Cine se adâncește mai intim în ființa lui Goethe și în concepția sa despre lume va vedea, în scena pe care o vom prezenta acum și care încheie actul II din partea a doua a lui Faust și constituie trecerea spre episodul cu intrarea lui Faust în Grecia antică, cât de adânc a pătruns Goethe cu concepția lui despre lume în spiritualul Universului și în taina omului [Nota 59], în măsura în care acest mister are legătură cu pătrunderea în spiritualul Universului. Ne este îngăduit să subliniem, pentru început că, pe de o parte, tocmai în legătură cu scenele cele mai importante din partea a doua este valabil ceea ce a vrut Goethe să exprime o dată când a spus că a transpus în mod tainic multe lucruri în partea a doua a lui Faust. În partea a doua a lui Faust a fost transpusă multă înțelepciune, în orice caz, o înțelepciune prelucrată cu o artă desăvârșită. Dar, pe de altă parte, totul este de așa natură încât, reprezentat pe scenă [Nota 60], poate să ne farmece prin imaginile sale nemijlocit senzoriale, concret-plastice.
Dacă vrem să găsim înțelegere pentru această operă a lui Goethe trebuie să avem mereu în fața ochilor cele două aspecte, în studierea părții a doua a lui Faust. Cine vrea să-l privescă pe Faust cu simțuri naive – spune Goethe –, poate avea bucurie, plăcere estetică, văzând succesiunea de imagini; inițiatul va putea vedea însă niște mistere adânci ale vieții. Ei bine, dacă pornim de la imagini, avem aici descrierea unei serbări maritime la care homunculus e dus de Thales. Dar această sărbătoare maritimă conține tot felul de lucruri transpuse tainic în ea. Această serbare a mării vrea să prezinte, de fapt, puterile demonice care locuiesc în mare, adică puterile spirituale. De ce recurge Goethe în Faust la asemenea puteri demonice, așa cum i se ofereau ele în lumea vechilor greci, când vrea să-l ducă pe Faust al său, prin evoluția umană, spre modul cel mai înalt al cunoașterii de sine și al perceperii de sine? Se poate spune că lui Goethe îi era perfect limpede: omul nu poate ajunge niciodată la perceperea reală a propriei sale ființe dacă își cucerește numai cunoașterea bazată pe simțuri și pe intelectul legat de simțuri. O cunoaștere reală a omului poate fi obținută numai pe baza unei percepții spirituale reale, astfel că tot ceea ce caută omul, drept cunoaștere și percepere a omului, prin intermediul lumii fizice exterioare, spre care sunt îndreptate simțurile și intelectul bazat pe simțuri, nu este o cunoaștere reală a omului. Goethe vrea să sugereze acest lucru prin faptul că îl introduce în opera sa pe homunculus.
Homunculus ia naștere pe baza a ceea ce îi este accesibil lui Wagner drept cunoaștere a omului, cu niște mijloace fizice atât de ideal concepute încât cunoașterea obișnuită a naturii le poate privi, firește, cel mult drept țel, fără a se putea gândi că va putea realiza cu ele ceva, astăzi sau în viitorul Pământului. Goethe prezintă ipoteza că ar fi posibil să se producă un homunculus în retortă, adică, să se cunoască legătura dintre forțele naturii până la un asemenea grad de perfecțiune încât să se compună un om, din diferitele ingrediente, într-un mod adecvat intelectului. Dar în felul acesta nu rezultă un om, nici chiar dacă ceea ce poate realiza omul în lumea fizică e conceput la gradul suprem de perfecțiune, nu rezultă un om, un homo, ci doar un homunculus! Așadar, acest homunculus este conceput în sens dramatic nu altfel decât ca imagine pe care omul și-o poate face despre sine însuși cu ajutorul intelectului său fizic, cu ajutorul cunoașterii sale pământești obișnuite. Cum poate această imagine, pe care omul și-o poate face, care este un homunculus, să prezinte o viziune adevărată despre om? Cum se poate ajunge ca omul să nu mai rămână, în această imagine, numai la homunculus, ci să înainteze până la homo? Lui Goethe îi e clar faptul că așa ceva se poate realiza numai cu ajutorul cunoștințelor care pot fi dobândite de ființa spiritual-sufletească a omului în stare liberă de trup.
Ei bine, Goethe încearcă pe cele mai diferite căi să se apropie de sfera în care trebuie să se transpună omul dacă vrea să-și cucerească o cunoaștere completă, adică o cunoaștere în stare liberă de trup. Așadar, Goethe vrea să arate cu adevărat că e posibil să ieși din trup, să dobândești niște cunoștințe care spun ceva despre ființa omului. Dar Goethe nu a fost, în niciun caz, una dintre personalitățile care tratează cu ușurință problemele cunoașterii. Goethe s-a străduit o viață întreagă să dea tot mai multă profunzime sufletului său. Fiindcă lui îi era clar că, pe măsură ce îmbătrânește, omul nu trăiește degeaba, că și forțele de cunoaștere cresc și că la bătrânețe el poate ști mai mult decât în tinerețe. Și lui îi era clar, de asemenea, cât de problematică este situația ființei spiritual-sufletești când se află în afara trupului. De aceea, a încercat în cele mai diferite moduri să aducă aproape de om, de Faust al său, cunoașterea în imagini, pe care noi o numim cunoaștere imaginativă. Așa face el în „Noaptea romantică a Walpurgiei” din Faust I, și așa face, din nou, în „Noaptea clasică a Walpurgiei”, când ia imaginațiunile din epoca vechii Grecii, în care vrea să-l transpună acum pe Faust. S-ar putea spune cam așa: Goethe gândește că, atunci când omul iese afară din trup, pentru transformarea lui homunculus în homo, în om, el are imaginațiuni, care la unul arată într-un fel, la altul altfel. – În viziunea vechilor greci imaginațiunile mai erau încă de-așa natură încât se apropiau într-o anumită măsură de realitatea spirituală. Dacă ne aducem în fața sufletului lumea de demoni a vechilor greci, putem vedea, examinând concepția acestei lumi mitice transmise prin tradiție, că prin clarvederea atavică dezvoltată până la un grad foarte înalt omul vedea cu adevărat natura din al cărei sân izvorăște el însuși când se află ca ființă spiritual-sufletească în afara trupului. Așadar, aș putea spune: Goethe, pentru că nu vrea să născocească el însuși o lume imaginativă, apelează la lumea vechilor greci pentru a putea spune că, orice ar inventa omul pe baza cunoașterii sale obișnuite, el rămâne un homunculus, noi trebuie să pătrundem cu el în lumea imaginativă, inspirată, dacă vrem ca din el să iasă un om. – Aceasta este, în primă instanță, bineînțeles, imaginea unui om.
