Aș vrea să adaug astăzi câte ceva la considerațiile despre artă pe care le-am făcut în conferințele din săptămâna trecută. A fost necesar să subliniez adesea că evoluția spirituală în ansamblu a omenirii a pornit de la ceva care era știință, artă și religie în același timp. Astfel, dacă noi avem astăzi, în cadrul vieții noastre spirituale, pe de o parte știință, pe de altă parte, artă, și, pe de alta, religie, ne putem întoarce privirile în trecut, spre o vreme în care aceste trei elemente ale vieții spirituale umane aveau o mamă comună. Se vede, probabil, în modul cel mai pregnant, cum era această mamă comună, dacă ne întoarcem la ceea ce era, în vremurile străvechi din evoluția omenirii, în urmă, să zicem, cu patru-cinci milenii, poezia, mai bine zis, ceea ce noi desemnăm astăzi drept poezie. Dacă vrem să aflăm ce era poezia, nu la popoarele primitive, la care, în mod cu totul absurd, se caută astăzi această cultură originară, ci la popoarele civilizate din vremurile vechi, atunci trebuie să apelăm la ceea ce a devenit evoluția spirituală a omenirii din aceste vremuri vechi datorită misteriilor.
Să studiem acele epoci în care oamenii căutau încă prea puțin pe Pământ ceea ce voiau să exprime drept conținut al vieții lor spirituale, în care ei își abăteau privirile de la Pământ, îndreptându-le spre Cosmos, când voiau să aibă un conținut pentru nevoile cele mai adânci ale inimii lor. Să privim epocile în care, pe baza facultăților clarvăzătoare, priveau poziția stelelor fixe, mișcarea planetelor, și tot ceea ce există pe Pământ, ca pe un reflex a ceea ce are loc în ambianța cosmică a Pământului. Trebuie să ne amintim numai [Nota 12] că vechii egipteni măsurau ceea ce devenise Nilul pentru viața lor după apariția lui Sirius, după ivirea unei anumite stele, că în ceea ce a făcut Nilul din viața lor ei vedeau rezultatul a ceea ce puteau scruta numai dacă își îndreptau privirile afară, în Cosmos, și studiau o anumită poziție a unei stele în raport cu o ală stea. Ceea ce avea de făcut o stea cu o altă stea se oglindea pentru ei pe Pământ în ceea ce era, de exemplu, activitatea Nilului. Este un exemplu printre multe altele, fiindcă aceasta era concepția de odinioară, că pe Pământ se petrece numai ceea ce, în fiecare loc în parte, este o copie a ceea ce poate fi observat afară, în Cosmos, din tainele cerului înstelat. Dar nouă trebuie să ne fie clar, bineînțeles, că în acele vremuri vechi oamenii vedeau pe cer cu totul alte lucruri decât acelea care pot fi calculate sau aflate prin așa-numita mecanică cerească sau prin chimia cerească. Dar astăzi ne va interesa îndeosebi cum se exprimau oamenii în mod poetic, ca să spunem așa, în perioada în care primeau conținutul spiritual în acest fel, pentru sufletul lor, pentru inima lor.
Cu acestea facem trimitere la o epocă în care alte arte în afară de arta poetică erau mai puțin dezvoltate, pentru că omul era conștient, în acele vremuri vechi, de faptul că prin cuvânt, pe care îl creează din misterul cel mai lăuntric al organizării sale, el poate exprima ceva suprasensibil, astfel încât cuvântul poate deveni, așadar, cea mai bună formă de exprimare pentru ceea ce apare în mod suprapământesc în constelații și în mișcarea stelelor, mai bine decât dacă s-ar folosi, în artă, de un alt material care trebuie luat, în ultimă instanță, direct din domeniul material al Pământului. Cuvântul provine din spiritualul omului, așa se simțea în acele vremuri vechi. De aceea, el se acordă cel mai intens cu ceea ce, din depărtările cosmice, privește în jos, spre Pământ, se revelează în jos. Abia prin poezie, care în vremurile vechi nu era, pur și simplu, un copil direct al fanteziei, ci al clarvederii spirituale, abia prin cuvânt, prin arta poeziei, a învățat omul și ceea ce, apoi, fusese turnat și în celelalte arte. Dar elementul poeziei, care își găsea expresia prin cuvinte, era resimțit drept ceva pornind de la care îți transpui sufletul într-o comuniune cu lumea extrapământească.
