Prin cele două expuneri pe care le-am legat de descrierea ultimei scene cu „Noaptea Walpurgiei” din partea a doua a lui Faust, am vrut să trezesc sentimentul că, într-adevăr, cu întreaga sa viață interioară, Goethe era pe calea – dacă putem spune așa – de a pătrunde în lumea spirituală și că el a reușit, poate ca niciun alt artist, ca niciun alt poet, să desfășoare o activitate de creație artistică din sânul unei asemenea vieți spirituale, astfel încât nici arta, nici înțelepciunea nu au de suferit, ci fiecare dintre aceste domenii ale căutării înțelepciunii se exprimă, la locul său, într-un mod deplin armonios.
N-aș vrea să dau impresia că prin toate cele spuse aici am vrut să ofer o interpretare a acestei opere poetice; nu voi face niciodată așa ceva. Fiindcă sunt de părere că interpretările sunt lucrul cel mai inutil care poate exista în acest domeniu. Tot ceea ce încercăm să facem prin expuneri de felul celor două precedente este trezirea unor posibilități de a savura o operă poetică sau de artă în același element în care ea a fost creată. O asemenea expunere vrea doar să ne învețe limba, limba spirituală în care a fost scrisă o asemenea operă, nu să explice ori să interpreteze ceva, lucru care, oricum, este de cele mai multe ori o interpretare greșită sau atribuirea unor lucruri care nu sunt conținute în ea.
Dacă ne păstrăm o asemenea atitudine în această problemă, poate că ne va fi îngăduit să spunem și următorul lucru. În substratul oricărei căutări a cunoașterii, al oricărei căutări umane orientate spre trăirea spirituală, se află două sentimente fundamentale. Unul dintre ele provine din faptul că, în timp ce își petrece viața dintre naștere și moarte, omul trebuie să gândească, să-și facă reprezentări. Nu-i așa, noi n-am fi pe deplin oameni, dacă n-am gândi asupra lucrurilor și asupra noastră înșine. Dar dacă vrem să ne împlinim viața în corpul fizic, viața dintre naștere și moarte, noi trebuie nu numai să gândim, ci și să voim. Simțirea e situată, de fapt, la mijloc, între gândire și voință. Uneori ea este mai mult gândire și activitate de reprezentare, alteori mai mult activitate a voinței. De aceea, când pornim la o expunere de felul celei pe care ne propunem să o prezentăm noi acum, putem face abstracție de simțire, putem privi spre unul din poli, polul gândirii și al activității de reprezentare, și spre celălalt pol, polul activității umane, al voinței. Omul este o ființă care gândește și voiește. Dar cu gândirea și cu voința lui este ceva extern de interesant. Omul banal, cetățeanul obișnuit, mediocru, crede că deja a atins rezultatul la care poate ajunge, dacă gândește cât se poate de clar, cât se poate de pătrunzător, conform cu reprezentările sale, și dacă își manifestă voința conform cu nevoile sale. Dar adevăratul căutător al cunoașterii, căutătorul onest până în străfundul cel mai intim al propriei sale entități, se deosebește de ceilalți tocmai prin faptul că, atunci când încearcă să meargă mai departe pe calea gândirii, își mărturisește, în cele din urmă: Dar cu această gândire din cadrul corpului fizic tot nu ajung decât până la o anumită distanță față de ceea ce caut, propriu-zis, să ating.
Cu gândirea este exact la fel ca atunci când am căuta să ajungem într-un anumit loc; știm direcția, dar habar nu avem de țintă. Vrem să ajungem la acea țintă, în acel loc, știm în ce direcție poate fi ținta, dar totul este încă întunecat, de jur împrejurul țintei. Avem reprezentarea exactă, dar se poate face lumină doar când ajungem acolo. Dar, pe când nu ne simțim nici pe departe ajunși la țintă, ci ne aflăm la o distanță considerabilă de ea, o ființă ne apucă pe la spate și ne oprește în loc, nu ne lasă să mergem mai departe. Și noi simțim: Gândirea, activitatea de reprezentare ne mână într-o anumită direcție, dar noi suntem ținuți pe loc. Dacă vrem să rămânem doar pe această cale a gândirii, în aceeași direcție, nu putem ajunge la țintă, la locul pe care gândirea însăși, activitatea de reprezentare, ni-l prefigurează. – Omul ajunge astfel la una dintre limite, la limita care e pusă ființei sale în viața dintre naștere și moarte. Și noi putem spune: Cel care nu a simțit toate durerile și loviturile destinului care apar de la sine sub influența unei asemenea rețineri pe loc pe calea gândirii față de ținta gândirii nu duce o viață de cunoaștere mai profundă. Omul respectiv e condamnat, am putea spune, să rămână superficial, dacă prin constituția interioară a sufletului său poate avea părerea că poate ajunge prin gândire la ținta gândirii înseși. Și el se ferește de superficialitate numai dacă încearcă să gândească în modul cel mai clar, mai ager, și dacă această claritate, această agerime a gândirii, îl duce până în punctul în care el simte că ceva care frânează gândirea îi stă în cârcă. Acest sentiment că cineva ne stă în cârcă e o trăire umană profundă și fără aceasta nu ajungem, de fapt, de la superficialitate la profunzimea modului de a concepe viața.
