Faust de Goethe se numără, fără îndoială, printre acele opere ale literaturii universale la care te poți întoarce mereu, de la un deceniu la altul, aș spune, al propriei vieți, în așa fel încât să găsești în ele mereu lucruri noi, și poți crede că primești din ele mult mai mult decât ai primit înainte. Și așa e cazul tocmai cu drama Faust a lui Goethe, nu pentru că am devenit mai maturi – fiindcă din această cauză poți găsi lucruri mereu noi și în alte opere ale literaturii universale –, ci ai sentimentul că e necesar să ai experiențe de viață mereu noi, pe care bătrânețea ce se apropie le poate oferi, ca să poți primi în tine anumite taine, anumite aspecte interioare intime, care se găsesc în această operă.
Dar, în orice caz, dacă cineva se adâncește în drama Faust a lui Goethe, în sufletul său ia naștere nevoia cea mai imperioasă de a se apropia de viața lui Goethe, de a face cunoștință în mod mereu nou cu viața lui, pentru că prin studierea dramei Faust omul poate afla el însuși că numai în acest fel pot cădea razele de lumină corect asupra acestei opere. Se poate obiecta, firește, că într-o asemenea relație a unui poet cu opera sa există o imperfecțiune. Se poate spune că o operă de artă trebuie înțeleasă așa cum este ea, independent de personalitatea creatorului ei. Dar putem și lăsa la o parte toate obiecțiile de acest fel, mai mult sau mai puțin pedante, și putem vedea că, prin studierea relațiilor lui Goethe cu opera sa, o asemenea bogăție de forță trebuie să ne apară ca ceva superior, mai important decât orice altă impresie. Iată gândurile din care s-a născut tema conferinței de astăzi.
Aș dori să vorbesc tocmai despre relațiile personale ale lui Goethe cu Faust al său, în orice caz, nu despre relațiile personale cele mai înguste, ci despre relațiile personalității spirituale a lui Goethe cu drama sa. Ușor s-ar putea crede că ar fi de mare folos dacă, privind aceste relații dintre personalitatea spirituală a lui Goethe și Faust, am studia ceea ce a spus Goethe despre el însuși, despre viața sa, despre căutările sale, despre felul în care s-a raportat la cunoaștere, la problema artei. Dar, dacă ne apropiem mai mult de viața lui Goethe, observăm că, totuși, nu este așa. Și tocmai în aceasta constau dificultățile încercării de a studia personalitatea spirituală a lui Goethe. Pe de altă parte, avem aici ceva care ne conduce adânc nu numai în particularitățile lui Goethe, ci și în viața sufletească a omului însuși. Ni se întâmplă cam așa: ne convingem că afirmațiile lui Goethe, așa cum sunt ele formulate în scrisorile adresate unei persoane sau alta, nu folosesc deloc pentru studierea mai sus-amintită. Constați că nu poți ajunge la nicio lămurire ca lumea, luând în considerare mărturisirile lui Goethe însuși, tocmai când încerci să te apropii de opera cea mai importantă a sa, Faust. Dacă vrem să găsim răspuns la o întrebare-enigmă pusă în mod absolut clar, din operele lui Goethe, din studierea vieții lui Goethe reiese că ceea ce a trăit în sufletul lui Goethe în timp се-și crea operele, și mai ales drama Faust, era întotdeauna ceva atât de mare, atât de grandios, atât de vast și de o luminozitate care radia până departe, încât Goethe însuși nu a putut să cuprindă, în conștiența sa personală, în cunoașterea sa, ceea ce acționa, de fapt, în sufletul său. Dacă nu s-ar fi abuzat într-o măsură atât de mare, în ultimele decenii, de expresia „inconștient-subconștient”, eu aș aplica-o în sensul eminent al cuvântului la Goethe, fiindcă ceea ce găsim în activitatea sa creatoare radiază treptat în propriul său suflet, în așa fel încât devine mai mare decât tot ceea ce poate să spună Goethe în legătură cu aceasta.
