Cel care nu vrea să pătrundă ființa omului nu pătrunde în esența euritmiei. Baza indispensabilă pentru înțelegerea acestei arte este antroposofia, înțelepciunea despre om. Înțelepciunea despre om este totodată înțelepciune despre lume, căci în om pulsează toate tainele lumii, pentru ca, prin metamorfoza conștienței sale, să se înalțe spre noi trepte de revelare.
Astfel, cel care vrea să înțeleagă această carte, trebuie să abordeze mai întâi operele fundamentale ale creatorului acestei arte spirituale. Acestea sunt: Știința ocultă în schiță, Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și, ca rezumat al celor făcute de el în inepuizabila sa operă de o viață pentru metamorfozarea conștienței omenești, cartea editată după moartea sa pe baza notițelor luate la conferințe, Antroposofia, o introducere.
Ceea ce știm noi despre om constituie doar aparența sa exterioară; dincolo de aceasta, pulsează tainele existenței. Ele își aruncă licărul în angrenajul vieții pământești, în primul rând prin forța magică a artei. Aici omul se apropie de taine fără teamă, pentru că ele au țesut în jurul lor blânda aparență a frumuseții. Isis este învăluită, și în vălul ei sunt întrețesute toate revelațiile lumii, dar într-un mod atenuat, configurate în formă armonioasă, aduse în repaus în expresia fizică. Cuvântul se revarsă în materie, o învăluie, o cuprinde, o formează – și după ce a modelat-o o formează iar și iar sau este îngropat de ea, iar aparența sa exterioară se întunecă și încremenește. Atunci a învins materia. Dar această victorie este doar aparentă, este doar parțială, căci Cuvântul are forță creatoare veșnică, și acolo unde încremenirea dură i-a pus cătușe, el își concentrează forțele, le face să țâșnească în germen și sfărâmă acoperământul iernatic izbucnind într-o nouă lumină și un nou foc. Așa este în natură, așa este și în viață, care-și creează în natură o expresie a sa. Cuvântul își lasă viața să iradieze în natură. Și deși pentru început se ascunde în ea, o face doar pentru a se vesti apoi în mii de moduri noi. Cuvântul și-a creat cândva un locaș de inițiere, pe când omenirea mai era încă tânără și visătoare și înainta instinctiv, și i-a vorbit acesteia prin fiii săi inițiați, prin aleșii săi, care aveau o înțelegere luminoasă a spiritului, în acele lăcașuri care erau numite oracole sau misterii, și a căror origine se află departe înapoia epocilor de istorie cunoscute de noi.
Acolo a vorbit Cuvântul, în spirit și în adevăr, celor care îl înțelegeau, și a vorbit în imagini acelora care nu l-ar fi putut vedea în puritatea sa, și nu l-ar fi putut suporta în focul său inițial. Cuvântul a devenit imaginațiune. Imaginațiunea s-a revărsat în sufletul omului și l-a făcut creator în artă. Era de la sine-înțeles că el slujea cu arta sa în primul rând Cuvântului, care a scos la iveală ca prin farmec capacitățile sale. Cuvântul și arta s-au reunit astfel în cult. A luat naștere perioada de Adevăr, frumusețe și putere a voinței, de știință artă și religie. Acestea au fost chemate la viață prin puterile Cuvântului și au creat imagini splendide ale ființei lui.
Timpul însă a creat contra-imagini. S-au extins invidia, îndoiala și ura. Acestea s-au apropiat de Cuvânt și de revelarea lui în înțelepciune, de aparența frumoasă și de virtute. Și a început lupta.
Această luptă continuă, și poate că niciodată nu a fost așa de dură, de îndârjită și de perfidă ca acum.
Căci omul și-a dobândit libertatea, aparenta sa libertate, în măsura în care el este cetățean al Pământului – dar el nu vede nimic altceva decât zidurile pământene care-l înconjură, nu vede mai departe de aspectul exterior al aerului și al luminii. El nu vede capcanele, prăpăstiile, posedările și întunecările amenințătoare, iar piciorul său alunecă neobservat înlăuntrul acestora. Iar el este liber să respingă mâna salvatoare, să se întoarcă de la lumină și de la Cuvânt.
