Intenționam să fac astăzi, după spectacol, câteva remarci care să se lege, în genul unei expuneri artistice, de scenele din Faust prezentate. Dar, pentru că spectacolul nu va avea loc deoarece câțiva actori s-au îmbolnăvit, și atunci conferința trebuie să fie de sine stătătoare [Nota 34], voi proceda altfel. Mă voi referi la scena care va fi prezentată aici duminică la ora 18.30, dar nu voi vorbi despre această scenă – subliniez acest lucru în mod cu totul deosebit – din punct de vedere artistic, ci dintr-un alt punct de vedere, legând de existența acestei scene, ca realizare a lui Goethe, câteva expuneri spiritual-științifice, care se leagă, la rândul lor, într-un anumit sens, de cele spuse aici deja în această toamnă. Tocmai pentru a evita neînțelegerile în această direcție vă rog să aveți în vedere în mod cu totul deosebit faptul că nu voi prezenta lucrurile din punct de vedere artistic, ci voi lega de această scenă câteva observații spiritual-științifice.
Cine lasă să se deruleze prin fața sufletului său scena despre care vom vorbi are ocazia să privească foarte adânc în sufletul lui Goethe, în măsura în care această scenă, ca și cea imediat următoare, care face trecerea spre fantasmagoria Elenei, arată cum simțea și presimțea Goethe – chiar dacă nu avea încă asemenea sentimente și presentimente sub formă de idei clare – niște adevăruri spiritual-științifice. Un poet care nu ajungea cu cunoașterea sa până la adevărurile spiritual-științifice nu putea construi, cu siguranță, aceste scene în acest fel. Ne-am depărta foarte mult de la tema noastră de azi dacă aș vrea să vorbesc, fie și numai în mod introductiv – lucru pe care, poate, îl voi face altă dată –, despre calea pe care Goethe a ajuns la înțelegerea unor adevăruri spiritual-științifice. Eu vreau să leg, pur și simplu, de această scenă niște lucruri care vă pot ajuta să vedeți că a fost necesar ca Goethe să vadă anumite lucruri din lumea spirituală pentru a plăsmui scena așa cum o avem astăzi. Goethe nu cunoștea, în orice caz, sub formă de idei clare, lucrurile pe care le-am expus aici cu câteva zile în urmă despre dezvoltarea omului ca ființă temporal-corporală. Nu se poate spune că în evoluția lui Goethe poate fi dovedită prezența unei cunoașteri clare a faptului că omul dobândește abia la mijlocul vieții, pe baza organizării sale corporale, capacitatea autocunoașterii. Noi știm, din expunerile făcute aici de-a lungul acestor săptămâni, că omul devine capabil abia pe la sfârșitul anilor ‘20 să dobândească autocunoașterea, pe baza forțelor pe care le dezvoltă din propria sa organizare corporală. Dacă vrem să ne edificăm într-un mod adecvat asupra acestor lucruri, trebuie să avem în vedere faptul că omul este cu adevărat o ființă complexă. Înțelegem acest lucru numai dacă ne dăm seama mai întâi în ce măsură este el o creatură – dacă îmi e îngăduit să folosesc această expresie atacată azi în mod frecvent de știință –, și dacă ne devine clar faptul că această creatură ne trimite în trecut, la creatorii săi, la creatorii săi spirituali.
Ei bine, se poate izola din om – printr-o chimie spirituală, dacă pot folosi o asemenea expresie pedantă – ceea ce este omul, pur și simplu, prin faptul că se află într-o anumită dependență față de creatorii săi spirituali originari, față de acele entități, dintre ierarhiile ordinii cosmice, a căror misiune specială în Univers culminează cu crearea omului, față de acele ființe cu care omul, ca om, trebuie să se simtă înrudit în mod cu totul deosebit. Dacă îl separăm pe om în felul acesta, putem reprezenta schematic lucrurile în felul următor.
Imaginați-vă că într-un punct oarecare al evoluției sale omul ar fi reprezentat printr-un cerc. Dacă urmărim entitatea umană pe care vreau s-o reprezint prin acest cerc, dacă o urmărim în sens invers, așa cum iese ea treptat din mâinile creatorilor săi spirituali, avem un curent pe care vreau să-l sugerez prin culoarea portocaliu. Dacă cineva ar merge înapoi, în trecut, și ar examina cum se dezvoltă omul de-a lungul stadiilor lunar, solar, saturnian și mai târziu în stadiul pământesc, ar găsi particularitățile ierarhiilor superioare, așa cum vă sunt ele cunoscute din Știința ocultă. El ar afla conlucrarea, relațiile dintre aceste ierarhii, și, dacă ar percepe legătura dintre om și ierarhii, ar ajunge să aibă o imagine a faptului că, într-un anumit sens, omul este țelul creației zeilor, așa cum am arătat în cea de-a doua dramă-mister [Nota 35] când am redat un dialog purtat de Capesius cu hierofantele, chiar în prima scenă. Am atras acolo atenția și asupra laturii îndoielnice a unei asemenea cunoașteri pentru omul care încă nu s-a maturizat.
Dar ne punem acum întrebarea: Ce ar deveni omul în cursul dezvoltării sale fizice în viața dintre naștere și moarte dacă ar fi supus numai influenței exercitate de acești creatori ai săi? El ar deveni, în lumea fizică, o ființă care se maturizează pentru autocunoaștere abia la sfârșitul anilor ‘20. Pentru că entitățile creatoare și-au propus să-l conceapă pe om în așa fel încât el să dobândească, în cadrul dezvoltării pământești, ceea ce poate obține pe baza organizării corporale, a organizării luate din domeniul pământesc, a organizării care este înrudită, așadar, cu substanțele pământești, cu interacțiunea forțelor pământești. Aș spune așa: Conform intențiilor lor, entitățile divine îi dau omului posibilitatea de a se pregăti în toate direcțiile, în mod sănătos, prin organizarea lui corporală, până la sfârșitul anilor ‘20, pentru cunoașterea de sine și pentru cunoașterea lumii, care pornește de la cunoașterea de sine. Și atunci i-ar da ocazia, în cea de-a doua jumătate a vieții, să practice cunoașterea de sine într-o cu totul altă măsură decât o poate face omul astăzi, ca om pământesc. Dacă, așa cum era în intențiile spiritelor ierarhice de care aparține el, omul s-ar trezi, ce-i drept, târziu, la sfârșitul anilor ‘20, pentru cunoașterea de sine și pentru cunoașterea lumii legată de aceasta, el ar dobândi o asemenea cunoaștere într-o strălucire mult mai mare. El și-ar putea da cu adevărat răspuns, în modul cel mai intim, la întrebarea: Ce sunt eu, ca om? – lucru pe care, în prezent, în condițiile obișnuite, nu-l poate face. El ar avea cunoașterea de sine și ca percepție, nu ar fi nevoit să și-o cucerească prin noțiuni abstracte. Dar nu se întâmplă nici una, nici alta. În prima jumătate a vieții el nu are acea stare de conștiență diminuată care, aș spune, nu într-o viață de somn, ci într-o viață crepusculară, în care omul ar fi străluminat de o inteligență superioară, nu de inteligența sa, și-ar modela organizarea corporală într-un cu totul alt mod, pentru a se trezi apoi la cunoașterea de sine. Această stare crepusculară nu este prezentă, ci pentru om apare relativ devreme o anumită cunoaștere de sine, chiar dacă nu acea cunoaștere de sine plină de strălucire care există în intențiile creatorilor săi, și nici nu apare apoi, după ce a trecut de jumătatea vieții, acea cunoaștere de sine care ar fi putut apărea, la rândul său, conformă cu intențiile creatorilor săi. Și dacă ne întrebăm: Ce anume face ca lucrurile să nu se petreacă în acest fel? Cine e vinovat de aceasta? – ajungem la celelalte curente care îl influențează pe om. Ajungem la acel curent care, propriu-zis, nu zace în natura lui, ci s-a unit relativ devreme cu el, ajungem la curentul luciferic (vezi desenul, galben), curentul care i-a dat posibilitatea de a avea deja în prima jumătate a vieții o anumită cunoaștere de sine, chiar dacă nu acea cunoaștere de sine plină de strălucire.