De ce alege Goethe tocmai serbarea marină, visul, aș putea spune, despre serbarea marină? Ca să înțelegem sentimentele care îl animau pe Goethe trebuie să ne transpunem în mod real în modul de a privi al vechilor greci, în care s-a transpus Goethe însuși când s-a apucat să descrie această „sărbătoare voioasă a mării”. Fiindcă trebuie să ne fie clar că pentru greci încă mai însemna ceva când omul părăsea uscatul și se ducea în largul mării.
Grecul mai trăia în comuniune cu lumea exterioară, așa cum au trăit, în general, popoarele vechi. Așa cum în sufletele popoarelor vechi se întâmpla ceva când oamenii părăseau terenurile plane, câmpiile, și urcau pe munte, lucru pe care omul actual îl trăiește într-un mod abstract, prozaic, la fel, atunci când omul părăsea uscatul și pornea cu corabia în largul mării în suflete se nășteau niște sentimente puternice, grandioase. Sentimentul că largul mării desprinde ființa spiritual-sufletească de trup îl aveau toți oamenii popoarelor mai vechi. Și de acest sentiment se leagă unele lucruri.
Aduceți-vă aminte, vă rog, ce rol important îl jucau în diferitele reprezentări în imagini ale căii cunoașterii coloanele lui Hercule din vechile mituri. Acolo se spune întotdeauna: După ce omul a urcat diferite trepte ale cunoașterii, el iese cu corabia în largul mării trecând printre Coloanele lui Hercule. Adică, el iese în largul mării libere, nemărginite, unde nu se mai simte în apropierea coastelor. Astăzi, acest lucru nu mai înseamnă aproape nimic pentru om. Pentru vechiul grec, acest lucru însemna că el a pășit într-o cu totul altă lume și el simțea, după ce trecuse cu corabia de Coloanele lui Hercule, că se elibera de tot ceea ce ce-l ținea în legătură cu Pământul, în special cu forțele trupului său. Plecarea pe mare, în largul mării, era resimțită în vremurile vechi, când oamenii mai percepeau viața cotidiană într-un mod spiritual-sufletesc, drept eliberare de corporalitate.
Goethe nu a creat ca alți poetași, ci a creat pe baza unei capacități de a simți lumea, și când vorbește de un lucru pe care îl transpune în lumea greacă el se întoarce în această lume cu tot sufletul. Acesta e lucrul pe care îți vine să-l strigi necontenit către oamenii care îl citesc pe Goethe ca pe oricare alt poet, care nu au niciun fel de simț al faptul că atunci când îl citesc pe Goethe sunt introduși cu adevărat într-o altă lume.
Ei bine, la începutul scenei, le vedem pe sirenele ademenitoare. Ca imagine exterioară, Goethe ne înfățișează o scenă care ar putea fi luată și din viața de toate zilele. Sirenele cele ademenitoare adună de pe țărmul mării ce găsesc acolo, pentru nereide și tritoni. Dar, văzute din altă direcție, sirenele ademenitoare sunt, totodată, nu doar vocile ființei interioare umane, ci și ale celei exterioare, trepte ale lumii, pentru că pe aceste trepte ale percepției cele interioare și cele exterioare confluează, așa cum am arătat adeseori. Acordurile, cântecele sirenelor fac ca sufletul omului să iasă din corporalitate și îl transpun în întinderile cosmosului spiritual-sufletesc.
Ei bine, să examinăm toate acestea împreună: mai întâi, Goethe face să se desfășoare o serbare a mării. În al doilea rând, serbarea mării are loc sub influența Lunii, noaptea. Totul e înfățișat de Goethe în așa fel încât să se vadă că e vorba de o percepție care se dobândește independent de trup, o percepție pe care omul ar avea-o dacă ar deveni conștient între adormire și trezire, în afara trupului, și ar percepe imaginile acelei existențe în care el este transpus când se află în afara trupului. Și vedem cum, în timp de Goethe vrea să le dea satisfacție amatorilor de banalități – nu am spus deloc acest lucru în sens peiorativ –, arătând că sirenele adună bunurile pierdute de pe țărm pentru nereidele și tritonii care flămânzesc după asemenea bunuri, nereidele și tritonii sunt în drum spre Samothrace, pentru a-i căuta pe cabiri și a-i aduce la serbarea mării. Prin faptul că în această scenă îi face să apară pe zeii străvechiului sanctuar din Samothrace, Goethe sugerează cu adevărat că aici vrea să atingă unul dintre cele mai mari mistere ale omului și ale lumilor. Ce trebuie să se întâmple, propriu-zis, pentru ca homunculus să devină homo, pentru ca perceperea lui homunculus să devină perceperea lui homo? Ce trebuie să se întâmple aici?
