Ieri am încercat să vă vorbesc despre scena pe care tocmai am văzut-o, din partea a doua a lui Faust. Aș dori să repet pe scurt ideile principale care au fost prezentate ieri, fiindcă în această scenă avem cu adevărat una dintre cele mai importante creații ale lui Goethe, cu o scenă pe care a inclus-o în Faust al său după ce se luptase timp de 60 de ani cu problema lui Faust. Pe lângă aceasta, avem de-a face aici cu o scenă cu ajutorul căreia putem privi în modul cel mai intens în sufletul lui Goethe, în măsura în care în acest suflet pulsează imboldul spre cunoaștere și, mai ales, seriozitatea imboldului spre cunoaștere, măreția imboldului spre cunoaștere. Numai că, dacă privim drama drept o creație pe tema cunoașterii, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că nimic din tot ceea ce se revelează în Faust ca supremă înțelepciune nu stânjenește, cum adeseori se întâmplă la poeții mai mărunți, care încearcă și ei asemenea lucruri, forța plăsmuirii artistice, forma pur artistică. Eu am atras atenția asupra faptului că Goethe însuși a subliniat, stând de vorbă cu Eckermann, că în drama Faust a transpus multe lucruri tainice și că inițiatul va găsi în ea multe enigme legate de ființa omului, dar că el s-a străduit să plăsmuiască totul în așa fel încât, chiar dacă privim numai imaginile prezentate pe scenă, inima cea mai simplă poate fi impresionată.
Ei bine, ne propunem să aducem încă o dată în fața sufletelor noastre cele comunicate despre lucrurile tainice transpuse aici, ca să putem trece apoi la ceea ce nu am reușit să atingem ieri, la finalul scenei. Am spus ieri că această scenă dovedește într-un mod extrem de adecvat că Goethe a urmărit problema cunoașterii de sine și a perceperii de sine a omului. Fiindcă pentru Goethe cunoașterea nu a fost niciodată ceva obținut prin abstractizare, ceva teoretic, ci, așa cum trebuie să fie tot mai mult la omul deplin dezvoltat în cadrul evoluției viitoare a omenirii, ceea ce căuta el drept cunoaștere în sufletul său era ceva menit să devină un impuls pentru situarea integrală a omului în viață, pentru perceperea cu simțire vie a tot ceea ce le poate aduce viața oamenilor, drept fericire și nefericire, drept bucurii și dureri, drept lovituri ale destinului și posibilități de a evolua. Dar imboldul spre cunoaștere trebuie să aibă legătură și cu cerințele pe care i le impune omului viața, în privința comportamentului său față de societatea luată în ansamblu, în privința faptelor și a activității sale creatoare. Faust urmează să fie înfățișat nu numai ca om care tinde spre cunoașterea supremă, ci și ca om legat în modul cel mai intim de tot ceea ce viața cere de la om și îi aduce omului. De aceea, Goethe caută pentru Faust al său cunoașterea de sine, așadar, cunoaștere a omenirii și cunoaștere de sine, sesizare a forțelor de acțiune care dormitează în om. Dar lui Goethe îi este la fel de clar faptul că spre o asemenea cunoaștere de sine nu duce niciodată cunoașterea obișnuită, legată de simțuri, de intelect. De aceea, face Goethe să apară în „Noaptea clasică a Walpurgiei” homunculusul, acel produs care pentru cercetătorul medieval trebuia să fie o copie a omului, realizată pe baza forțelor și a legilor naturii pe care intelectul fizic le poate sesiza în cadrul naturii exterioare. Să examinăm acum tot ceea ce am spus ieri – mai precis, ce a vrut Goethe cu homunculusul său, făcând abstracție de toate elementele superstițioase care erau legate de homunculus —, să examinăm ce înțelege Goethe prin aceasta. Goethe a vrut să înfățișeze prin ideea sa de homunculus ce poate cunoaște omul la om din sine însuși pe baza forțelor proprii, aici, în lumea fizică. Cel care se slujește numai de cunoștințele pe care le poate furniza știința fizică despre natură sau cunoașterea fizică a vieții nu va ajunge niciodată, după părerea lui Goethe, la cunoașterea și cuprinderea omenescului. El nu-l va cunoaște niciodată pe homo, pe om, ci își va putea pune în fața sufletului doar un homunculus, un spirit elementar rămas în urmă pe calea devenirii omului.
