V-am atras ieri atenția asupra faptului că în evoluția omenirii există niște corelații, corelații spirituale care își trimit modul de a acționa în sufletul uman. Am explicat acest lucru referitor la ceea ce a urmărit să facă Goethe în drama sa Faust prin încercarea de а-l pune pe Faust în legătură cu impulsul epocii a patra postatlanteene, aducându-l în calea sa pe Mefistofel, o putere ahrimanică. Am încercat apoi să arăt că Faust trebuie să se cufunde în impulsurile epocii a patra postatlanteene, pe care vi le-am caracterizat, în esența lor, pentru ca în sufletul lui să aibă loc o împletire a ceea ce se săvârșește în mod conștient cu ceea ce urzește în mod inconștient în sufletele umane prin activitatea legilor evoluției.
V-am spus că epoca a cincea postatlanteană, epoca noastră, va avea de-a face cu marile, cu importantele întrebări ale vieții referitoare la Rău, la dominarea Răului, în toate direcțiile. Va fi necesar ca sufletele umane să afle câtă forță va trebui să găsească sufletul în sine pentru ca, în parte, să învingă forțele Răului, în parte, să le transforme în impulsuri bune. Toate acestea s-au dezvoltat pe baza impulsurilor proprii epocii a patra postatlanteene, care a avut de-a face mai ales cu problema nașterii și morții, pe care o preluase deja ca moștenire din era atlanteană. Nu trebuie decât să ne îndreptăm privirile spre Impulsul Christic, așa cum a apărut el în prima treime a epocii a patra postatlanteene. Aceasta începe în anul 747 [Nota 29], odată cu întemeierea Romei, astfel că a fost necesar, așadar, ca din cei 2 160 de ani ai perioadei pe care o considerăm o epocă de cultură și civilizație să treacă 747 de ani până când impulsul principal, Impulsul Christic, să intervină în viața acestei epoci, a patra, postatlanteene. Oare Impulsul Christic nu are de-a face cu marea, cu importanta problemă care suscită în istoria evoluției omenirii întrebări legate de naștere și moarte, în sensul lor suprasensibil? Cât s-a discutat pe tărâmul creștinismului, cât s-a gândit, cât s-a simțit în legătură cu nașterea lui Christos. Ce rol important joacă moartea lui Christos. În nașterea și moartea lui Christos vedem apărând, în puncte pregnante, lupta sufletului uman în confruntarea sa cu problema nașterii și a morții. S-a dat o luptă în suflet, pentru că această luptă s-a dat deja, sub o formă mai elementară, aș spune, mai fizică, în marea eră atlanteană. În epoca a patra atlanteană, în mijlocul erei atlanteene – și, cu aceasta, și în epoca a cincea, ca ecou –, în omul însuși acționau niște forțe care erau în legătură cu nașterea și moartea. Am caracterizat deja câteva dintre ele. În acei oameni, în oamenii atlanteeni, existau forțe care puteau fi dezvoltate, care aveau influență asupra nașterii și morții, într-o cu totul altă măsură decât cea pur naturală. Forțele bune și cele rele din om acționau asupra stării de sănătate și de boală a semenilor lor într-o măsură foarte largă și, cu aceasta, de asemenea, și asupra nașterii și morții. În era atlanteană se vedea o legătură între ceea ce făceai, ca om, și ceea ce avea loc în așa-numitul mers al naturii, drept naștere și moarte.
Mai târziu, în epoca a patra postatlanteană, această problemă a nașterii și morții a fost mutată mai mult în sufletul uman. Dar acum, în epoca noastră, a cincea, oamenii vor avea de luptat cu forțele Răului într-un mod la fel de elementar cum s-au luptat în era atlanteană cu nașterea și moartea. Fiindcă, prin stăpânirea diferitelor forțe ale naturii, pornirile și impulsurile spre Rău vor acționa asupra lumii într-un mod extraordinar, într-un mod colosal. Și din rezistența pe care oamenii vor trebui să o opună, din substraturi spirituale vor crește forțele opuse, forțele Binelui. Așa va fi în cursul epocii a cincea postatlanteene, când va exista posibilitatea ca oamenii, prin exploatarea forței electricității, care va lua dimensiuni diferite de cele actuale, să aducă lucruri rele asupra Pământului, când asupra lui vor veni lucruri rele și în mod direct din forța electricității.