Ei bine, ideea de homunculus, care e concepută în cadrul lumii senzoriale, trebuie luată din lumea senzorială și transpusă în lumea spiritual-sufletească în care omul se află între adormire și trezire. Aici trebuie dus homunculus, în lumea imaginilor în care trăiește omul când, liber de trup, se află împreună cu acea existență care este spiritual-sufletească. În această lume de imagini trebuie să fie dus homunculus.
Când își formează, în primă instanță, cu ajutorul percepției sale fizice obișnuite, imaginea despre homunculus, omul trebuie să o ducă apoi în cealaltă lume, în lumea imaginativă, inspirativă etc. Abia din sânul acestei lumi ideea abstractă de homunculus poate fi luată în stăpânire de forțele reale ale existenței, de forțele care nu se apropie niciodată de cunoașterea umană dacă omul rămâne la simplul intelect bazat pe simțuri. Totul devine real dacă ieșim cu ideea de homunculus din trup și o introducem în lumea spiritual-sufletească. Atunci lucrurile devin serioase cu realitatea. Atunci trebuie să ne apropiem de acele forțe care sunt, în ceea ce privește apariția omului, devenirea omului, forțele reale.
Dar cu aceasta Goethe arată că avea o concepție profundă și plină de sens despre cabiri și Samothrace, că avea un simț pentru faptul că în Antichitatea străveche acești cabiri erau venerați, drept păzitorii forțelor care au legătură cu devenirea-om, cu geneza umană. Așadar, Goethe atinge niște adevăruri supreme când cheamă din vremea clarvederii atavice imaginile acelor forțe divine care au legătură cu devenirea-om.
Concepția greacă făcea trimitere ea însăși la niște lucruri foarte vechi, atunci când vorbea despre Misteriile din Samothrace [Nota 61]. Și ne este îngăduit să spunem: În raport cu tot ceea ce aveau grecii, drept reprezentări variate despre zei și drept reprezentări despre legătura dintre om și acești zei, reprezentările despre zeii din Samothrace, reprezentările despre cabiri străbăteau totul. Și vechiul grec era convins că prin ceea ce intrase în conștiența greacă drept moștenire lăsată de Misteriile din Samothrace lui i se transmitea o reprezentare, o idee despre nemurirea omului. Vechiul grec gândea că el datorează ideea despre nemurirea omului, adică ideea că omul face parte din universul spiritual-sufletesc, influenței exercitate de Misteriile cabirilor din Samothrace.
Așadar, Goethe vrea, totodată, să spună: Poate că ideea abstractă de om, întruchipată în homunculus, se întâlnește cu forțele reale ale devenirii umane atunci când, în starea liberă de trup, sunt percepute impulsurile pe care grecul și le imagina legate de cabirii săi din Samothrace. – Faptul că, în sfârșit, în conștiența greacă a existat ceva care a putut să redevină atât de viu în sufletul lui Goethe tocmai acolo unde el atingea un mister dintre cele mai adânci, acest lucru se poate vedea din faptul că – și din multe altele – grecii își spuneau: Filip al Macedoniei a găsit-o pe Olimpia cu ocazia contemplării Misteriilor din Samothrace. – Și în conștiența greacă trăia gândul că odinioară marele Alexandru a hotărât să coboare la această pereche de părinți, în lumea pământească, atunci când Filip al Macedoniei și Olimpia s-au găsit, suflet lângă suflet, în fața zeilor cabiri. Trebuie să ne apropiem de asemenea reprezentări, dacă vrem să ni se trezească în suflet întregul fior pe care vechiul grec îl simțea în mod real și pe care Goethe l-a perceput, mult după aceea, când era vorba de cabiri.
Priviți din punct de vedere exterior, ei sunt tot niște simpli zei ai mării. Insula Samothrace era bântuită – grecii o știau –, în niște vremuri nu chiar atât de străvechi, de furtunile cele mai îngrozitoare, cu caracter de cutremur, care o zguduiau, o răscoleau într-un mod cu totul înspăimântător, astfel încât acest lucru mai era pentru vechii greci un fel de amintire istorică. Iar în păduri, care pe atunci erau dese, de pe insula Samothrace, era adăpostit misterul cabirilor. Sub diferitele nume pe care le poartă cabirii, se numără și acelea prin care unul dintre cabiri e numit Axieros, un al doilea Axiokersos și un al treilea Axiokersa, iar un al patrulea Kadmilos. Și atunci omul avea un fel de sentiment vag, care îi spunea că mai existau un al cincilea, un al șaselea și un al șaptelea. Dar, în esență, privirea spirituală a oamenilor era îndreptată spre primii trei cabiri. La vechile reprezentări despre cabiri era vorba cu adevărat de taina devenirii-om. Și, propriu-zis, cel care era inițiat în Misteriile sfinte din Samothrace trebuia să ajungă să perceapă următorul lucru: Ce corespunde în lumea spirituală, privind lucrurile din punct de vedere spiritual, procesului care are loc aici, pe Pământ, când pentru un suflet în curs de a se încarna ia naștere omul, când omul apare în șirul generațiilor? Trebuia să perceapă în lumea spirituală, aș spune, corespondentul spiritual al procesului nașterii umane.
Prin această concepție, Goethe credea că va putea să-l transforme pe homunculus în homo, ca idee. Dar în acest mod de a vedea lucrurile urma să fie introdus și inițiatul Misteriilor din Samothrace. Ei bine, dar noi nu putem vedea omul cu adevărat în esența sa dacă ni-l imaginăm închis între limitele pielii sale, dacă cădem pradă părerii amăgitoare că are de-a face cu omul numai ceea ce stă în fața noastră sub formă fizică exterioară atunci când privim un om cu ochii. Cine vrea să cunoască în mod real un om trebuie să treacă dincolo de ceea ce este închis între limitele pielii umane și să privească ființa umană ca fiind răspândită în întreg Universul. El trebuie să aibă cu adevărat în vedere ceea ce se prelungește spiritual în afara limitelor date de piele.
