaginațiuni, dar noi ucidem elementul imaginativ. Puteți vedea ceva mai exact acest lucru, din punct de vedere filosofic, dacă veți citi cartea mea în curs de apariție, Despre enigmele sufletului [Nota 24], care conține un mic capitol referitor la această problemă. Ceea ce vede Faust în oglinda magică din scena „Bucătăria vrăjitoarelor” e ceva care trăiește în el, ridicat pe treapta imaginației. De obicei, el are reprezentarea numai în mod abstract, aici el trăiește reprezentarea Elenei, pe care Goethe o scoate la lumină, din întregul domeniu al vieții de reprezentare, transformată în imaginațiune. Așadar, avem, în primul rând – vă rog să țineți seama de acest lucru –, o reprezentare devenită imaginativă, „Bucătăria vrăjitoarelor”.
În scena invocării de la „Curtea imperială” lucrurile merg mai departe. Aici e luată în stăpânire nu numai viața de reprezentare a lui Faust. Dacă Faust ar lua în sufletul său numai imaginea pe care o vede în oglinda magică, el nu ar putea-o reda în afară, prin fum sau prin altceva. Pentru ca el s-o poată reda în afară, e necesar ca acest lucru să fie legat cu viața sa de sentiment și emoțională. Și, într-adevăr, nu putem spune altceva decât că Goethe sugerează cât mai intens posibil ceea ce vrea să spună aici. Faptul că Faust nu admiră aici doar frumusețea în viața de reprezentare, așa cum face în „Bucătăria vrăjitoarelor”, în imaginea din oglinda magică, acest lucru reiese pentru dumneavoastră din faptul că Goethe înșiruie, în această scenă a invocării, întreaga gamă de sentimente, de mișcări sufletești, prin care Faust se simte legat de Elena. E cu adevărat o gradație minunată, în care niciun cuvânt nu ar putea sta în alt loc, atunci când Faust izbucnește în cuvintele ce caracterizează legătura lui afectivă cu Elena: înclinație, iubire, adorație, nebunie. Acest lucru nu putea fi descris mai nimerit din punct de vedere sufletesc. Dacă vă reprezentați această gradație, veți vedea cum Goethe înfățișează legătura lucrurilor pe care Faust le trăiește în viața sa emoțională. Așadar, ceea ce apare în scena invocării nu mai e doar reprezentare devenită imaginativă, ci simțire devenită imaginativă. Și aici aveți, drept o a doua treaptă, în al doilea rând: simțire devenită imaginativă – scena invocării de la „Curtea imperială”.
Iar dacă găsim trecerea spre „fantasmagoria clasic-romantică”, unde Elena nu mai apare doar ca fantomă, ci ca realitate palpabilă pentru Faust însuși – el îl are pe Euforion drept fiu –, vedem cum Goethe sugerează în mod clar: această „fantasmagorie clasic-romantică” provine din voința lui Faust, de data aceasta nu doar din simțire și din reprezentare. Această „fantasmagorie clasic-romantică” este voință care a devenit imaginativă. În al treilea rând, voință devenită imaginativă – actul III al părții a doua.
Reprezentare, simțire și voință, transpuse în sfera imaginativă, aveți acest lucru în cele trei gradații ale apariției Elenei. Toate acestea sunt descrise într-un mod artistic adecvat. Și acela care nu disecă drama Faust așa cum facem noi acum, ci doar o savurează, pur și simplu, are aici aceste lucruri.
Faptul că Goethe o alege tocmai pe Elena ca apariție pentru Faust are cu adevărat legătură cu natura sarcinilor de viață ale epocii a cincea postatlanteene. În orice caz, atingem aici o problemă pe care Biblia însăși o tratează doar foarte delicat, iar Ricarda Huch, în noua ei carte, Credința lui Luther [Nota 25], într-un mod ceva mai nedelicat: legătura dintre problema cunoașterii femeii și problema cunoașterii Răului. În Biblie există o legătură misterioasă, sugerată prin faptul că ispitirea luciferică din Paradis a avut loc prin intermediul femeii. Dorul după diavol e descris – atât de frumos –, acum, în această epocă a cincea postatlanteană, în cartea scrisă de Ricarda Huch despre Credința lui Luther. E ceva foarte semnificativ. Dar nu ne putem ocupa mai departe de aceste lucruri, pentru că astăzi am păși pe o gheață foarte subțire dacă le-am sugera, și cu atât mai mult dacă le-am discuta.