Dar e necesar să ne aducem aceste lucruri în fața conștienței. Fiindcă cel care vrea să-și însușească niște impulsuri spirituale găsește punctele de atac prin care să opună rezistență, punctele de pornire pentru acele impulsuri care trebuie să se dezvolte pentru a opune rezistență Răului. E greu, în orice caz, să vorbești astăzi despre aspectele de amănunt, pentru că, în general, aceste amănunte indică în mare măsură unele interese ale oamenilor care ei nu vor să fie atinse. În această privință, oamenii sunt împărțiți, pe de-o parte, în oameni care suferă din cauză că nu se pot lămuri asupra felului în care sunt încurcați în karma cosmică și nu pot înțelege că trebuie să treacă prin diferite încercări, fără a putea deveni evlavioși cât ai bate din palme, pe de altă parte, în oameni care sunt încâlciți în multiple feluri în karma cosmică a epocii a cincea postatlanteene, care nu vor să audă ce zace, de fapt, în impulsurile ce străbat lumea, pentru că oamenii au în multe cazuri interesul să prezinte tocmai impulsurile distrugătoare drept impulsuri constructive. Noi am arătat [Nota 30] că, începând din ultima treime a secolului al XIX-lea, printre oameni acționează acele entități pe care le-am numit spiritele căzute ale întunericului, ființe din ierarhia îngerilor. În epoca a patra postatlanteană, acestea erau entități care slujeau forțelor bune, progresiste. Pe atunci, ele mai ajutau la stabilirea ordinelor care – după cum am arătat în fața dumneavoastră – sunt scoase pe baza înrudirii de sânge a oamenilor. Acum ele se află în regnul oamenilor și, ca ființe îngerești rămase în urmă, acționează în impulsurile oamenilor pentru a face să se manifeste ceea ce are legătură cu înrudirile de sânge, tribale, naționale, rasiale, șchiopătând în urma evoluției normale și căutând astfel să stânjenească alte structuri sociale umane care trebuie să se formeze pe cu totul alte baze decât, de exemplu, pe baza legăturilor de sânge ale familiei, raselor, triburilor, națiunilor, astfel încât astăzi un început considerabil al muncii unor asemenea spirite constă tocmai în accentuarea abstractă a principiului național. Această accentuare abstractă a principiului național, această elaborare de programe ale unui principiu naționalist, face parte din eforturile depuse de spiritele întunericului, care vor fi mult mai aproape de om, care se apropie mult mai intim de oameni decât spiritele rămase în urmă ale epocii a patra postatlanteene, care făceau parte din ierarhia arhanghelilor. Tocmai în aceasta va consta importanța epocii a cincea postatlanteene, că ființele îngerești, situate imediat deasupra ierarhiei oamenilor, se pot apropia de fiecare om în parte, nu doar de grupuri umane, astfel încât fiecare om va crede că susține lucrurile din propriul său imbold personal, pe când el este posedat – o putem spune, fără îndoială – de asemenea ființe îngerești despre care am vorbit.
Să ne lămurim încă o dată, să înțelegem de ce natură au fost eforturile spiritelor întunericului rămase în urmă în epoca a patra postatlanteană, ca să putem înțelege mai bine de ce natură sunt aceste eforturi în epoca noastră, în epoca a cincea. Am arătat deja: în epoca a patra postatlanteană era normal să se construiască întreaga structură a omenirii pe baza legăturilor de sânge, pe înrudirile de sânge. În această perioadă, adică în epoca de cultură greco-latină, entitățile ahrimanic-luciferice rămase în urmă s-au ridicat de-a dreptul împotriva legăturilor de sânge. Ele au fost inspiratoarele acelei rebeliuni care voia să-i elibereze pe oameni de legăturile de sânge. În special – o puteți vedea deja din expunerile generale ale științei spirituale –, într-un anumit sens, urmașii individualităților care în era atlanteană mai acționau pe cale magică, drept individualități care fac opoziție, drept rebeli, au fost aceia care au devenit eroi, tocmai în timpul repetării erei atlanteene în epoca a patra postatlanteană. Epoca greco-latină a venit în întâmpinarea acestor rebeli într-un mod deosebit. În vremea de atunci, când încă mai exista o conlucrare înțeleaptă a oamenilor, prin