Această tanspunere a sufletului într-o comuniune cu lumea extrapământească, într-o comuniune cu stelele, era, în esență, dispoziția poetică. Prin această comuniune sufletească, omul simțea că gândul, pe care încă nu-l despărțea de lucruri, ia în capul uman, în cupola asemănătoare firmamentului a părții superioare a capului, o expresie în imagine, că reprezintă el însuși un firmament spiritual, o cupolă cerească spirituală. Ceea ce simțea drept gând era simțit ca fiind transpus în întregul Cosmos. Gândurile separate erau exprimate prin felul cum se raportau stelele unele la altele, prin felul cum se mișcau stelele unele pe deasupra altora, trecând mai departe. În acele vremuri vechi, omul nu gândea doar prin forța sa interioară proprie. Acest lucru l-a făcut de-abia omul liber din vremurile de mai târziu. În fiecare mișcare a gândurilor, omul simțea o imagine-ecou a mișcării unei stele, în fiecare figură de gând, în fiecare formă de gând, el simțea imaginea-ecou a unei constelații de pe cer. Când gândea, el se simțea transpus în spațiul stelar. De aceea, oamenii nu simțeau ceea ce te îndrumă spre înțelepciune, în lumina solară din timpul zilei, care ne orbește față de ceea ce în lumea cosmică de afară este funcția propriu-zisă de a da orientare și direcție gândurilor; se simțea, ce-i drept, că luminătorul propriu-zis este lumina solară, dar așa cum este ea radiată de Lună în cadrul lumii stelelor. Omul își spunea, și aceasta este întru totul înțelepciune misterială: În timpul zilei, noi vedem lumina cu ochiul fizic, dar în timpul nopții nu vedem doar lumina solară, ci lumina solară e captată în cupa de argint a Lunii. Luna era cupa de argint care capta în ea, noaptea, lumina solară. Iar această lumină a Soarelui care era captată noaptea în cupa de argint a Lunii era băută drept băutură soma, aceasta era băutura sufletului. Spiritualizat cu această băutură soma, sufletul putea concepe acele gânduri care erau produsul, copia cerului presărat cu stele.
Așa simțea omul, când se simțea ca gânditor, ca și cum forța gândirii sale nu ar fi în organismul său ce umblă pe suprafața Pământului, ci ca și cum această forță a gândirii ar fi acolo unde stelele se rotesc și formează constelații. Omul se simțea, cu sufletul său, revărsat în lumea întreagă. Și el nu ar fi căutat legi logice, când ar fi căutat uniri sau separări de gânduri, ci el ar fi căutat căile stelelor, imaginile stelelor pe firmamentul nocturn, dacă ar fi vrut să știe cum se leagă gândurile, cum se separă gândurile. Pe cer căuta el legile și imaginile pentru gândirea sa.
Și apoi, când privea spre simțirea sa, când devenea conștient de simțirea sa, nu era acea simțire abstractă de care vorbim noi astăzi, în epoca noastră abstractă, ci era acea simțire concretă care unea, cu ceea ce noi numim astăzi în mod abstract simțire, trăirea internă a respirației, trăirea internă a circulației sângelui, întreaga urzire dinamică din interiorul trupului uman. Omul simțea cum în unirea dintre circulația sângelui și respirație în el trăiește sufletescul. Dar nici aici omul nu se simțea doar pe Pământul fizic, aici el se simțea în spațiul planetelor. El nu spunea că milioane de globule de sânge se rotesc în organismul uman, ci spunea că Mercur și Marte se încrucișează cu Soarele și cu Luna. El se simțea și în simțirea sa revărsat în Univers. Numai că, atunci când se simțea în gândurile sale, el se simțea raportat mai mult la stelele fixe și la imaginile lor, pe când în simțire el se simțea mai mult în sfera planetelor, a planetelor în mișcare. Numai cu voința sa se simțea omul pe Pământ. Prin faptul că simțea pământescul drept copie a cosmicului, el își spunea că atunci când forțele lui Jupiter, ale Lunii, ale lui Venus, ale Soarelui izbesc Pământul, pătrund solul pământesc, în elementul său solid, în cel lichid, în cel aeriform, din acest element solid, lichid, aeriform pătrund în om impulsurile de voință, exact la fel cum de la stelele fixe în om pătrund impulsurile gândurilor, iar de la mișcările planetelor impulsurile sentimentelor.