Un alt curent (vezi desenul, albastru) se unește cu el, după cum știți, ceva mai târziu. E curentul ahrimanic, curentul care nu lasă ca omul, așa cum este el ca om pământesc, să ajungă, în cea de-a doua jumătate a vieții, la cunoașterea de sine plină de strălucire, așa cum i-o meniseră creatorii săi. Conform cu intențiile creatorilor omului, conștiența lui e făcută pentru o stare mult mai luminoasă decât aceea în care intră el în a doua jumătate a vieții. Conștiența lui e întunecată de curentul ahrimanic. Nu trebuie să credem, bineînțeles, că primul curent, cel luciferic, se manifestă numai în prima jumătate a vieții, iar cel ahrimanic numai în a doua jumătate a vieții; ele se manifestă de-a lungul întregii vieți. Dar în perioadele amintite din viața umană aceste curente au de-a face, aș putea spune, cu ceea ce am sugerat mai înainte. În alte perioade, ele au de-a face cu alte lucruri. Este foarte important să nu tragem concluzii greșite din cele spuse aici, când e vorba de asemenea lucruri. Așadar, nimeni nu are voie să-i spună altcuiva că aici s-a afirmat că: în prima jumătate a vieții omul e luciferic, în a doua jumătate – ahrimanic; așa ceva ar fi total greșit. Asemenea neînțelegeri iau naștere adeseori și e foarte important să nu ne lăsăm pradă lor. De aceea, eu subliniez mereu că în știința spirituală ne străduim să ne exprimăm exact. Și în știința spirituală se păcătuiește mult dacă niște lucruri exprimate exact sunt duse afară, în lume, într-o formă modificată în mod arbitrar, neglijent.
Astfel, omul este situat în sânul unui curent tripartit, dintre care numai unul e cel din care el face, propriu-zis, parte. Celelalte două curente nu se află, de fapt, pe linia dezvoltării umane, ci se unesc, dacă putem spune așa, în mod temporal cu ea. Putem chiar indica momentul, și îl găsiți consemnat în Știința ocultă: curentul luciferic intervine în așa-numita eră lemuriană, iar curentul ahrimanic în așa-numita eră atlanteană.
Ei bine, nu se poate spune că Goethe a știut ceva în mod clar despre acea fază deosebită din evoluția omului care survine la mijlocul vieții. Dar el a simțit, a presimțit, și a presimțit foarte clar, că omul, sub influența unor impulsuri care există în ordinea lumii, este, în a doua jumătate a vieții sale, o altă ființă decât a fost în prima jumătate a vieții. Dacă privim în intimitatea vieții sufletești a lui Goethe mai profund decât vrea adeseori superficialitatea de astăzi s-o facă, dacă simțim întregul dor al lui Goethe de a dobândi din cultura meridională, din cultura Italiei, ceva extrem de important pentru propria sa viață, dacă urmărim apoi lucrurile și vedem ce fel de influență observă el la sine însuși în ceea ce privește cunoașterea sa, arta sa, în legătură cu cele dobândite prin călătoria în Italia, atunci în noi ia naștere și un sentiment pentru felul în care a încercat Goethe să facă să devină rodnică pentru el trecerea la cea de-a doua perioadă a vieții printr-o influență intensă, care merge în adâncime, despre care credea că n-o va putea găsi dacă va rămâne în vechile sale condiții de viață. Așadar, Goethe era conștient de faptul că în anii ’40 în sufletul uman apare ceva care îi poate oferi o cunoaștere a ființei umane într-un cu totul alt mod decât poate fi dobândită în prima jumătate a vieții, prin propria forță umană. Și această cunoaștere bazată pe presimțire, dar pe o presimțire foarte clară, s-a revărsat în crearea părții a doua a dramei Faust. Lui Goethe i-a fost mereu extrem de greu să se apropie de întrebarea: Cum ajungem la cunoașterea de sine? – Efortul de a ajunge la cunoașterea de sine poate fi observat în modul cel mai interesant dacă urmărim evoluția lui Goethe în lumina justă. Și, încetul cu încetul – încă nu când el a scris părțile din tinerețe ale dramei sale –, crearea personajului său, Faust, și a întregii drame, a luat o asemenea formă încât în Faust căutarea autocunoașterii umane avea să se exprime într-un mod cu totul deosebit.
În legătură cu aceasta, Goethe a născocit figura lui homunculus. După cum am spus, azi nu vorbesc din punct de vedere artistic, ci fac legătura dintre niște observații spiritual-științifice și drama Faust a lui Goethe. Așadar, figura lui homunculus a fost născocită de Goethe în legătură cu încercarea de а-l prezenta în Faust pe omul care caută cunoașterea de sine. Ce a devenit, sub influența năzuinței de autocunoaștere a lui Faust, figura lui homunculus? Ea a devenit ceva ce reprezintă cunoașterea omului de către om. Ce putem ști despre om, dacă punem la un loc tot ceea ce știm despre substanțele, despre forțele Pământului? Cum ne putem imagina că tot ceea ce ne înconjoară, de altfel, în regnurile naturii, ca ingrediente ale existenței pământești, se adună la un loc și îl plăsmuiesc pe om? Cum ne putem reprezenta acest lucru? Aceasta a devenit pentru Goethe o problemă arzătoare.