Misterii, oamenilor nu li se spunea: Evitați-i pe rebeli, evitați naturile rebele, evitați entitățile spirituale ahrimanice, entitățile luciferice! Nu li se spunea așa ceva. Se știa că este în planul mersului plin de înțelepciune al lumii ca aceste entități să fie puse acolo unde trebuie, ca ele să fie folosite. Astăzi constituie o slăbiciune a multor oameni faptul că, auzind de Lucifer și de Ahriman, ei simt: Pentru Dumnezeu, pe aceștia să-i evităm! – Ca și cum ar putea să-i evite! Am vorbit adeseori de acest lucru. Așa cum trebuia să fie cunoașterea în epoca a patra postatlanteană, așa era ea adusă spre oamenii acelei epoci. Și lucrarea zeilor buni, dacă am voie să spun așa, se afla deja în legăturile de sânge, ei i se dăruiau oamenii pe atunci – azi ea trebuie să fie mai spiritualizată –, în acea iubire reciprocă ale cărei baze se pun prin înrudirea de sânge. Și ca să se meargă mai departe a fost necesar să existe mereu revolte. Acest mers al evoluției cosmice trebuia să le fie explicat oamenilor așa cum putea fi el explicat, prin mituri, prin legende. Inițiaților lucrurile acestea le erau comunicate într-un alt mod, deja într-o formă asemănătoare cu cea care se apropie astăzi de om. Dar, în cercul cel mai larg al vieții, oamenii n-ar fi fost maturi pentru a primi explicarea miturilor. Și atunci, lor li se povesteau miturile, miturile exoterice, în care zac ascunse însă niște adevăruri adânci, importante, ale evoluției.
Să studiem un asemenea mit grandios, care are legătură tocmai cu ceea ce am adus eu acum în fața sufletului dumneavoastră, să studiem acel mit care ne povestește cum un oracol i-a profețit lui Laios din Teba, la nunta lui cu Iocasta, că din căsătoria lor va rezulta un fiu, care va deveni ucigașul tatălui său, care va trăi cu mama sa în incest. Laios, ce-i drept, nu s-a lăsat convins să renunțe la căsătorie, dar când din căsătorie a rezultat un fiu, el a poruncit să-i fie străpunse călcâiele și să fie lepădat pe Citeron. Acest fiu a fost dat în grija unui păstor. Soția acestuia i-a dat numele de Oedip, din cauza călcâielor străpunse. Știți cum se povesteau lucrurile mai departe. Știți că băiatul Oedip a crescut, că talentele lui s-au dezvoltat, că el s-a simțit de timpuriu neliniștit în sufletul său de îndoielile privitoare la originea sa, pentru că niște băieți de vârsta lui îi atrăseseră atenția asupra anumitor lucruri; că oracolul din Delphi i-a spus apoi ceva foarte important. A analiza astăzi acea profeție este o problemă foarte dureroasă, dacă o poți studia în întreg contextul ei. Ea înseamnă, pur și simplu: Evită-ți patria, fiindcă altfel vei deveni ucigașul tatălui tău și soțul mamei tale. Aceasta a fost profeția făcută lui Oedip.
Dar el trăia în sânul unei desăvârșite iluzii. El nu știa cine sunt, în realitate, tatăl sau mama sa. El nu putea face altfel decât să creadă că patria sa e Corintul, unde crescuse. În cele din urmă, el pleacă din Corint, ca să nu provoace acolo nenorocirea de a-și ucide tatăl și a se căsători cu mama sa. Dar tocmai faptul că pleacă de acasă, că ia calea Tebei, îi devine fatal. Pe drum, el întâlnește un car, în care tatăl său, Laios, călătorea împreună cu un însoțitor. Ei ajung la ceartă, Oedip îl omoară pe tatăl său, își continuă drumul spre Teba, și prima faptă pe care o săvârșește acolo a fost, după cum se știe, dezlegarea ghicitorilor puse de Sfinx. Cu aceasta, l-am situat foarte temeinic pe Oedip în întregul context al evoluției din epoca a patra postatlanteană. Fiindcă, într-un anumit sens, ghicitoarea Sfinxului, enigma omului, aparține acestei epoci. Așadar, Oedip era unul dintre cei care știau. El nu i-a spus Sfinxului: Nu bucuros îți spun o taină-adâncă, ci a dezlegat enigma. Cu aceasta, în epoca a patra postatlanteană a fost implantat un impuls care a continuat să acționeze și în care Oedip era angajat. S-ar putea vorbi ore în șir despre felul în care Oedip a dezlegat enigma Sfinxului. Dar nu e necesar să facem acest lucru astăzi. Noi vrem doar să înțelegem că ceea ce face aici Oedip îl arată a fi cu adevărat un erou al epocii a patra postatlanteene.