Dar aceasta nu e singura limită sau barieră trasată manifestării umane între naștere și moarte. Cealaltă limită/barieră se ridică acolo unde se manifestă voința. Unde se manifestă voința încolțesc în primul rând dorințele și poftele omului, care vin din viața instinctuală. Omul e îmboldit de voința sa de foame și de sete, în sensul cel mai grosier al cuvântului, de alte porniri, și există o gamă întreagă de porniri, până sus, la idealurile spirituale cele mai pure. În tot ceea ce se manifestă, începând cu pornirile cele mai grosolane și până la idealul spiritual cel mai pur, se află impulsurile de voință. Dar, ei bine, dacă încercăm să ne situăm cu voința în viață – tocmai acesta a fost scopul lui Goethe, în Faust al său, să-l situeze pe Faust cu voința sa în viață, pentru ca el să poată trăi tot ceea ce ne aduce fericire în viață, tot ceea ce ne zdrobește în viață, tot ceea ce ne eliberează în viață și tot ceea ce e păcătos în viață –, cu voința, care trece în faptă, care se transpune în act, ajungem din nou la o limită. Dar acum apare un alt sentiment. Nu avem același sentiment ca în cazul gândirii, că parcă cineva ne apucă pe la spate și ne oprește de la țelul propus, ci, în timp ce voim, cineva ne apucă și mână mai departe voința, într-un mod pe care noi înșine nu-l dorim. S-ar putea spune că suntem smulși din noi înșine, în ceea ce privește voința. Apare un altul în voința noastră și ne ia cu sine.
Acesta este sentimentul care, dacă omul îl are, duce, la rândul său, de la superficialitate la profunzimea unui mod de a concepe viața. Filistinii sătui, oamenii sătui, sunt de părere, în orice caz, că dacă ne dezvoltăm suficient de mult voința vom ajunge la țintă. Dar în această senzație, în senzația că ești sătul, că te simți îndestulat pe niște căi ale vieții care pot fi împlinite, în aceasta zace superficialitatea vieții, în această îndestulare nu zace ceea ce face posibil, prin încercările vieții – fiindcă omul e pus la încercare, dacă își reprezintă în interiorul sufletului, cu intensitatea necesară, cele două limite amintite –, după încercarea cuvenită, punând piciorul, am putea spune, peste un abis, să intrăm într-o altă lume, care nu poate fi trăită cu acea conștiență care se dezvoltă în viața dintre naștere și moarte. Omenirea va trebui să înțeleagă cândva, tocmai cu ajutorul goetheanismului, că nu putem avea, într-adevăr, o simplă beatitudine a căutării, de care unii încearcă adeseori să se convingă, bazată adeseori numai pe niște iluzii, omenirea va trebui să înțeleagă că ceea ce îl duce pe om la ținta lui trece prin piedici, dezamăgiri, deziluzii, și că cel care refuză să treacă prin dezamăgiri și refuză astfel să-l transforme pe omul întreg, în anumite momente ale vieții, să-l metamorfozeze, nu poate ajunge la cunoașterea naturii umane, la perceperea și cuprinderea a ceea ce este omul.
Ne este îngăduit să presupunem că, în această privință, tocmai concepția christificată despre lume și viață va trebui să cunoască, în viitorul apropiat, un avânt important. Prin evoluția pe care a trăit-o până acum, în cadrul diferitelor confesiuni, creștinismul se află, de fapt, numai în stadiul său incipient. Dacă vrem să exprimăm ce a realizat până acum creștinismul, am putea spune că el a făcut ca în om să ia naștere numai sentimentul că a existat cândva un Christos. Dar, în cadrul cercetării materialiste a secolului al XIX-lea, acest sentiment s-a pierdut din nou, sentimentul că a existat cândva un Christos. Ce a adus Christos în lume, cum este legat Christos de căutarea sufletului uman, asupra acestor lucruri trebuie să cadă lumină în direcția viitorului prin cercetările de știință spirituală și printr-un mod spiritual de a simți lumea, prin trăire suprasensibilă, chiar dacă în epoca noastră intelectualistă marea masă a omenirii va putea avea această trăire suprasensibilă, în primă instanță, numai ca reprezentare, numai în imaginile activității ei de reprezentare.
Dar cele două sentimente fundamentale despre care am vorbit, legate de cele două limite ale cunoașterii și perceperii de sine umane, trebuie să găsească o modalitate de a trece de la un creștinism mai mult pasiv la un creștinism activ. Ia gândiți-vă puțin: pentru câți oameni Christos nu a fost, în trecut, altceva decât un fel de ajutor la nevoie, acolo unde omului nu-i place să acționeze el însuși. Gândiți-vă la modul bizar în care, de la un moment dat, Biserica romano-catolică a iertat păcatele – puteai să păcătuiești cum voiai, dacă pe urmă erai dispus să te căiești sincer, să faci penitență etc., atunci totul îți era iertat. În cele din urmă, Christos era aici pentru a ajuta la necaz, pentru a repara ceea ce omul însuși nu intenționa să repare într-o măsură suficient de mare, această rătăcire, care îți permite să rămâi pasiv, să-ți organizezi viața laică, activitatea laică, așa cum dorești și apoi, numai prin faptul că tu crezi în Christos, că te simți în mod pasiv unit cu Christos, să fii izbăvit de Christos – această dublă atitudine pasivă față de Christos aparține și trebuie să aparțină trecutului. În locul ei trebuie să apară o relație cu Christos ca putere activă, o înaintare spre Christos, astfel încât nu El singur să facă ceea ce omului însuși nu-i place să facă, ci în așa fel încât Christos să-i dea, prin existența Lui, forța de a face el însuși ceva. Un creștinism activ sau, mai bine zis, un creștinism care devine activ, iată ce trebuie să ia locul creștinismului bazat pe pasivitate, în cadrul căruia, de fapt – iertați-mă dacă mă exprim atât de frust –, omul face pe planul fizic orice vrea, iar Dumnezeu este omul bun care îi iartă totul, numai să se întoarcă la El în momentul potrivit.