Ia gândiți-vă: când Schiller a legat prietenie cu Goethe, el i-a scris lui Goethe o scrisoare foarte importantă [Nota 36]. Eu am citat-o adeseori, pentru că e caracteristică atât pentru prietenia dintre Goethe și Schiller, cât și pentru întregul caracter sufletesc al lui Goethe. Schiller scrie: Eu am privit de mult timp, chiar dacă de la o distanță destul de mare, natura și cursul vieții dumneavoastră spirituale, am observat-o cu admirație mereu crescândă și am văzut că vă străduiți să sintetizați, aș spune, tot ceea ce oferă, de altfel, natura și din totalitatea întregii activități a naturii să compuneți în cele din urmă, în spiritul dumneavoastră, ființa umană. O sarcină eroică – scrie Schiller –, în fața căreia orice alt intelect ar eșua. Dacă v-ați fi născut ca grec sau ca italian – spune Schiller – în dumneavoastră ar fi existat din cea mai fragedă tinerețe forța imaginativă prin care să vă reprezentați ființa umană compusă din diferitele ingrediente ale naturii. Dar, pentru că v-ați născut în natura noastră nordică, ați fost nevoit să creați în sufletul dumneavoastră, în mod spiritual, o Grecie, și să înlocuiți prin imaginațiune ceea ce nu se află în natura dumneavoastră.
Așadar, Schiller îi atribuie lui Goethe încercarea de a cunoaște ființa umană prin îmbinarea tuturor detaliilor ce pot fi dobândite prin cunoașterea regnurilor naturii. Și, într-adevăr, în fața lui Goethe stătea, ca ideal, o asemenea cunoaștere a ființei umane. Ce putem ști despre om? În anumite ceasuri îl năpădeau, totuși, gândurile care îi spuneau că, de fapt, prin cunoștințele pământești se poate dobândi foarte puțin din cunoașterea ființei umane, că în cadrul unei asemenea cunoașteri a ființei umane nu se creează niciun om, ci doar un omuleț, un homunculus. Și adeseori în fața lui Goethe a stat gândul arzător, chinuitor: Noi ne aflăm în lume ca oameni, simțim, gândim, voim ca oameni, dar, de fapt, știm ceva numai despre homunculus, nu despre homo. Ideile pe care ni le formăm despre om sunt, de fapt, în comparație cu ceea ce este omul în realitate, un fel de omuleț minuscul într-o eprubetă.
Acestei întrebări arzătoare, chinuitoare i s-a alăturat în sufletul lui Goethe o alta: Cum poate fi trezit, cum poate fi înviat ceea ce, în cadrul cunoașterii, nu corespunde deloc existenței naturii, în așa fel încât acest ceva să devină, măcar aproximativ, ceea ce este omul în realitate, și despre care el știe atât de puțin încât cunoașterea sa nu se referă, propriu-zis, la un homo, ci numai la un homunculus. De aceea el îl arată pe Wagner producându-l pe acest omuleț, pe homunculus. Și, în continuarea dramei sale, încearcă să spună ce poate trăi omul pentru a-și extinde cunoașterea despre ființa umană, pentru ca din homunculus să apară, măcar pe departe, un homo.
O convingere a lui Goethe, dacă mă pot exprima astfel, era aceea că reprezentările care pot fi dobândite numai în prezent – așadar, în prezentul lui Goethe –, care pot fi dobândite din sânul lumii nordice, nu sunt suficient de maleabile și de flexibile pentru a extinde cunoașterea de la homunculus la ființa umană. Convingerea lui Goethe era aceea că mergem pe o cale mai bună dacă încercăm să îmbrăcăm ceea ce își poate cuceri, totuși, omul în cadrul vieții lui sufletești drept cunoaștere despre om, dacă îmbrăcăm această cunoaștere în niște reprezentări de felul celor pe care le avea o epocă rămasă mai aproape de natură, cum a fost Antichitatea greacă. Goethe a crezut mereu că ajungem să avem o impresie importantă, profundă, plină de prospețime, dacă ne încadrăm în modul vechilor greci de a plăsmui gândurile. Acest sentiment stă la baza faptului că el îl face pe Faust să se îndrepte spre lumea vechii Grecii, că vrea să-l ducă pe Faust în Grecia, pentru ca el să trăiască acolo, ca om, în mod uman, și să-și asimileze cultura. Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Goethe: Ce părere aveți – o să exprim acest lucru cam radical – despre ceea ce au gândit și au simțit sau gândesc și simt oamenii din jurul dumneavoastră despre vechii greci?, probabil că el ar fi răspuns: Ah, eu consider că toate acestea sunt prostii. Oamenii vorbesc despre viața vechilor greci, dar nu au niciun fel de reprezentări cu care să poată cuprinde viața grecilor. Ceea ce pedanții noștri – cam așa ar fi răspuns Goethe – scriu, gândesc și dau la tipar în legătură cu Elena a grecilor, toate acestea sunt niște uscături filistine! Fiindcă ei tot nu ajung să o cunoască pe Elena și nici pe vreun alt grec sau grecoaică, nu știu cum erau grecii. Dar tocmai acest lucru se străduia Goethe să-l facă – să se apropie mai mult, în sufletul său, de Grecia. De aceea și Faust al său trebuia să se apropie de Grecia, să trăiască omenește printre greci. Ca femeie greacă, cea mai frumoasă femeie greacă, o femeie ieșită din comun, în jurul căreia s-a iscat atâta dezbinare și ceartă, Elena a oferit doar punctul de legătură pentru aceasta. Înălțare și extindere, fortificare a cunoașterii ființei umane și a capacității de percepție a ființei umane – iată ce trebuia să se formeze în Faust.