Când omul simțea în acest fel, el se mai putea transpune, printr-un asemenea sentiment, în acea vreme în care s-a născut arta originară a omenirii. Arta originară, ce este ea? Arta originară nu este altceva decât vorbirea umană însăși. Acest lucru nu mai e simțit astăzi decât într-o măsură foarte mică, faptul că vorbirea este arta originară propriu-zisă, fiindcă vorbirea noastră e încătușată de elementul material-pământesc. Vorbirea noastră nu mai prezintă ceea ce era odinioară, când oamenii se simțeau transpuși în cercul zodiacal și când în senzația imaginilor zodiacale își integrau cele douăsprezece consoane, iar în mișcarea planetelor pe lângă stelele fixe, vocalele. Iar când nu voiau să exprime ceea ce trăiau pe Pământ, când prin vorbire voiau să exprime ce trăia sufletul care se simțea răpit de pe Pământ și dus afară, în Cosmos, atunci vorbirea devenea ceea ce în vremea veche era arta poetică. Atunci, în om lua naștere prin vorbire copia a ceea ce el trăia în comuniune sufletească intimă cu Cosmosul spiritual. Din această trăire a comuniunii sufletești cu Cosmosul spiritual s-a născut, de fapt, întreaga poezie veche. Ultimele vestigii care ne-au mai rămas de la o asemenea poezie sunt ceea ce e conținut, de exemplu, în Vede, ceea ce este conținut într-o formă foarte abstractizată în Edda. Acestea sunt reproduceri a ceea ce s-a născut, dar într-o glorie mult mai mare, într-un sublim și o majestate mult mai înalte, direct din procesul de formare a limbilor înseși, în vremurile în care oamenii își puteau percepe propria viață sufletească în comuniune strânsă cu mișcarea și trăirea cosmică.
Ce a rămas în arta literară a prezentului din acele vremuri vechi? Poezia n-ar mai fi poezie – și, în epoca noastră, multe creații poetice nu mai sunt creație poetică –, dacă nu i-ar rămâne, totuși, ceva din acea viață comună a omului pământesc cu Cosmosul. Ceea ce i-a rămas este depășirea sensului de proză al cuvântului, în ritm, în rimă, în imaginațiune, în modelarea materialului de limbă, pe care trebuie să le căutăm întotdeauna în dosul sensului de proză al cuvântului. Fiindcă e creație poetică adevărată numai ceea ce nu constă din ceea ce e cuprins în cuvinte. Avem poezia, pe care o posedăm sub formă scrisă sau, mai bine, ca poezie recitată ori declamată, în textul său de proză. În textul de proză trebuie să-și trimită influențele ritmul sau tactul sau imaginațiunea. Aici se face trimitere la ceva care nu e cuprins în textul de proză, la un fundal care trebuie presimțit, ghicit la fiecare creație poetică veritabilă, care nu poate fi înțeles, fiindcă înțelegem ceea ce zace în conținutul de proză al cuvintelor. Și astăzi încă, ceea ce face ca poezia să fie creație poetică e faptul că poezia are ceva care nu zace în cuvinte, pentru care, am spune, cuvintele sunt numai mijlocul care face ca poezia să aibă fundalul unei dispoziții sufletești, un fundal care este, într-un anumit sens, un ecou al armoniei cosmice și al melodiei cosmice și al imaginațiunii cosmice. La Homer mai putem presimți ce însemna pentru el: Cântă, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. – Nu sufletul său cântă, ci în el cântă acel suflet care e în comuniune cu mișcările Cosmosului. În planete trăiesc muzele. Muza epică trăiește într-una din planete. Homer se simte răpit și dus spre această planetă: Cântă, o muză, răsună-mi, melos ceresc al planetei, spune ceea ce au săvârșit niște oameni pe Pământ, Agamemnon, Achille, Odiseu, Idomeneu, Menelau, cântă-mi așa cum aceste lucruri pot fi privite când privirea nu e îndreptată dintr-un punct de aici, de pe Pământ, ci atunci când privirea e îndreptată asupra lor dinspre lumea stelelor, când privirea e îndreptată asupra lor din afara Pământului. A crezut cineva vreodată