De acest imbold al grecilor de a vedea ființa umană în afara limitelor pielii sale se legau tot felul de reprezentări cu zei. Dar toate aceste reprezentări aveau o latură exoterică și una esoterică. Latura exoterică a devenirii umane, dar în legătură cu întreaga devenire a naturii, așadar, a misterului devenirii umane împreună cu misterul devenirii naturii, toate aceste reprezentări erau trezite când vechiul grec vorbea de Demeter, mai târziu de Ceres, Kersa. Latura esoterică a lui Ceres, a lui Demeter, a lumii devenirii erau, într-un anumit sens, cabirii. Dar trebuie să-l privim pe om în mod just dacă vrem să înțelegem misterul său.
А-l privi pe om așa cum e înfățișarea lui aici, în lumea fizică, ar însemna, de fapt, să ne înșelăm asupra sa. Fiindcă omul s-a format din unirea unei trinități. Și, la fel cum atunci când trei lumini își proiectează strălucirea spre un punct, spre un cerc, dacă vreți, și noi vedem confluența celor trei lumini, dar nu vrem să vedem cum una, să spunem, cea galbenă, cealaltă, albastră și o a treia, roșiatică, confluează și dă singură lumină, dacă nu vrem să percepem acest acord, la fel cum putem crede că ceea ce ia naștere drept amestec a trei lumini este o unitate, tot așa ne înșelăm când considerăm că amestecul pe care îl avem în fața noastră drept omul închis între limitele pielii sale este o unitate. Nu este o unitate. Și nu vom ajunge niciodată să înțelegem misterul omului dacă socotim că el e o unitate. Acum oamenii nu sunt conștienți de faptul că aceasta nu este o unitate. Dar când clarvederea atavică aprindea cunoașterea omului, oamenii erau conștienți de acest lucru. Și astfel, inițiații din Samothrace îl concepeau pe om format din ceea ce se află la mijloc: Axieros, și din ceea ce sunt extremele: Axiokersos și Axiokersa, ale căror forțe se uneau cu forța lui Axieros. S-ar putea spune: Sunt trei – Axieros, Axiokersos, Axiokersa. Aceste trei forțe se unesc, formează o unitate. Realitatea mai înaltă e trinitatea. Dar unitatea ia naștere din trinitate. Aceasta pășește în fața ochiului uman.
S-ar putea spune și așa: Inițiatul din Samothrace ajungea să-l cunoască pe om așa cum stătea el în fața sa în percepția senzorială, și lui i se spunea: Tu trebuie să elimini din acest om două extreme; Axiokersa, Axiokersos, ei doar își proiectează lumina în el. Tu poți să-l reții, eventual, pe Axieros. Așa că lucrurile ar putea fi descrise și în sensul că, dintre cei trei, Axieros reprezintă starea de mijloc a omului, iar ceilalți, cei doi invizibili, doar proiectează lumini asupra lui.
Așadar, cei din Misteriile din Samothrace și-l reprezentau pe om drept trinitate. Goethe se întreba: Putem oare să-l transformăm, în idee, pe homunculus cel abstract în omul complet, dacă ne sprijinim pe ceea ce în Misteriile din Samothrace era privit drept o taină a omului însuși, drept trinitate? El își spunea: Putem ajunge la această trinitate numai dacă, potrivit percepției, ieșim din trup cu ființa spiritual-sufletească. – Așa își spunea el.
Dar noi trebuie să subliniem mereu că Goethe se află într-un stadiu incipient cu percepția spirituală. Tocmai acest lucru e minunat la goetheanism, faptul că, după cum am spus recent, ni-l reprezentăm în mod just numai dacă ni-l imaginăm în sensul că el duce pe culmi tot mai înalte și mai înalte, că la Goethe avem, pur și simplu, teoria metamorfozei de la o frunză la alta, de la frunza verde a coroanei la petala colorată etc., sau teoria despre vertebra dorsală până la oasele craniene, dar că această taină duce de la o încarnare la alta, de la o viață pământească la altă viață pământească, dacă înțelegem în mod just acest lucru, așa cum vi l-am explicat adeseori. De aceea, rămânând cu totul în cadrul concepției goetheene despre lume, putem spune: Oare cum ar putea fi transpus astăzi într-o imagine pentru epoca prezentă Misteriul din Samothrace? – Misteriul din Samothrace este, ca atare, cu transpunerea tainei omului în imaginea cabirilor, absolut în acord cu vechea concepție despre lume bazată pe clarvederea atavică, dar conținutul de cunoaștere care trăiește într-o epocă oarecare din viața omenirii poate fi dus, continuat în mod îndreptățit, el trebuie transformat. Nu este îndreptățit să vrem să ne întoarcem, pur și simplu, la vechile concepții, care au existat pentru cu totul alte epoci din viața omenirii; aceste concepții trebuie transformate. Misteriul din Samothrace are, bineînțeles, doar o valoare istorică. Astăzi am spune [Nota 62]: Noi îl prezentăm, așa cum stă în mijloc, pe Reprezentantul Omenirii, pe Axieros, arătăm că Reprezentantul Omenirii e înconjurat de Axiokersa, că Axiokersos trebuie pus astăzi din nou în legătură cu domeniul pământesc, și avem: Reprezentantul Omenirii, Lucifer, Ahriman. Avem aici forma transformată a sfântului Misteriu din Samothrace, așa cum se potrivește acesta pentru epoca actuală și pentru cea viitoare.