Dar noi trebuie să avem în vedere faptul că, punându-și o asemenea întrebare, presimțind într-un mod mai mult sau mai puțin clar – dar, în cunoașterea sa bazată pe presimțire, această întrebare a devenit pentru el arzătoare, chinuitoare –, Goethe era conștient de faptul că o cale abstractă, filosofică, naturalist-științifică a cunoașterii, pe care unii o consideră singura justă, nu este decât o direcție de cunoaștere, și el presimțea că există mai multe direcții în cunoaștere. Și cine crede că Goethe a fost un filistin pedant, raționalist, așa cum trebuie să fie, de fapt, toți reprezentanții unei științe moderne – altfel știința n-ar fi o știință autentică, în sensul modern al cuvântului, fiindcă, în sensul modern al cuvântului, ea însăși este pedantă, filistină și raționalistă –, cine crede că el a presupus fie și numai pentru o clipă că ne putem informa asupra naturii umane, în plenitudinea și totalitatea ei, prin reflecții științifice obișnuite, acela nu înțelege nimic din Goethe. Goethe știa foarte bine că sufletul uman nu poate găsi adevărul doar pe calea gândirii sau a acelei activități care există în planul fizic, el știa că sufletul uman trebuie să se transpună pe căi diferite în realitate și în adevăr. Goethe cunoștea bine acel mod de a te apropia de adevăr care se desfășoară, într-un anumit sens, cu un strat mai jos decât se derulează viața conștientă obișnuită, în starea de trezie diurnă. Această viață de conștiență care se desfășoară în starea trează de peste zi, în care reprezentările noastre istețe se dau de-a berbeleacul, și care e atât de prețuită de toți pedanții, e foarte departe de tot ceea ce urzește și ființează în lume drept temelie a existenței. Într-o anumită privință, omul se apropie mai mult de ceea ce urzește și ființează sub suprafața acestei existențe dacă – numai să nu mă înțelegeți aici în mod greșit – simte și vede cum din subconștientul lui se înalță, oricât de sporadic, niște vise pline de sens. Am spus-o adeseori, anul trecut: conținutul viselor e prea puțin important, importantă e desfășurarea dramatică interioară a viselor, legătura dintre viața de vis și realitatea umană profundă. Un filosof, Johannes Volkelt [Nota 37], a îndrăznit, în anii ’70, dar foarte timid, într-o cărticică intitulată Fantezia visului, să atingă ideea că în visele sale omul se apropie de enigma lumii. Oh, dacă nu ar fi corectat mai târziu această greșeală îngrozitoare de profesor universitar prin niște lucrări de teoria cunoașterii foarte pedante, el n-ar fi devenit, în mod sigur, acel profesor Johannes Volkelt, căruia i s-a dat voie să țină la Basel, Würzburg, Jena și Leipzig prelegeri de filosofie! Fiindcă e un mare păcat împotriva științei moderne să atragi atenția asupra faptului că omul se cufundă într-un curent cosmic real, ființial, când se află în viața de somn și că din aceste trăiri se ridică la suprafață niște lucruri care se prezintă numai ca imagini, haotic, astfel că nu trebuie să le luăm în forma lor nemijlocită, dar care trădează, totuși, faptul că în viața de somn omul se află într-o sferă în care e mai aproape de urzirea și ființa plină de conținut din care crește și realitatea vizibilă, vizibilă pe cale senzorială, mai aproape decât este el între trezire și adormire.
Când se cufundă în această sferă, pe care omul actual ajunge să o cunoască numai datorită faptului că are vise, care sunt niște interpreți, chiar dacă proști, totuși, niște interpreți, în această lume ai cărei interpreți sunt visele, el se situează în sânul întregii ordini cosmice altfel decât atunci când se află în starea de conștiență obișnuită, în starea de veghe diurnă. Bineînțeles, când suntem în pura viață de vis nu putem sesiza care este deosebirea dintre viața în starea de conștiență diurnă, trează, și acea viață prin care trecem când ne aflăm acolo, jos, în regiunea din care se înalță, ființând și urzind, visele. Dar știința spirituală ne poate conduce jos, în această regiune. Aici încetează până și vorbirea umană să-și aibă sensul ei adevărat. De aceea este atât de dificilă comunicarea. Jos, în această regiune, cuvintele pe care ni le-am format pentru lumea senzorială nu se mai raportează așa cum trebuie la ceea ce se petrece acolo. Nu putem exprima ceea ce are loc acolo, jos, cu ajutorul cuvintelor așa cum sunt folosite ele de conștiența de veghe, trează. Examinați elementele obișnuite, așa cum erau numite ele mai demult; astăzi se vorbește despre stări de agregare și ele sunt denumite altfel, dar ne putem înțelege, dacă folosim vechile expresii. În trecut se vorbea despre: pământ, apă, aer, foc sau căldură. Cunoaștem aceste lucruri din Știința ocultă. Putem numi pământ ceea ce e solid, ceea ce se află în starea de agregare solidă; ceea ce se află starea de agregare lichidă poate fi numit apă; ceea ce se află într-o asemenea stare de agregare încât, dacă nu e închis în ceva, se dilată mult, poate fi numit aer; ceea ce pătrunde aceste trei substanțe poate fi numit foc sau căldură. Da, noi putem spune acest lucru când vorbim aici, de pe poziția conștienței de veghe diurne, despre lumea înconjurătoare, pentru că există lucrurile, dacă mă pot exprima astfel, care sunt desemnate prin cuvintele: pământ, apă, aer, foc. Acolo nu există așa ceva; acolo nu mai are niciun sens să folosim cuvintele amintite în același fel în care o facem aici referitor la lumea în care ne aflăm cu conștiența noastră de veghe diurnă. Vedeți deci cât de relative sunt aceste lucruri de îndată ce intrăm într-o altă regiune a existenței, care trebuie sesizată printr-o altă conștiență. Acolo nu mai există lucrurile pe care conștiența materialistă obișnuită le consideră absolute. Acolo pământul nu e pământ. Nu are absolut niciun sens să vorbim despre așa ceva când ne cufundăm într-o lume care este și ea o realitate, dar trebuie sesizată cu o altă conștiență. Dar acolo există ceva care poate fi considerat element intermediar între aer și apă. îl trăim în această altă stare de conștiență prin cu totul alte forme de gânduri decât de obicei. Aerul nu e aer, apa nu e apă, ci un anumit element intermediar între aer și apă, am putea spune, un fel de fum apos, numit de vechea limbă ebraică ruah (în germană, Rauch = fum). Dar prin aceasta nu este desemnat fumul fizic de astăzi, ci acel element intermediar între apă și apă și aer.
Și mai există un element intermediar, ceva între pământ și foc, pe care ar trebui să vi-l reprezentați, în sensul că metalele noastre ar deveni treptat arzătoare și atât de înrudite cu focul încât, de fapt, ele nu ar mai fi altceva decât foc, cu totul și cu totul foc. Acest element intermediar dintre pământ și foc și acela dintre aer și apă există într-o lume din care se înalță ca niște vârtejuri visele noastre. După cum vă veți da seama ușor, e de înțeles că noi nu ne putem afla în această lume cu corpul fizic. Trebuie să pătrundem în această lume cu sufletul nostru aflat între adormire și trezire, pentru că nu am putea respira aici cu corpul nostru fizic, fiindcă în această lume nu există aer. Eu am descris o ființă care poate respira în această lume, dar ea – o cunoașteți din dramele-mister scrise de mine [Nota 38] – nu are nevoie de aer ca să respire, ci respiră lumina. Noi putem descrie ușor asemenea ființe, dacă le cunoaștem. Dar omul nu are voie să-și introducă în această lume corpul fizic, pentru că nu ar putea respira și ar arde în ea. Totuși, de la adormire și până la trezire, omul e unit cu această lume și visele țâșnesc la suprafață din această lume.