Ei bine, el s-a dus la Teba, s-a căsătorit cu Iocasta, pe care, bineînțeles, n-o considera mama sa, probabil că a fost fericit, până când a venit ciuma. Văzătorul Tiresias a fost acela care, până la urmă, a scos la lumină adevărul despre toată această poveste, Iocasta, care s-a văzut dintr-odată soția propriului său fiu, și-a luat singură viața. Oedip și-a scos ochii, a ajuns orb și a fost alungat de propriii săi fii, a fost protejat apoi de Teseu în Attica, până la moarte, și apoi și-a găsit odihna în pământul Atticii. Numai atât e necesar să aducem în fața sufletului nostru din drama lui Oedip.
Ce ne arată aceasta? Ne arată cum o individualitate, individualitatea lui Oedip, e scoasă din sânul legăturii de sânge, e dusă în altă parte, cum ea se dezvoltă în afara legăturii de sânge, și, spre nenorocirea sa, e introdusă din nou în cadrul acestei legături. Avem în fața noastră nu numai un om care se ridică în mod subiectiv împotriva legăturilor de sânge, ci și un om care e împins la revoltă de legile naturii înseși, am putea spune, la revolta împotriva legăturilor de sânge, și că tocmai prin aceasta le trezește, le ridică împotriva sa.
Încercați să cercetați mitologia greacă, să o parcurgeți urmărindu-i pe acei oameni, pe acei eroi care sunt cuibăriți într-un anumit fel în sânul legăturilor de sânge, care sunt expulzați, expatriați, astfel încât ei își parcurg dezvoltarea în afara legăturii de sânge și cum, datorită acestui fapt, aduc impulsuri noi, tocmai pentru că au fost scoși din sânul ordinii normale, vechi. Un asemenea erou este Oedip, un asemenea erou este și Teseu, care îl ocrotește în crângul Atticii.
Nu e de mirare că poporului din Grecia nu i se putea spune ce stă ascuns, de fapt, în spatele acestor eroi, că ei sunt marii rebeli, dar că ei sunt necesari în întregul drum plin de înțelepciune al evoluției lumii. Ia gândiți-vă numai – și în cazul lui Teseu a existat o profeție făcută de oracol tatălui, în așa fel încât acesta l-a trimis pe fiul său, spre a fi educat, departe de patrie; i se spusese că atunci când băiatul va deveni un adolescent care să fie în stare să folosească o anumită sabie va putea să se întoarcă. Și Teseu e scos afară din sânul legăturilor de sânge. Și el – cunoașteți legenda, faptul că el a eliberat Atena de tributul pe care ea fusese nevoită să-l plătească, tinerii trimiși ca victime minotaurului, faptul că el s-a salvat cu ajutorul firului dăruit de Ariadna – dezleagă niște enigme importante ale epocii a patra postatlanteene. Iar el a devenit ocrotitorul lui Oedip. Dar Teseu este acela care o fură pe Elena, pe când ea avea zece ani, și o ține ascunsă. Așadar, tocmai Teseu e pus în legătură cu Elena.
În spatele acestor lucruri zac niște enigme adânci ale epocii a patra postatlanteene. Doamna de la curte, din secolul al XVI-lea, nu mai știe despre aceste lucruri, bineînțeles, decât că:
Dar cu aceasta Goethe atrage iarăși atenția asupra unui lucru foarte important. Goethe știa, desigur, că ceea ce se afla în spatele Elenei trebuie venerat așa cum Faust o venera pe Elena. Dar tocmai în ceea ce o privește pe Elena au acționat cele mai rele forțe ale calomniei. Omenirea ar putea învăța din asemenea lucruri că tocmai ceea ce ar trebui să fie recunoscut, apreciat, tocmai ceea ce stă cel mai sus, poate fi calomniat cel mai mult.
Am vrut să vorbesc doar în treacăt despre aceasta, ca să vă arăt că Elena se află într-o legătură misterioasă cu acele individualități care au fost rebelii epocii a patra postatlanteene, și care aveau pe atunci sarcina, în sensul conducerii înțelepte a lumii, de a încălca, de a rupe legăturile de sânge.