Tocmai ceea ce spun eu acum este valabil într-o măsură cu totul deosebită pentru relația lui Goethe cu drama sa Faust. Din cauză că avem la dispoziție un timp atât de scurt, eu nu mă pot extinde aici asupra stimulării pe care a avut-o Goethe din direcția tradiției populare, de la un fenomen cum a fost „teatrul de păpuși”, și altele de acest fel. Aș vrea să mă limitez la discutarea relației dintre Goethe și Faust-ul său. E necesar, înainte de toate, să ne apropiem de Faust în modul cel mai liber posibil, fără niciun fel de idei preconcepute. Tocmai din Faust însuși apare posibilitatea de a înțelege relațiile lui Goethe cu Faust-ul său. Ce este aspectul goethean demn de admirație, pe care îl găsim în el printr-o studiere îndelungată a lui Goethe? Ce este specific goethean în Faust? Dacă examinăm drama Faust – să facem abstracție de „Prolog”, de „Închinare”, la început ele nu existau –, dacă cineva începe să studieze drama Faust de la monologul „O viață-ntreagă, ah, Filosofia...”, el spune, de obicei, în primă instanță: În această operă trăiește revolta lui Goethe împotriva cunoașterii exterioare, împotriva unei năzuințe exterioare spre știință. Și oamenii văd măreția în faptul că Goethe îl arată pe Faust disperat în privința puterii tuturor celor patru facultăți, se apucă de magie etc. Dar, dacă cineva se ocupă un timp îndelungat de Faust, el nu va avea sentimentul că prin acest monolog ne aflăm deja în cadrul ideilor specific goetheene. Aceasta începe doar dintr-un anumit punct. Revolta împotriva celor patru facultăți, faptul că Faust se apucă de magie, a venit spre Goethe din tradiția legată de figura lui Faust, nu era aspectul prin care sufletul lui Goethe voia să se reveleze în sensul eminent al cuvântului. Aspectul prin care sufletul lui Goethe se revelează pentru prima dată în sensul eminent al cuvântului ne iese în întâmpinare acolo unde Faust, după ce a deschis cartea lui Nostradamus, se întoarce de la semnul macrocosmosului și se îndreaptă spre semnul care îl duce la invocarea Spiritului Pământului. Aici pulsează ceea ce trăia în mod cu totul deosebit în sufletul lui Goethe drept forma sa de a simți enigma lumii. Dar ce este aceasta? Goethe arată cum Faust deschide o carte de magie, el o numește cartea lui Nostradamus, și dă peste semnul macrocosmosului: acest semn exprimă legătura dintre om și puterile cosmice care pulsează pretutindeni. În semnul macrocosmosului se exprimă faptul că lumea este tripartită, că fenomenele pământești și cele cerești sunt tripartite, că în lumea tripartită omul tripartit, împărțit în spirit, trup și suflet, se află într-o legătură tainică cu această lume.
Și, pentru o clipă a vieții, această legătură a fost ceea ce l-a preocupat pe Goethe. L-a preocupat atât de mult, încât îl pune pe Faust să încerce să facă în așa fel încât prin imaginile acestui semn să i se reveleze legătura omului cu întregul Univers. Dar în acea perioadă Goethe nu înclina să considere că e satisfăcător ceea ce poate primi omul în cunoașterea sa spirituală pe această cale. Și noi auzim cu acuitate profundă cuvintele prin care Goethe se întoarce de la semnul macrocosmosului: „Ce spectacol! Dar, vai, spectacol doar!” [Nota 74] Aici vedem întreaga retragere a lui Goethe, în anii ’70 ai secolului al XVIII-lea, din fața a ceea ce poate cunoaște omul, în general, din fața a ceea ce i se poate revela referitor la legătura omului cu întreaga lume, cu Universul. Goethe credea că s-a lămurit în privința faptului că în tot ceea ce poate primi omul în reprezentare, în idee, el nu are decât o imagine de oglindă a realității. De aceea, Faust se întoarce cu spatele la acest semn și la revelarea sa, se îndreaptă spre un alt semn, care îl face să-l aducă în fața sa pe Spiritul Pământului. Trebuie să privim în interiorul cel mai adânc al sufletului lui Goethe, dacă vrem să înțelegem de ce el se întoarce cu spatele spre macrocosmos și își îndreaptă atenția spre microcosmos. Goethe se numără printre spiritele care nu voiau să-și cucerească o anumită cunoaștere care ar consta într-o sumă de idei referitoare la legile naturii și ale omului. Nu, Goethe nu caută cunoașterea în acest sens, el caută cunoașterea în măsura în care rezultatul cunoașterii pătrunde cu forță sufletul uman, în așa fel încât omul să plăsmuiască în sine însuși tot ceea ce îl duce la o existență demnă de numele de om. Goethe se numără printre spiritele care, într-un anumit sens, aș spune, ca să nu fiu greșit înțeles, au o anumită frică, o anumită teamă de a primi în suflet ideile cunoașterii. Cu aceasta vreau să spun: Cine s-a luptat cu adevărat vreodată cu ideea cunoașterii, cu o idee prin care vrea să pătrundă în realitatea lumii, știe cât de nesatisfăcut rămâi, deoarece cu această idee nu ai exprimat tot ceea ce se poate revela când pătrunzi în profunzime. Întotdeauna după ce ai dobândit o cunoștință îți vine să spui: Da, tu ai cuprins cutare sau cutare lucru în gânduri, dar știi că ceea ce este acolo, jos, în suflet, ceea ce se revelează din străfundurile lumii sufletești, s-a revărsat numai parțial în această idee. Ți-e teamă că pe calea de la viață la cunoaștere ai pierdut ceva. Și, în toată această situație, mai ai și un alt sentiment apăsător: dacă ai făcut o dată să se ridice la suprafață o idee a cunoașterii, ai pierdut posibilitatea de a primi iarăși, mai târziu, în spirit, ceea ce ai pierdut. După ce ți-ai format o idee, ajungi de-a dreptul la disperare că nu vei mai putea plăsmui niciodată într-o formă vie ceea ce ea nu ai exprimat. Această teamă exista în sufletul lui Goethe. De aceea, el a încercat întotdeauna să înfățișeze mai degrabă enigmele lumii ca enigme, în mod pur și puternic, decât să se declare mulțumit cu niște rezolvări urzite cu ușurință. El avea sfială, venerație, față de cunoaștere. Dar își spunea: Ceea ce poți tu face să pășească în fața sufletului uman drept cunoaștere, nu poate fi decât o imagine de oglindă, o, ce spectacol, dar, vai, spectacol doar! – De aceea, Goethe apelează la ceva care nu rămâne doar o piesă, îl arată pe Faust întorcându-se cu spatele la ceea ce poate revela Universul și îndreptându-se spre semnul care nu se revelează din Univers, ci se ridică din adâncurile sufletului uman însuși.