Lumea pe care o întâlnește omul acolo, și despre care putem spune că e situată sub pragul conștienței sale, ce-i drept, nu seamănă cu aceea pe care o vedem noi astăzi de la trezire și până la adormire, dar nu e chiar atât de deosebită de lumile mai vechi din care s-a dezvoltat cea actuală. Lumile mai vechi, deja lumea solară – puteți afla acest lucru din descrierea făcută de mine în Știința ocultă – este plăsmuită, și ca lume fizică, în așa fel încât în ea clocotesc împreună, dacă pot spune așa, pământul-foc, focul-pământ și aerul-apă, nu ceea ce astăzi este atât de frumos separat. Astfel încât, dacă vrem să concepem în acest fel evoluția lumii, din punct de vedere istoric-cosmic, trebuie să facem în așa fel încât să ne reprezentăm următorul lucru: când ne întoarcem la niște stări de evoluție mai vechi ale existenței noastre, trebuie să ne reprezentăm aceste stări de evoluție ca fiind asemănătoare cu ceea ce atingem astăzi când ne cufundăm în lumea căreia îi aparținem între adormire și trezire.
Dar de aceste lumi, pe care omul le trăiește astăzi numai în stare de somn, care în trecut existau în mod fizic, așa cum există astăzi în mod fizic lumea noastră, nu ne putem apropia fără să ne imaginăm că ceea ce în lumea noastră actuală nu mai e vizibil acolo este vizibil, stă liber în fața ochilor. Nu vă puteți reprezenta aerul-apă așa cum vă reprezentați astăzi, alăturate, apa și aerul. Astăzi dumneavoastră vă reprezentați alăturate apa și aerul. Această situație a luat naștere prin faptul că aerul-apă, care în trecut era unitar ca substanță, s-a diferențiat. Aerul-apă s-a despărțit în aceste două contrarii, apă și aer. În trecut, el constituia o unitate, în schimb, era impregnat cu un alt pol. Astăzi omul a coborât, într-un anumit sens, și el a pierdut cu totul celălalt pol, pe care îl avea aerul-apă. În schimb, aerul-apă s-a scindat el însuși în cei doi poli, apă și aer. Dacă vrem să ne formăm o reprezentare despre ceea ce era celălalt pol – opus aerului-apă –, trebuie să ne imaginăm o anumită realitate, pe care o percepem și în lumea în care omul se află între adormire și trezire, și din care se ridică visele. Dar când ne întoarcem la vechea existență solară, noi trebuie să ne reprezentăm că alături de aerul-apă exista ceva care era real din punct de vedere spiritual, care ținea de natura spiritelor elementare. Spiritele elementare care țin de aerul-apă s-au mai păstrat în mit, așa cum s-au păstrat în mitologie ecourile unor adevăruri vechi. Printre entitățile care țin de aerul-apă se numără și acele entități pe care mitologia greacă, sau, în general, mitologia veche, le numea sirene. Astfel încât despre lumea la care ne referim aici se poate spune: E apă și aer. – E aer-apă, și aici sunt sirene. Așadar, sirenele fac parte dintre ființele elementare care constituie celălalt pol al aerului-apă. Celălalt element, pentru care avem azi pământul, care a coborât cu totul sub apă, și deasupra avem focul sau căldura a fost ceva: a fost pământul-foc sau focul-pământ. Printre entitățile care se raportează ca pol opus la pământ, așa cum se raportează căldura actuală și focul actual la pământ, se număra, printre alte spirite elementare, acela pe care Goethe îl numește, la fel ca grecii, Seismos. Când face să apară, în scena despre care vorbim acum, sirenele, el arată, în același timp, în mod palpabil, aș spune, că ele au legătură cu apa, dar, de fapt, nu cu apa de astăzi, pentru că aceasta a devenit mai densă, e numai un pol opus al vechiului aer-apă. Sirenele se simt numai din punct de vedere spiritual ca aparținând apei, ele sunt, dacă ne reprezentăm apa așa cum și-o reprezenta o știință mai veche, ceea ce ține de această apă precum aerul de apa actuală. Și, așa cum aerul își degajă în vânt sunetele în mod haotic, tot astfel, elementul spiritual produce, în sirene, ceea ce ține de apă, respectiv de aerul-apă, elementul spiritual care e legat de aerul-apă la fel cum e legat aerul de apa noastră. Iar activitatea lui Seismos, conceput drept forță cosmică, este ceea ce lucrează drept foc în economia naturii. Asupra acestui lucru atrage atenția mitul grecesc, asupra lui atrage atenția Goethe. Și, așa cum descrie Goethe problema, oricine e familiarizat cu realitatea simte că el avea o cunoaștere bazată pe presimțirea acestor lucruri. Goethe știa că așa este cu lumea în care intrăm de la adormire și până la trezire și pe care o regăsim când, în actul de cunoaștere, ne întoarcem privirea înapoi, spre stările originare ale existenței noastre actuale.
Ia gândiți-vă, ce frică v-ar cuprinde dacă v-ați vedea transpuși brusc, fiind conștienți, nu așa cum se întâmplă doar în vis, într-un element, într-o sferă unde nu aveți pământ solid sub picioare. Fiindcă această stare dispare. Totul e de foc, tot ceea ce ar trebui să fie pământ; după propria dorință, aici vă puteți topi sau vă puteți răci sau vă puteți încălzi în elementul foc. Iar în aerul-apă, în care nu puteți respira, ci în care doar percepeți alternativ stări de lumină și întuneric, imaginați-vă ce frică v-ar cuprinde, la început, din cauza acestei lumi nesigure în care vă cufundați, în acest element care tălăzuiește și se învolburează! Ce a pătruns oare în om – în acea epocă din ordinea cosmică în care, așa cum trebuie să fi fost odinioară, omul se afla în sânul acestui element tălăzuitor și urzitor, după cum v-am spus –, în așa fel încât el a putut sta pe un teren solid, odată cu formarea pământului solid? Ce l-a luat în stăpânire pe om? Natura de Sfinx! Aceasta conferă, în elementul tălăzuitor, punctul de echilibru solid. Odată cu ceea ce i-a dat Pământului forma solidă, datorită căreia el e planeta solidă pe care se poate sta, aceeași forță a întrețesut în ființa omului ceea ce poate fi caracterizat sau reprezentat prin natura de Sfinx.