Dar spiritul grec, și Goethe, în uniune cu spiritul grec, are, pe baza acestui impuls, figura Elenei. Aici noi trebuie să ne gândim numai că apariția Elenei, problema Elenei, a constituit cu adevărat conținutul Misteriilor grecești. Ținea de un anumit proces al inițierii să cunoști esența Elenei. Cunoscând esența Elenei, cei din Misteriile grecești aflau ceva despre misiunea epocii a patra postatlanteene față de lumea spirituală. De aceea, în Misteriile grecești au existat despre Elena o legendă exoterică și una esoterică. Legenda exoterică despre Elena e cea cunoscută. Cealaltă a devenit și ea cunoscută, pentru că toate cele esoterice devin, încetul cu încetul, exoterice. Exoterică este legenda care spune că, prin intriga pusă la cale de cele trei zeițe, Paris a fost determinat să i-o fure lui Menelau pe Elena, că el a apărut în Grecia, a răpit-o pe Elena cu acordul ei, a dus-o la Troia, că din această cauză a izbucnit Războiul troian și că, după ce grecii au asediat, au cucerit Troia, Menelau și-a luat-o înapoi pe Elena. Aceasta este legenda exoterică despre Elena.
Dumneavoastră știți că Homer ne permite să pătrundem cu privirea doar legenda exoterică despre Elena, pentru că, fiind inițiat în legenda esoterică a Elenei, nu voia să trădeze nimic din aceasta. De-abia autorii dramatici Eschil, Sofocle, Euripide și-au permis, într-o perioadă mai târzie a Antichității grecești, să trădeze ceva din legenda esoterică a Elenei, în sensul că Elena nu ar fi fost de acord cu răpirea ei, că Paris nu ar fi răpit-o, ci ar fi furat-o împotriva voinței ei; el a plecat cu ea pe mare. Неrа a făcut în așa fel încât corăbiile să ajungă în altă parte, în așa fel încât Paris a fost nevoit să acosteze cu Elena în Egipt, unde pe atunci domnea regele Proteus. Proteus aflase de la sclavii care fugiseră de pe corăbiile lui Paris întreaga poveste, așa că i-a luat prizonieri pe Paris cu întreaga lui suită și pe Elena. Și Paris a fost pus în libertate de Proteus, Elena i-a fost luată. Conform cu această legendă, ea nu a devenit niciodată soția lui Paris; bogățiile i-au fost luate, și el a fost trimis la Troia fără Elena. Dar i-a fost îngăduit să ia cu el, în călătoria spre Troia, în locul Elenei adevărate, care a rămas în Egipt, la Proteus, idolul Elenei, astfel că Paris a apărut în Troia numai cu idolul Elenei. Și pentru acest idol s-au luptat grecii, pentru că nu voiau să creadă ce spuneau troienii, că Elena cea adevărată nu se află la Troia. Apoi, după ce Războiul troian a luat sfârșit, Menelau a făcut el însuși drumul până în Egipt și și-a adus-o acasă.