Ei bine, Goethe s-a luptat cu acest lucru ca și cu o problemă de cunoaștere. Cum se poate dezvolta din ideea de homunculus ideea de homo? Lui Goethe îi era clar, o arată întreaga atitudine, întreaga atmosferă, modelarea artistică a scenei „Noaptea clasică a Walpurgiei”, lui îi era clar că la întrebarea despre ființa umană se poate da răspuns numai în cadrul unei cunoașteri bazate pe cercetarea pe care o face ființa spiritual-sufletească a omului în afara corpului uman fizic. Acesta este crezul pe care Goethe a vrut să-l facă să strălucească din Faust, faptul că poate da lămurire asupra omului numai cineva care admite niște cunoștințe dobândite în afara corpului fizic. Așadar, numai o știință spirituală reală sau, cum o concepem noi, o antroposofie, poate duce la cunoașterea omului, a lui homo, pe când orice altă cunoaștere care se desfășoară în lumea fizică nu poate duce decât la ideea de homunculus. Goethe s-a străduit neîncetat pe parcursul întregii sale vieți, atât cât i-a fost posibil, să se înalțe până la o asemenea cunoaștere suprasensibilă. A căutat-o pe diferite căi. Căilor care i s-au oferit, el a căutat să le dea o formă artistică în Faust-ul său. Faust trebuia să fie pentru el reprezentantul unui om care ajunge la o cunoaștere și o înțelegere reală a omului.
Dar în vremea lui Goethe nu exista încă o știință spirituală orientată antroposofic, nici nu putea să existe așa ceva. De aceea, Goethe a căutat să reia legătura cu epocile de cultură în care mai trăiau ecourile percepției spirituale atavice. Și nu a fost greu să ajungă la gândul de a recurge la imaginațiunile mitului grec, după ce în „Noaptea romantică a Walpurgiei” din partea I a lui Faust – noi am vorbit adeseori despre Goethe și, de aceea, ne putem da seama din ce străfunduri i-a venit acest gând – arătase toate insuficiențele din domeniul cunoașterii omului. Goethe simțea: cu noțiunile intelectului fizic nu se poate ajunge la înțelegerea naturii umane. El nu a vrut să creeze imaginațiuni proprii. De aceea, a încercat să remodeleze niște imaginațiuni grecești. Astfel încât, dacă vorbim mai exact, tocmai scena care s-a desfășurat adineaori în fața ochilor noștri o putem caracteriza astfel: Goethe a vrut să arate cum un om, Faust, de care se apropiase ideea de homunculus – ea s-a apropiat de el din exterior, dar nu face nimic –, idee care poate fi dobândită numai și numai în lumea fizică, prin faptul că starea lui de conștiență se schimbă, prin faptul că iese din trup, lucrurile stau altfel, se comportă acum altfel, se comportă ca în timpul nopții, când doarme, când este în afara trupului și transpus în situația de a putea percepe în afara trupului ceea ce există de jur împrejurul lui drept realitate spiritual-sufletească. Și atunci, când el doarme conștient, într-un anumit sens, și se comportă mai departe, în timpul somnului, conștient, un asemenea om, dacă ia cu sine în somnul străbătut de cunoaștere ideea de homunculus dobândită în viața fizică, el o poate transforma în așa fel încât aceasta să primească realitate umană. Iată ce a avut Goethe să arate, și în acest scop a recurs la mitul grec. Cel puțin în simțirea sa, el era mult mai departe decât acea superstiție a erudiților – el a sugerat acest lucru de câteva ori în scena despre care vorbim –, care spune că în miturile de felul celor grecești nu avem decât niște creații poetice, niște plăsmuiri ale fanteziei. Dumneavoastră știți, eu am discutat adeseori acest lucru, că superstiția erudiților a ajuns să spună chiar că legendele, miturile care trăiesc în sânul poporului simplu sunt niște percepții din natură transformate prin fantezie. Fiindcă o asemenea superstiție a erudiților habar nu are cât de puțin contribuie fantezia din inima omului simplu la ceea ce se creează, dar că, în schimb, la aceasta contribuie un anumit văz atavic care percepe realitatea în stare de vis. Ei bine, în miturile create de spiritul grec nu există doar o simplă plăsmuire poetică, ci o percepere a realității.
Goethe a prezentat în primul rând acel element în care toate popoarele vechi au văzut impulsul ce acționează asupra sufletului în așa fel încât el se desprinde de trup. La oamenii vremurilor vechi, legătura cu lumea era mult mai puternică decât la omul abstract, raționalist, de astăzi. Când un om al vremurilor vechi se urca pe munte, nu avea loc doar o modificare pur fizică, abia observabilă, a densității aerului atmosferic sau o modificare a perspectivei pe care ochiul o cuprinde, ci pentru el era o trecere de la o stare sufletească la alta.