Această situație caracterizează în același timp granița dintre perioada care trebuie să se încheie și care a dus la o catastrofă îngrozitoare a omenirii și perioada care trebuie să vină și care va putea fi în măsură să vindece relele care s-au arătat deja și care se vor arăta tot mai mult, pe baza principiului trecutului, numai dacă acest creștinism al pasivității se va transforma într-un creștinism al activității. Aceste rele sunt încă înfipte adânc în inimile și sufletele umane. Și ele trebuie să fie vindecate, dacă vrem ca evoluția Pământului să fie dusă mai departe.
Putem caracteriza cele două sentimente fundamentale legate de limitele din gândire și voință dacă spunem: Unul dintre ele ne atrage atenția asupra faptului că omul nu se poate apropia de propria sa ființă. Da, noi, ca oameni, suntem de așa natură încât, pe de o parte, nu ne putem apropia de propria noastră ființă umană și nu ajungem cu gândirea noastră până la noi înșine. În voință ajungem până la noi înșine, fiindcă voința izvorăște în mod real din noi înșine. Dar aici ne ia în stăpânire altcineva, o altă ființă cosmică, aici ne pierdem pe noi înșine. Cu gândirea nu ajungem până la noi înșine, în voință ne pierdem. Omul e făcut, pur și simplu, ca ființă pământească, după principiul acestui dualism, el este o ființă duală, nu o monadă, e o ființă duală. Una dintre părțile acestei ființe duale nu se poate găsi pe sine, cealaltă parte a acestei ființe duale se pierde pe sine.
De aceea, nu ne formăm o reprezentare justă despre om dacă îl prezentăm doar ca monom, ci numai dacă încercăm să-l înfățișăm ca stare de mijloc între neputința de a se găsi pe sine și pierderea de sine. Și dacă omul le simte pe amândouă în același timp cu toată puterea, el se simte cu adevărat om pământesc. Când cineva simte un fel de pendulare între a nu te putea găsi și a te pierde pe tine însuți, el se simte om pământesc. Ceea ce trebuie realizat, cu toate că omul e situat în cadrul unei asemenea pendulări, este repausul existenței. Repausul existenței îl atinge pe tărâmul fizic pendulul, îl atinge balanța. Pe tărâmul spiritual-moral, același lucru pe care îl realizează balanța, pendulul în starea sa de repaus, omul trebuie să poată realiza. Omul nu trebuie să aibă starea de repaus absolut, fiindcă aceasta îl face leneș, îl lenevește. Omul trebuie să realizeze starea de repaus care e starea de mijloc dintre bătăi, dintre a nu te găsi și a te pierde.
Când cineva vrea să dezvolte în el asemenea sentimente în modul just, lor trebuie să li se alăture, în mod esențial, și alte sentimente legate de viață și realitate.
Eu v-am atras adeseori atenția asupra felului unilateral în care e conceput astăzi procesul dezvoltării. Ia gândiți-vă numai: întreaga dezvoltare e concepută astăzi ca și cum cele următoare ar fi scoase mereu din cele precedente. De fapt, omul actual își imaginează diferitele stări succesive ale dezvoltării sub forma unei serii de cutii din carton vârâte una într-alta. Când copilul se dezvoltă se scoate o cutie din carton, și apare omul dintre naștere și vârsta de șapte ani. Apoi se scoate a doua cutie și apare omul dintre șapte și 14 ani. Apoi a treia, și apare omul dintre 14 și 2l de ani. Înaintare liniară în dezvoltare, iată ce îi este cel mai plăcut omului de astăzi.
Acest lucru stă și la baza tuturor reprezentărilor grotești pe care le primim astăzi în școală și care vor fi descrise cândva, în viitor, drept nebunia științifică a perioadei luminate dintre secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea. A avea o asemenea reprezentare, că odinioară a existat o stare de nebuloasă – teoria Kant-Laplace –, că apoi, treptat, ieșind una din alta, o cutie din altă cutie, starea ulterioară provenind mereu din cea precedentă, aceasta este reprezentarea maladivă a științei din epoca prezentă. Fiindcă lucrurile nu stau deloc așa. Ia gândiți-vă, totuși, cum vi se prezintă dezvoltarea omului individual dintre naștere și moarte dacă o priviți într-un mod cât de cât obiectiv.
Nu-i așa, granița reală a primei perioade de viață este schimbarea dinților, apariția seriei a doua de dinți. Eu am atras adeseori atenția asupra acestui fapt. Ce este oare acest fenomen, apariția celei de-a doua serii de dinți, în jurul vârstei de șapte ani, când se încheie prima perioadă a vieții? Este o consolidare, o densificare a omului, respectiv, în om are loc procesul de densificare. E ca un fel de concentrare a tuturor forțelor vieții, pentru ca omul să poată produce, în cele din urmă, încă o dată, partea cea mai densă, partea cea mai minerală a ființei sale, a doua serie de dinți. Este o concentrare reală a tuturor forțelor de viață în direcția densificării.
A doua perioadă a vieții se încheie cu maturizarea sexuală, cu pubertatea. Aici e tocmai invers. Nu este vorba de o concentrare a tuturor forțelor de viață în direcția densificării, ci, dimpotrivă, de o rarefiere a tuturor forțelor vieții, o dilatare. În organism pulsează o stare diametral opusă.
Și cam tot așa, doar că într-un mod mai fin, ceea ce încheie, pe la 21 de ani, a treia perioadă a vieții. Acum omul se consolidează din nou, își adună la un loc forțele. La 28 de ani el și le dilată iarăși. 21 de ani: concentrare, omul se axează mai ales pe ceea ce trăiește în interior. 28 de ani: dilatare, omul se axează mai ales pe ceea ce ne leagă cu întreaga lume largă. La 35 de ani – aproximativ – are loc din nou un fel de concentrare. Acesta e mijlocul vieții: 35 de ani.