Dumneavoastră știți, poate, că în „Fantasmagoria clasic-romantică” din actul al III-lea al părții a doua se face aluzie la această latură esoterică a legendei despre Elena. Mefistofel-Phorkyas continuă el însuși cuvântarea Elenei, care nu mai știe nici ea ce să facă. Goethe o înfățișează pe Elena în actul al III-lea, partea a doua, cu toate îndoielile de care e năpădită. Ea a fost furată. Acum aude toate câte se povestesc despre ea. Totul e foarte încurcat. La urechile ei ajung lucruri care se referă la idol, nu la realitate. Și până la urmă nu mai știe nici ea însăși cine este. Dar în mijlocul tuturor acestor îndoieli, o auzim spunând:
Mefistofel-Phorkyas îi răspunde:
Așadar, Goethe sugerează complexitatea figurii Elenei și introduce în Faust al său acest caracter complicat al figurii Elenei. Căci prin problema Elena s-a spus foarte mult, și totuși nu e lipsit de importanță faptul că, în partea a doua a dramei, Mefistofel mediază în așa fel încât, prin cheie, îi atrage lui Faust atenția asupra unor locuri care pentru el nu înseamnă nimic, dar în care Faust speră să găsească Universul. Fiecare cuvânt are aici o anumită importanță. Faust are în sine posibilitatea de a modifica starea de conștiență, de a o transpune în ceea ce trăia conștiența în Antichitatea greco-romană, în epoca a patra postatlanteană. Universul nu trebuie luat în mod abstract, ci concret, sub o formă plăsmuită în sens spiritual. Mefisto nu poate pătrunde în această formă plăsmuită în sens spiritual. El aparține unei alte regiuni. El există, propriu-zis, pentru a acționa ca spirit în lumea lipsită de spirit a proceselor materiale, care trebuie să furnizeze impulsurile mai ales omului din epoca a cincea postatlanteană. În această epocă a cincea postatlanteană, anumiți oameni au misiunea de a-și îndrepta privirile spre punctul de vedere aflat în lumea spirituală, în așa fel încât să poată ajunge să fie conștienți de ceea ce trebuie cucerit prin impulsul Răului.
La fel de puțin cum ochiul se poate vedea pe sine, căci el poate vedea numai alte lucruri, tot atât de puțin poate vedea Mefisto, care este impulsul Răului, Răul însuși. Aceasta este ceea ce Faust trebuie să vadă, ceea ce Faust trebuie să afle, să cunoască. Mefistofel nu poate s-o vadă pe Elena, cel puțin nu cu toată atenția. Și totuși, el nu este lipsit de orice înrudire cu Elena. Înclinația spre Mefistofel a fost posibilă numai pe baza impulsurilor date de creștinism pentru epoca a cincea postatlanteană. Nu fără să existe o anumită înclinație spre Elena, rămânând străin, totuși, ceea ce a vrut să exprime spiritul grec, în special pentru inițiații săi, în problema Elenei. Și creștinii secolelor trecute o cunosc pe Elena (Hellena) dar sub forma Iadului. Cuvântul Iad (Hölle) nu e chiar lipsit de o înrudire etimologică – lucrurile au de-a face unul cu altul – cu Elena, chiar dacă e doar o înrudire pe departe. Problema Elena e complicată, așa cum vi se sugerează în forma esoterică a legendei grecești.
Ceea ce a fost exprimat clar în unele locuri din dramele-mister scrise de mine, faptul că Ahriman-Mefisto trebuie cunoscut și pătruns, acest lucru îl spune, într-un anumit sens, drama Faust. Pentru Ahriman-Mefisto, Goethe a scris o frază care e foarte importantă pentru epoca a cincea postatlanteană. Omul acestei epoci trebuie să facă în așa fel încât Ahriman-Mefistofel să se simtă recunoscut de el. Aduceți-vă aminte finalul ultimei mele drame-mister [Nota 26]; e un moment important acela când Ahriman-Mefistofel se simte recunoscut, când impulsul Răului știe că cei care trebuie să trăiască Răul găsesc o poziție de pe care nu stau în interiorul Răului, ci în afara Răului. E un lucru foarte important. Are o profundă importanță faptul că Mefistofel strigă spre Faust cuvintele:
Acesta este un lucru foarte important. Mefistofel nu ar spune așa ceva despre Woodrow Wilson! Nu ar avea niciun motiv s-o facă.