Cum stau lucrurile cu Paris, care în scena invocării spiritelor ne este prezentat de Goethe – scuzați cuvântul trivial, dar el n-a fost rostit cu această intenție – drept concurentul lui Faust, drept rivalul în dragoste al lui Faust? Ei bine, și aici ni se povestește: el a fost fiul lui Priam și al Hecubei. Și ni se povestește un lucru ciudat, că Hecuba, în timp ce îl purta în pântece, a avut un vis. Aici nu este o profeție făcută de oracol, ci un vis, dar un vis care conține o înțelepciune adâncă. Visul i-a vestit mamei lui Paris, înainte de а-l naște, că ea va da naștere unei făclii arzătoare, care va da foc cetății Troia. De aceea, legenda, care merge în paralel cu aceasta, vorbește și de profeția unui oracol, care i-a dat tatălui său de știre că acest fiu va aduce pieirea Troiei. Fie din primul, fie din al doilea motiv, acest tată l-a trimis departe de casă pe fiul său. Paris este și el, așadar, unul dintre cei expatriați, unul dintre cei dați afară din sânul comunității de sânge. El este educat în Parion, departe de toate legăturile de sânge. Și aici are loc ceea ce ne spune legenda, că Eris a destinat mărul celei mai frumoase, că Paris a fost convocat de zeițele Hera, Pallas și Afrodita ca să spună care dintre ele este cea mai frumoasă. Se spune că Неrа îi făgăduise lui Paris Asia, adică domnia asupra Pământului, pentru că Asia însemna pe atunci domnia asupra Pământului; Pallas Athena îi făgăduise glorie în război; iar Afrodita îi făgăduise că o va avea pe cea mai frumoasă dintre femei. Paris i-a acordat Afroditei premiul pentru frumusețe.
Cât de mult a influențat el astfel mersul vieții din Grecia v-o descrie epopeea, marele epos atât de important al lui Homer. În Paris însuși avem, așadar, o asemenea individualitate care se ridică împotriva legăturilor de sânge. El o scoate pe Elena din sânul legăturilor de sânge grecești și vrea s-o ducă la Troia. Vrea să rupă legăturile de sânge. Întotdeauna lucrurile se combină în așa fel încât vedem că în legendele despre eroi ale Greciei este introdus în evoluție ceva care vrea să rupă legăturile de sânge. Fiindcă legăturile de sânge, care, în sine, sunt puternice, grandioase, sunt factorul care creează, de fapt, întreaga structură socială.
O întrebare care, în acest caz, se poate ivi deosebit de clar în fața ochilor noștri ne va preocupa acum și pe noi pentru câteva minute. Ușor s-ar putea întâmpla ca cineva să pună întrebarea: Dar cum rămâne atunci cu libertatea umană, dacă niște fapte atât de importante, cum este răpirea Elenei de către Paris, sunt săvârșite în urma unor evenimente petrecute sus, în lumea spirituală, așa cum este disputa dintre zeițe? Omul pare a fi atunci doar simpla unealtă prin care este realizat ceea ce nu numai că se pregătește sus, în lumea spirituală, ci își exercită și influența? Da, într-un anumit sens, trebuie să spunem cu adevărat: Ceea ce se petrece aici, jos, prin faptele omului, toate sunt imaginea de oglindă a ceea ce se petrece în lumea spirituală. Aici problema libertății bate cu putere la porțile cunoașterii umane. Să fim noi cu adevărat niște automate, care prin faptele lor prezintă imaginea de oglindă a ceea ce are loc, sus, în lumea spirituală? Și iarăși, cum ar fi cu lumea spirituală, care este îndrumătoarea a ceea ce se petrece în lume, în general, dacă ea nu ar avea absolut nimic de făcut, dacă ar fi total inactivă? E necesar să înțelegem două lucruri. Primul, că mersul lumii e îndrumat și condus, într-adevăr, de niște puteri și forțe spirituale și că nu se întâmplă nimic care să nu se petreacă sub influența celor de sus, din lumea spirituală, al doilea, că omul are o voință liberă. Cele două lucruri par să fie diametral opuse. Și, cu adevărat, aici este atinsă o problemă, o enigmă care-i dă de furcă omului extraordinar de mult, pe care oamenilor nu le este deloc ușor să o depășească, fiindcă lucrurile stau în acest fel. Dacă privim în sus, spre lumea spirituală, ceea ce fac zeii sunt faptele zeilor, și oamenii de aici, de jos, aduc la îndeplinire impulsurile zeilor. Așa este. Cum pot fi atunci oamenii liberi?