El face asta cu ușurință și fără a-și observa propria sine; căci pentru a cuprinde această mână salvatoare care i se întinde de sus, el trebuie să se îndrepte în sus, să lupte, să-și adune puterile, să desfășoare o activitate, iar puterea grea și întunecată a Pământului îl ține atât de strâns.
Și mai este și obosit; obosit de secole, care i-au durificat creierul, care s-au așezat grele ca plumbul pe umerii săi, care l-au desprins din legătura cu lumea spirituală, cea care dăruiește imaginațiuni, inspirații și intuiții. La început nu poate deloc dezvolta sentimentele care îl unesc cu ea, gândirea sa nu oscilează, nu pătrunde în sentiment, ci reflectă doar lucrurile, fotografiază. Iar voinței sale îi lipsește elanul, focul, puterea de a se avânta.
Zadarnic se întind mâinile de sus spre el; el nu le vede și se prăbușește în sine; nu se poate cățăra pe peretele abrupt al muntelui și îi lipsesc aripile.
De aceea el trebuie să învețe din nou să meargă, pas cu pas, pe punți de scânduri acolo unde nu mai există pământ, să învețe să vadă, acolo unde pentru început cele de nepătruns pentru el rămân în întuneric, să învețe să descifreze literele Cuvântului, ale Cuvântului pierdut, a cărui realitate o presimte.
Cândva existau Misterii, care îl învățau cum să facă asta. Și pentru a învăța, omul trebuia să moară mai întâi pentru sine însuși, trebuia să se cufunde în tot ceea ce era exterior lui, în ceea ce părea să fie în afara lui: trebuia să învețe să le cunoască din lăuntru. Și atunci se regăsea de cealaltă parte, în calitate de cunoscător – iar omenia sa depindea acum de voința sa pătrunsă de foc.
În ziua de azi omenirea trebuie să înfăptuiască aceste lucruri ca întreg. În ziua de azi, Misteriile licăresc iarăși din perspectiva istorică, și ele îi șoptesc omului din lumea atât de durificată în materie. El le simte aproape. Ar dori să-și bată joc de ele, însă nu îndrăznește să o facă mereu, pentru că unele realități îl facă să presimtă nedeslușit și îi șoptesc despre existența lor ascunsă și despre forța lor de acțiune.
Și atunci devine neliniștit; neliniștea îl constrânge la negare. Dar ea nu se desprinde de el. Cu pași timizi începe să caute acolo unde se luminează întrucâtva, unde lumina nu îl poate orbi, acolo unde bântuie fantomele: în ținuturile de graniță, în care el pătrunde cu drag, căci acolo poate să-și bată joc fără niciun pericol.
Acolo unde lucrurile devin periculoase, unde există lumină și putere, unde domnește o claritate incontestabilă de gândire, acolo el aruncă cu pietre, dorind să nimicească, să distrugă: ura țâșnește.
Ura aruncă flăcări întunecate, roșii, stridente. Ea se împrăștie împrejur și se aprinde: văpăile se înalță, distrugând splendoarea. Moartea are victoria.
Dar din cenușă urcă Viața. Viața este invincibilă. Cuprinsă de Cuvânt, ea se înalță iradiind din sine și ducând scânteile la stele și la oameni. Înflăcărată de puterea stelelor, forța creatoare a Cuvântului vorbește din nou, trezitor, către oameni.
Atunci când Cuvântul vrea să se îndrepte înspre oameni, el vorbește de preferință prin flăcări. Flacăra este elementul ființei sale.
Dar puțini înțeleg acest limbaj. Flacăra arde și îi sperie pe cei care se apropie cu timiditate. Ea se aprinde, iluminează iute ca fulgerul lumea din jurul său, după aceea se cufundă înapoi în sine și caută să hrănească și să favorizeze viața, în calitate de căldură.
Apoi se îndreaptă spre crăpăturile pământului și prin artere, din care, prin intermediul pulsului, ajunge la inimă, pe care o încălzește și o face să vibreze, în gândurile pe care le face mobile și îndrăznețe și susținătoare.