Relația dintre Faust și Mefistofel conține multe aspecte legate de întreaga problematică a epocii a cincea postatlanteene. Această epocă are, într-un anumit sens, după cum am spus, misiunea de a se mișca în direcția luptei necesare, care trebuie să se dea cu variatele forme ale Răului. Da, impulsurile evoluției omenirii trebuie să devină iarăși acute. Trebuie să ia naștere niște impulsuri care să apară în lupta cu Răul, și această trăire, spuneam eu, este cu mult mai intensă decât aceea a epocii a patra postatlanteene, pentru că este un fel de repetare a erei atlanteene.
În ce constă o primă trăire, în cursul evoluției de pe Pământ a omului? Fiindcă aici este vorba despre o asemenea primă trăire. Nu-i așa, epoca a patra postatlanteană trebuia să trăiască problema nașterii și a morții, dar ca repetare a erei atlanteene. O primă trăire a survenit acum în epoca a cincea postatlanteană. Ea constă în faptul că oamenii se adapă iarăși din maya, din iluzie. Omul trebuie să facă iarăși cunoștință cu iluzia, cu maya, cu marea amăgire. Am atras atenția în repetate rânduri asupra acestui lucru, din cu totul alte puncte de vedere, o dată în cartea mea Despre enigma omului, în care am asociat problema libertății cu faptul că în conștiență apar mai întâi niște imagini de oglindă, maya, apoi, în articolul ce urmează să apară despre Nunta alchimică a lui Christian Rosenkreutz din 1459 [Nota 27], unde am scos în evidență misiunea amăgirii pentru conștiență. Aceste lucruri pot fi spuse abia acum pentru prima dată sub forma lor directă. Dar ele nu țin de vreo teorie abstractă, nici de vreo fantasmagorie abstractă, ci de realitatea nemijlocită. Și e cu adevărat minunat felul în care Goethe era inițiat în aceste lucruri. Epoca a cincea postatlanteană trebuie să creeze multe pe baza iluziei. Goethe îl înfățișează pe omul acestei epoci în figura lui Faust. Când intră în marea lume, Faust inventează banii de hârtie, care sunt caracteristici pentru natura ahrimanică a relațiilor de schimb din epoca a cincea postatlanteană; aceste bancnote de hârtie nu sunt altceva decât dovada reală din cadrul economiei naționale a faptului că în relațiile de schimb domnește, își joacă rolul său, elementul imaginar, ireal, iluzoriu.
În acele epoci din dezvoltarea omenirii în care banii nu erau principalul, ci exista schimbul de mărfuri, comerțul de schimb – chiar dacă existau bani, economia națională nu era bazată pe bani nu se putea spune că viața economică exterioară e împânzită cu o rețea de iluzii, așa cum e cazul în epoca a cincea postatlanteană. Dar Goethe îl pune în legătură pe Faust însuși cu această iluzie a economiei. Ce vrea să spună el, de fapt, introducând a doua apariție a Elenei chiar după scena „Curtea imperială”? Cu ce avem de-a face, de fapt, aici? Cu niște fantasmagorii insuflate de astrolog, cu ceea ce exercită o influență prin sugestie. Am amintit deja ieri acest lucru, aici avem de-a face cu amăgirea, cu iluzia. Aceasta trăiește – asta a vrut să spună Goethe – în realitatea istorică exterioară, se manifestă în realitate sub formă spirituală. Noțiunile, reprezentările – cât de des am vorbit despre ele în expunerile de față –, acestea duc într-o măsură mare la erori. Erorile pe care vi le-am înșirat au luat naștere toate din iluzie. Amintiți-vă, v-am pomenit acest lucru ca pe o eroare caracteristică – dar am putea cita o sută de acest fel –, că anumiți specialiști în economia națională, care se credeau deosebit de isteți, au spus în 1914, pe baza legilor economiei lor naționale: Războiul nu poate dura mai mult de 4-6 luni, nu se poate altfel. – Dar el durează deja de atâția ani! De ce? De ce trăiesc oamenii cu asemenea reprezentări, pe care realitatea le duce la absurd? Pentru că în