în mod serios că acele imagini vaste, grandioase, care sunt schițate în Iliada, au fost văzute din perspectiva broaștei? Nu, ele nu sunt schițate nici măcar din perspectivă aeriană, ci dintr-o perspectivă stelară. De aceea, lucrurile povestite în Iliada din perspectiva stelelor nu pot fi povestite în sensul că aici niște oameni au de rezolvat ceva cu alți oameni, aici intervin zeii, aici apar mereu printre personajele acțiunii, în același timp, faptele zeilor. Aceasta nu e perspectiva broaștei, dinspre Pământ, aceasta e perspectiva stelară, dinspre cer, spre care voia să se avânte sufletul omului care crea poezie, dând de înțeles: Cântă, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul!
Dar cu aceasta am spus, într-un mod foarte intensiv, că mijlocul pământesc de care omul se poate folosi pentru a face artă, în cazul nostru, artă poetică, nu este decât un mijloc, și că elementul artistic propriu-zis constă în ceea ce poate fi presimțit în modul de tratare a mijlocului, pe un fundal spiritual, din lumi spirituale, dar spre care pot conduce, de asemenea, numai culorile și sunetele și forma. Dacă vrem să trezim din nou în omenire dispoziția propriu-zis artistică, trebuie să ne transpunem puțin în acele vremuri vechi, în care dispoziția de poet era dispoziție cerească în sufletul uman. Și atunci, dacă facem aceasta, vom primi o anumită impresie despre felul în care ne putem folosi de alte mijloace artistice, pentru a duce arta spre lumea spirituală, așa cum trebuie ea dusă, dacă vrea să fie artă adevărată. Vedeți dvs., simțirea noastră a devenit astăzi atât de grosolană, încât oamenii nu mai simt cum trebuie ceea ce odinioară, în niște vremuri nu prea îndepărtate, făcea ca arta să fie artă.
Noi vedem în mediul nostru fizic imediat, o mamă cu un copil în brațe, care poartă în brațe un copil mic. O imagine extraordinar de înălțătoare, aici, pe Pământ, bineînțeles. Dar noi suntem obișnuiți, când vedem mama cu copilul, să reținem impresia nemijlocită a formei doar pentru un răstimp foarte scurt, pentru o clipă, să zicem. Când stăm în lumea fizică, noi suntem obișnuiți ca în momentul următor mama să-și țină capul în altă atitudine decât în cel dinainte. Noi ne-am obișnuit ca, în brațele mamei, copilul să facă niște mișcări oarecare, ne-am obișnuit ca în ceea ce avem în lumea fizică să se schimbe în fiecare clipă ceva. Noi ne îndreptăm privirile spre Madonna Sixtină a lui Rafael. Privim mama și copilul. O privim acum, o privim peste un ceas, o privim peste un an – nimic nu s-a schimbat. A fost fixată pe pânză clipa, nu se mișcă nici copilul, nu se mișcă nici mama. Ceea ce suntem noi obișnuiți să reținem o clipă în lumea pământească pare, dar numai pare, să fi încremenit în clipă. Noi nu mai simțim astăzi ceea ce a simțit Rafael în mod absolut sigur: Oare am voie să fac acest lucru? Am voie să țin în loc o singură clipă, cu pensula mea? Nu este aceasta o minciună în lume, a ține pe loc o singură clipă? Oare am voie să fiu atât de neadevărat încât să creez impresia că după o zi mama mai ține copilul exact la fel cum îl ținea în ziua precedentă? Am voie să mă aștept de la cineva ca el să lase să-i fie pusă în față această clipă un timp mai îndelungat? – Omului din epoca prezentă i se pare paradoxală, poate absurdă, această întrebare. Rafael a simțit-o, în mod absolut sigur. Ce a luat naștere în Rafael față de acest sentiment? În Rafael a luat naștere față de acest sentiment o îndatorire artistică: Ceea ce tu păcătuiești împotriva realității, trebuie să ispășești pe cale spirituală. Tu trebuie să înalți, din timp și spațiu, ceea ce conține clipa. Tu trebuie să conferi acestei clipe veșnicie. Tu trebuie, prin ceea ce pictezi pe pânză, să lași să se presimtă ceva care nici nu poate fi pe pânză.