Vedem, așadar, că dezvoltarea nu e atât de liniară, ci ea se mișcă pe o linie sinuoasă: concentrare, densificare; relaxare, dilatare; concentrare, densificare; relaxare, dilatare. De fapt, așa este, în mare, și viața omului. Când ne naștem aici, în lumea fizică, noi ne concentrăm, astfel încât ne aflăm între limitele pielii noastre. Când străbatem viața dintre moarte și o nouă naștere, noi ne dilatăm tot mai mult și mai mult.
Ce rezultă din toate acestea? Rezultă că ideea de dezvoltare care gândește dezvoltarea ca pe ceva liniar nu e bună de nimic, că ea duce omenirea de nas și trebuie eliminată. Pentru că orice evoluție înaintează în mod ritmic. Orice evoluție merge: vale cosmică, munte cosmic, concentrare, dilatare.
Goethe a presimțit toate acestea, dar, iarăși, numai pe niște trepte elementare. Citiți ce scrie despre metamorfoza plantei, citiți poemul său „Metamorfoza plantelor” și veți vedea cum descrie Goethe acel proces specific de plăsmuire, care merge de la o frunză la alta, devenind apoi petală, stamină, pistil, veți vedea cum descrie Goethe acest fenomen, drept dilatări și contractări permanente, dar nu numai ca formațiuni exterioare, căci și sevele se dilată, în forțele lor, iar se contractă, se răspândesc, se concentrează. Eu am încercat [Nota 68], în anii ’80 ai secolului trecut, când am scris prima mea Introducere la Scrierile de științe naturale ale lui Goethe, să reconstruiesc planta originară goetheană, căutând să introduc în imagine această dilatare și contractare, până sus, la floare. Așadar, nimeni nu poate înțelege viața în mod real dacă nu își reprezintă această viață ca pe ceva ritmic, aflat în mers ritmic. Dezvoltarea liniară – trebuie s-o spunem mereu – este o idee care nu folosește la nimic, dacă vrei să ajungi la o înțelegere a vieții.
La fel este și cu înțelegerea vieții istorice a omenirii. În ultimele numere ale revistei „Das Reich”, unde am scris despre elementele ahrimanice și luciferice din viață [Nota 69], am atras atenția asupra faptului că în evoluția istorică alternează, sub formă ritmică, perioade luciferice și perioade ahrimanice. Viața nu merge mereu mai departe, în mod liniar, ci înaintează de la o curbă ascendentă a valului la una descendentă. Dar, când se înaintează astfel, de la o curbă ascendentă la una descendentă, de acest lucru se mai leagă și o schimbare exterioară. Numai dacă sesizăm aceste raporturi vom ajunge la o înțelegere mai profundă a vieții. Cel care gândește evoluția ca pe ceva liniar, acela își spune: La început au existat niște animale imperfecte, apoi unele din ce în ce mai perfecte, apoi animalele din neamul maimuțelor, de aici s-a dezvoltat apoi omul. Dacă aplicăm această idee asupra moralei – v-am atras adesea atenția asupra acestui lucru, și în conferințele pentru publicul larg –, dacă extindem și mai mult această idee, atunci ajungem, cu darwinismul adevărat, veritabil, să spunem: Vedem deja în lumea animală porniri morale, instincte, predispoziții, care duc în cele din urmă la bunăvoința umană etc.! Tot o reprezentare bună de aruncat la coș, pentru că ea nu ține seama absolut deloc de ritmul vieții. Ea concepe evoluția sub forma liniei drepte, o cutie de carton ieșind din alta. În realitate, lucrurile stau în felul următor. Imaginați-vă animalele cele mai evoluate, dacă s-ar dezvolta mai departe, cu însușirile lor, de aici nu rezultă omul, nu ar rezulta niciodată omul, ci animalul superior ar dezvolta în modul cel mai antipatic tocmai însușirile care vă par cele mai simpatice în lumea animală. Ceea ce admirați dumneavoastră la animale ca fiind o anumită sociabilitate, începutul bunăvoinței, începutul unui comportament social, dus mai departe, trece în mod ritmic în reversul său, devine principiul Răului. Dacă omul ar fi evoluat așa cum își reprezintă Haeckel, atunci din maimuța antropoidă s-ar fi dezvoltat o societate umană care ar fi dus din capul locului, total, la războiul tuturor împotriva tuturor. Fiindcă în toate predispozițiile care la animal mai sunt încă bune, se află impulsul de dezvoltare spre ciocnirea tuturor împotriva tuturor, în lupta cea mai aprigă, cea mai sângeroasă. Acesta e ritmul! O coamă a valului trece într-o vale a valului și nimeni nu poate pătrunde în interiorul a ceea ce ascunde în sine natura dacă nu vede posibilitățile de dezvoltare ritmică. Dacă privim înspre exterior ce se întâmplă, de aici nu vom ajunge niciodată să vedem ce există în mod real. Numai datorită faptului că nu au ieșit la suprafață posibilitățile de dezvoltare care există în animalele superioare, ci lor le-a ieșit în întâmpinare un alt val al devenirii cosmice, care a ucis tendința de a deveni rău, de a se dezvolta în rău și a așternut peste ceea ce tindea să devină rău ceea ce oamenilor le era menit de la începuturi să devină, numai datorită acestui fapt s-a dezvoltat omenirea. Astfel încât trebuie să ne reprezentăm: regn animal până la un anumit nivel; venindu-i în întâmpinare celălalt val, care tocește tendința de a deveni rău.