În această scenă, Goethe prezintă ceva care poate fi trăit, de fapt, numai de la adormire până la trezire. Și el crede că poate caracteriza cel mai bine acest lucru apelând nu la noțiunile noastre actuale, luate de la stările de veghe, ci la noțiunile grecilor; pe acestea le consideră mai flexibile și mai potrivite. De aceea, el transpune totul în Grecia, crezând că acolo poate s-o scoată la capăt mai bine cu reprezentările care sunt luate din natura greacă. El consideră că poate caracteriza mai bine tot ceea ce trăiește omul astăzi de la adormire până la trezire, tot ceea ce a trăit el în vremurile vechi, crezând că la polul opus apei nu se află aerul, la polul opus pământului nu se află focul, ci la polul opus aerului-apă se află sirenele, iar la polul opus focului-pământ sau pământului-foc se află ceva de felul lui Seismos.
Și acum el face să apară lumea în Faust al său. De ce o face el să apară? Pentru el, esențial este să ajungă de la homunculus la homo, esențial este ca homunculus să dobândească perspectiva de a nu rămâne doar homunculus, ci de a deveni homo, de a înțelege atât de mult încât să poată deveni om. Așadar, imaginea sa despre lume trebuie să se extindă. Și Goethe face acest lucru într-un mod atât de adecvat, încât, introducându-ne în această lume cosmică veche, ne pune imediat în față Sfinxul:
Sfincșii constituie elementul solid. De jur împrejur toate tălăzuiesc, așa cum nu ar trebui să se întâmple acum, pentru că oamenii ar fi cuprinși de o frică fără margini. De jur împrejur totul tălăzuiește. Dar, chiar de s-ar dezlănțui tot Iadul, când spiritele se comportă la fel ca sirenele, ca Seismos, se atrage atenția asupra faptului că omul a găsit punctul de sprijin, poziția de echilibru:
– se descrie această lume despre care am vorbit mai înainte.
Dacă v-ați cufunda în această lume, ați simți, fără îndoială, acest Hin-und Widerstreben [expresia din Faust]!
Dar acum vine cugetarea:
– sfincșii –
În reprezentările umane se revarsă întotdeauna ceva dintr-o asemenea concepție. Oamenii n-o știu, dar reprezentările lor sunt influențate de ceea ce trăiește în subteranele existenței. Și din această cauză iau naștere niște teorii pline de fantezie, într-o măsură mai mare sau mai mică. Teoria conform căreia munții s-au format prin foc, lucru care pentru niște epoci mai vechi ale evoluției cosmice este foarte just, dar prin focul-pământ – nu prin focul actual, ci prin pământul-foc – se amestecă în reprezentările actuale. Din această cauză iau naștere niște reprezentări confuze, și, dintr-un punct de vedere mai înalt, majoritatea reprezentărilor actuale sunt confuze. Le poți înțelege numai dacă – oricât ar suna de paradoxal, așa stau lucrurile – le traduci. Ele se fac auzite în vorbirea umană cotidiană, obișnuită, filistină. Numai când le traducem în vorbirea pe care ar trebui s-o folosim de la adormire până la trezire, numai atunci aceste teorii încep să aibă un sens, pentru că aici se vede că în aceste teorii avem niște aluzii foarte transparente la alte epoci mai vechi din viața Pământului. Și întreaga scenă, așa cum începe ea aici, nu poate fi înțeleasă dacă nu ne este clar faptul că Goethe a vrut să apară ce ar trăi omul dacă de la adormire și până la trezire ar deveni conștient, ce ar trăi dacă ar avea în acest fel o conștiență despre o stare cosmică trecută a Pământului.
Ia gândiți-vă, ce intens trebuie să fi presimțit Goethe o cunoaștere spiritual-științifică, dacă înfățișează aceste lucruri într-un mod atât de adecvat. Dar totul merge mai departe. În această lume urmează să fie dus homunculus. Parcă Goethe ar fi vrut să spună, dacă-mi dați voie să mă exprim și aici în mod radical: Ei bine, dacă apelez la reprezentările științei filistine nu voi realiza nimic care ar putea să facă din homunculus un homo, așa nu iese nimic. Dar dacă apelez la asemenea reprezentări și le primesc în sufletul uman, dacă integrez scenei cu Faust niște reprezentări de felul celor ce pot fi dobândite când omul trăiește în mod conștient lumea dintre adormire și trezire, atunci reușesc mai degrabă să am o cunoaștere a omului, reușesc să fac în așa fel încât homunculus să devină homo. De aceea, Goethe nu-l face pe homunculus să se cufunde în lumea științifică filistină, în care omul trăiește în prezent, ci într-o altă lume, pe care el ne-o aduce în fața ochilor și pe care omul o trăiește între adormire și trezire. În această lume omul mai trăiește și alte lucruri; ciudat, aici aflăm ceva și despre modul atât de diferit în care se află, în stadiile lor de evoluție, ființele care locuiesc alături de noi în Univers. Nu înțelegem nimic, dar absolut nimic despre această lume, dacă privim ființele ce locuiesc în ea și credem că sunt așezate una lângă alta, având toate același rang. Dacă observăm niște furnici sau niște albine, dacă studiem, în general, toată această populație, unică în felul ei, a insectelor [Nota 39], ajungem la concluzia – am expus-o în alte locuri și în alte momente drept concepția noastră spiritual-științifică – că acestea sunt niște forme rămase în urmă din vremuri trecute sau forme care trăiesc anticipat ceea ce urmează să vină în alte epoci, de mai târziu, cum sunt albinele, respectiv stupul de albine; acestea sunt niște ființe care aparțin, în formele lor, altor vremuri, unor vremuri care se prelungesc până în vremea noastră.