Am putea spune: Dacă Goethe ar veni astăzi printre noi și ar vrea să spună, cu ceea ce omenirea și-a putut cuceri între timp, ce îl transformă pe homunculus al său în homo, el ar arăta spre Reprezentantul Omenirii înconjurat de Lucifer și Ahriman și în luptă cu ei. Numai că eu vă rog să nu considerați lucrurile în mod abstract și să nu folosiți cumva metoda preferată în zilele noastre, de a lua aceste lucruri drept simboluri, de a încerca să le rezolvați apelând la câteva noțiuni abstracte. Cu cât veți simți mai mult că și în înfățișarea Reprezentantului Omenirii în legătură cu fiecare linie a lui Lucifer și Ahriman zace ascunsă o întreagă lume despre taina omului, cu atât veți renega mai mult trufia omului modern, trufia neîntemeiată, puerilă, mândria sa de a avea noțiunile abstracte din cadrul științelor naturii, și cu cât vă veți lărgi mai mult sufletul, făcând din el o lume în vederea acestei imagini a tainei omului, cu atât mai mult vă veți apropia de taina omului.
Astăzi știința spirituală are adversari de toate felurile. Dar unul dintre adversarii ei cei mai puternici este dorul omului după abstracțiune, dorul omului de a alipi totul la un loc cu ajutorul câtorva noțiuni. Goetheanismul este și din punctul de vedere al simțirii exact contrarul acestei aberații moderne, de a voi să alipești toate la un loc cu ajutorul câtorva noțiuni. În această privință facem experiențe deosebite. Oamenii ajung mai întâi, din cele mai diferite motive, în sânul unei mișcări spiritual-științifice. Sunt mulți aceia care încep apoi să vrea să abstractizeze, pe cât posibil, totul. Omul are șapte principii – am avut o dată ocazia să aud cum cineva l-a explicat într-un mod înfiorător, absolut înfiorător, pe Hamlet, transformând unul dintre principii în Buddhi, celălalt în Manas etc. Așa ceva e mult mai rău decât întregul materialism exterior. Toate aceste explicații abstracte, această simbolizare de natură abstractă, este mult mai rea, văzută din punct de vedere interior, decât orice materialism exterior. Dar, în orice caz, noi vedem că Goethe vrea să ducă, în primă instanță, ideea de homunculus spre omenescul cel mai înalt, prin faptul că arată cum nereidele și tritonii sunt în drum spre Samothrace pentru a-i aduce pe sfinții cabiri.
Și așa se face că în fața cabirilor va trebui să simțim ceea ce tocmai unele popoare străvechi-originare simțeau în fața zeităților lor. Aceste zeități ale popoarelor originare le par primitive oamenilor actuali: niște idoli. Aceste imagini de zei ai popoarelor originare îi apar omului actual drept idoli, pentru că omul actual nu are nicio înțelegere pentru ceea ce izvorăște din forțele elementare. Omul actual nu se ridică nici măcar în artă la ceva cu adevărat creator. El se ține de model, sau judecă un lucru care îi e înfățișat în artă, spunând: Seamănă? – Da, auzim adesea, în fața unei oarecare imagini, chiar o obiecție de felul acesta: Nu e ceva natural – pentru că astăzi oamenii au un simț artistic foarte redus. Cel care vrea să înainteze până la înțelegerea vechilor imagini de zei, care arată poate grotesc, trebuie să încerce să-și facă o reprezentare despre entitățile care țin de lumea a treia elementară, din care izvorăște lumea noastră, cu produsele ei minerale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cu produsele ei organice.
Dumneavoastră știți: scena începe cu momentul în care nereidele și tritonii sunt în drum spre Samothrace, pentru a-i aduce pe cabiri, prin care homunculus urmează să fie transpus în procesul devenirii-om. Între timp, pe când nereidele și tritonii sunt în drum spre Samothrace, Thales, care urmează să-l conducă pe homunculus spre procesul devenirii-om, pleacă spre Nereu, bătrânul spirit al mării. Thales, vechiul filosof al naturii, este acela pe care homunculus l-a căutat mai întâi. Ei bine, Goethe nu este nici mistic, în sensul rău al cuvântului, nici un simplu filosof al naturii, când e vorba să găsească realitatea. De aceea, Thales însuși nu poate să-l ajute pe homunculus să devină homo. Goethe admira foarte mult concepția despre lume a lui Thales, dar el nu-i atribuie lui Thales capacitatea, puterea, de а-l sfătui pe homunculus, spunându-i cum poate el să devină om, un om adevărat. Aici trebuie să te duci la o putere demonică – în afara trupului – la bătrânul Nereus. Goethe face să se apropie de homunculus cele mai diferite puteri demonice. Ce fel de putere este, de fapt, Nereus? Vedem acest lucru din felul în care vorbește acest moșneag al mării în drama lui Goethe. Am putea spune: Nereus este, într-un anumit sens, locuitorul, în orice caz înțelept, profetic, dar cam filistin, al lumii spirituale situate în imediata apropiere a omului, al lumii în care omul pătrunde când iese afară din trupul său. – Să știe el oare ceva despre felul în care homunculus poate deveni om? Ei bine, vedeți dumneavoastră, Nereus are minte, el are o minte care merge până la darul clarvederii; ce-i drept, el mânuiește nemaipomenit de bine această minte, dar, prin felul cum o mânuiește, nu se poate apropia cu ea de interiorul omului. De aceea, el simte că oamenii nu-l ascultă, că ei nu-i ascultă sfatul. S-ar putea spune că nu are acces la sufletul omului. El i-a sfătuit în trecut pe oameni, i-a sfătuit să renunțe la diferite lucruri, l-a prevenit odinioară pe Paris să nu aducă întreaga nenorocire asupra Ilionului. Dar n-a ajutat la nimic. Nereus are, așadar, pur și simplu, mintea umană, pe care oamenii au dezvoltat-o într-o măsură foarte mică, adică, vreau să spun, are această minte într-un grad foarte înalt, pe planul fizic, el, Nereus, a dus-o pe culmile cele mai înalte, pentru că ea nu e limitată deloc la un corp fizic. Dar această minte nu poate ajuta cu adevărat ca homunculus să devină homo. Ceea ce are de spus Nereus nu e suficient pentru așa ceva, prin ceea ce spune el nu se câștigă nimic pentru misiunea lui homunculus.