Reîncarnarea poate fi privită și din punct de vedere moral. Ce credeți, ce ar deveni omul, dacă el s-ar naște mereu doar aici, pe planul fizic, dacă spre ceea ce se naște în mod pur fizic, aici, pe planul fizic, nu ar veni ceea ce e primit în lumea spirituală și e trimis iarăși jos? Dacă omul doar s-ar naște, dacă el nu ar fi infiltrat cu suflet de către ființele care mereu sunt primite în lumea spirituală și coboară aici, jos, atunci el ar vrea să trăiască pe Pământ într-un război permanent, într-o luptă permanentă, atunci s-ar dezvolta cele mai groaznice instincte de luptă. Aceste instincte de luptă se află pe fundalul sufletului uman, se află în organismul uman. Ele sunt paralizate, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel, de ceea ce vine de sus, din lumea spirituală, de la acea entitate umană care e primită mereu, iar și iar, în lumea spirituală.
Acest lucru se exprimă și în forma exterioară. E de-a dreptul grotesc, pentru cineva care înțelege lucrurile, să vadă cum capul uman este prezentat ca și cum s-ar fi dezvoltat, încetul cu încetul, din capul animal. Aceasta este o totală absurditate. În realitate, dacă capul de animal ar evolua în continuare, atunci ceea ce dezvoltați dumneavoastră în încarnarea actuală din partea abdominală a ființei dumneavoastră ar fi un monstru îngrozitor. Dacă această parte ar plăsmui singură capul, dacă ea ar forma din sine capul, ei bine, acesta ar fi un adevărat avorton, în loc de cap ar fi un monstru animal îngrozitor. Pentru că acolo se află posibilitatea de a deveni un monstru animal. Numai datorită faptului că vine de sus spiritualul și întoarce în sens opus ia naștere capul uman, care se formează prin împreunarea a două forțe pereche, cea care tinde să se înalțe din corp și cea care îi vine în întâmpinare din Cosmos. Capul uman se formează ca o stare de echilibru. Și această stare de echilibru face ca noi să nu putem gestiona în mod liber ceea ce aducem din lumea spirituală. Noi ne strecurăm în capul nostru fizic și aici nu putem exprima în întregime ceea ce suntem noi propriu-zis, atunci când intrăm, prin naștere, în existență. Dacă am putea gândi așa cum am gândit înainte de a ne fi născut, respectiv înainte de a fi fost concepuți, atunci am gândi nu un homunculus ci am gândi un om, un homo.
Vă amintiți că recent v-am atras atenția, fugitiv, când am ținut la Basel conferința de Crăciun [Nota 70], asupra faptului că Nikolaus von der Flüe a gândit înainte de a se naște scenele pe care le-a trăit după ce s-a născut. El s-a văzut ca om înainte de a se naște. Dar când omul s-a născut deja și nu poate învinge somnul cunoașterii, adică nu poate să fie treaz în afara corpului, ci gândește numai cu capul, el nu gândește niciodată un om, ci numai un homunculus. Nu poate ajunge la sine însuși căutând să pătrundă în sine pe drumul care merge prin intermediul capului. Lucrurile sunt de așa natură încât omul încearcă să intre în sine însuși, apoi e oprit și – undeva, în centrul omului –, acolo undeva, se află ceea ce nu poate atinge. Se află înăuntru în omul însuși. Și atunci omul rămâne la homunculus și nu ajunge la om.
Și, de fapt, dacă am avea toate mijloacele tehnice, în fiola care e adusă pe scenă ca homunculus s-ar forma – mic, de aceea și drăgălaș – un mic monstru, care ar constitui ceea ce ar lua naștere dacă s-ar lăsa numai în seama corpului uman să formeze din sine ceva. S-ar forma un soi de animal, care, totuși, nu e animal, ci un avorton uman, care se află pe calea de a deveni om și totuși nu devine în întregime om. De aceea, nu reușim acest lucru, dacă nu ne apropiem de ceea ce se află pe calea de a deveni om și, totuși, nu devine în întregime om. Nu reușim, nu pătrundem în noi înșine.
Iar când ne cuprindem pe noi înșine cu voința, ne cuprinde imediat un altul. Și atunci ne pierdem, atunci apar în voință toate soiurile de motive și impulsuri străine. Numai dacă încercăm să punem în echilibru forțele interioare ajungem la omenescul adevărat.
Ei bine, comparați cu cele spuse trei momente, care pot să apară acum în fața ochilor dumneavoastră, din partea a doua a lui Faust. Momentul înălțător în care Faust pășește în fața lui Manto. Goethe încearcă să aștearnă peste acest moment acea liniște interioară a sufletului uman care ia naștere prin senzațiile stării de echilibru.
Faust nu ar dori, pe de o parte, să cadă în exaltarea unei mistici abstracte: „De-aș putea” – aceasta este una dintre ultimele sale cuvântări – „uita orice formulă de magie”. El nu dorește o magie exterioară, ci calea interioară care duce sus, în lumea suprasensibilă. El e aproape de acest pas și, totuși, departe. Așa cum am arătat ieri, Goethe este absolut onest în clipa în care Faust se află în fața lui Manto. Dar Faust nu e menținut nici într-o stare de liniște abstractă, ci e aruncat încolo și încoace de niște tendințe diametral opuse. De aceea, pe de o parte, el e aruncat iarăși, mereu, pradă contrariilor, unde omul se pierde pe sine, când caută să se cuprindă în voință. Comparați între ele toate aceste lucruri, tot ceea ce i se întâmplă lui Faust în scenele în care își duce viața el însuși împreună cu Mefisto. Îl aveți aici pe Faust al voinței, care se pierde însă mereu, prin faptul că, propriu-zis, Mefisto îi ia în stăpânire impulsurile. Aveți aici situația în care omul rătăcește în ceea ce privește voința, în care el vrea să se piardă. Aveți toate pericolele care amenință impulsurile morale ale omului. Acest lucru este exprimat în Faust al lui Goethe cu o profunzime extraordinară.