Când urcau pe munte, oamenii din vechime aveau o trăire mult mai vie decât omul modern, care a devenit abstract. Acei oameni trăiau cu mare intensitate mai ales acel lucru pe care îl mai trăiesc și astăzi, sub o formă grosolană și barbară, unii marinari, faptul că are loc în mod real o anumită ridicare a spiritual-sufletescului din instrumentul trupului. Naturile mai profunde ale unor marinari mai cunosc această stare. Dar la oamenii din vechime, un asemenea lucru era ceva absolut de la sine înțeles, faptul că ei simțeau: Când plec în largul mării cu o corabie și nu mai am legătură cu pământul solid, care cuprinde toate lucrurile și ființele cu contururi solide, sufletul se desprinde de trup și omul vede din realitatea suprasensibilă, presimte din suprasensibil mai mult decât atunci când este legat de contururile solide ale uscatului. De aceea, acolo unde homunculus urmează să fie transformat în homo, Goethe face să se desfășoare o serbare veselă a mării. Thales, filosoful naturii, îl introduce pe homunculus în această serbare veselă a mării.
Le vedem pe sirene. Nu vreau să repet astăzi – am prezentat ieri acest lucru – felul în care e redat totul sub formă exterioară, scenică, în imagini. Dar vreau să atrag atenția asupra tainei mai profunde pe care Goethe vrea, de asemenea, să o facă vizibilă aici, asupra tainei mai profunde a cântecului sirenelor, aceste entități demonice, care sunt, pe de-o parte, niște demoni ai mării, dar, ca demoni ai mării, prind viață numai când Luna luminează apa mării.
Marea luminată de razele Lunii face ca sirenele să iasă la suprafață, iar sirenele, la rândul lor, fac ca sufletul omului să iasă din el la suprafață. Chemarea la o asemenea stare de conștiență, în care lumea suprasensibilă poate fi percepută sub formă de imaginațiuni, de imagini, e făcută de sirene. Mai întâi ies nereidele și tritonii. Ele sunt în drum spre Samothrace, spre Misteriile sfinte ale cabirilor.
De ce face Goethe să apară tocmai cabirii? Pentru că homunculus al său urmează să devină un homo, un om, și pentru că în sfintele Misterii ale cabirilor de pe insula Samothrace, cei care sunt inițiați în aceste Misterii urmau să afle taina devenirii umane. Ceea ce se întruchipa în cabiri era misterul devenirii umane. Devenirea fizică umană are loc aici, în lumea fizică, dar ea are un revers spiritual-sufletesc, și acest revers poate fi văzut numai în afara trupului, sub formă de imaginațiuni. Homunculus nu se poate transforma într-un homo fără ca ideea abstractă de homunculus să fie pusă în legătură cu ceea ce poate fi văzut astfel. Goethe credea că în tot ceea ce grecul simțea când se gândea la cabirii săi de pe insula Samothrace găsește ceva care se poate adăuga ideii abstracte de homunculus, pentru ca ea să devină ideea de homo. Să spunem o dată fără nicio reținere despre ce e vorba, propriu-zis, aici.
În ceea ce poate afla omul despre sine însuși, printr-o cunoaștere obișnuită, Goethe vedea ceva care nu e decât un homunculus, în ceea ce privește cunoașterea, ceva care poate fi comparat cu un germene uman nefecundat. Dacă ne gândim doar la germenele uman nefecundat din trupul omului-femeie, de aici nu poate rezulta niciodată un om fizic. Germenele trebuie fecundat. Abia atunci se va forma un om fizic. Dacă omul gândește doar cu intelectul fizic, în gândurile sale nu se va putea aprinde niciodată ființa interioară a omului, ci numai ceea ce poate fi produs în mod unilateral și poate fi comparat cu ceea ce poate produce femeia în mod unilateral. Ceea ce poate sesiza intelectul fizic din ființa umană trebuie să fie fecundat în cadrul cunoașterii din afara corpului fizic. Jumătate din enigma omului se ascunde perceperii pur fizice. Vechea clarvedere atavică a vrut să atragă atenția, într-un mod adecvat vremurilor vechi, tocmai prin misterul cabirilor, asupra a ceea ce, în întregul ansamblu spiritual al naturii, constituie cealaltă jumătate a omului, care face apoi trimitere la partea nemuritoare a ființei umane. De aceea Goethe s-a gândit: Poate că transformarea lui homunculus în om poate fi redată cu ajutorul impulsului cabirilor.