Vedeți dvs., acesta e lucrul care este numit astăzi în mod abstract modul idealist de a picta al lui Rafael. Acest mod idealist de a picta al lui Rafael este justificarea sa pentru faptul că el fixează pe pânză o clipă. Ceea ce realizează el prin adâncimea culorilor, prin armonia cromatică, s-a realizat datorită faptului că din capul locului pe suprafața de pictat este exclusă cea de-a treia dimensiune a spațiului, dar ea este spiritualizată. Așa că el a înălțat în spiritual, prin modul de a așterne culorile, ceea ce de obicei omul vede în mod materialist, în cea de-a treia dimensiune. Prin urmare, ceea ce nu este pe suprafață, ceea ce se află în dosul suprafeței, prin culoarea albastră, ceea ce se află în fața pânzei, prin culoarea roșie, ceea ce iese afară din pânză în mod spiritual, în timp ce de obicei în lume iese în evidență pe cale materială cea de-a treia dimensiune – aceasta dă clipei veșnicie. Și clipei trebuie să i se dea veșnicie. Veșnicul trebuie să lucreze din artă, altfel arta nu e artă. Am cunoscut în viața mea oameni care l-au urât pe Rafael, și anume artiști care l-au urât pe Rafael. De ce? Pentru că ei nu puteau înțelege deloc acest lucru, pentru că voiau să rămână la imitarea nemijlocită a ceea ce oferă clipa, dar în clipa următoare nu mai este. Am cunoscut un asemenea om care îl ura pe Rafael, un pictor care vedea cel mai mare progres în faptul că, așa cum spunea el, e primul care a îndrăznit să picteze la nuduri toate părțile trupului uman acoperite cu păr, ca nu cumva să păcătuiască cu ceva împotriva naturii. Putem înțelege că un om care vede în aceasta cel mai mare progres a putut ajunge să-l urască pe Rafael. Dar acest lucru dovedește în ce măsură e părăsită epoca noastră, în artă, de elementul propriu-zis purtător de spirit, de acel element purtător de spirit care știe, de exemplu, în pictură, de ce trebuie să considerăm că suprafața este baza, prima bază în pictură. Și perspectiva spațială trebuie înțeleasă. A fost necesar ca în epoca noastră, dăruită cu libertate, în cea de-a cinchea epocă postatlanteană, să fie înțeleasă perspectiva spațială, care vrea, de fapt, să transpună pe suprafață elementul sculptural, nu pe cel pictural. Dar reală este perspectiva culorilor, care nu învinge cea de-a treia dimensiune prin scurtări și altele asemenea și prin puncte la distanță, ci o învinge prin raportul spiritual-sufletesc dintre albastru și roșu sau dintre albastru și galben. Perspectiva bazată pe culori, care învinge spațiul pe cale spirituală, trebuie să fie cu adevărat cucerită în pictură. Prin asemenea lucruri, ajungem, din nou, pe tărâmul artei, la ceea ce a fost arta cândva, la ceva care apropia omenirea în mod nemijlocit de lumile spirituale.