Examinați momentul în care Mefisto se unește cu forkiadele, unde ia el însuși înfățișarea unei forkiade, unde, în întreaga lui urâțenie, își mărturisește urâțenia, fiindcă înainte de acest moment el minte, după aceea, după ce îl îmbrățișează forkiadele, el trebuie să-și recunoască urâțenia. Căci forkiadele – recitiți cuvintele rostite de forkiade – își recunosc urâțenia, ele sunt, într-un anumit sens, cinstite. În acest moment aveți un moment contrar, inversat față de momentul sfânt-sublim în care Faust stă în fața lui Manto. Ceea ce ne face să ne pierdem pe noi înșine, în ceea ce privește voința, stă cu adevărat acolo, atunci când Mefisto apare, în „Noaptea clasică a Walpurgiei”, pentru ultima dată. Faust apare pentru ultima dată, vizibil, dramatic din punct de vedere exterior, în scena cu Manto, iar Mefisto în scena cu forkiadele. Și Goethe a vrut să sugereze, pe baza sentimentului său profund, că ceea ce ne face să ne pierdem pe noi înșine, în motivul voinței, își poate găsi vindecarea numai dacă noi nu doar îl găsim respingător sub raport moral și fugim de el, ci, trecând peste propriul gust, îl trăim în urâțenia sa. Acesta era sentimentul fundamental al lui Schiller, când a apropiat atât de mult elementul moral de elementul estetic, în Scrisori despre educația estetică a omului.
Tocmai aici este ceva vrednic de plâns, faptul că în evoluția omenirii moderne cultura a reușit să ajungă pe o culme, așa cum este ea prezentă, de exemplu, în scrisorile estetice ale lui Schiller, și că toate acestea au fost date uitării. Ia gândiți-vă, Schiller a crezut că săvârșește un act politic, prin scrisorile sale estetice, adresate, în primă instanță, ducelui de Augustenburg. Învață mult despre evoluția omenirii cel care înțelege în adevărata lor profunzimea cele două aspecte, faptul că a existat cândva un lucru, acela că Schiller și-a conceput scrierile de estetică prin contemplarea evoluției lui Goethe; faptul că așa ceva a existat cândva și că a putut fi dat uitării. Și că, pentru că omenirea le-a dat uitării, a izbucnit – aceasta a fost una din cauze – catastrofa actuală a omenirii. Cine ia seama la aceste două fapte află cu adevărat mult despre evoluția omenirii.
De o măreție dramatică extraordinară este momentul în care în om trăiește ca un sentiment estetic de scârbă ceea ce e nepermis din punct de vedere moral, înfățișat în scena îngrozitoare în care Mefisto se află în mijlocul forkiadelor. Aici e descris întregul său caracter respingător, impulsul ființial-real care îl face pe om să se piardă pe sine în polul voinței. Dacă nu învățăm să-l recunoaștem, cădem pradă lui. Fiindcă numai cunoașterea ne eliberează de el. Găsiți exprimat acest lucru în scena finală a primei mele drame-mister, Poarta inițierii [Nota 71]. Acolo se spune că numai cunoașterea, perceperea nemijlocită a celui care este, de fapt, ispititorul nostru ne poate mântui de ispitire. De aceea, în epoca sufletului conștienței, în care am intrat, noi trebuie să căutăm, pentru a birui ispitirea, să-l cunoaștem în mod just pe ispititor, nu să ne împotmolim tot mai rău într-o cunoaștere pur exterioară a naturii și într-o simplă mistică abstractă.
La urma urmelor, mistica abstractă, comoda „găsire a omului divin în interiorul nostru”, din care nu rezultă nimic altceva decât o abstracțiune îngrozitoare, egoistă, e la fel de rea. Această mistificare abstractă e la fel de rea ca și materialismul.