Cuvântul își croiește calea, în ciuda morții, a încremenirii și a epuizării. Iar noi, ca șarpele din Basmul lui Goethe, trebuie să-i căutăm aurul luminos prin prăpăstii și crăpături, departe de strălucirea zilei. – Ce este mai înviorător decât lumina? – așa întreabă Regele de aur. „Convorbirea”, răspunde bătrânul cu lampa.
Convorbirea: estomparea Cuvântului, atenuarea lui, fără să i se preia însă demnitatea; învăluirea lui, datorită căreia îi putem suporta forța de creație, atâta timp cât urechile noastre pământene nu aud în imediata sa apropiere, iar ochii noștri nu pot vedea în strălucirea ființei sale. Convorbirea are multe turnuri, multe moduri de expresie, întorsături delicate, care ne îngăduie să presimțim întinderi îndepărtate, arme ascuțite care țintesc cu precizie, impulsuri de voință din care țâșnește forța.
Dacă e ca ea să ne conducă la Cuvântul lumilor, nu îi este îngăduit să se consume în mărunțișuri.
Ea trebuie să-și caute expresia în configurare. În această configurare, ea trebuie să poată aduce Frumosul în spatele căruia se ascunde esența. Și dacă e să-și reveleze această nouă latură a ființei sale, atunci creează noi forme de artă.
Iar din formele astfel create, viața Cuvântului ne vorbește din nou, relevându-ne aspecte mai profunde ale plenitudinii ființei sale, trezind în noi forțe adormite, deschizând porți care erau închise. Și poate că nou înțelesul Cuvânt ne va ridica către brațele care vor să ne tragă înspre ele din țara sufletelor, cu iubire încurajatoare.
Brațele cu mâinile, această expresie fizică a sufletescului, această aparență imaginativă a ființei noastre străbătută de căldură, vorbesc un limbaj de-a dreptul elocvent. Ele au găsit acum o formă de artă care până acum le fusese refuzată. Ele își trăiesc propria viață în mișcarea oscilantă prin care ni se revelează ființa lor. În această nouă artă ele sunt pentru prima dată eliberate, oscilând în mod liber. Ele aduc în creșterea noastră noi posibilități nebănuite. Mișcările se revelează în legitatea lor iradiind forțe de viață însuflețitoare, forțe eterice libere. Ele sunt expresia a ceea ce se află ca om superior în spatele omului fizic, fiind forțe formatoare, fiind ceea ce constituie înfățișarea în sensul lui Schiller: A te preumbla ca ființă divină printre zei. Forța lor trezitoare de viață se va revărsa în sufletele celor care nu vor să se închidă Frumosului pur: „Prin poarta Frumosului” ne va fi îngăduit să pătrundem „în patria Cunoașterii”.
Desigur că atunci când ești constrâns să editezi o astfel de carte ți-ai dori ca arta să vorbească doar în limbajul ei propriu și să nu trebuiască să se justifice prin confruntări și forme de cunoaștere. Ea ar trebui să convingă doar prin esența inerentă ei. Dar timpurile impun altfel, omenirea o impune și forțele distrugerii sunt la lucru. Contraimaginile urcă din abisuri și se alătură imaginilor originare.
Cerința stringentă și inexorabilă a prezentului este dezvoltarea conștienței. Acea dezvoltare a conștienței care trebuie să treacă dincolo de granițele sensibilului. Ea trebuie să îndrăznească acum să ajungă la contemplarea forțelor originare, ei îi este îngăduit să se apropie în Eu de imaginea lor primordială, ea trebuie să trezească acum în sine forța Eului, care o unește cu spiritul.
Isis și-a ridicat vălul: ea luminează în toate culorile adâncurilor și înalturilor. În spatele ei se află Universul. Culorile formează puntea curcubeului – iar omului care a învins forța gravitațională îi este îngăduit să pășească peste ea. Trecutul și viitorul se luminează, prezentul întunecat este biruit.
Puntea este conștiența nou cucerită, prin intermediul căreia Lumina luminează în întuneric.