Dar Nereus spune că, în timp ce nu vrea să se ocupe de homunculus și să-l sfătuiască cum să devină om, le așteaptă pe fiicele sale, pe doride, și în special pe cea mai aleasă dintre ele, pe Galateea, care este chemată astăzi la sărbătoarea mării și pe care tatăl ei o așteaptă. Galateea: o imaginațiune dintre cele mai grandioase.
A vedea legăturile din lume, acesta este esențialul. Și nu e ușor deloc să vorbești despre acest aspect, pentru că sufletul actual are dorința de a abstractiza totul. Cel care se adâncește în aceste lucruri află câte ceva. Desigur, există oameni plini de bunăvoință, care spun că ei cred în spirit. Nu e rău dacă oamenii măcar cred în spirit. Dar nu așa stau lucrurile dacă cercetezi mai îndeaproape și îl întrebi pe om cu mâna pe inimă: Ce vă reprezentați voi prin spiritul în care credeți? Ce este spiritul? Nu-i așa, spiritiștii renunță să afle ceva despre spirit, închipuindu-și tot soiul de lucruri nespirituale. Spiritismul e teoria cea mai materialistă din câte pot să existe. Anumite suflete cu o dispoziție mai subtilă vorbesc, ce-i drept, de spirit, dar ce au ei, propriu-zis, în cap, când vorbesc de spirit? Acesta este motivul pentru care niște suflete sceptice, cu adevărat moderne, preferă să renunțe la spirit – eu vreau să spun, firește, doar în gândurile lor – în favoarea a ceea ce se poate ști în sensul modern al cuvântului. Citiți articolul „Spirit” din dicționarul de filosofie întocmit de Fritz Mauthner, și veți ajunge să aveți, probabil, niște stări ale corpului care nu sunt stări ale capului.
Toată această vorbărie abstractă, chiar dacă e o vorbărie despre spirit, ar trebui depășită tocmai în cadrul unei științe spirituale adevărate. Urmăriți felul în care se vorbește în cursul lucrărilor noastre spiritual-științifice, într-un mod ascendent. Se abordează tot ceea ce poate să ducă, treptat, în lumea spirituală. Nu se rostesc doar niște cuvinte, ci e folosită o metodă comparativă. Gândiți-vă la faptul că prin felul în care e prezentată aici știința spirituală ajungem să înțelegem că omul parcurge un drum al vieții, aici, în corp fizic. Citiți, de exemplu, expunerile de sinteză [Nota 63] din ultimul număr al revistei „Das Reich”. Acolo se sugerează în ce fel și prin ce forțe se aseamănă omul, când e copil foarte mic, cel mai mult cu lumea materială, că, pe la mijlocul vieții, ia o natură predominant sufletească, dar că devine apoi spiritual – numai că adeseori nu sesizează acest spirit, pentru că nu se pregătește să-l poată percepe –, pe măsură ce trupul decade, pe măsură ce trupul se usucă și se sclerozează, atunci spiritul este liber și când omul e în stare de veghe. Numai că omul devine conștient foarte rar de ceea ce ar putea trăi când îmbătrânește având o anumită înzestrare, vreau să spun, având o anumită înzestrare spirituală, când nu doar se ruinează, pur și simplu, în ceea ce privește trupul, ci trăiește sufletul care întinerește, care întinerește în direcția spiritului.
Acest lucru ne arată că putem observa, firește, că nu putem vedea spiritul în moșneag sau în femeia foarte bătrână, că el este invizibil. Vedem trupul degenerând, nu vedem spiritul, care devine tânăr și proaspăt; vedem ridurile și obrajii buhăiți și nu vedem obrăjorii de copil ai spiritului, care se formează atunci; ei sunt suprasensibili. Dar măcar se atrage atenția unde putem găsi spiritul aici, în lumea în care ne petrecem viața obișnuită. Și dacă spunem apoi că întreaga natură e pătrunsă de spirit, noi cerem, propriu-zis, ca oamenii să-și reprezinte că afară, în natură, unde mineralele, plantele, revelează lumea exterioară, trăiește ceva din aceeași forță în direcția căreia creștem în timp ce devenim un moșneag sau o bătrână. Vedeți dumneavoastră, acest lucru este exprimat aici în mod sugestiv. Dacă spunem în mod panteist: Acolo, afară, se află spiritul – nu am spus absolut nimic, pentru că aici spiritul rămâne doar un cuvânt. Dar dacă atragem atenția – nu în mod abstract, ci cu diferitele circumscrieri necesare în acest sens – asupra forței care devine tot mai mare în tine, pe măsură ce îmbătrânești, drept cea mai intimă, cea mai ageră forță a naturii, atunci spunem ceva. A pune o asemenea forță alături de cealaltă și a arăta unde se află una dintre forțe și unde se află cealaltă, în aceasta constă esențialul. Și astfel, dacă ne îndreptăm privirea spre acele impulsuri de forță care trăiesc în întregul context dintre concepție, trecând prin viața embrionară, până la naștere, când aici, pe Pământ, ia naștere un om fizic, ne putem reprezenta aceste lucruri. Omul de știință arid, care ar putea fi numit mai bine un om care se furișează prin natură, se oprește la această forță, pe care o analizează în toate felurile, dar o cercetează în felul lui; el se oprește aici. Dar cel care este în stare să-și formeze o privire spiritual-științifică de ansamblu asupra lumii, acela știe că acea forță există și în alte locuri. Exact aceeași forță, numai că acționează mai rapid, se face simțită când vă treziți dimineața, exact aceeași forță care duce de la concepție, trecând prin viața embrionară, duce la naștere, diluată, într-un anumit sens, se face simțită când de la starea de somn treceți la starea de trezire – este exact aceeași forță. Dar această forță nu este doar în dumneavoastră, în interiorul dumneavoastră, ci este răspândită peste întreaga lume cosmică exterioară, trăiește pretutindeni în lucruri și procese.