această viață de reprezentare se amestecă acea țesătură fantomatică pe care Goethe o face să intervină, prin Faust, în viața de la „Curtea imperială”, și pentru că oamenii nu sesizează ce trăiește în reprezentările lor ca țesătură fantomatică. De îndată ce s-a ridicat la orizont epoca a cincea postatlanteană, imaginația celor care puteau simți așa ceva a fost îndreptată în preluarea realității spre asemenea țesături fantomatice. Fiindcă tocmai pentru această apariție la „Curtea imperială” Goethe avea un frumos model în descrierea lui Sachs [Nota 28], care arată cum un necromant face ca Elena să apară la curtea împăratului Maximilian. Aici nu Faust, ci împăratul însuși este acela care vrea să perceapă apariția și care cade pradă ei, e paralizat. Eu aș pune întrebarea: Unde mai este descrisă această întrețesere a țesăturii fantomatice în realitatea devenirii istorice într-un mod atât de grandios și obiectiv, pe baza plenitudinii realității spirituale, ca în Faust? Și conștiența epocii a cincea postatlanteene și conștiența epocii a patra postatlanteene, spuneam eu, trebuie să se întrepătrundă. Faust îi scapă lui Mefistofel. Pentru Mefistofel nu reiese altceva decât concluzia:
Faust are un atac de apoplexie, el este paralizat. Ființa lui sufletească s-a despărțit de ființa lui trupească. Dar urmează scena pe care am descris-o aici anul trecut: visul lui Faust, pe care îl vede homunculus.
De unde vine oare, chiar dacă e numai o fantasmă, Elena din cea de-a doua apariție? Acest lucru e sugerat într-un mod foarte clar. Astrologul este cel care o face să apară, chiar dacă numai pe bază de sugestie, din ritmul stelelor. Faceți legătura dintre ceea ce rezultă aici pentru noi din ritmul stelelor și ceea ce am spus despre macrocosmos, despre ceea ce acționează asupra femeii înainte de fecundare. Elena vine din stele, dar ea introduce în sufletul lui Faust impulsurile pentru o altă Elena. Homunculusul vede cum în viziunea lui Faust se ivește nașterea Elenei: Zeus, Leda cu lebăda, întreaga scenă. Faust e condus dincolo, aveți aici trecerea spre a dezlega problema epocii a patra postatlanteene, problema nașterii. Ea se ivește în momentul în care Faust îi scapă cu adevărat lui Mefistofel, când lui Mefistofel nu-i mai rămâne din Faust nimic altceva decât corpul fizic exterior. Acum în sufletul lui Faust se ivește impulsul trecerii spre epoca a patra postatlanteană.
Motivele se înlănțuie aici în mod minunat. Vedem cum Goethe folosește, în sensul bun al cuvântului, împletirea a ceea ce trăiește în noi la trecerea din epoca a patra în epoca a cincea postatlanteană. Dar Goethe știa chiar mai mult, pentru că el face aluzie la legenda esoterică a Elenei, care spune că în Troia se afla numai idolul, același lucru care își are temeiul în stele, care e de origine cosmică. Partea cealaltă, individuală, din Elena, s-a dus în Egipt, la Proteus. Fiindcă în Troia pe cale de dispariție rămăsese din Elena ceea ce ține de epoca a treia postatlanteană, ceea ce a fost expulzat de această epocă a treia, ceea ce Egiptul a lăsat să plece. Dar ceea ce a păstrat Egiptul pentru epoca a patra postatlanteană a fost luat de Menelau din Egipt și dus înapoi, în Grecia.
Astfel, în legenda esoterică a Elenei, pe care Goethe, fără îndoială, a folosit-o, epocile a treia și a patra postatlanteene își trimit influențele în epoca a cincea. În felul acesta minunat a folosit Goethe problema Elenei.
Ei bine, despre aceasta vom vorbi în continuare mâine, vom discuta problema Elenei nu numai în legătură cu Faust, ci vom mai spune și unele lucruri care pot aduce cu adevărat lumină în sufletele noastre cu privire la întrebările care pot apărea în urma expunerilor care trebuie să ne străbată sufletele în această perioadă.