Astfel, Goethe îl face pe Faust al său să ajungă la disperare la gândul că în întinderile Universului nu se arată realitatea și îl prezintă apelând la revelarea din adâncuri. Faust pășește în fața Spiritului Pământului, în așa fel încât îl găsește sub forma în care îl află omul care coboară în străfundurile sufletului uman mai adânc decât se întâmplă de obicei. Când ne apropiem de Univers, noi putem ajunge la spiritul revelării, când ne apropiem de ceea ce trăiește în adâncurile sufletului, ajungem, de asemenea, la revelarea spiritului. Dar în acest moment descoperim pericolul în care intrăm cu toată cunoașterea noastră. Aceste pericole ale căutării umane, când omul își sesizează propria viață sufletească, l-au întâmpinat pe Goethe, și el a transpus aceste pericole în Faust al său. Acum în fața lui Faust stă în mod concret, prin revelare nemijlocită, propriul său interior. Faust trebuie să se întoarcă cu spatele. Ceea ce trăiește în conștiență, ceea ce se exprimă clar în sufletul lui Goethe, nu poate sesiza ce se află în adâncurile propriului suflet. Faust se dă înapoi speriat, amețit, din fața măreției omului, a omului necunoscut, în fața a ceea ce, din noi, nu putem cunoaște ușor. El trebuie să se dea înapoi. „Nu și ție? Cui, atunci?! Eu, chipul însuși al dumnezeirii, să nu m-asemăn ție?!” Spiritul îi strigase mai înainte: „Asemenea ești duhului pe care-l înțelegi, dar nu mie!” [Nota 75] Cine este oare spiritul pe care Faust îl înțelege? Spre ce trebuie să se îndrepte Faust în acest moment?
Ei bine, aici avem unul dintre momentele cele mai dramatice din Faust. Numai că trebuie să facem abstracție de orice revelare ideatică pe care oamenii o caută, de obicei, interpretând, în Faust; trebuie să căutăm aspectul dramatic, aspectul artistic însuși, modelarea formei. Dacă ne dăruim acestor lucruri, fără să comentăm, fără să explicăm, fără să atribuim sensuri, tocmai în acest pasaj ne va ieși în întâmpinare un element cu adevărat grandios. Faust este amețit. El nu seamănă cu spiritul, el nu se poate înțelege pe sine însuși. Cui îi seamănă el? Se aud bătăi în ușă și intră Wagner. El se aseamănă lui Wagner. Acesta e nodul dramatic. Nu avem voie să ne îndreptăm privirile spre interpretarea tradițională, care se face mereu, care îl prezintă pe Faust drept omul care tinde spre culmi, drept idealistul spiritual, și care îl arată pe Wagner cum intră șchiopătând în scenă, drept personaj neînsemnat, care își dă niște aere faustice. Ne vine să-l lăsăm pe Wagner să apară sub masca lui Faust, fiindcă ceea ce vrea Goethe să prezinte este cunoașterea de sine: Tu nu ești mai mult decât ceea ce zace în sufletul lui Wagner. – Cine se adâncește în dialogul celor doi constată, ce-i drept, o undă de filistinism la Wagner, dar el este o personalitate încheiată, o personalitate care a dus până la capăt o anumită căutare sufletească. Priviți fără idei preconcepute ce îi răspunde Faust lui Wagner, ce exprimă el, tocmai în această scenă, când spune că nu caută râme etc. În această scenă, dacă o înțelegem în mod dramatic, artistic, nu într-un mod filistin, iese la iveală cunoașterea de sine a lui Faust. Așadar, care era lucrul de la care Goethe îl face pe Faust să se întoarcă, încotro îl face el să se îndrepte?
În perioada în care a scris această scenă, în fața sufletului lui Goethe stătea o dualitate, pe care aș vrea s-o numesc: „cunoaștere a lumii” și „cunoaștere de sine”. Faust se întoarce de la cunoașterea lumii, așa cum făcuse deja cu semnul macrocosmosului. Goethe nu vrea să treacă încă la cunoașterea lumii. El crede că va putea lua din cunoașterea de sine tot ceea ce îl face pe om să ajungă la o existență demnă de acest nume. De aceea avem mai întâi întoarcerea spre cunoașterea de sine. Și în această scenă cu Faust și Wagner ne vine în întâmpinare într-un mod cu totul deosebit această încercare a lui Goethe de a exprima și înfățișa în cunoașterea de sine perfecțiunea umană. Ei bine, dacă studiem cele două impulsuri, cunoașterea lumii și cunoașterea de sine, putem atrage atenția asupra faptului că de amândouă sunt legate anumite pericole pentru om.