Dați-mi voie să vă înfățișez această problemă în mod aproximativ – despre această problemă se pot spune, firește, mereu numai câteva lucruri –, în câteva linii. Să presupunem, așadar: acolo, sus, sunt cele trei zeițe, cu disputa care are loc între ele. Rezultatul disputei este acela că pe Pământ coboară impulsul rezultat din faptele celor trei zeițe. Cum au acestea legătură cu ierarhiile situate mai sus, acest aspect nu trebuie să-l atingem acum. Ceea ce se petrece acolo, sus, are loc cu necesitate absolută. Ceea ce face Paris se petrece, așadar, din cauză că, sus, cele trei zeițe au făcut ce au făcut. Dumneavoastră veți spune: Atunci, cum se mai poate vorbi de libertate în cazul lui Paris? E aproape exclus! Dar raza cade pe Pământ și, aici, pe Pământ, nu este doar un om, ci sunt mulți pe care ea poate să cadă. Presupuneți că aici, jos, sunt o sută. 99 dintre ei nu săvârșesc fapta, al o sutălea o săvârșește! Aici joacă un rol și misterul numărului. Se vorbește mereu despre împrejurarea că Paris devine pe deplin Paris pentru că se declară gata să se situeze acolo unde impulsul a putut fi transpus în realitate. Dar zeii ar fi găsit un alt om, dacă Paris n-ar fi făcut acest lucru. Și atunci s-ar fi povestit despre un alt om.
Prin intermediul numărului, ajungeți la dezlegarea acestei enigme a libertății. Dacă, într-un anumit moment al evoluției, dintre o sută de oameni aflați aici, jos, nu se găsește niciunul, zeii așteaptă până când vine unul; el săvârșește fapta pe care zeii i-o propun. Prin aceasta, el nu este stânjenit câtuși de puțin în libertatea sa, pentru că ar putea și să nu săvârșească fapta. Reflectați la acest aspect al problemei numărului și veți constata că o conducere a lumii divin-necesară, plină de înțelepciune, nu este deloc în contradicție cu libertatea umană. Aceasta nu înglobează, bineînțeles, întreaga problemă a libertății, ci, iarăși, numai o parte a ei.
Vedeți, așadar, că acei eroi ai vechilor greci înseamnă ceva în ansamblul evoluției omenirii, eroii care sunt situați în cadrul ei drept oameni expulzați. Amintiți-vă: într-una dintre conferințele mele [Nota 31] veți găsi – nu știu dacă am spus mai des acest lucru – că o asemenea legendă a expulzării se leagă și de Iuda, și despre Iuda se povestește că în tinerețe a fost expulzat; despre Iuda Iscarioteanul se povestește acest lucru. Starea de expatriat este ceva care, în limbajul mitului, în limbajul legendei, exprimă intervenția puterilor rebele, care se ridică împotriva legăturilor de sânge din epoca a patra postatlanteană.
Regiunea din care sunt impulsionate aceste lucruri în epoca a patra postatlanteană este regiunea în care domnesc arhanghelii. De aceea, relatările trebuie făcute în așa fel încât omul să fie situat întotdeauna mai departe de influențele ce vin din lumea spirituală. Se relatează întotdeauna fie că un oracol aduce mesajul din lumea spirituală, fie că influența vine direct din lumea zeilor. Dumneavoastră știți că Elena este o fiică a Ledei zămislită cu Zeus, așadar, aici lumea spirituală acționează asupra lumii de aici, de jos. În epoca noastră, în care lucrează îngeri întunecați rămași în urmă, aceștia acționează, bineînțeles, aș spune, pe baza unor relații mult mai intime cu oamenii. Și eu am spus deja ieri: Dacă vrem să discutăm, fie și numai pe departe, diferite lucruri care se leagă de lucrarea puterilor întunecate începând din ultima treime a secolului al XIX-lea, pășim pe o gheață foarte, foarte subțire. – Dar din întreg contextul puteți deduce că ceea ce a fost evoluția justă, normală, pentru era a patra postatlanteană, căutarea structurii prin legăturile de sânge, perpetuându-se până în epoca a cincea postatlanteană, este unul dintre impulsurile cu care oamenii din această epocă vor avea de luptat. La aceasta trebuie să adăugăm ceea ce eu am spus deja ieri, că acum apare ceva cu totul nou, pe când epoca a patra postatlanteană, cu căutările sale legate de naștere și moarte, este o repetare a erei atlanteene. Acum