Odinioară, când oamenii simțeau așa, ei puteau simți acea armonie dintre știință, religie și artă. Omenirea trebuie să aibă din nou acest sentiment. A existat în mod real ceva din ecoul acestui sentiment în ființa lui Goethe. Și mare la Goethe a fost tocmai faptul că în el a existat ceva din ecoul acestui sentiment. Omenirea, în libertatea ei, a trebuit să trăiască separat cei trei copii: știința, arta și religia. Dar, prin aceasta, ea a pierdut profunzimea fiecăruia, în special viața în comuniune cu Cosmosul. Nu e nevoie decât să privim relația actuală dintre artă și știință, dintre poezie și știință, in extremis. Veți spune, poate, că nu e necesar să merg chiar așa, la extrem, ca să vă înfățișez relația actuală, proasta legătură de înrudire, ca să spun așa, dintre poezie, așadar, dintre artă și știință. Dar în aceste forme radicale extreme ni se arată întreaga legătură proastă de înrudire.
Vedeți dvs., a existat cândva într-un oraș o adunare a naturaliștilor. La această adunare a cercetătorilor în științe naturale, oamenii au vorbit foarte serios despre marile probleme materialiste ale științei. Dvs. știți, desigur, cu ce seriozitate colosală se vorbește la aceste adunări despre problemele științifice, cu o asemenea seriozitate încât omul o simte, de obicei, atât de mare, încât n-o poate atinge deloc cu personalitatea sa, încât nu îndrăznește deloc să se apropie de această seriozitate cu personalitatea sa nemijlocită. De aceea, el pune în fața sa un pupitru; pe acesta își pune manuscrisul și pe urmă citește sau, dacă e vorba de o adunare, participanții își citesc unii altora, pe rând, această știință serioasă. Elementul personal nu devine obiectiv. Seriozitatea acționează atât de puternic, încât omul o aruncă afară din personalitatea sa și o pune pe pupitru, cu o seriozitate colosală. Și această seriozitate se vede pe toate chipurile, în asemenea adunări. Numai că, în orice caz, chipurile îți par ca niște imagini de oglindă ale pupitrelor, dar ele sunt extrem de serioase. Ei bine, cu ocazia acestei adunări a naturaliștilor despre care vorbesc, cineva, nu mai știu cine, probabil secretarul societății, s-a adresat și unui colegiu de poeți din epoca respectivă. Lor li s-a dat sarcina de a crea, pe baza artei lor poetice, poeziile care urmau să fie intercalate în timpul mesei festive a acestei adunări a naturaliștilor, între diferitele feluri de mâncare. Ei bine, domnii, poate că erau și doamne printre ei, plecaseră de la adunarea lor serioasă de naturaliști și mai târziu, între felurile de mâncare, a fost prezentată și întreaga poveste, numai poezii batjocoritoare ale unei științe împotriva alteia! Vedeți dvs., aceasta a fost proasta legătură de rudenie dintre știință și artă. Domnii au studiat mai întâi din punctul de vedere al cunoașterii poziția cleștelui de la cărăbuș, cu o seriozitate colosală, sau cromozomii oului de cărăbuș, și pe urmă a venit, între friptură și – ce mai știu eu ce –, o poezie batjocoritoare la adresa unei asemenea cercetări. Mai întâi, domnii s-au scăldat într-o seriozitate colosală, după aceea au râs. Da, nu se poate spune că aici există o legătură interioară. Dvs. puteți spune, bineînțeles, că eu n-ar trebui să menționez asemenea cazuri extreme din civilizația noastră. Eu pot, totuși, să le menționez, pentru că e ceva caracteristic. Asemenea exemple doar arată într-un mod extrem de radical care este astăzi legătura dintre cunoaștere și artă, adică nici o legătură. Domnii care au compus cântecele pentru masa festivă nu înțeleseseră nimic, firește, din ceea ce își citiseră domnii unii altora în cursul adunării naturaliștilor. Invers poate nu prea e posibil să spui că nici stimații naturaliști nu au înțeles nimic din poezii. Aceasta o vor fi presupus poeții, ce-i drept. O cred în mod absolut sigur, pentru că le-au considerat foarte profunde. Dar la asemenea poezii, de obicei, nu e prea mare lucru de înțeles, așa că putem presupune că această prea luminată adunare însăși va fi înțeles, în general, aceste poezii, cel puțin până la un anumit punct!