Cunoaștere a lumii: Dacă încercăm să înaintăm tot mai departe în cunoașterea lumii, dacă încercăm să ne încordăm facultatea de reprezentare umană, să răzbatem până la ceea ce există sub formă spirituală în spatele manifestării sensibile, atunci ajungem, în cunoașterea lumii, la ceva care poate fi numit „ispita iluziei”. Așa stau lucrurile în cultura umană, și Goethe simte că o cunoaștere a lumii, prin diversitatea a ceea ce ne oferă, prin împletirea legilor ei, ne duce la iluzie, la ceea ce vechii hinduși numeau maya, însoțitoarea permanentă a vieții noastre, în măsura în care ea constrânge viața să situeze personalitatea în sânul lumii mari. În timp ce ne căutăm relația cu lucrurile, noi suntem supuși iluziei. Și numai dacă ne încordăm, în fața acestei forțe, toată puterea de a ne păstra conștiența, ca să nu cădem niciodată în inconștiență, să nu amețim, ca Faust, după ce a invocat Spiritul Pământului, numai atunci putem răzbate prin iluzie. Aceasta îi poate apărea căutătorului profund al cunoașterii în fața sufletului sub acea formă pe care Goethe o va desemna mai târziu drept putere mefistofelică. Pericolul, în cazul cunoașterii lumii, constă în faptul că, pe o cale tainică, tocmai pentru că omul nu le poate observa, se amestecă, în tot ceea ce este gândire asupra lumii, în tot ceea ce este trăire empatică a lumii, niște element afective, care nici măcar nu vin de la noi înșine, în timp ce omul crede că trăiește exclusiv în reprezentări. O observație mai atentă arată că ceea ce se amestecă astfel, drept elemente afective, nu vine de la noi înșine, ci de la alte forțe. Ceea ce poate fi sintetizat în noțiunea de iluzie drept pericol mefistofelic provine de la faptul că în această cunoaștere exterioară se amestecă elemente afective și de voință, pofte și dorințe. Noi credem adeseori că avem o cunoaștere obiectivă, dar o avem numai atunci când nu ne mai lăsăm pradă niciunei iluzii în privința faptului că toate elementele amintite adineaori se amestecă în orice cunoaștere exterioară. Dar, dacă încercăm să eliminăm din cunoaștere tot ceea ce vine de la simțire, voință, de la pasiuni și afecte, atunci rămâne ceea ce Goethe îl pune pe Faust să exclame: „Ce spectacol! Dar, vai, spectacol doar!” – Și trebuie s-o pornim pe alte căi, ca să ajungem la realitate. Fiindcă ceea ce e proiectat în fața noastră e împânzit cu iluzie. Când Faust se află în fața semnului menit să trezească în sufletul său o asemenea concepție despre lume, din care a fost eliminat orice element afectiv sau de voință, el stă în fața unui spectacol de teatru. Dar el nu vrea asta. El vrea să se cufunde în cunoașterea de sine. El crede că îl poate conduce pe om jos, până la miezul lumii.
Aici amenință un alt pericol. Dacă în cazul încercării de a cunoaște lumea ne amenință iluzia, când coborâm în adâncul sufletului ne amenință altceva: aici nu găsim doar dorințe, sentimente și afecte, nu găsim doar fapte ale cunoașterii care duc la tainele cosmice, dar care nu pot fi disociate de elementele de natura dorinței și voinței, ci apare și ceea ce ține de organizarea noastră. Printr-o mistică greșită, căutăm în noi veșnicul și găsim doar temporalitatea cea mai perisabilă, amestecată, în orice caz, în mod neclar, cu veșnicul. Dacă ne dăm seama de acest lucru, atunci știm că în orice moment în care căutăm cunoașterea prin cufundarea în interiorul propriei ființe stăm în fața viziunii care proiectează în fața noastră ceva lipsit de realitate, care pare a fi mult mai mult decât o simplă fantezie, dar care ne duce, totuși, la eroarea cea mai devastatoare. Lui Goethe îi era foarte bine cunoscută această taină a existenței umane, faptul că, dacă nu ne conectăm în permanență cu rațiunea, când ne adâncim în mod mistic, lucru prin care iarăși stânjenim adâncurile, putem ajunge la viziuni. Nu devenim neapărat niște vizionari în sens maladiv, dar ajungem în sânul unei vieți care devine viață vizionară, când devine maladivă.