Dar Goethe, în calitate de cunoscător, nu a fost doar un om care a căutat și a luptat în modul cel mai intens, ci el a avut, totodată, o calitate care în domeniul cunoașterii este întâlnită mult, mult mai rar decât se crede, el a avut un suflet de o onestitate profundă. El a vrut să vadă cât de departe ajunge dacă reînvie niște taine cum este taina cabirilor. Căutătorii mai puțin onești ai cunoașterii întreprind niște studii antice, își formează, eventual, niște reprezentări fanteziste pe baza studiilor lor antice și atunci știu, după părerea lor, ce se exprimă prin cabiri. Căutătorul onest al cunoașterii știe întotdeauna mai puțin decât cei care nu sunt niște căutători onești. Căutătorul onest se consideră întotdeauna mult mai prost decât cei care, fără a-și face probleme, își făuresc dintr-o direcție sau alta o așa-numită cunoaștere completă, accesibilă omului. Goethe nu s-a numărat printre aceia care tratează cunoașterea cu ușurință. Goethe știa că, și dacă te-ai străduit, ca om care caută cunoașterea, între anii 1749 și 1829, anul în care a scris, probabil, scena prezentată aici, în fața ochilor noștri – ea a fost scrisă cam cu doi ani înainte de moartea sa, în cazul cel mai riguros –, știa că și dacă ai îmbătrânit căutând cunoașterea și nu ai obosit niciodată căutătorului onest al cunoașterii îi rămâne întotdeauna un ghimpe: Poate că aici sau acolo ar trebui, totuși, să mergi și mai departe! Tocmai acesta este lucrul care acționează cu atâta intensitate din natura lui Goethe, această onestitate absolută. Această onestitate recunoaște, de exemplu, și față de enigma cabirilor: Da, dar eu, ca om modern, căruia nu-i mai stă la dispoziție vechea clarvedere atavică, nu pot ști ce gândeau grecii când era vorba de cabiri, nu o pot ști în mod absolut! Dar poate că acesta nici nu este măcar aspectul cel mai important, ci Goethe avea sentimentul că el trăiește un fel de cunoaștere a tainei cabirilor, dar că el însuși nu poate cuprinde cu mintea ceea ce trăia în el. E ca un vis, care nu numai că se șterge imediat, ci ca un vis despre care știi că pe lângă tine trece în fugă ceva care conține un adevăr dintre cele mai adânci, dar trece atât de ușor încât mintea, intelectul, nu ajunge, forțele sufletești nu sunt suficiente spre а-l aduce la claritate, la niște contururi clare. Tocmai în această dezvoltare interioară intimă constă importanța scenei despre care vorbim acum. Nu o înțelegem, dacă vrem să explicăm, în ultimă instanță, totul. Fiindcă Goethe a trezit la viață niște imagini pentru a arăta, prin aceste imagini: Aici sunt foarte aproape de locul unde vreau să ajung, dar nu merge.
Și astfel, el îi aduce în scenă pe cabiri, pentru a arăta că poate nu el, dar cineva care înțelege deplin taina cabirilor va scruta trecerea de la homunculus la homo prin intermediul tainei cabirilor. El încă nu reușește. De aceea, sunt alese alte căi din lumea imaginativă; de aceea, el face ca Thales, filosoful naturii, pe care îl prețuia foarte mult, dar despre care nu credea, totuși, că e în măsură să spună el însuși cum se dezvoltă din homunculus în homo, să apară drept conducător al lui homunculus în fața lui Nereus. Nereus are un dar omenesc atât de pătrunzător de a transpune divinul în demonic și, de aceea, de a vedea în mod profetic viitorul, încât poate că despre el s-ar putea crede că știe ceva despre felul în care se poate dezvolta din homunculus un homo. Dar Goethe vrea, iarăși, să arate: Nu, nici pe această cale nu merge. – Căci, dacă se caută pe această cale, se ajunge la o dezvoltare unilaterală, la o dezvoltare a minții umane critice înălțată până la demonic, care nu duce doar până la critica obtuză, ci chiar până la critica profetică, așadar, sesizează latura bună a spiritului critic uman. Dar Nereus, care printre demoni este, am putea spune, preotul, nu este nici el în măsură să se apropie cumva de problema lui homunculus. Și nici nu vrea s-o facă. Goethe are sentimentul că, dacă dezvoltăm până la demonic ceea ce este doar intelect uman, dacă, aș spune, chiar se demonizează ceea ce omul are drept intelect critic, cercetător, atunci el își pierde interesul pentru cea mai profundă problemă a omenirii, cea legată de transformarea lui homunculus în homo. Astfel că de la Nereus nu se câștigă nimic. Dar Nereus atrage cel puțin atenția asupra faptului că tocmai în acest moment le așteaptă pe fiicele sale, pe doride, surorile nereidelor, și pe cea mai distinsă dintre ele, Galateea. Ieri am încercat deja să arăt a cui imagine este Galateea.