Dar acesta este lucrul cel mai important pentru epoca noastră, să se țină seama de faptul că viața spirituală unitară a omenirii a fost diversificată, apărând o triadă, și că astăzi aceasta triadă însăși s-a dezmembrat. Există necesitatea imperioasă ca omenirea să-și îndrepte din nou privirile spre unitate. Când un filosof speculează astăzi despre unitate și dualitate, monism și dualism, atunci, aș zice, se discută cu o simțire destul de neutră. Se aduc în discuție noțiuni abstracte, prin care se afirmă una, se afirmă alta. Amândouă pot fi dovedite cu exact aceeași îndreptățire. Când, în acele vremuri vechi despre care v-am vorbit astăzi, drept vremuri care s-au raportat la artă în felul schițat aici, se vorbea, de exemplu, despre unitate și dualitate, „douătate” cum e un cuvânt în acea vreme, sau despre unul fără un al doilea și despre unul cu un al doilea, toate forțele sufletești se deschideau. Acea dispută veche, în legătură cu întrebarea dacă lumea se datorează unei forme unitare sau dacă binele și răul sunt, în principiu, două puteri separate, acea dispută dintre monism și dualism era în vremurile vechi o chestiune artistic-religioasă care răscolea toate forțele sufletului uman, de care omul simțea că atârnă salvarea și fericirea sa. Față de lucrurile despre care astăzi omul vorbește cu cea mai mare indiferență, odinioară el simțea legate salvarea și fericirea sa. Dar dacă în epoca noastră nu pătrunde iar o adiere din acea dispoziție artistic-religioasă-cognitivă a sufletului care exista odinioară, nu vom ajunge să avem un impuls real care să ducă la artă, la arta cu adevărat mare!
Dar acele vremuri mai simțeau și altceva. Vedeți dvs., se vorbea despre băutura soma, despre ceea ce se știa că e lumina solară, captată de cupa argintie a Lunii, cu care omul se pătrunde sufletește pentru a înțelege, prin băutura soma, tainele Cosmosului. Se vorbea despre această băutură soma și se știa că omul are o comuniune sufletească directă cu Cosmosul. Sufletul are o trăire pe Pământ, dar el are, în același timp, o trăire în Cosmos, el este în același timp în sânul Cosmosului, când are asemenea trăiri. Și, de aceea, omul simțea: Da, zeii se revelează prin stele, prin stelele fixe, care stau liniștite, prin planete, care se mișcă. Prin copiile care se formează pe Pământ de la formele create de stelele fixe și de la mișcările planetelor, sufletul trăiește ceva cosmic. Dacă bea băutura soma, dacă îndeplinește jertfa în mod religios-artistic-cognitiv, sufletul le dă zeilor înapoi, o dată cu fumul de jertfă ce se înalță, căruia îi încredințează cuvântul religios-artistic-poetic, ceea ce le este necesar zeilor pentru a plăsmui lumea în continuare. Fiindcă omul nu a fost creat de zei în zadar, el există aici, pe Pământ, pentru ca ceea ce numai în el poate fi preparat până la capăt să fie preluat iar de zei pentru munca de plăsmuire în continuare a lumii. Da, omul există pe Pământ pentru că zeii au nevoie de om, pentru ca în el să fie gândit, simțit, voit ceea ce trăiește în Cosmos. Atunci când omul gândește, simte și voiește în modul just ceea ce trăiește în Cosmos, zeii iau toate acestea din nou sus și le sădesc mai departe în alcătuirea lumii, astfel că omul participă la munca de construire a întregului Cosmos, atunci când dă înapoi, prin jertfă și artă, ceea ce zeii îi oferă, revelându-se prin lumile stelelor. Așa se află omul în legătură cu mersul lumii, el trăind acest mers al lumii înrudit sufletește cu el.