Dar aceste două elemente care intervin în viața umană mai stau și într-un alt fel unul în fața celuilalt. Goethe nu a exprimat acest lucru. Dar acest lucru a stat în fața sufletului său, dacă luăm în considerare tot ceea ce se manifestă ca iluzie în cunoașterea lumii. De ce există această iluzie – dacă privim lucrurile în mod filistin, pedant –, de ce există ea? De ce ne îndepărtează ea mereu de realitate? Această iluzie are legătură cu tot ceea ce intervine în evoluția noastră, în evoluția noastră absolut normală. Dacă în viața noastră sufletească nu ar interveni mereu pericolul iluziei, noi nu am putea fi supuși acelei dezvoltări care nu ne duce la creștere, înmugurire, prosperate, care nu ne duce la dezvoltarea din copilărie, ci care ne duce la maturizare. Dar acest lucru are legătură cu tot ceea ce reprezintă, începând cu vârsta de 35 de ani, existența umană descendentă. Această dezvoltare orientată înapoi are legătură cu tot ceea ce trăiește în sufletul nostru. Noi nu putem deveni deștepți, inteligenți, cu experiență de viață, dacă nu dezvoltăm, începând cu nașterea, ceea ce ajunge la o existență deosebită în perioada dezvoltării descendente. Omul trăiește din forțele care duc, de fapt, la moartea lui, nu din cele ale prosperării. Omul moare începând cu nașterea și în momentul morții se sintetizează, se concentrează tot ceea ce acționează pe parcursul întregii vieți. Aceasta acționează în așa fel încât, reprimând dezvoltarea ascendentă, face să apară tocmai viața noastră sufletească. Dacă elementul mefistofelic, viața de iluzie, nu ar fi cuibărită în cunoașterea lumii, noi nu am putea ajunge la dezvoltarea umană; forțele descendente nu s-ar putea manifesta în noi. Astfel iluzia are legătură cu tot ceea ce ne duce pe noi, oamenii, în lumea distrugerii, cu tot ceea ce ne duce pe noi, oamenii individuali, la declin, cu tot ceea ce are legătură cu diminuarea forțelor noastre.
Altfel stau lucrurile cu ceea ce provine din cunoașterea de sine. Când coborâm în interiorul nostru, noi ajungem, în orice caz, la partea spirituală a ființei noastre. Ne percepem în sâmburele propriei noastre ființe, care se află în legătură cu sâmburele lumii și cu ceea ce trăiește puternic în noi ca voință subconștientă, ca dorințe. Prin aceasta noi ajungem să avem o anumită influență asupra lumii ambiante, acea influență pe care o cunoaștem în viață, numai că nu o studiem ca lumea. Ceea ce are un efect distrugător asupra semenilor noștri, când trăim împreună cu ei, ceea ce îi poate stânjeni, provine, în realitate, din faptul că noi coborâm spre niște forțe cărora nu suntem în stare să le facem față decât dacă le percepem într-un mod just, spiritual. Acestea sunt forțele luciferice. E semnificativ faptul că Goethe avea în simțirea sa această dualitate, elementul ahrimanic-mefistofelic și elementul luciferic. Dar, pe baza evoluției spirituale occidentale și a tradiției acesteia, el nu-și asimilase o distincție clară între elementul mefistofelic și elementul luciferic. De aceea Goethe l-a prezentat pe Mefisto, din păcate, sub forma unui singur personaj. Și dacă unii comentatori au subliniat în repetate rânduri că Mefisto e prezentat drept figură unitară, în subconștient Goethe a simțit, totuși, că Mefisto trebuia înfățișat drept dualitate, drept figură ahrimanică și luciferică. De aceea, rezultă de la sine că în momentul în care Faust trebuie să întoarcă spatele Spiritului Pământului, în clipa în care se arată că nu este în stare să-i facă față cu cunoașterea sa, care zace în propriul său suflet și în sufletul omului în general, Mefisto se apropie de Faust drept Lucifer. Atunci se produce confluența a ceea ce, venind din adâncuri, se unește cu dorințele, sentimentele, poftele. Atunci se produce, cu alte cuvinte, tragedia absolut minunată, grandios de impresionantă, a lui Gretchen. Există și posibilitatea ca Faust să fie nevoit să se arunce în sânul a tot ceea ce se leagă de dorințe, de voință; atunci rezultă o mare parte din ceea ce trăim în partea întâi a lui Faust. Acolo noi trăim tot ceea ce apare sub influența elementului luciferic. Dar toate acestea provin din faptul că Goethe l-a privit pe Faust al său, în anii ’70-’80, ca purtător al cunoașterii umane, din faptul că Goethe nu voia să știe nimic despre legătura omului cu lumea mare cu macrocosmosul. Totuși, în sufletul său trăiește mereu sentimentul că trebuie să existe o ieșire.
E interesant să vedem că tot ceea ce trebuie să se îndrepte spre elementul luciferic rezultă într-un mod nesatisfăcător. Omul poate ajunge la mulțumire numai dacă încearcă să găsească raportul dintre elementul luciferic, pe de o parte, și elementul ahrimanic, pe de altă parte, elementul mefistofelic, care provine din cunoașterea lumii. E interesant că, la început, Goethe a lăsat cu totul neprelucrată asocierea lui Mefisto cu Faust. El simțea că în ceea ce îi face să se întâlnească pe Mefisto și Faust trebuie să se manifeste ceva mai profund, dar nu și-a dat seama de acest lucru în conștiența sa cotidiană. Mai târziu, a vrut chiar să-l înfățișeze într-o scenă a disputei. Ceea ce trăiește și se exprimă în Mefisto când acesta se așază și discută polemic despre tainele lumii este caracterul ahrimanic. Pentru că tocmai în aceasta, în discuția polemică, tocmai aici se manifestă iluzia. Astfel, Goethe a vrut să introducă ceva care să aducă în fața ochiului spiritual celălalt element.