Astăzi, omul care face cercetări vede toate lucrurile așezate ca în niște cutii, repartizate pe diferite momente ale vieții. În concepția greacă despre lume, care nu e conținută deloc în ceea ce se învață de obicei la filologia clasică, ceea ce trăia în om mai era cu totul în legătură cu ceea ce trăiește afară în întreaga natură. Elementul care face să apară omul există sub o altă formă, străbătând toate procesele din natură cu unduirea și urzirea sa. Numai că trebuie să găsești acest element. Facultatea de cunoaștere a omului actual e prea grosolană pentru a pătrunde în regiunile în care se trece afară, în natură, prin aceleași trăiri din lumea care se ascunde și în om, când el se dezvoltă din embrionul uman, de la concepție, de la fecundare, până la naștere, când apare omul. Aceleași procese care au loc, învăluite, în omul însuși au loc neîncetat de jur împrejurul nostru. Tocmai acest lucru era dezvăluit celor ce urmau să fie inițiați în taina cabirilor, felul cum trăiesc în natură zămislirea și nașterea. Omul vede cum Luna răsare și apune, cum Soarele răsare și apune, simte căldura pe care o răspândește Soarele, percepe lumina pe care o răspândește Soarele, vede norii trecând, aude valul mării vuind, îl vede luând o anumită formă. În toate zace impulsul devenirii, care străbate lumea cu unduirea și tălăzuirea lui. Dar omul modern nu-l mai percepe. Îl va percepe când va evolua pe cale spiritual-științifică și va înțelege simțul de cunoaștere atavic, simțul de percepție atavic din vremurile vechi.
Aici trebuie să studiem acea facultate de percepție mai subtilă care mai exista în vremurile vechi. Astăzi oamenii abia dacă o mai visează, presimțind, o mai presimt, visând, dacă pot spune astfel, dar nu mai ridică la nivelul conștienței plenare ce se petrece când în locul luminii active a Soarelui asupra mării cade lumina Lunii, când lumina Lunii se oglindește în valurile mării. Fizicianul spune, cel mult: Lumina lunară e lumină polarizată. Este o abstracțiune, cu aceasta nu s-a spus prea mult. Fizicianul nu trăiește ceea ce are loc, propriu-zis, aici. Astăzi, noi simțim ceva când suntem atinși cu un clește înroșit în foc. Finețea capacității noastre de percepție încă mai e suficientă pentru aceasta. Dar concepția despre lume a grecilor știa că în razele de Soare trăiește ceva spiritual-sufletesc, că în razele lunare trăiește altceva, că ceva se petrece când lumina lunară, această lumină solară ascunsă, se cunună cu marea, cu marea tălăzuitoare. Concepția despre lume a vechilor greci știa ce se apropie, tălăzuindu-se, când odată cu valul mării se apropie lumina lunară ce se cunună cu el. Când ea se apropia astfel, cununându-se cu valul, în valul străbătut de vraja luminii grecul percepea valul care tălăzuia afară, care unduia în lume, valul care unduiește și tălăzuiește în om de la concepție până la naștere. Afară, în natură, este prezent același lucru care există în om când are loc în sens fizic misterul devenirii-om.
Goethe exprimă cu toată claritatea cum simte el și cum plăsmuiește în mod artistic această senzație subtilă, intimă, pe care o putea avea grecul. El exprimă acest lucru prin faptul că îl pune pe Thales să atragă atenția, la haloul lunar, asupra norișorilor ce se apropie și însoțesc carul de scoici al Galateei. Carul de scoici al Galateei este forța de procreare a naturii exterioare care tălăzuiește prin mare și pe care Goethe o pune în legătură cu Luna, cu forța lunară, cu impulsul lunar. Astfel, Goethe invocă o imaginațiune importantă din concepția despre lume a vechilor greci ca să se apropie de procesul prin care ideea abstractă de homunculus poate deveni, în concepția umană, ideea de homo. Numai dacă simțim pe cale afectivă aspectele intime a ceea ce unduiește și tălăzuiește în imaginile minunate ale acestei scene create de Goethe, participăm la ceea ce a trăit în mod real în sufletul lui Goethe când a scris-o. De îndată ce încercăm să cuprindem această scenă în noțiunile noastre grosolane, abstracte, fără o participare afectivă intimă la ceea ce a trăit Goethe când a scris această scenă, suntem departe de a pătrunde în conținutul acesteia.