Când vin ignoranții științifici și descriu această lume, cum ar fi, de exemplu, Forel [Nota 40], care s-a ocupat atât de mult de furnici, atunci oamenii povestesc tot felul de lucruri uimitoare despre aceste insecte. Dar dacă rămân la activitatea lor științifică, dacă nu ajung la știința spirituală, atunci, firește, ei nu pot să spună nimic esențial în legătură cu întrebarea: De ce trebuie să fim uimiți de această lume care e impregnată peste tot de o inteligență. Nu asupra fiecărei furnici în parte, ci asupra mușuroiului de furnici luat în ansamblu, și asupra lumii furnicilor, asupra lumii albinelor, e revărsată o rațiune cosmică, o rațiune care e mult mai inteligentă decât rațiunea noastră bazată pe creier; toate aparțin, de fapt, dintr-un anumit punct de vedere, unei lumi trecute. Ia gândiți-vă cât de adecvat o descrie Goethe. Descriind o lume trecută, el face să apară furnicile. Și, făcând să apară un munte, așa cum s-a ridicat el în cadrul unei evoluții cosmice trecute, așa cum îl vedem iarăși, pentru o altă sferă a realității, în perioada dintre adormire și trezire, el face să apară furnicile, care se ocupă apoi de ceea ce muntele a adus cu el în existență. Dar el arată că tovarășii furnicilor sunt cu totul alte ființe. Furnicile, în general, aproape tot neamul insectelor, sunt, de fapt, o rasă care nu prea își are locul pe Pământul actual. Lumea furnicilor se simte anacronică în lumea actuală. Ele nu au prea mult de-a face cu aceasta, nu prea au niște tovarăși propriu-ziși. Animale sunt cu totul de altă natură. Există deosebiri extraordinar de mari între natura sufletesc-spirituală a neamului insectelor, a unui neam cum este, de exemplu, cel al furnicilor, și natura sufletesc-spirituală a altor animale. De fapt, tovarășii furnicilor nu sunt formele animale fizice din zilele noastre, ci ființele elementare spirituale pe care Goethe le face să apară sub forma pigmeilor, a piticilor, a dactililor. Ele se află într-o relație de rudenie cu aceștia, și, cu toate că și-au cucerit o natură fizică în această existență pământească, furnicile se află într-o relație de rudenie mult mai apropiată decât cu aceste ființe actuale. Prin urmare, Goethe cunoaște această natură a neamului furnicilor, care ține de o epocă cosmică veche și face să transpară acest lucru în scena despre care vorbim acum.
Ei bine, cum a luat naștere lumea noastră? Nu-i așa, ea și-a dezvoltat starea actuală din starea cea veche. Noi am vorbit astăzi despre starea cea veche și asupra celei actuale nu trebuie decât să atragem atenția, fiindcă ea este ceea ce există în ambianța fizică pământească. Dar lucrurile nu s-au petrecut fără luptă. Când vechiul s-a dezvoltat devenind ceva nou s-a dat o luptă cosmică grandioasă. Aici apare întrebarea: Poate fi observată această luptă? Da, această luptă poate fi și ea observată! O observăm când putem surprinde momentul trezirii dintr-un vis perceput când trecem într-o stare nu absolut trează, ci într-o stare de semitrezie. Prin urmare, atunci când ne trezim trecând dintr-o stare de somn adânc într-o stare de somn mai puțin adânc, când încă nu suntem treji, ci suntem pe cale de a ne trezi. Atunci ne apropiem de lumea senzorială, încă n-am părăsit cu totul lumea de acolo, de jos, și nimerim într-o luptă absolut asemănătoare cu lupta care s-a dat când lumea cea veche s-a transformat în cea nouă. Goethe descrie lucrurile într-un mod atât de adecvat, încât, făcând să apară un vis, ca expresie a vechii ordini a lumii, el înfățișează și trezirea din acest vis, trezire care exprimă o luptă din Cosmos. Ceea ce ține de prezent ajunge în luptă cu ceea ce ține de vechea epocă: pigmeii, care țin de vechea lume, luptă cu egretele, care țin de apele actuale. Se dă această luptă. Și faptul de a vedea lupta înseamnă, în același timp, o trezire. Faptul că e vorba de o trezire este exprimat de Goethe atât de clar, încât el sugerează ce provoacă adeseori trezirea. Omul aude ceva, care apare în mod spiritual în vis, în mod imaginativ-imagistic, și aceasta trece apoi în realitatea exterioară; apropierea cocorilor lui Ibykus, care apar în această scenă. Goethe ne arată în prima parte a scenei ce poate trăi omul în starea conștienței de vis, când aceasta e dezvoltată complet, și face trimitere la niște stări mai vechi ale Pământului, pe care el a crezut că le poate pătrunde mai bine cu ajutorul reprezentărilor grecești decât cu ajutorul reprezentărilor actuale.
Și acum, homunculus. Lucrurile nu merg, totuși, atât de departe! Fiindcă pentru omul actual nu este posibil – Goethe indică acest lucru în mod foarte clar – să aducă la o conștiență clară, deplină, ceea ce are loc acolo, jos. Groaza, frica îl împiedică pe om să facă acest lucru, chiar dacă e vorba de o frică inconștientă. Am descris adeseori acest lucru. Homunculusul nu îndrăznește să pătrundă în această lume, o și spune într-un mod absolut neechivoc. Când apare din nou, el declară că nu, nu vrea să pătrundă aici, el vrea, ce-i drept, să ia naștere, adică vrea ca din el să se dezvolte un homo, dar nu vrea să intre în această lume.
Așadar, aceasta o lume primejdioasă, în care homunculusul încă nu vrea să se cufunde. Ar dori s-o pornească pe calea sa de la homunculus la homo într-o lume mai puțin primejdioasă.
Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Goethe: Ei bine, așadar, dumneavoastră nu credeți că se poate face prea mult cu lumea viselor, respectiv cu lumea somnului, dacă vreți să-i dați posibilitatea lui homunculus să devină, în capul uman, un homo. Dar cum ar sta lucrurile cu filosofia? Filosofii reflectează la enigmele lumii. Cum ar fi cu filosofia? Cum ar fi dacă i-am întreba pe Leibniz sau pe Kant care este omenescul adevărat? În acest caz, Goethe ar fi luat o mină foarte sceptică, o mină foarte neîncrezătoare! El le-ar fi atribuit filosofilor moderni tot felul de lucruri bune, dar nu credea că ei pot pătrunde în esența omului, că ei ar putea contribui, într-un fel sau altul, la transformarea lui homunculus în homo, în viața umană. El credea că te poți apropia mai mult dacă folosești reprezentări grecești. Goethe știa de grecii vremurilor mai vechi, în care au trăit Anaxagoras și Thales. Ei erau, cu concepțiile lor, mai aproape de vechile concepții ale Misteriilor care mai știau ceva despre acea lume spirituală din care spre om se ridică la suprafață numai visele. – De aceea, el face ca homunculusul să întâlnească doi filosofi greci străvechi, dintre care unul, Anaxagoras, cunoaște încă foarte multe lucruri din vechea înțelepciune misterială, mai ales despre tainele pământului-foc. În gândirea, în filosofia rațională a lui Anaxagoras, se mai prelungesc reprezentările pe care le avuseseră vechile Misterii și care erau legate de procesele din pământ-foc.
