Antroposofia este baza înțelegerii a ceea ce se intenționează prin noua artă a modelării vorbirii. Trebuie să fii mai întâi antroposof, ca să înțelegi ceea ce, de aici, vrea să prindă viață. Ca să depășești înțelegerea pur intelectuală și să ajungi la o viețuire mai profundă a lucrurilor despre care este vorba aici, trebuie să găsești accesul interior spre izvoarele esoterismului. Ele ne dau sentimentul de a fi înrădăcinați în ansamblul Cosmosului, în care noi suntem un ochi ce se deschide treptat luminii ‒ la fel ca ochiul fizic ce se deschide din obtuzitatea materiei, care, la început, sub acțiunea luminii prea puternice, devine cornoasă, trezit iarăși, prin excitație senzorială, la rolul de reflector al luminii -, un organ prin care omul devine un eu.
Când în fața noastră se afla, drept țel al muncii noastre, sarcina de a reprezenta pe scenă dramele-misterii ale lui Rudolf Steiner, toți cei care învățau în contact cu ele au înțeles greutățile acestui drum și și-au asumat cu o răbdare și iubire pline de dăruire această muncă. Ca un fel de curent colateral, țâșnind din forța creatoare a izvorului, a luat naștere recitarea în cor, care ne-a condus mai adânc în spiritul originar al acestei arte. În condițiile unei depline concentrări, care lasă ca forța eului să domnească și să conducă nestânjenită în cadrul elementului voință, fără a fi diluată de automatismul intelectual, au fost obținute deja rezultate dintre cele mai frumoase.
Cel mai greu este să se introducă viață reală, forță de susținere și foc spiritual în recitările destinate euritmizării. Cerințele cărora trebuie să le facă față aici recitatorul sunt nespus de mari. În cadrul modelării artistice, pe primul loc stă cerința altruismului. Recitatorul trebuie să poată să se uite pe sine.
Euritmia urzește în elementul spiritualului. Ea se slujește de trupul uman drept instrument prin care exprimă ceea ce zace în forța dătătoare de formă a organismului eteric, ceea ce Schiller, în poezia „Idealul și viața”, numește: „zeiască între zei, forma umană”. Forța dătătoare de formă stă la baza trupului și îi menține coeziunea. E o forță spirituală. Dacă părăsește corpul uman, lăsându-l în voia forțelor naturii, acesta se dezintegrează. Forțele naturii neînsuflețite tind să se despartă, să se risipească; ceea ce creează, clădește, dă formă, sunt forțe spirituale. Ele l-au clădit pe om, au construit lumea. Lumea este cuvântul spiritului, omul este cuvântul lumii. Dacă se face slujitor al Cuvântului, el trebuie să simtă prin ce forțe este situat în Cosmos și trebuie să lase ca aceste forțe să pulseze în cuvântul rostit de el. Trebuie să se uite pe sine și să exprime ceea ce ființează și urzește în forțele cuvântului. Prin arta euritmiei, acestea intră, sub formă de gesturi, în sfera vizibilului. Trupul uman li se dăruiește. Dacă în cuvântul rostit trăiește forța direcției, a dinamicii, a echilibrului, a susținerii, a aruncării la țintă, atunci cuvântul și avântul formator al formei umane se unesc în gestul interior și exterior. Când recitatorul împovărează cuvântul cu subiectivitatea sa, când cuvântul este pentru el binevenita ocazie pentru a descătușa forțele propriei sale pasionalități, când el se oglindește, autoflatându-se, în cuvânt, când el absoarbe și se umflă, în loc să fugă de sine, ca flacără pură, sau să se supună de bunăvoie și cu simț artistic forțelor formei, înseamnă că încă nu s-a smuls din cătușele pe care i le-a pus era materialismului, cu al său cult al senzualității fizice și al impulsurilor personalității, atunci înseamnă că încă nu-l poate elibera pe omul cosmic din lăuntrul său și rămâne închis în sicriul personalității sale. Euritmia pare o artă încă atât de puternic înrădăcinată în spiritual, încât e necesară formarea unor organe interne ca să-i poți sluji drept instrument, mai ales dacă e s-o percepi în aspectul ei invizibil, în gestul scufundat în cuvânt, care devine vizibil pe scenă prin instrumentul trupului uman ‒ dacă ea urmează să fie transformată de recitator în forță de susținere, care să devină forța dătătoare de formă și de avânt, în curentul eliberat de trup al aerului.
Dificultățile acestui drum sunt atât de mari, încât nu puțini artiști, care caută și năzuiesc spre diferite tărâmuri, au ajuns la convingerea: vorbirea e arta cea mai grea.