Problema homunculus-homo poate fi condusă spre rezolvarea ei, dacă îmi permiteți să mă exprim sec și teoretic, dacă această idee, transpusă afară, în percepția liberă de trup, este cufundată în impulsul procreării care unduiește și urzește în natură. Deja înainte, înainte de а-l pune pe homunculus în legătură cu acest impuls al procreării, Goethe a făcut să fie chemat Proteus, acel demon a cărui alcătuire sufletească Goethe a crezut că o sesizează cel mai bine prin teoria metamorfozei, unde a încercat să urmărească transformările formei vii, de la ființele inferioare până sus, la om, pentru a se apropia astfel de enigma devenirii-om, de enigma ideii homunculus-homo. Știm că Goethe a putut să o dezlege doar pe niște căi întortocheate. El a crezut că își dă seama cum frunza se transformă în petală, iar aceasta în stamina și pistilul plantei; și a mai crezut că își dă seama cum oasele coloanei vertebrale se transformă în oasele craniului. Dar s-a oprit aici, pentru că nu a putut ajunge până la încununarea ideii de metamorfoză, care există prin faptul că noi știm: o metamorfoză are loc și cu ajutorul forțelor care străbat corpul uman de la o încarnare la alta, de la o viață pământească la cea următoare. Ceea ce este astăzi capul meu constituie forma transformată a trunchiului și membrelor din încarnarea anterioară. Iar ceea ce este astăzi corpul meu, în afară de cap, se va transforma până în încarnarea următoare în forma capului meu din încarnarea respectivă. Aceasta este încununarea metamorfozei. Dar Goethe a putut oferi numai treapta elementară a ideii de metamorfoză, care duce spre știința spirituală orientată antroposofic. Aceasta i-a venit în întâmpinare în timp ce încerca să înțeleagă problema homunculus-homo și să-i dea o formă poetică.
Și aici el înfățișează, într-un mod onest-sceptic, aș putea spune, tot ceea ce e în stare să facă Proteus, reprezentantul ideii de metamorfoză. Proteus apare în diversele sale înfățișări. Numai că ele stau una lângă alta. Goethe adună la un loc, aș spune, tot ceea ce poate duce la naștere, la nașterea suprasensibilă a ideii de homunculus. Dar și aici Goethe ezită. Aici cade, aș putea spune, un alt fulger, pătrunde o altă rază. În fața tuturor demonilor, a tuturor entitățile spirituale de natură elementară, nereide, tritoni și driade, în fața lui Nereus, a lui Proteus etc., în fața tuturor acestora pășesc telchinii. Aceștia, cei mai vechi artiști ai lumii pământești din epoca a patra postatlanteană ne amintesc că Goethe a încercat să se apropie de enigma omului nu numai pe calea științei sensibile, ci și pe o altă cale sensibilă: pe calea artei. Goethe nu a fost, cu adevărat, doar un căutător unilateral al cunoașterii sau un artist unilateral, în el artistul s-a unit în mod conștient cu căutătorul cunoașterii. De aceea, când s-a aflat în fața operelor de artă din Italia, el a spus că percepe în ele ceva, ca și cum și-ar da seama că, atunci când și-au creat operele, grecii au lucrat după aceleași legi după care creează natura însăși și pe urmele cărora se află el. Iar dacă lăsăm să acționeze asupra noastră cartea lui Goethe despre „Winckelmann” [Nota 66], vom vedea că Goethe a încercat să-și aducă aproape, pe calea artei, enigma cunoașterii umane, să urmărească transformarea fenomenelor naturii până acolo, sus, unde în om natura devine conștientă de sine însăși, așa cum o spune el atât de frumos în cartea despre „Winckelmann”: Ceea ce este în stare să facă o percepție, o contemplare a naturii, o percepție artistică a naturii, privit din cealaltă direcție, a cunoașterii suprasensibile, ne este pus în față prin apariția telchinilor, care sunt niște artiști din vechime și care au creat primele figuri de zei sub formă umană.
Goethe ne arată că, în timp ce de obicei conduce conștiența umană de la domeniul sensibil la domeniul suprasensibil, aici ne face să privim iarăși înapoi din domeniul suprasensibil spre domeniul sensibil. Telchinii se află în domeniul suprasensibil, dar cugetul lor merge iarăși dincoace, spre domeniul sensibil; ei sunt în opoziție cu toate celelalte ființe, care sunt consacrate exclusiv Lunii, ei sunt cei cărora le vorbesc sirenele:
Ei aparțin, așadar, sferei Soarelui. Pe insula Rhodos, ei au ridicat zeului Apollo statuie după statuie. Se caută, într-un anumit sens, prin faptul că se privește dincolo, în lumea suprasensibilă, să se ajungă mai aproape de problema lui homunculus. Dar nici așa nu merge. Proteus însuși neagă categoric faptul că prin telchini s-a câștigat ceva pentru transformarea lui homunculus în homo. Ce se întâmplă?