Și la Thales au mai existat, ce-i drept, reminiscențe ale unor reprezentări vechi; niște raportări la misterele aerului-apă; totodată, Goethe arată că, de fapt, concepțiile lui Anaxagoras sunt în declin, chiar dacă sunt superioare, și că odată cu Thales începe epoca cea nouă. În mod îndreptățit – chiar am spus acest lucru în cartea mea Enigmele filosofiei –, istoria filosofiei mai noi, istoria filosofiei, în general, începe cu Thales. Thales este, într-un anumit sens, filistinul originar, așa cum îl înfățișează Goethe, care are misiunea de a inaugura concepția filistină despre lume a perioadei a cincea postatlanteene, care se leagă, ce-i drept, într-un anumit mod, dar numai într-un mod obscur, de tainele aerului-apă.
Astfel, în prima parte a acestei scene, unde face descrierea încă pe baza experiențelor din lumea visului, Goethe prezintă lumea lui Seismos, de care țin pigmeii, tot ceea ce are legătură, pe de o parte, cu forțele creatoare ale lui Seismos. Și, de aceea, elementul apă, pe care îl face să devină în epoca prezentă apă, îl caracterizează nu drept aer-apă, ci drept apă, cu egretele, și așa mai departe, el opune acest element focului: apă, foc, de fapt: aer-apă, pământ-foc. Se ajunge la luptă între apă și foc: pigmeii luptă cu egretele. Și apoi se dă aceeași luptă, numai că transferată sub o altă formă în intelect, între pigmei, drept reprezentanții pământului sau ai focului-pământ, și egrete, drept reprezentantele apei, ale aerului-apă, dar în minte, între Anaxagoras, filosoful focului, și Thales, filosoful apei.
Paralelismul e atât de frumos, încât pe această a doua treaptă a prezentării sale Goethe arată în modul cel mai concret că, de vreme ce homunculus nu a coborât, pentru a deveni homo, în elementul subconștient, el se refugiază sus, în conștient. Și de la aceia care nu vor să-și mai păstreze în conștiența lor câte ceva din ceea ce ar afla în subconștient, de la filosofi, ar dori homunculus să afle cum poți deveni un homo. Și aici iese la iveală faptul că filosofii, din cauză că își iau impulsurile din zone de trăire diferite, nu sunt de acord unii cu alții, ajungând ei înșiși la asemenea lupte de idei care se dau pe fondul luptelor spirituale din Cosmos! Între noțiunile lui Anaxagoras și noțiunile lui Thales este aceeași luptă ca între pigmei și egrete: este aceeași luptă!
Ce face Goethe? El descrie mai întâi ceea ce are loc jos, în lumea subconștientă, ne conduce apoi sus, în lumea conștienței, dar face legătură cu reminiscențele care ies la suprafață din subconștient, care la Anaxagoras sunt foarte clare, motiv pentru care Anaxagoras e numit de Thales creator de fantasmagorii.
Dar noi avem de-a face cu un al doilea strat al vieții umane, cu stratul pe care îl posedă conștiența de veghe, chiar dacă unul într-un mod mai spiritual, altul într-un mod mai puțin spiritual, sau, mai mult sau mai puțin – după cum am mai arătat –, dormind-veghind, veghind-dormind. Putem avea și o conștiență care veghează dormind și doarme veghind. Acesta este cel de-al doilea strat de trăire descris aici. Și foarte important e următorul lucru. Ceea ce putem trăi aici e trăit, în descrierea lui Goethe, altfel decât ceea ce descrie el drept prima trăire. El face începutul, pur și simplu, cu sirenele. Scena începe cu ele. Suntem în lumea somnului, în lumea visului, nu trebuie să facem nimic, nu trebuie să contribuim cu nimic pentru a fi în această lume, de aceea Goethe ne-o aduce, pur și simplu, în fața ochilor. Dar acum are loc trezirea din această lume. Când te trezești, ajungi în conștiența obișnuită. Dintr-un anumit motiv, Goethe i-a reunit pe Lucifer și Ahriman în personajul unic Mefistofel. Această trezire o arată el în trăirea lui Mefistofel. Interesant e faptul că, în timp ce Mefistofel reprezintă, aș spune, starea în care nu ne-am trezit de tot, el este încă jos, el trăiește acest lucru prin lumile grecești; apoi urcă în viața conștientă. Dar, dacă e să se treacă sus, în viața pe deplin conștientă, dacă e ca homunculus-Mefisto să intre în viața pe deplin conștientă, în viața intelectuală, atunci, aș spune, omul trebuie să se dezmeticească, să se ia în stăpânire, să se trezească, să treacă de la vis la realitate. De aceea, la trezire, Mefisto întâlnește o oreadă, o nimfă a munților, care sugerează foarte clar, în limbajul lui Goethe, că aici e vorba despre ceea ce am spus eu.
În timp ce se face transferul din conștiența de somn în cea de veghe, oreada atrage atenția asupra faptului că acum se trece din lumea pe care de obicei o numim lumea amăgirii, chiar dacă este și ea o realitate, așa cum am descris, că acum se ajunge în lumea unde munții stau ferm pe locurile lor, unde nu tălăzuiesc toate în sus și în jos. Și Goethe nu se jenează să arate foarte clar cum ne trezim din această lume. Ia gândiți-vă cât de des ne trezim din lumea de unde țâșnesc visele, când începe să cânte cocoșul. Goethe arată foarte clar acest lucru. Acum se trece sus, în lumea trează, în care filosofii au de vorbit, lumea în care prin vorbirea filosofilor homunculus urmează să devină homo.
Ei bine, ar fi multe de spus – poate că mâine. Mai doresc doar să arăt că, după ce a fost parcursă această lume, Goethe mai atrage atenția asupra unei a treia lumi. Și, după cum Oreas, nimfa muntelui, a fost prima care atras atenția asupra lumii stării de veghe, a stării de veghe din timpul zilei, tot o nimfă, așadar, o ființă elementară, este aceea care zgâlțâie puternic: nimfa copacului, driada care îl duce pe Mefistofel spre un al treilea strat al conștienței, spre un al treilea strat, în care sunt reunite rațiunea și clarvederea: subconștient, conștient, supraconștient. Și Goethe atrage deja atenția, într-un anumit sens, asupra lumii spre care vrem noi să îndreptăm prin știința spirituală. Dar atrage atenția asupra ei într-un mod foarte ciudat. Ființele pe care Mefistofel le găsește la început sunt forkiadele.
Din descrierile pe care le vom face poimâine veți vedea ce ființe frumoase, plăcute, sunt forkiadele, și mai ales ce limbă pătrunzătoare, care atinge niște corzi ale inimii, vorbesc aceste forkiade! Și totuși, cel care știe căror trăiri trebuie să le ofere omul fruntea sa când el urmează să intre în mod conștient în lumea spirituală, acela înțelege întâlnirea lui Mefistofel cu forkiadele.
Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine, pentru că problema nu poate fi expusă în mod satisfăcător în cadrul unei singure expuneri.