Ea este grea, dacă știi că în ea zac ascunse toate forțele creatoare, toate forțele plăsmuitoare, toate forțele bazate pe sunet și că toate vor să se exprime prin ea, eliberate din încătușarea materiei. Dar cum găsim căile ce duc la această descătușare? Nu e suficient să fim în măsură să redăm pe scenă trăirea subiectivă a unui personaj compus sub formă dramatică. Bineînțeles, am realizat ceva dacă am reușit să nu dăm coloritul nostru subiectiv unui personaj literar foarte străin de propria noastră fire, ci să-l desprindem de noi, în obiectivitatea sa. Dar un personaj dintr-o creație dramatică are întotdeauna o subiectivitate proprie, în care trebuie să ne metamorfozăm.
Genul epic cere o obiectivitate deplină: spațiul și timpul, istoria și natura trebuie să răsune într-o esențialitate comprimată, noi înșine trebuie să devenim transparenți.
O lirică spirituală cere același lucru. Trebuie să ne scufundăm în Divinitate, trebuie să ne extindem la dimensiunile Divinității, și n-o putem face decât dacă învățăm să simțim creația zeilor, Cosmosul. Creația zeilor se oglindește în sunetele vorbirii, care au modelat lumea în mod sculptural-consonantic și i-au dat suflet în mod lăuntric-vocalic. Noi trebuie să simțim forțele sunetelor vorbirii ca pe niște bătăi de aripi, care ‒ independent de noi ‒ ne duc ascultătoare afară, în Cosmos. Un drum greu, fiindcă trebuie să descojim spiritul de forțele sufletești subiective, de cele afective, ca și de cele intelectuale, și să lăsăm să acționeze în elementul sufletesc devenit cosmic arhetipurile consoanelor, forțele dătătoare de formă. Trebuie să ducem afară propria noastră ființă lăuntrică și să ne ducem după ea.
Chiar și lirica născută din dispoziția cea mai personală trebuie recitată, pentru euritmie, în așa fel încât ființa interioară să se reverse în exterior, și nu invers, aspirând înăuntru ceea ce există în exterior. Dacă s-ar întâmpla ca în acest al
doilea caz, atunci euritmistul, făcând și el ceea ce face gestul cuvintelor, ar trebui să-și tragă în permanență membrele spre sine, și atunci el ar fi frânat în ceea ce privește dezvoltarea mișcărilor, ar fi oprit în loc. Dacă trăirea lăuntrică a sentimentului se transformă în forță modelatoare ce tinde spre exterior, eliberată sub formă sculptural-muzicală în curentul respirator, colorată în timbrul sonor, însuflețită imaginativ, atunci euritmia interioară a cuvântului devine forță de susținere a celui care trebuie să execute gestul exterior și să-și elibereze trupul din puterea gravitației și să-l aducă la forța de plutire. Serviciul pe care recitatorul trebuie să-l facă euritmiei îi este redat în mod îndoit, ca dar, prin cheile pe care ea i le dă pentru elementul artistic al vorbirii.
„Impulsul de a vorbi pornește din organismul astral, care e modificat de către eu.” Animalul nu reușește să ajungă la vorbire. Vorbirea cotidiană a omului rămâne în subconștient. Vorbirea artistică trebuie să ridice în conștiență ceea ce e inconștient.
În vremurile vechi, vorbirea era simțită pe baza artei din elementul artistic. Vorbirea originară era poezie originară, ea se exprima prin ritm, tact, asonanță, aliterație, prin pașii silabelor și prin măsura silabelor. În ea, gândul și sentimentul trăiau ca unitate. Acum, gândul a devenit abstract; sentimentul s-a deplasat spre interior; între ele se află vorbirea devenită proză. Căile ce duc spre unitatea artistică a poeziei originare trebuie găsite din nou. Pentru a le regăsi, Rudolf Steiner ne-a atras atenția asupra importanței celor cinci exerciții ale gimnasticii grecești, prin care omul învață iarăși să simtă că e situat în legitățile Cosmosului, să simtă legăturile sale cu Pământul și cu lucrurile lumii exterioare.*
* Schița pentru acest articol datează, probabil, din anul 1926, cel mai târziu din 1927, deci, de la începutul muncii cu actorii, care, cu timpul, veneau în număr tot mai mare la Dornach; cei mai mulți dintre ei luaseră parte și la Cursul pentru arta modelării vorbirii și arta dramatică (1924), în care Rudolf Steiner a comunicat rezultatul deja citat al cercetării spiritual-științifice și legătura dintre cele cinci exerciții de gimnastică ale vechilor greci și arta teatrului. Facem trimitere aici la cărțile antroposofice de bază și, pe lângă acestea, la ciclul Antroposofie, psihologie, pneumatosofie (GA 115), care prezintă o importanță deosebită pentru studiul artistic, în special primele conferințe despre antroposofie din anul 1909.