Ei bine, se apropie psili și marsi, și aduc carul de scoici al Galateei, așa cum am arătat mai înainte. Psilii și marsii sunt niște ființe demonice în formă de șarpe, niște demoni care scot ființa sufletească din om și o duc în spiritual, fiind în același timp slujitori în lumea în care intră omul când își părăsește corpul fizic. Nu există nicio separare între animalul pur și omul pur; forma de animal trece în forma de om.
După ce s-a arătat cât e de greu să-i prezinți omului relația dintre lumea spirituală și lumea sensibilă recurgând la doride și la corăbierii pe care ele îi aduc, se arată cum homunculus se zdrobește de carul din scoici al Galateei. Faptul că doridele îi aduc pe corăbieri este, de asemenea, un aspect intim al acestei scene. Doridele sunt demoni, ființe ale mării, iar corăbierii sunt ființe umane. Goethe vrea să arate că omul se poate apropia de ființele spirituale din cealaltă direcție a existenței, vrea să arate că destinul – ni se spune în mod clar: corăbierii au fost salvați de doride – îi pune pe oameni în legătură cu zeii. Numai că aici, în viața fizică, legătura se desface iarăși după scurt timp; ea nu poate fi menținută, atunci când ceva suprasensibil vrea să se unească cu ceva sensibil:
Și apoi, în finalul scenei, ni se arată într-un mod absolut minunat cum, după ce s-a încercat, în imaginațiuni grandioase, tot ceea ce era posibil, pentru а-l face pe homunculus să devină un homo, drept apropierea cea mai înaltă, cea mai importantă, cea mai puternică de dezlegarea enigmei omului, homunculus se cufundă în mod real în forța de procreare a naturii, în măsura în care ea se manifestă prin valul mării luminat de razele Lunii și cuprins de vraja luminii lunare. Acolo se cufundă homunculus. Ce vedem în finalul scenei? Aprinderea unui fulger, a unei flăcări. Toate elementele se fac simțite: pământ, apă, foc, aer, copleșind, oarecum, ceea ce se petrece aici. Și aceasta stă în fața noastră ca și cum ne-am fi cufundat noi înșine în somnul cunoașterii, ca și cum am fi făcut cunoștință noi înșine cu imaginațiunile, singurele care ne pot lămuri asupra enigmei omului din cealaltă direcție a existenței, și apoi, prin rostogolirea mereu mai departe a forței de procreare, ele sunt rechemate în viața pe care o petrecem în trup. V-am spus ieri deja: Forța care stă la baza concepției, a zămislirii, a vieții embrionare, a nașterii este doar o forță mai extinsă, mai intensă, dar de aceeași natură, absolut de aceeași natură cu forța care ne trimite înapoi din somnul nocturn, sau și din somnul cunoașterii, în starea de veghe din trup. În fiecare dimineață, noi ne trezim datorită aceleiași forțe care este prezentă, dar cu o altă intensitate, și care face ca un om să fie zămislit, purtat în trupul matern, născut. Numai că unul dintre aceste lucruri este văzut pe Pământ, dar numai sub aspectul său exterior, nu sub aspectul său interior, profund misterios; celălalt trece pe lângă om cu totul neobservat. Misterul sfânt al trezirii trece neobservat pe lângă om. – Noi suntem cufundați într-o lume spirituală; ne trezim, ne îmbrăcăm corpul, suntem în lumea fizic-sensibilă.
Există, oricum, și printre oamenii care nu sunt clarvăzători unii care știu foarte bine ce trăiesc, de fapt, când se află dincolo, în starea de somn, și, prin somn, simt realitatea spirituală mai mult ca stare de vis, care tălăzuiește ca în vis, și apoi se trezesc datorită aceleiași forțe care trăiește în carul din scoici al Galateei: forța de procreare a naturii, cu care homunculus se unește, ca să devină om. Câțiva oamenii știu acest lucru, chiar dacă nu sunt clarvăzători. Dar știința clarvederii ne arată într-un mod absolut clar la trezire: aici e vorba de o cufundare, care poate fi sesizată numai sub formă de imaginațiuni, din lumea spirituală în lumea fizic-sensibilă, care se manifestă în elementele: foc, apă, pământ, aer. Aici se sfărâmă din nou ceea ce credem noi că am dobândit deja pentru transformarea în om a lui homunculus dincolo, în cealaltă lume, se sfărâmă când el se reîntoarce în realitate.