Ei bine, noi vedem ceva demn de toată atenția în evoluția personală a lui Goethe. El îl tratase pe Mefisto ca pe un personaj de sine stătătoare, îl adusese pe Faust la o dezvoltare poetică. În 1790 el a publicat drama Faust ca fragment. Schiller îi dă îndemnul de a duce mai departe munca la Faust și e ciudat cât de mult a respins Goethe această idee. El consideră că e ceva vechi, care trebuie pus deoparte, că nu prea poate fi continuat. Ce s-a petrecut aici? – Relația personală a lui Goethe cu Faust al său devine alta.
Înțelegem ce s-a petrecut aici numai dacă reușim să vedem ce fel de concepție despre lume își formase Goethe în anii ’90. Ce voia să devină această cunoaștere a naturii? S-a vorbit mult despre aceasta, ici și colo chiar cu mult adevăr, dar punctul esențial nu a fost atins aproape deloc. Esențialul constă aici în faptul că prin cunoașterea naturii Goethe încearcă să construiască puntea de legătură dintre cunoașterea de sine și cunoașterea lumii. Dacă examinăm ce se manifestă, din ființa lui Goethe, în concepția despre natură, constatăm că evenimentele izolate ale acestor cercetări și descoperiri ale lui Goethe nu sunt deloc esențialul. Felul cum a gândit el evoluția, acesta este esențialul. Cum era acest mod de a gândi? Era de așa natură încât Goethe a căutat cu totul alte noțiuni și idei decât cele cu care suntem obișnuiți. Dacă nu vrem să ne îndreptăm atenția spre acest aspect, nu vom înțelege niciodată concepția despre lume a lui Goethe [Nota 76]. Nu-l înțelegem pe Goethe, până la nivelul teoriei culorilor, dacă nu avem în vedere ceea ce voia el. Cu teoria sa metafizică, Goethe voia să ajungă la niște noțiuni care nu merg în mod exterior de la o reprezentare la alta, de la o noțiune la alta, el voia să se cufunde în realitatea însăși, voia ca ideea să fie creată în trăirea proprie, dar voia ca această trăire să fie suficient de altruistă încât să fie, totodată, trăire a lumii. Cu concepția sa despre natură, Goethe voia să atingă ceea ce se adâncește cu adevărat în realitate: el voia să poată uni cunoașterea de sine și cunoașterea lumii. Adâncindu-se în ceea ce îi venea în întâmpinare din direcția științei, Goethe nu a putut crea o concepție despre natură care să-l satisfacă; a trebuit să ajungă din propria lui ființă la o concepție despre lume; a trebuit să-și cucerească în mod cinstit această concepție despre lume și abia atunci i-a fost dată posibilitatea de a uni cunoașterea de sine și cunoașterea lumii. Mai înainte el credea că prin cunoaștere de sine poți ajunge la ceva. Dar numai dacă aceasta se cufundă atât de mult încât să cuprindă în adânc lumea, prin niște idei sufletești cum sunt ideile goetheene despre natură, numai atunci s-a creat puntea spre a găsi elementul iluzionar al lumii.
Goethe a primit de la Schiller îndemnul de a relua munca la Faust. Dar aici era în drepturi numai cunoașterea de sine. Dar aceasta era o unilateralitate și trebuia unită cu cunoașterea lumii, cu macrocosmosul. Faust trebuie să se întoarcă iarăși spre semnul macrocosmosului, căruia în trecut îi întorsese spatele. În Univers trebuie transpuse forțele bune și cele rele. Forțele care merg înainte și cele care dau înapoi trebuie să fie primite în aria năzuinței lui Faust de a cunoaște lumea. Acesta era faptul care a rezultat pentru el ca necesitate. Mefisto a trebuit să ia caracterul ahrimanic. De aceea, Goethe l-a modelat pe Mefisto al său mai mult în acest sens. De aici contradicția ființei sale. Așadar, Goethe îl transpune pe Faust în Univers, când scrie „Prolog în Cer”. Puterile bune și cele rele sunt în luptă, iar Faust se află la mijloc, între ele.