apare ceva cu totul deosebit, ceva care este creat direct din maya, din iluzie. Dar trebuie să înțelegem și această iluzie în mod just. Bineînțeles, maya a existat întotdeauna. Fiindcă orice conștiență ia naștere din amăgire, așa cum am arătat într-un articol [Nota 32] pe care-l veți putea citi în curând în revista „Reich”, pornind de la Nunta alchimică a lui Christian Rosenkreutz. Dar, începând cu epoca a cincea postatlanteană, iluzia, amăgirea, va exista într-o măsură și mai mare, cu totul deosebită, pentru că va apărea tot mai mult sub forma faptului că oamenii se vor lăsa pradă iluziei. Aceste iluzii au existat întotdeauna, dar erau legate de alte puteri, în epoca a treia postatlanteană de puterile afinității elective, în epoca a patra de forțele nașterii și morții, în cea de-a cincea forțele iluziei vor fi legate de forțele Răului, iluzia, maya însăși va fi luată în stăpânire de către Rău. Și toate acestea vor fi impregnate de un lucru la care, de asemenea, m-am referit deja, vor fi impregnate de deșteptăciune, de inteligență.
Sună paradoxal când spunem: E bine pentru oameni că pot face cunoștință cu toate acestea, fiindcă numai dacă trebuie să crească în lupta cu piedicile omul poate ajunge cu adevărat la libertate. Putem înțelege ușor că așa este. Dar fapt este că ceea ce are legătură cu numărul 5 are legătură întotdeauna, în felul acesta, cu manifestarea, cu dezvoltarea Răului. Și va trebui ca oamenii să se deprindă să conceapă năvălirea forțelor Răului ca o năvălire a unor legi naturale, a unor forțe ale naturii, pentru a ajunge să le cunoască și pentru a ști ce pulsează și urzește la baza lucrurilor. Nu trebuie să privim Răul de la bun început în așa fel încât să fugim de el cu o atitudine de total egoism, să vrem să-l dăm la o parte; așa ceva nu putem face. Ci trebuie să-l pătrundem cu conștiență, dar, pe de altă parte, trebuie să-l cunoaștem cu adevărat, să-l cunoaștem în mod just. În epoca noastră în lumea oamenilor se extinde deja o forță care are tendința de a crea iluzii, care sunt dăunătoare, deranjante. Un mic exemplu de o asemenea iluzie. Când dau acest exemplu, nu vreau câtuși de puțin să iau apărarea cuiva, într-o direcție sau alta, ci vreau doar să dau un exemplu care să arate cum năvălește iluzia, ceea ce este iluzoriu.
Presupuneți că un om politic apare astăzi în public și vrea să-și exprime, conform cu impulsul său cel mai intim, poziția față de Consiliul Mondial, față de diferitele lucruri care sunt susținute dintr-o direcție sau alta. Acest om politic s-ar simți îndemnat să-și spună părerea în legătură cu aportul adus de statul britanic – așadar, nu avem deloc de-a face cu popoarele –, împreună cu puterile corespunzătoare din spatele lui, despre care am vorbit adeseori, la evenimentele actuale. Un om politic s-ar simți îndemnat să-și spună o dată cuvântul în legătură cu aceasta și să arate cum crede el că ar trebui creată o relație justă cu impulsurile britanice.
Dacă un om politic ar spune următorul lucru: Ar fi un act lipsit de amabilitate față de puterea care are în stăpânirea ei marea să i se paralizeze supremația. Ce ați spune dumneavoastră? Acest om politic constată: Există o putere care are în stăpânirea ei marea; trebuie să luăm atitudine. Dar este un act lipsit de amabilitate să paralizăm în dezvoltarea ei această putere care are stăpânirea asupra mării. Să se renunțe, așadar, la acest act lipsit de amabilitate. – Ce s-ar putea spune despre un asemenea om politic? Cred că lucrul cel mai neînsemnat care s-ar putea spune despre el este acela că este reprezentantul unei politici a puterii (Machtpolitik). Acolo unde e puterea, acolo ne îndreptăm, nu-i așa? Cel puțin, acest lucru pare să reiasă din cuvintele sale. Astăzi nu se face așa. Într-un asemenea caz, nimeni nu apare în public, spunând: Eu reprezint o politică a puterii, mă alătur puterii care deține puterea – astăzi se spune, când se definește așa ceva: Eu lupt pentru dreptatea, libertatea și independența popoarelor.