Această forță este fiica rațiunii cosmice. Dacă vrem să caracterizăm aceste lucruri, trebuie să atingem unele aspecte foarte neobișnuite astăzi. Ce face, propriu-zis, omul de știință actual, când vrea să se apropie de misterul fizic al încolțirii, al germinării? El face observații la microscop, cercetează la microscop ca să vadă cum e germenele, ovulul nefecundat, fecundat etc. El habar nu are că ceea ce observă în mic, la microscop, se găsește în permanență în fața lui în macrocosmos. Exact același proces, de exemplu, care are loc în corpul mamei înainte de zămislire, în timpul concepției, după concepție, apoi în viața embrionară, exact același proces are loc în plan macrocosmic în timp ce planta, ca sămânță, e cufundată în pământ, iar pământul face să iasă afară germenele plantei. Căldura uterină, căldura din uter, este exact același lucru care este Soarele de afară pentru întreaga vegetație a lumii. Este foarte important să poți admite că ce vede în mic omul din fața microscopului poate fi văzut în permanență în plan macrocosmic, afară, în lume. Când ne plimbăm prin lumea vegetală în devenire, noi ne plimbăm, de fapt, prin uterul cosmic. Într-un cuvânt, forța care stă la baza devenirii omului se află afară, în lumea macrocosmică, ea străbate cu valurile și urzirea ei întreaga lume macrocosmică. Dacă vă reprezentați această forță, această forță sfântă a devenirii omului, în corespondentul său spiritual, dacă v-o reprezentați personificată, percepută afară, în exteriorul corpului uman, drept ceva spiritual-sufletesc, o aveți pe Galateea, înrudită cu tot ceea ce ține de ea, cu surorile ei, doridele. Prin aceste imaginațiuni suntem conduși în interiorul unei lumi misterioase, dar cu totul și cu totul reale. E una dintre scenele cele mai profunde pe care le-a scris Goethe. Și el era conștient de faptul că la vârsta cea mai înaintată poți avea o presimțire despre aceste taine profunde ale naturii.
Este extraordinar de important să ne aducem în fața sufletului acest lucru [Nota 64]: Goethe și-a început drama Faust ca adolescent, și cu puțin timp înainte de a muri el scrie scene cum sunt cele pe care vi le prezentăm noi acum. Pe parcursul a 60 de ani el s-a străduit să găsească posibilitatea de a modela în formă artistică ceea ce concepuse în tinerețea cea mai fragedă. El atrage spre această temă totul, pentru că vrea să înalțe ideea de homunculus la ideea de homo, el atrage totul, pentru că vrea să descrie misterul devenirii-om în afara corpului. El atrage misterul cabirilor, atrage misterul devenirii-om, așa cum se oglindește el în imaginea Galateei. Și Goethe știe că realitatea este atât de cuprinzătoare și profundă, încât imaginațiunile la care se poate ajunge, care pot fi trezite prin impulsurile cabirilor, prin impulsul Galateei, trec, totuși, în fugă pe lângă ea, că misterul e mult mai mare, mai vast decât ceea ce poate fi reținut din el în felul acesta.
Goethe însuși a încercat cu adevărat tot ce era posibil pentru a se apropia în mod viu de misterul vieții. El a creat teoria metamorfozei, prin care urmărește diferitele forme existente în natură, felul cum o formă se creează din alta. Nu avem voie să ne reprezentăm în sens abstract nici teoria goetheană a metamorfozei. Faptul că nu avem voie s-o facem, acest lucru ni-l arată Goethe, care se apropie cu această teorie a metamorfozei, ce poate fi concepută numai printr-o contemplare liberă de trup, de ceea ce era simțit în mod atavic în vechiul mit al lui Proteus. Poate că prin Proteus, care în propria sa devenire ia diferite forme – dumneavoastră știți că Goethe îl aduce pe scenă, sau noi îl înfățișăm pe scenă drept broască țestoasă, drept om, drept delfin: aceste forme stau una lângă alta, apar una după alta – poate că prin ceea ce trăiește Proteus vom afla de la el cum este posibil ca homunculus să devină un homo.