Faust trebuie să se cufunde în realitatea vechii Grecii, Faust trebuie s-o primească pe Elena, personal, în imediata lui apropiere. Dacă frunzăriți numai, finalul grandios al acestei scene, acolo stă scris:
Slavă mării! Și văpăii
Sfinte prinse-n valul geamăn!
Slavă apei! Și scânteii!
Și-aventurii fără seamăn!
Slavă gingașelor vânturi!
Peșterii cu taine vii!
Lăudate fiți în cânturi,
Toate patru, voi, stihii!
Heil dem Meere! Heil den Wogen!
Von dem heiligen Feuer umzogen;
Heil dem Wasser! Heil dem Feuer!
Heil dem selt'nen Abenteuer!
Heil den mildgewogenen Lüften!
Heil geheimnisreichen Grüften!
Hochgefeiert seid alihier,
Element' ihr alle vier!
– dacă frunzăriți puțin mai departe, aveți, în actul III:
și așa mai departe.
Faust trebuie să fie în realitatea greacă, Faust trebuie să se fi trezit din contemplarea spiritualității supreme, în ceea ce privește enigma homunculus-homo, în lumea greacă. Aici el urmează să se trezească, așa cum voia Goethe, conștient. Aici momentul trezirii trebuia să aibă loc în așa fel încât să se arate cum se sfărâmă ceea ce a fost perceput în spiritual-suprasensibil despre enigma omului, omul scufundându-se iarăși în trupul său. Acesta este un proces din natura exterioară, când Luna se stinge și se ivesc zorii. Dar astăzi omul simte această legătură cel mult ca alegorie, ca simbol sau ca pe o imagine poetică. Realitatea care stă la baza acestei legături este prea puțin cunoscută. Aici ea apare în ceva care este o întrupare a enigmei cunoașterii, dar este, totodată, poezie adevărată. Goethe a reușit cu adevărat să-l introducă pe Faust într-un mod grandios în lumea suprasensibilă și să-l facă să se trezească la viață participând la realitatea greacă.
Ne vine să spunem: în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea, Goethe a fugit în Italia, fiindcă aceasta a fost o fugă. După ce studiase tot mereu natura nordică, el a vrut să cunoască ceva ce credea că se poate dobândi pentru înțelegerea enigmelor lumii numai prin contemplarea artei meridionale. Și el a dobândit mult, fiindcă noi știm ce a devenit apoi Goethe, în anii ’90 ai secolului al XVIII-lea. El a mai înaintat în vârstă, adică a întinerit în sufletul său. În timp ce îmbătrânește din punct de vedere exterior, omul întinerește în suflet; când moare, el este cel mai tânăr în sufletul său. Viața sufletească se desfășoară în sens invers. Ei bine, se apropia anul 1829. Ne dăm seama, avem sentimentul că Goethe simțea în el însuși cam așa: Cum aș fi putut să reînvii în fața sufletului vechea lume greacă, când am avut posibilitatea de a mă cufunda în lumea operelor de artă meridionale, cu cât mai bogat, mai plenar aș fi putut trăi toate acestea, decât le-am trăit, dacă m-aș fi putut cufunda deja pe atunci în lumea spirituală așa cum trăiesc acum acest lucru, presimțindu-l. În aceasta constă dispoziția deosebită a părții a doua a Faust-ului goethean, în faptul că vedem sufletul întinerit, dar îmbogățit datorită întineririi, aducându-și în față încă o dată, într-un grad și mai înalt, sub formă artistică, tot ceea ce a trăit de-a lungul întregii vieți. De aceea, filistinii nu vor putea să se încălzească niciodată pentru partea a doua a Faust-ului goethean. Și eu pot să înțeleg cum Vischer Șvabul, așa-numitul V-Vischer, atât de plin de duh [Nota 67] în anumite privințe, care a spus și unele lucruri cu adevărat bune despre Faust al lui Goethe, a fost de părere că așa ceva e plictisitor, că este o cârpăceală a poetului ajuns la vârsta senilității. Dar filistinul, oricât de erudit, de deștept, de inteligent ar fi, nu va putea pătrunde caracterul poetic cel mai înalt, care îi este propriu părții a doua a dramei Faust a lui Goethe. Va putea face acest lucru numai cel care își lasă simțul poetic să se înflăcăreze prin ceea ce îi oferă percepția spirituală.
Mâine, după ce veți vedea această scenă, vom mai spune câteva lucruri în legătură cu această înfățișare a impulsurilor goetheene.