Aceste două lucruri sunt spuse unul lângă celălalt: Lupt pentru dreptatea și libertatea popoarelor – și se spune totodată: Trebuie să ne aliniem neapărat și să nu săvârșim nicio faptă lipsită de amabilitate față de acea putere care, ei bine, deține puterea. Vedeți cum se încâlcesc oamenii în ițele iluziilor! V-am prezentat exemplul politicianului suedez Branting [Nota 33], pentru că el este omul care a vorbit așa, un politician neutru. Așa se face politica neutralității, firește. Aici nu trebuie să vedeți niciun reproș, nici apărarea vreunei orientări politice, aceasta e doar o caracterizare a felului cum trebuie să meargă azi lucrurile. Oamenii sunt entuziasmați, bineînțeles, de dreptul și libertatea popoarelor, dar se susține o asemenea politică. Dar nimeni nu recunoaște că susține o asemenea politică pentru că nu se poate altfel – acesta ar fi adevărul –, ci spune că susține acea politică având la bază impulsurile dreptului și libertății popoarelor.
De asemenea lucruri e necesar să ne ocupăm azi. Nu e suficient ca cineva să lase să acționeze asupra sa basmele care circulă prin lume, astăzi trebuie primite în conștiență. Ele trebuie luate în conștiență. Numai în felul acesta e posibil să găsim punctul de contact cu impulsurile evoluției, așa cum le-am descris. Fiindcă, vedeți dumneavoastră, nicio epocă nu a fost lămurită asupra ei însăși atât de puțin ca a noastră și nicio epocă nu a avut nevoie atât de mult să se lămurească asupra ei însăși ca aceasta de acum! Ia gândiți-vă numai, această epocă de acum a fost atât de mândră de marile ei progrese în privința tuturor gândurilor umane posibile. S-a ajuns, în cele din urmă, să se găsească, pornindu-se de la științele naturii, niște impulsuri și pentru știința socială. V-am vorbit adeseori despre știința socială.
Dar studiați ce se spune adeseori încă și astăzi în instituțiile oficiale despre problemele educației, despre problemele sociale, despre problemele juridice etc. Încercați să vă transpuneți în mentalitatea cu care oamenii cred că își prezintă adevărurile lor infailibile, cu care vor să calce în picioare totul, tot ce răsună dintr-un colțișor oarecare. O parte din ceea ce a crezut omenirea modernă a făcut, sub influența impulsurilor iluzioniste, pe de-o parte – impulsurile iluzioniste, pe de-o parte, vreau să spun doar atât –, a impulsurilor naționaliste, pe altă parte, să se întâmple ceva care numai după doi ani – acum sunt deja peste trei ani – a adus pentru Europa cinci milioane de morți și trei milioane până la trei milioane și jumătate de răniți irecuperabil. Așa a fost după doi ani, acum au trecut cu mult mai mult de trei ani. Și aceasta nu e decât consecința a ceea ce a trăit omenirea mai întâi sub formă de idei greșite, de idei în care iluzia se aliază cu puterea distructivă. Din tot felul de alte lucruri care se spun despre educație, despre problemele juridice, se va dezvolta ceva asemănător, dacă lucrurile se vor rostogoli mai departe în modul neinfluențat de spiritual. Totul depinde de faptul că această epocă a cincea postatlanteană are nevoie de o aprindere a forțelor spirituale în conștiența omenirii. Critica adusă concepției materialiste diametral opuse este numai o parte a zelului cu care noi trezim în interiorul nostru impulsurile spirituale. Și aceasta este principalul. Fiindcă ceea ce trebuie să aibă loc în omenire trebuie să fie făcut prin oameni. Dacă am devenit maturi pentru a ne așeza acolo unde raza cade în jos, raza va veni, în mod cert, de asta puteți fi siguri! Dar această maturizare se poate produce numai pe calea unei vieți comunitare. În epoca a cincea postatlanteană acest lucru va fi treaba oamenilor individuali numai ca idee. Esențialul va fi înțelegerea pe care comunitățile umane o vor aduce în întâmpinarea acestei idei.
Țineți-vă cu tărie de acest gând, dragii mei prieteni!