Evoluția științei spirituale nu ajunsese atât de departe încât acest lucru să-i fi putut deveni clar lui Goethe. Din personajul unic Mefisto el n-a putut face două personaje. Dar în subconștientul său trăiau amândouă. Din această cauză bolește Goethe în anii ’90. Acest lucru face ca Faust să fie atât de dificil. Mulți au înțeles foarte greșit partea a doua lui Faust, căutând acolo alegorii. Dacă pătrunzi cu adevărat în ea, nu există nimic mai plin de viață, nimic mai direct, mai viu, decât toate aceste personaje! Dar de ce arată ele ca niște alegorii? Pentru că atunci când vrem, ca oameni individuali, să ne situăm izolat în lume, cu munca vieții noastre, cu reprezentările noastre, suntem nevoiți să eliminăm din realitate – să facem abstracție de această realitate ca abstracțiune – ceva ce oamenii prezentului ar trebui să învețe bine! Noi trăim într-o epocă în care ar trebui să reflectăm la natura relației dintre om și realitate, iar noi ne lăsăm pradă celor mai groaznice iluzii. Tocmai în ideile pe care le avem în domeniul vieții sociale, al vieții politice, trăiesc abstracțiunile, alegoriile. Dar noi trăim cu ele. E modul în care elementul Mefisto se apropie, trăind împreună cu lumea, de propria noastră viață. Acest lucru devine vizibil, cu infinit umor, în scena de la Curtea imperială, partea a doua, unde înnodările exterioare ale realităților, cu iluziile lor, sunt descrise într-un mod umoristic grandios. Prostie și deșteptăciune, așa cum se prezintă ele când trăim împreună cu lumea. Ele ne vin în întâmpinare într-un mod extraordinar de expresiv. Vedem apoi cum Faust, prin faptul că e transpus atât de bine într-o realitate a lumii mari, în care se manifestă elemente iluzorii, în care ele se unesc cu nebunia și cu prostia, e nevoit să coboare din nou în adâncurile propriului suflet.
Acum cunoașterea de sine a luat formă într-un sens și mai înalt. E pasajul în care Faust coboară la mume. „Mumele! Mumele! cât de straniu sună!” [Nota 77] Sună chiar foarte straniu, când coborâm în interiorul propriei noastre ființe, așa cum coboară acum Faust! Acum Goethe e nevoit, deoarece Mefisto conține în sine cele două personaje – Lucifer și Mefisto –, să-i dea lui Mefisto un fel de rol secundar. Faust coboară în acele lumi unde puterea lui Lucifer îi ia în stăpânire pe oameni în singurătate, pentru а-l putea înțelege temeinic. El a trăit sub forma unui vis ce a trăit acolo, jos, în adâncurile sufletului, și trăiește acest lucru în așa fel încât noi vedem: el încearcă să transforme ceea ce a adus la suprafață, din adâncurile sufletului său, din cunoaștere de sine, în cunoaștere a lumii. Ar trebui să existe o știință care să se ocupe cu perceperea de sine a omului. Ceea ce am găsit în adâncurile sufletului ne zăpăcește, ne face doar să visăm, dacă nu-l putem scoate la suprafață.
Aveau oamenii în epoca lui Goethe, avem noi, în epoca noastră, posibilitatea de a dezvolta o asemenea cunoaștere a spiritului? Ceea ce a adus Faust de la mume, nu, oamenii nu au avut așa ceva! Ceea ce a fost cunoaștere a omului a fost un produs artificial, care îi ia în stăpânire pe oameni ca pe un mecanism. Din realitatea vie nu izvorăște nici un homunculus. Și acum urmează ceea ce Goethe căuta cu dor în toate adâncurile sufletului său. Ceea ce a apărut pe baza cunoașterii lumii trebuie să se unească acum cu cunoașterea de sine. Ele trebuie să se contopească în așa fel încât să devină una. Goethe a reușit să facă acest lucru prin faptul că a considerat minunata sa cunoaștere a naturii, cunoașterea din domeniul biologiei și din alte domenii, bazată pe ideea metamorfozei, ca element de legătură între ceea ce Faust aduce cu sine de la mume și ceea ce îi poate furniza cunoașterea exterioară a lumii, așa cum se prezenta această cunoaștere în epoca sa. Acest fapt îl conduce pe Goethe spre epoca Antichității grecești. Spre aceasta năzuia Goethe. Nu spre o abstracțiune unilaterală despre spirit și o abstracțiune unilaterală despre viață – ci spre desăvârșirea sufletului. Ceva de felul a ceea ce trăia în sufletul grec nu poate fi reînviat, dar trebuie să poată fi găsit altceva, asemănător cu spiritul grec, dar care să poată fi trăit din nou în epoca modernă. În Italia, Goethe a trăit ceea ce a văzut din arta greacă. El i-a văzut pe artiștii greci ca pe niște oameni care au surprins tainele naturii. Prin faptul că și-a îndreptat privirile spre vechii greci, el a găsit desăvârșirea. În epoca sa, aceasta încă nu exista, ea era încă scindată în cunoaștere a lumii și cunoaștere de sine. Faust urma ca, fiind condus în epoca greacă, să găsească forța de a uni cunoașterea de sine și cunoașterea lumii. Goethe a căutat, la sfârșitul părții a doua din Faust, să-l ducă pe Faust, pe cât de mult a fost posibil, într-o manieră modernă, potrivit epocii sale, spre ceea ce el adusese de la mume pe de o parte, spre ceea ce i-a revelat omului lumea mare, Universul, pe de altă parte. Tocmai pentru că pentru conștiența sa nu s-a scindat ceea ce exista în adâncurile sufletului său, tocmai de aceea – lucru pe care-l justifică, apoi, în felul său – Goethe a fost nevoit să apeleze la niște forme tradiționale. El a apelat la forma tradițională a creștinismului bisericesc pentru а-l introduce acum pe Faust, după ce a adus la suprafață, de la mume, elementele profunde ale propriului său suflet, în sânul a ceea ce el refuzase la început, în sânul a ceea ce trebuie să-i reveleze semnul macrocosmosului. Și îl vedem pe Faust, în final, biruind ceea ce respinsese în tinerețe: cunoașterea de sine unilaterală. Faust este introdus în întreg Universul, în curenții Universului, în tainele la care lumea ahrimanică coincide cu lumea fizică.