Examinați, așa am spus, trei momente din Faust al lui Goethe. Examinați în modul cel mai artistic, în sens afectiv, ce puteți simți când Faust se află față în față cu Manto; ce puteți simți când Mefisto, aflat printre forkiade, devine el însuși o forkiadă. Și acum, examinați cel de-al treilea moment: când homunculus se sfărâmă de carul făcut din scoici al Galateei, și încercați să simțiți ce este acest homunculus. Noi venim din lumea spirituală, căutăm, prin concepție și naștere, existența pământească, mergem în întâmpinarea a ceea ce ne este dat, din existența fizică, drept corpul nostru. În fiecare seară ne întoarcem în lumea din care am ieșit prin naștere; în fiecare dimineață trebuie să repetăm sub formă de imagine nașterea, prin faptul că ne cufundăm iar în corpul fizic. Aici putem simți că, intrând din exterior, nu putem realiza ce este omul, că ne vine în întâmpinare doar homunculus, omulețul, natura umană în stare embrionară, și cât e de greu să ajungi la omul real, adevărat. Noi am putea ajunge la omul real, adevărat, dacă am reuși să avem, chiar înainte de a ne trezi, după ce toate posibilitățile de evoluție din timpul nopții s-au epuizat, o reprezentare absolut clară. Această reprezentare clară ar fi o reprezentare cosmică; această reprezentare clară ar fi de așa natură încât nu ne-am crede limitați pe nicăieri, ci ne-am simți revărsați în lume; ne-am simți revărsați în întreaga lumină a lumii, în toate sunetele lumii, în toată viața lumii. În fața noastră, ceva de felul unui abis; dincolo de abis, continuarea a ceea ce noi încă mai simțim înainte de a păși peste abis, la trezire: căldură, ea șuvoiește peste abis, dincolo. Dar acum noi trecem peste abis, prin trezirea în aer, apă, pământ, care alcătuiesc propriul nostru organism. În orice caz, ajungem aproape de om, ne-am pregătit, prin faptul că am lăsat ca homunculus să fie fecundat în lumea spirituală, să percepem omul. Dar în cursul obișnuit al vieții nu facem ceea ce am sugerat eu acum aici. Reprezentarea vie pe care o avem și care ar fi o trăire de sine în lumină, în sunetul cosmic, în viața cosmică, o reîntâlnire cu entitățile ierarhiilor superioare, care s-ar simți la fel de bine unită cu ființele ierarhiilor superioare cum se simte aici unit corpul fizic cu regnul mineral, cu cel vegetal, cu cel animal, această reprezentare, pe care noi am forma-o, dacă somnul și-ar săvârși lucrarea asupra noastră cu câteva clipe înainte de a ne trezi, ar trebui s-o aducem cu noi în momentul trezirii, ar trebui s-o cufundăm în omul nostru corporal. Și atunci am înțelege ce este omul corporal. Dar, ah:
Noi ne cufundăm. Se aprind flăcări, fulgere – noi abia dacă observăm. În loc să privim în noi înșine, privim prin ochi afară, în loc să ne ațintim auzul spre interiorul nostru, ascultăm cu urechea în afară, în loc să ne cufundăm în noi înșine cu simțirea, simțim cu nervii tactili din piele în afară. Homunculus, care s-ar trezi la viață și ar deveni om, dacă nu ne-am cufunda în ceea ce este accesibil numai prin intermediul ochilor fizici, prin intermediul urechilor fizice, al sunetului fizic, al celor pipăite pe cale fizică, se sfărâmă în acel moment prin ciocnirea cu rezistența pe care o opun elementele. Se aprinde lumina ochilor, în loc să se aprindă lumina cosmică, începe să se audă sunetul accesibil urechilor, în loc de sunetul cosmic, începe viața corporală, în loc de viața cosmică: homunculus se zdrobește. Și, dacă trăim în mod conștient acest lucru, atunci am trăit finalul „Nopții clasice a Walpurgiei”. Astfel că acest final al „Nopții clasice a Walpurgiei” e luat din viața adevărată, reală.
Aceste lucruri nu există doar ca să se vorbească despre ele, în Societatea antroposofică, în niște predici ținute în după-amiezile de duminică, ci există cu adevărat ca să fie aflate, treptat, de omenire, și pentru ca ele să pătrundă în mod ființial, drept impulsuri reale, drept ceea ce trebuie să fie integrat în evoluția omenirii, în direcția viitorului, dacă e ca această omenire să meargă spre salvarea ei și nu spre prăbușire. Fiindcă omul își va găsi legătura justă cu realitatea numai dacă își va însuși de acum înainte noțiuni noi. Dacă va începe să-și dea seama că ceea ce a fost mereu lăudat drept marea cucerire a secolului al XIX-lea este un sfârșit.
Nu e de mirare că această cucerire a secolului al XIX-lea, cucerire care trece în secolul al XX-lea, a fost resimțită drept ceva desăvârșit. Nu e deloc de mirare. Fiindcă, nu-i așa, înainte ca, toamna, pomul să lepede totul, el se află în cea mai desăvârșită desfășurare a rodirii sale. Știința secolului al XIX-lea, care mai bântuie și prin secolul al XX-lea, toate perfecțiunile tehnice ajunse până la o anumită culme sunt pomul înainte de a-și lepăda fructele. Planta pe care au crescut toate acestea e destinată uscării, și nu e suficient ca acest pom să crească mai departe, ci în solul culturii omenirii trebuie pusă o sămânță nouă și trebuie plantat un pom nou. Nu e suficient să credem că am cunoscut evoluția animalelor, ne-o imaginăm dusă puțin mai departe, și apoi omul. Nu e suficient să apară în număr tot mai mare spirite care scriu mai întâi niște articole geniale despre animale și mai târziu o carte despre apariția omului, ca un fel de continuare, ci trebuie să renunțăm la ideea unei evoluții liniare, și oamenii trebuie să învețe să înțeleagă ritmul vieții, care se desfășoară sub forma unor coame de val și a unor văi de val; oamenii trebuie să învețe că în cadrul omenirii drumul nu merge în mod liniar, ci trecând peste două granițe. La una dintre ele omul are impresia că se asfixiază de-a dreptul, fiindcă cineva îl apucă, cineva nu îl lasă să ajungă până acolo unde vrea să ajungă gândirea. De cealaltă parte, omul are de-a dreptul impresia că se pierde, din cauză că îl apucă și îl târăsc puterile mefistofelice. A găsi echilibrul între homunculism și mefistofelism, între a te împlini în homunculism și a nu te putea găsi, între a fi apucat de Mefisto și a te pierde, înțelegerea acestui echilibru, acesta e lucrul pe care trebuie să-l înțeleagă omenirea modernă și acesta e lucrul în care Goethe trăia, presimțind, cu sentimentul că încearcă să spună absolut cinstit ceea ce avea de spus despre enigma omenirii în Faust al său.
A ieși din cadrul a ceea ce este astăzi, vorbind în mod plastic, reprezentarea mulțimii banale, tocmai spre aceasta trebuie să tindă omenirea. Nimic nu e privit astăzi cu mai mult ostilitate decât această încercare. Și cu nimic nu își dăunează omenirea mai mult decât cu această ostilitate împotriva încercării de a ieși din cadrul cotidianului banal. Dar, atât timp cât ostilitatea împotriva încercării de a ieși din cotidianul banal nu e combătută cu adevărat, de către cei ce recunosc necesitatei de a pătrunde în suprasensibil, nu poate apărea ceva benefic în evoluția omenirii.