Dacă ne pătrundem de această concepție despre om, despre înrudirea sufletească a omului cu mersul divin-spiritual-fizic al lumii, atunci putem aplica, în orice caz, această concepție și asupra lumii. Da, atunci privim cunoașterea de astăzi, care vrea să cerceteze numai ceea ce există pe Pământ și care orientează până și chimia cosmică numai în funcție de ceea ce există pe Pământ, care face calculele referitoare la stele numai conform cu operațiunile de calcul învățate pe Pământ. Această cunoaștere, care e considerată astăzi singura științifică, are valoare numai pentru mersul Pământului însuși. Ea încetează să mai aibă vreo valoare în măsura în care Pământul urmează să se plăsmuiască mai departe, pentru a lua forma sa de Jupiter, Venus și Vulcan. Ceea ce se numește astăzi știință are doar o importanță pământească, există numai pentru ca omul să poată deveni liber pe Pământ, dar zeii nu o pot folosi la construirea pe mai departe a lumii.
Noi am ajuns astăzi, cu gândurile noastre abstracte, la abstractizarea extremă, la cadavrul lumii spirituale. Ceea ce este expus sub formă științifică are importanță numai pentru Pământ, acționează pe Pământ drept element ideatic, e sfărâmat, îngropat, nu trăiește mai departe. Și trebuie să spunem că, atunci când Ursula Kary, bunica scriitorului Adalbert Stifter [Nota 13], i-a spus tânărului Stifter ceva despre amurg, aceasta aparținea Cosmosului într-un mod mai intens decât ceea ce se poate citi despre amurg, drept cunoaștere, în cărțile de știință. Dacă luați la un loc tot ceea ce se spune astăzi în cărțile de știință despre razele Soarelui, care se comportă, cum se spune, așa și așa, în nori, pentru a produce amurgul, dacă luați la un loc tot ceea ce este prezentat drept legi ale naturii, acestea au doar o importanță pământească. Zeii nu le sorb iarăși de pe Pământ, pentru a le folosi în Cosmos. Bunica lui Adalbert Stifter i-a spus băiatului: Copile, ce este amurgul? Copile, când se ivește amurgul, atunci Mama lui Dumnezeu își atârnă veșmintele afară, fiindcă ea are multe asemenea veșminte, pe care le atârnă în fiecare seară pe bolta cerului.
Bunica lui Adalbert Stifter l-a învățat pe băiat că amurgul înseamnă veșmintele atârnate afară ale Mamei lui Dumnezeu. Acesta este un mod de a vorbi din care zeii pot sorbi ceva pentru munca de plăsmuire pe mai departe a lumii. Știința actuală caută să cuprindă în noțiuni, cât mai exact posibil, ceea ce este acum. Dar aceasta nu va deveni niciodată viitor, aceasta este prezent. Bunica lui Adalbert Stifter, în care mai exista mult din ceea ce trăia în sufletele vechi, a spus un lucru pentru care omul de știință al prezentului nu are bineînțeles, decât un zâmbet superior. Poate că va găsi frumos așa ceva, dar el nu știe nimic despre faptul că pentru Cosmos are o importanță mai mare decât întreaga sa știință ceea ce bunica lui Adalbert Stifter l-a învățat pe copil, că amurgul înseamnă veșmintele atârnate afară ale Mamei lui Dumnezeu. Fiindcă puterile spiritual-divine sorb așa ceva, pentru a lucra mai departe la prezentul Cosmosului, ducându-l spre viitor. Și, din ceea ce este utilizabil în acest fel, din ceea ce nu creează reprezentări bazate pe timp și spațiu, ci creează reprezentări veșnic active, a luat naștere orice artă veritabilă. Exact la fel cum se raportează la concepția materialistă aridă aceste cuvinte ale bunicii lui Adalbert Stifter, care a făcut din el un scriitor, exact așa se raportează ceea ce a creat Rafael în Madonna Sixtină dincolo de clipă, concepând clipa drept ceva etern, la ceea ce vedem noi când privim, șezând pe globul pământesc fizic, mama cu copilul.
Acestea sunt lucrurile pe care am mai vrut să vi le spun, pentru a adăuga la considerațiile anterioare ceva care, poate, a fost în măsură să le aprofundeze puțin.