Dar Goethe simțea caracterul încă limitat al teoriei metamorfozei. Ei bine, credeți că un om atât de temeinic, un om al cunoașterii atât de profund ca Goethe nu a simțit ce decurgea pentru el din acest fapt: dacă ai teoria metamorfozei, poți urmări o frunză după alta, până la petală, felul cum ele se transformă, poți urmări, de asemenea, vertebra dorsală, felul cum ea se transformă în os al capului, în os cranian. Dar Goethe – cel care s-a ocupat temeinic de concepția proprie a lui Goethe, acela știe acest lucru, știe cum caută și se străduiește Goethe în acest domeniu – știa [Nota 65]: Aici nu pot merge mai departe. El simțea: Aici mai există și altceva. Noi știm ce mai există! Capul omului actual este metamorfoza corpului din încarnarea sa trecută, din viața sa pământească trecută. Restul corpului uman din viața actuală devine cap în următoarea viață pământească. Avem aici metamorfoza, încununarea metamorfozei pentru viața umană. Goethe simțea că făcuse un început important prin ideea proteică a metamorfozei, dar el simțea că aceasta trebuie dezvoltată, dacă vrem să ajungem de la homunculus la homo. El atrage în discuție tot ceea ce simte în legătură cu Proteus. Dar aceasta nu poate duce la transformarea ideii de homunculus în ideea de homo. Goethe înfățișează cinstit, sub formă poetică, ce poate și ce nu poate să facă. Privim adânc în sufletul lui Goethe. E mai comod, firește, să ne reprezentăm un Goethe abstract, perfect, ca să spunem apoi: El a știut totul. Nu, Goethe devine mare tocmai prin faptul că ajungem să-i cunoaștem și limitele, de vreme ce el însuși și-a mărturisit cu atâta onestitate aceste limite, așa cum s-a întâmplat când nu l-a pus pe Proteus, așa cum l-a putut el concepe, adică teoria metamorfozei, așa cum o putea el concepe, nu l-a pus pe Proteus să dea sfaturi în legătură cu transformarea lui homunculus în homo.
Goethe a căutat, în orice caz, în cele mai diferite direcții, să se apropie de această devenire, care este devenirea-om. Nici asta nu era pentru el ceea ce este pentru atâția, în fond, tot ceva abstract. Pentru Goethe, ceea ce se exprimă în opera de artă era legat de ceea ce trăiește creator în lume. În această scenă, Goethe prezintă tot ceea ce avea să-l conducă spre dorurile lui, de a scruta misterul devenirii umane. Când a stat în fața operelor de artă grecești, în fața operelor de artă italiene, care îi reînviau în suflet arta greacă, și și-a spus: Sunt pe urmele felului cum au procedat grecii, când și-au creat operele lor de artă; ei au procedat după aceleași legi după care creează natura – Goethe a simțit: Da, dacă artistul e un artist adevărat, atunci el se cunună cu aceleași forțe care lucrează în natură, își creează formele, creează tot ceea ce este de creat în mod artistic, din sânul aceleiași realități care lucrează în devenirea plantei, a animalului, a omului. – Dar aici rămânem, totuși, fără cunoașterea interioară. Și acesta e lucrul pe care Goethe a vrut, de asemenea, să și-l mărturisească: Noi putem privi, putem simți forțele creatoare, dar nu ne aflăm în sânul metamorfozei. Apar în scenă telchinele din Rhodos; ele sunt niște artiști atât de mari încât, bineînțeles, orice artă umană exterioară pare mică față de ele. Ele i-au făurit lui Neptun tridentul, ele au fost primele care au încercat să înfățișeze zeii sub formă umană, adică să-l redea pe om cu adevărat din sânul forțelor cosmice. Dacă cineva realizează această artă a telchinelor, este pe calea de a reproduce devenirea-om, dar, totuși, nu se apropie de ea. Iată ce vrea Goethe să spună. O spune prin gura lui Proteus, care spune în cele din urmă: Nici aceasta nu ne apropie de adevărata taină a omului.
Atât de intens vrea Goethe să trezească sentimentul că există două lumi: lumea stării de veghe din timpul zilei și aceea în care intrăm când ne eliberăm de trup și pe care am vedea-o dacă ne-am trezi din trup în timpul somnului, în stare liberă de trup, lumea pe care o vedem când nu suntem în trup. Tot ce vrea Goethe să spună aici e sugerat în această scenă într-un mod atât de subtil, atât de grandios. Luați, vă rog, numai acea parte a scenei în care doridele îi duc pe corăbieri și citiți aceste cuvinte. Citiți cuvintele și vedeți cum e caracterizată aici lumea, cum lumea fizică se întâlnește cu cea spirituală, în care noi intrăm când suntem liberi de trup: doridele cu fizicul, cu corăbierii, care sunt situați aici, în lume. Ei s-au găsit și, totuși, nu s-au găsit; oamenii și spiritele se găsesc și, totuși, nu se găsesc, se apropie și își rămân străini unii altora. Raportul dintre lumea fizică și cea spirituală este minunat sugerat în această parte a scenei. Pretutindeni vedem la Goethe încercarea de a arăta cât e de necesar să ne transpunem în lumea spirituală, dacă vrem să ajungem la ceea ce face din homunculus un homo și vedem, totodată, sugerarea subtilă, intimă, a legăturii și separației dintre lumea fizică și cea spirituală.
Am putea spune: Goethe vede sau lasă să se vadă, în descrierea sa artistică, felul cum homunculus ar putea deveni un om în ceea ce privește sufletul, atunci când el se apropie de misterul intim al cabirilor, de ceea ce Nereus face să apară în fiica sa Galateea, de ceea ce se manifestă într-o artă adevărată, care creează din Cosmos. Dar, ah, e ca și cum în vis am apuca o realitate și visul s-ar evapora imediat, e ca și cum am vrea să prindem ceea ce sudează, contopește lumea spirituală și lumea fizică. Dar: „Zeii s-o îngăduie nu vor.” Ele iarăși se despart.
Această dificultate a cunoașterii spirituale stă, ca sentiment fundamental, ca impuls fundamental, în fața sufletului celui care privește scena cu o înțelegere adevărată. Și aceasta îl face pe Goethe să ajungă la finalul grandios al scenei: sfărâmarea lui homunculus de carul făcut din scoici al Galateei, sfărâmare care este totodată o naștere, o desdevenire care este totodată o devenire, contopirea în elemente care este totodată o găsire de sine în realitate. Despre finalul scenei vom vorbi mâine, după reprezentarea ei scenică.