Acesta este marele tablou din finalul dramei Faust, unde Goethe caută să-l introducă pe Faust în macrocosmos. Nu înțelegem Faust al lui Goethe dacă nu vedem că această operă, care l-a însoțit pe Goethe timp de aproape 60 de ani din viața sa, a parcurs propriile destine sufletești ale lui Goethe, dar într-o formă superioară celei la care se gândesc oamenii de obicei. În tinerețe, Goethe se îndreptase în mod unilateral spre cunoașterea de sine și nu a vrut să o lase să se reverse în cunoașterea lumii. Lupta sa cu fenomenele naturii și cu puterile naturii, care se exprimă în concepția sa despre natură, l-a făcut să-l introducă pe Faust în lumea cea mare. În final, Faust stă aici, spunând: Ce spectacol! Dar, vai, nu doar un spectacol!, ci un element pe care omul îl trăiește și în care se revarsă, prin propria viață umană, toți curenții care străbat macrocosmosul, Universul! – Faust se îndreaptă iarăși spre ceea ce voise să-i reveleze în mod unilateral semnul macrocosmosului.
Stăm rău, dacă Faust e citat mereu numai într-o direcție sau alta. Trebuie să recunoaștem neapărat că Goethe a biruit ceea ce pusese în această dramă în prima sa tinerețe. Eu nu cred că, ajungând, la bătrânețe, într-o anumită contradicție cu ceea ce crease în Faust ca adolescent, Goethe a diminuat valoarea a ceea ce realizase atunci. El e mare tocmai prin faptul că a fost atât de cinstit în raportul său personal cu Faust și că arată cum a căutat și s-a luptat pentru a găsi calea ce duce de la cunoașterea de sine la cunoașterea lumii. Iar cine parcurge diferitele etape, cine pătrunde cu adevărat în diferitele elemente care trăiesc în Faust, îl va judeca altfel.
Pentru a se cufunda în propriul său suflet, Faust se îndreaptă din nou, într-o anumită etapă, spre traducerea Bibliei. El nu se oprește la convingerea tradițională: La început a fost Cuvântul, ci încearcă: simțul-simțire, forța, fapta. La început a fost fapta! Tocmai această traducere îl face pe Mefisto să vină. Este o micșorare a ceea ce e pur exterior, când Faust, după acest moment, pe această treaptă a evoluției sale, prin banalul „la început a fost fapta” deviază de la profundul „la început a fost Cuvântul”. Dar, pentru că Faust se aruncă în toate iluziile cunoașterii lumii, datorită acestui fapt, el îl poate birui pe Mefisto. Din fiecare vers al lui Faust poate veni confirmarea a ceea ce eu nu am putut decât să sugerez. Și Faust nu devine o operă mai neînsemnată în literatura universală dacă privim în felul acesta relația sa personală.
Faust nu a devenit cu nimic o operă mai neînsemnată. Ea este mai desăvârșită prin faptul că în propriul său suflet s-a revărsat cea mai mare forță, prin faptul că un om de nivelul cel mai înalt năzuiește și luptă să dezlege enigmele spirituale ale omenirii. Astfel, eu cred, firește, că în drama Faust a lui Goethe în fața omenirii stă o operă la care această omenire trebuie să revină mereu și mereu.
Am rămas cu o impresie ciudată după ce am citit o lucrare scrisă în limba engleză, tradusă în franceză, a unui spaniol [Nota 78], care face o critică aspră la adresa dramei Faust a lui Goethe și o consideră punctul de plecare a tot ceea ce trebuie combătut în spiritul central-european. Eu cred că putem recunoaște toate slăbiciunile, tot ceea ce nu ne permite să mergem în pas cu epoca, oriunde am fi, dar că sub forma dramei Faust a lui Goethe pentru acest spirit central-european, și nu numai pentru el, ci pentru întreaga lume, s-a născut o operă care conține un anumit sens, un sens care nu numai că trebuia să-i fie dat omenirii, ci pe care această omenire îl caută neîncetat. Totuși, avem voie să nutrim speranța că acest Faust al lui Goethe va pătrunde sub forme mereu reînnoite în sufletul omului, tocmai pentru că prin acest Faust omenirii nu i-a fost dată doar o operă de artă, ci ceva ce ea caută. Și, pentru că propriile căutări ale lui Goethe sunt atât de intim legate de căutările omenirii, de aceea eu cred că tocmai prin Faust Goethe poate oferi omenirii ceva cum nu se poate mai prețios, fiindcă bunurile cele mai prețioase sunt cele la care omenirea trebuie să ajungă, deoarece, dacă se înțelege pe sine cu adevărat, ea trebuie să caute fără încetare aceste bunuri.