Hamerling a încercat, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în al său Homunculus [Nota 72], să îndrepte spre omenire, am spune, o ultimă chemare, izvorâtă încă din vremea veche, în care a prezentat drept homunculism tot ceea ce există în omenirea modernă ca elemente în putrefacție.
Ne-am putea imagina un lucru: cineva citește astăzi opera Homunculus a lui Hamerling, care a apărut în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, acest Homunculus despre care eu am ținut nu puține conferințe, despre care am vorbit și înainte de război, într-adevăr, nu fără un anumit scop. Să presupunem că cineva citește azi acest Homunculus al lui Hamerling, că lasă să acționeze asupra sa ceea ce își imaginează Hamerling în legătură cu devenirea lui homunculus al său. El a gândit toate acestea la sfârșitul anilor ‘80, după ce se produsese ruptura de orice goetheanism, după ce deja oamenii nu au mai vrut să știe nimic de goetheanism. Hemerling a descris devenirea lui homunculus: cum e luat el cu totul în stăpânire de o gândire materialistă, cum trăiește el într-o lume în care omul nu se îmbogățește cu comori spirituale, dar devine bilionar – homunculus devine bilionar –, o lume în care oamenii se preocupă în modul cel mai frivol de lumea spirituală, în care se dezvoltă deja, anunțăm cu respect, acel jurnalism care de atunci și până astăzi s-a împotmolit și mai îngrozitor. Să presupunem: cineva citește astăzi acest Homunculus al lui Hamerling. Poate că el și-ar spune: Da, ei Doamne, acest Hamerling – el a murit în 1889 – a văzut omenirea, când și-a scris opera Homunculus, așa cum era atunci, pe căile spre care se îndreaptă. Să presupunem – așa ar putea spune unul care citește acum acest Homunculus –, că pe atunci oamenii ar fi luat în serios ceva de felul a ceea ce arată Hamerling în Homunculus, că ei ar fi lăsat ca asupra lor să acționeze așa ceva, nu doar ca operă literară, ci ar fi luat în serios aceste lucruri; atunci ei nu s-ar fi mirat dacă cineva ar fi spus: Din această omenire trebuie să ia naștere, în mod absolut necesar, catastrofa mondială. Așa își poate spune cineva care citește astăzi opera Homunculus. Cum să ne mai mire faptul că această catastrofă cosmică a luat naștere, de vreme ce un poet al anilor ‘80 a fost în stare să-l înfățișeze în felul acesta pe omul-homunculus?
Dar chemarea care răsună din această descriere a omului-homunculus este, în același timp, aceea ca noi să nu ne oprim la viața din care nu rezultă altceva decât un homunculism, ci să trecem peste abis, ajungând acolo unde știința spirituală vorbește despre cunoștințele suprasensibile, care îl pot transforma pe homunculus într-un homo. Și astfel, s-ar putea spune: Omenirea este situată în homunculismul care se găsește într-o lume în care omului de astăzi nu-i prea place să se transpună, în scena pe care o descriem astăzi, între homunculism și mefistofelism, care duce însă în regiunea forkiadelor. Goethe presimțea acest lucru și l-a înfățișat în Faust al său. El presimțea deja că trebuie deschisă o cale pe care să se evite atât pericolul unei mistici fantasmagorice abstracte, cât și pericolul unei concepții fantomatice despre natură, străină de realitate, o cale care să ducă însă la cunoașterea suprasensibilă și, pe baza cunoașterii suprasensibile, să găsească impulsuri sociale.
Aceasta este, am putea spune, un strat mai profund al conștienței. Să pătrundem în el, să ne pătrundem simțirea cu el, să învățăm să înțelegem limbajul acelui strat al conștienței care vine din regiunile unde omul simte că în gândire nu se poate găsi pe sine, că în voință se pierde. Neputința de a se găsi pe sine în gândire este homunculism, pierderea de sine în voință este mefistofelism. Dacă simțim acest lucru, atunci suntem transpuși în niște scene atât de profunde, cu un limbaj care ne face ușor de înțeles, ceea ce se prezintă într-o scenă cum este aceea de la sfârșitul „Nopții clasice a Walpurgiei”.
La urma urmelor, fiecare vede lumea așa cum i se poate ea înfățișa, conform cu forțele pe care le-a primit. Dar sarcina actuală a omenirii constă în intensificarea acestor forțe pe care le-a primit, pentru ca lumea să afle unele dintre lucrurile pe care nu le-a văzut în ultimele decenii, spre nenorocirea omenirii.
Și astfel, o adâncire reală într-o scenă de profunzimea celei pe care o prezentăm acum este pentru om o cale de a înainta tocmai în direcția în care omenirea trebuie să meargă. După cum goetheanismul – nu un goetheanism de profesor universitar, nu goetheanismul Societății „Goethe”, în fruntea căreia nu se află un om de-al lui Goethe, ci un fost ministru al Finanțelor, cu numele simptomatic de Kreuzwendedich [Cruce, întoarce-te] [Nota 73], nu tot ceea ce a crezut lumea că trebuie să facă din Goethe, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ci ceea ce este prezent în mod real în goetheanism – trebuie căutat astfel. Aceasta va fi un lucru bun și un impuls bun, pentru a duce mai departe omenirea în direcția în care ea trebuie să înainteze, dacă vrem ca în perioada următoare ea să aibă parte de salvare și nu de nenorocire.
